Tag

fiica

Într-o seară liniștită de noiembrie, Ana stătea alături de fiica ei, Irina, pe canapeaua din sufragerie. Ceai și chec și poftă de vorbă!

Irina are 12 ani și este destul de neliniștită în ultima vreme: ,,…ce-i cu prieteniile?….cum să fac să fiu bine într-o prietenie?”. Întrebările acestea apar tot mai des. Mama ei a găsit acum momentul cel bun în care să rostească și să desțelenească:

– Irina, știi, prietenia e ca un drum cu două sensuri, a început Ana cu o voce blândă. Dacă vrei ca prietenii tăi să te trateze cu bunătate și respect, trebuie mai întâi să oferi aceste lucruri. Nu poți aștepta să primești fără să dăruiești. Este un schimb continuu – de grijă, de cuvinte frumoase, de sprijin.

Irina a dat din cap, atentă.

 

 

– Dar, să știi, prietenii tăi sunt și ei oameni! Uneori, dacă nu-ți zâmbesc sau nu vorbesc prea mult cu tine într-o zi, nu înseamnă că sunt supărați pe tine. Poate că se confruntă cu ceva ce tu nici nu-ți imaginezi. Este important să ai răbdare și să nu tragi concluzii pripite.

Irina a făcut ochii mici; se străduiește să înțeleagă.

– Mai e ceva foarte important, continuă Ana. Niciodată, dar niciodată să nu te schimbi ca să faci pe plac prietenilor. Prietenia adevărată nu înseamnă să te potrivești cu forța undeva, ci să fii acceptată exact așa cum ești, cu valorile și personalitatea ta. Dacă simți că trebuie să renunți la cine ești ca să fii prietenă cu cineva, atunci poate că acea prietenie nu este pentru tine.

– Deci, dacă o prietenă mă face să mă simt prost pentru cine sunt, nu e o prietenă bună? întrebă Irina, ridicând privirea.

Ana a zâmbit.

– Exact, draga mea. Prietenia trebuie să fie un loc cald, unde să te simți în siguranță. Dacă vreodată simți că nu ești în siguranță într-o prietenie, întreabă-te de ce. Analizează ce se întâmplă și ce te face să te simți așa. Și mai ține minte: prietenii sunt oameni. Ei pot greși, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunți la ei imediat. Uneori, merită să le spui cum te-au făcut să te simți și să le dai ocazia să repare lucrurile. Așa cresc prieteniile – prin înțelegere.

Irina a zâmbit timid.

 

 

– Dar ce fac dacă o prietenie se termină? a întrebat ea.

Ana a oftat ușor, dar privirea i-a rămas caldă.

– Uneori, draga mea, prieteniile se sfârșesc, și asta e în regulă. Nu toate prieteniile sunt făcute să dureze o viață întreagă. Unele sunt acolo doar pentru o vreme, să ne învețe ceva sau să ne facă să creștem. Și asta nu înseamnă că acea prietenie nu a fost importantă. Tot ce contează este să fii recunoscătoare pentru momentele frumoase și să mergi mai departe.

Irina s-a cuibărit mai aproape de mama ei, simțind că înțelege puțin mai bine ce înseamnă prietenia. Ana i-a mângâiat părul și i-a spus cu blândețe:

– Prietenia este ceva frumos, Irina, dar și un lucru care te învață multe despre tine și despre oameni.

Tot ce vreau e să știi cât de prețioasă este și cât de important e să ai grijă de ea!

 


Scarlett Onica

www.scarlettonica.ro

Ana a ajuns în campusul facultății de ieri. E totul nou. Și puțin rece. A crezut că este pregătită pentru tot. Și chiar este! Însăă….

Despachetează lucrurile cu grijă. Într-un colț de bagaj găsește un plic mic. Ah! Miroase ,,a mama”. Chiar îi simte parfumul!

Ce bine! Scrisul mamei, cuvintele mamei… Oare ce scrie?

 Draga mea,
În acest început de octombrie, sunt câteva lucruri importante pe care mi-aș dori să ți le amintești cu inima deschisă și blândețe față de tine însăți.

Prieteniile sunt adevărate comori, dar e esențial să înveți cum să le cântărești cu înțelepciune. Un prieten adevărat este cel care te înalță, care îți aduce lumină și îți face sufletul să zâmbească. E acela care se bucură de reușitele tale, fără urmă de invidie, și care strălucește alături de tine, nu în umbra ta. Dacă nu te simți bine în preajma cuiva, dacă prezența lui te apasă, poate că acel cineva nu este cu adevărat prietenul potrivit pentru tine.

 

 

Știu că uneori e tentant să încerci să „te potrivești” într-un grup, să te mulezi pe așteptările lor. Dar oprește-te o clipă și întreabă-te: îți dorești să te potrivești sau să aparții cu adevărat? E o diferență atât de subtilă, dar atât de importantă. A aparține înseamnă să fii tu însăți, autentică și liberă, în mijlocul acelora care te acceptă exact așa cum ești.

Prieteniile au drumuri proprii, ritmuri care uneori sunt line și alteori pline de suișuri și coborâșuri. Sunt perioade de „împreună” și de „nedespartire”, dar și momente de respiro, în care fiecare are nevoie de propriul spațiu. Prieteniile adevărate supraviețuiesc fiecărui anotimp, iar tu trebuie să știi că ele vor rămâne acolo, chiar dacă uneori drumul pare mai anevoios.

La fel de important este să îți cunoști limitele! Învață să spui „nu, mulțumesc” atunci când simți că e prea mult pentru tine. Să ai curajul de a spune „destul” atunci când simți că lucrurile trebuie să se schimbe. Amintește-le cu blândețe prietenilor tăi că prietenia este despre a da, dar și despre a primi, și că respectul este esențial în această ecuație.

Arată-ți limitele cu fermitate, dar și cu blândețe, pentru că prietenii adevărați vor respecta asta. Și, la rândul tău, respectă și tu limitele lor. În felul acesta, legăturile voastre vor deveni mai puternice și, cel mai important, sănătoase pe termen lung.

 Să știi că îți sunt alături mereu, oriunde te va purta acest drum minunat al prieteniilor și al vieții!

Cu drag,
Mama

 

Ana recitește scrisoare. Mama e acolo, cu gândul lipit de ea. Mama știe și înțelege și o aude, chiar de la sute de kilometri distanță. Mama a așezat vorbele potrivite. Mama i-a dat putere și cuvinte înțelepte.

Ana privește pe geam: roșu și galben, culorile cu care se mândrește octombrie. Undeva, în fața altui geam, mama admiră aceleași culori.

Toamna l-a rugat