ficţiune

O nouă recenzie de carte autohtonă pe Matricea Românească: Dan Ciupureanu face parte din noul val de autori români, iar “Omar şi diavolii” îl recomandă drept un nume de urmărit. Dana Dumitru vă explică, mai jos, motivele.

Literatura română este mai vie și mai bogată ca oricând. Se scrie mult, și, îmi face plăcere să observ că se scrie și bine. Există, bineînțeles, anumite teme comune pe care scriitorii par să le abordeze și anume, copilăria în comunism (Ioana Pârvulescu, frații Florian, Bogdan-Alexandru Stănescu) sau regimul politic antedecembrist (Marta Petreu, Lucian Dan Teodorovici) și postdecembrist (Bogdan Suceavă, Ioan T. Morar), dar, proza contemporană este străpunsă pe alocuri și de subiecte noi.

Dan Ciupureanu se dovedește a fi unii din autorii inovatori ai generației actuale. Deși acțiunea romanului său, Omar și diavolii, se petrece în anii ‘80-’90, ce surprind anii de școală și mai târziu cei ai tinereții personajului principal, Ian, episoadele relatate au prea puțin de-a face cu nostalgia „generației cu cheia de gât”.

Autoficțiune sfredelitoare, cartea lui Dan Ciupureanu amintește de universul maladiv al scrierilor lui Radu Găvan, cu diferența că, eroul său nu se salvează.

Omar și diavolii este un carusel amețitor de la început până la sfârșit. Pe parcursul celor 160 pagini, naratorul își plimbă schematic personajul din copilărie până în tinerețe, în încercarea de a puncta momentele definitorii ce-i șlefuiesc destinul și personalitatea. Este, din păcate, o relatare telegrafică, lipsită de introspecții, ce nu-i permite cititorului să empatizeze cu protagonistul. Acțiunea este atât de alertă, încât, în decursul unei singure pagini, Ian poate să fie beat într-o bodegă pentru ca, mai apoi, să călătorească într-un autocar spre Italia. Rapiditatea cu care se succedă evenimentele creează impresia unei curse nebune, al cărei singur scop este de a ajunge la final.

Ian provine dintr-un mediu familial violent și instabil, iar asta explică comportamentul său agresiv de mai târziu. Tatăl, inginer și poet respectat, îi aplică din când în când pedepse corporale, fie că este beat sau nu, din cele mai absurde motive, pentru că așa se făcea educația în acele vremuri. Mama, labilă psihic, suferă de halucinații și crede că are puteri bioenergetice, iar, mai târziu este diagnosticată cu schizofrenie și internată într-un spital de specialitate.

Protagonistul este pe rând băiețașul de cartier care aruncă cu pietre în tren, participă la diverse golănii în spatele blocului, sau dă telefoane la linia erotică pentru ca, mai apoi, să treacă prin etapa punk și pasiunea pentru fotbal. Asistăm la o adolescență batjocorită de alcool și nopți pierdute prin baruri și săli de internet, în decursul căreia Ian uită să mai treacă pe la liceu, transferând-se până la urmă la seral. Singura rază luminoasă din viața lui este Roxana, vecina de bloc cu care trăiește prima poveste de iubire și o relație de pseudo-mariaj.

Spuneam că, evenimentele în Omar și diavolii se petrec cu viteza fulgerului. Nici nu ai timp să te acomodezi cu traiul personajului în Italia, lângă Verona, la o mătușă din partea mamei, că Ian pleacă imediat în Spania să lucreze în construcții, pentru ca, la scurt timp, să aterizeze în Franța, unde muncește într-un hotel. Aceste du-te-vino năucitor, pe fundalul bolii fratelui său Costi, creează un dezechilibru emoțional, instabilitatea ereditară spunându-și până la urmă cuvântul. Pe timpul șederii în clinica de la Paris, ni se dezvăluie și semnificația titlului:

Omar era fratele Profetului și, de câte ori mergea pe stradă, diavolul se ținea la o distanță de câteva străzi de el, îmi spunea Nadia la masă, a doua zi, așa că îți voi zice Omar de acum încolo.

Omar ar putea fi și alter ego-ul naratorului, cel care scrie povestea secundară în italice, sau, mai degrabă, reflecțiile filosofice pe marginea întâmplărilor, care-i lipsesc cu desăvârșire protagonistului. Substratul acestor mici texte dezvăluie frica de viață și sfâșierea interioară de care Ian suferă:

Nu înțeleg de ce pe oamenii care stau la terase, râd și par că nu se grăbesc niciunde nu îi stresează nimic. Iar eu, oriunde aș merge, sunt ca pe ghimpi. Mă simt urmărit și tot timpul las impresia că în orice moment m-aș putea ridica, luând-o la fugă.

În microromanul Omar și diavolii, Dan Ciupureanu surprinde printr-un șir de întâmplări sordide toată tristețea unei copilării și tinereți din epoca comunistă, când educația familială se făcea uneori prin violență fizică sau verbală. Este un tablou al durerii ascunse, al unei răni adânci pe care mulți tineri din generația actuală se luptă să o închidă. Este, de asemenea, o oglindă a realității românești actuale, în care oamenii iau calea străinătății pentru a-și asigura un trai decent, odată cu prăbușirea economiei socialiste.

Dan Ciupureanu, Omar și diavolii, Editura Polirom, Iași, 2017, 160 pagini

Recenzie de carte Matricea Românească: Lindenfeld, scris de Ioan T. Morar, este un roman de ficţiune în care satul bănăţean (cvasi-mort) cu acelaşi nume primeşte o viaţă nouă.

Ioan T. Morar, cunoscut jurnalist și om de televiziune, membru fondator al Academiei Cațavencu, este autorul romanului Lindenfeld, un volum minunat ce recreează viața satului bănățean cu nume omonim, prin punerea în scenă a unui spectacol inedit care, dincolo de aspectul istoric, sondează adâncimile sufletului uman în lupta cu timpul.

Întemeiată în anul 1828 de pemii (coloniști germani) din Boemia, Lindenfeld este o mică așezare de munte din județul Caraș-Severin, greu accesibilă, complet izolată de localitățile vecine. Aproape dispărută de pe harta României în 1998, odată cu moartea bătrânului Paul Schwirzenbeck, Lindenfeld exercită un magnetism aparte, este o punte între trecut și viitor ce poate fi exploatată la mai multe niveluri. Deși ficțiunea imaginată de scriitor își are rădăcini într-o arhivă adevărată, întâmplările brodate pe marginea acesteia fac aluzie la o realitate dorită, dar, din păcate, neadevărată.

Premisa și intriga acestei cărți o constituie reîntoarcerea miliardarului Klaus Bernath la vatra satului după ani de pribegie în străinătate, de pe meleagurile Americii de Sud unde a început să pună bazele averii sale, până la revenirea pe bătrânul continent și stabilirea în Germania, țara de origine a strămoșilor săi. Dar, se pare că satul părăsit nu reprezintă o opțiune viabilă de redat în biografia pe care Otto von Romanoff a fost însărcinat să o scrie, așa că, acesta decide reînvierea Lindenfeldului.

Utopia sau „bio-realismul” pe care vrea să îl pună în scenă este un spectacol grandios și bine regizat, o piesă de teatru cu un buget impresionant care se joacă timp de o săptămână pe parcursul vizitei lui Klaus. Stabilirea unui ritm de viață cursiv, integrarea actorilor într-o poveste reală nu se dovedesc a fi ușoare la început, căci recompunerea fragmentelor domestice necesită o întreagă urzeală de minciuni. Reconstituirea minuțioasă a traiului sătenilor, de la aranjarea gospodăriilor, la stabilirea unui rol social, prind contur pe parcurs. Spre sfârșit, asistăm la contopirea ficțiunii cu realitatea, iar povestea aproape că se întoarce împotriva creatorului.

Personajele acestei „piese” sunt foarte bine alese, acestea reușind prin rolurile pe care le interpretează să dea viață unor caractere tipic românești. Pe de o parte, îl avem pe Petrică Florescu-Reinhard, inginerul uns cu toate alifiile, fost membru de partid ce își asumă partitura primarului satului, un rol ce i se potrivește ca o mănușă. Scurta incursiune în trecutul său, de la tânăr membru UTC-ist și funcționar administrativ în slujba Partidului, la antreprenorul anilor 2000, ne arată că Petrică este oportunistul aflat mereu la locul potrivit.

Pe de altă parte, avem grupul de studenți la arte plastice, veniți la Lindenfeld din întâmplare pentru a picta, dar care ajung să se integreze perfect în acest peisaj. Cornel-Armand, Alex, Gabriel, Profu’, Iulia, Hanelore, Cati, Veturia „ies” din realitate și se afundă în stranietate, pe fundalul unor reuniuni cu substrat filosofic pe care le organizează în fiecare seară. Dinamica grupului, conversațiile spumoase și micile flituri constituie și cele mai amuzante episoade ale romanului, veritabile scene desprinse parcă dintr-un serial de comedie.

Rescrierea trecutului micului sat de munte nu este ușoară. Otto von Romanoff (alte ego-ul scriitorului cărții) trebuie să scoată la iveală poveștile despre deportările în Siberia, persecutarea germanilor după încheierea celui de-al doilea război mondial, sau instalarea comunismului și schimbările survenite. În plan metaforic, putem observa cum recuperarea acestei localități pierdute sub asuprirea regimului este și o încercare timidă de refacere a României la standarde europene după decembrie ’89.

Povestea lui Klaus Bernath invită și la mici reflecții auctoriale cu privire la rolul memoriei și al amintirilor în viața individului. Din păcate, amintirile nu îmbătrânesc odată cu noi, iar memoria este incapabilă să facă față trecerii timpului in absentia. De aici și nevoia de întoarcere într-un trecut neatins de schimbări, bineînțeles o utopie ce nu este fezabilă. Poate că, până la urmă, păcăliți am fost doar noi, cititorii, căci este greu de crezut că miliardarul s-a lăsat cu totul prins în acest spectacol.

Lindenfeld este un roman dinamic, cu o narațiune care curge ușor, o piesă bine gândită și regizată, o oglindă a vieții românești la sfârșitul anilor ’90, început de anii 2000 în care trecutul și prezentul se unesc. Scrisă fără efuziuni sentimentale, în ciuda nuanțelor ușor nostalgice, cartea lui Ioan T. Morar este un amestec perfect de tematici social-politice, crâmpeie de poveste de dragoste neîmplinită și meditație asupra trecerii timpului. De altfel, minunat redată este și chestiunea identității personale care se suprapune inevitabil cu cea a locului natal.

Ioan T. Morar, Lindenfeld, Editura Polirom, Iași, 2005, 256 pagini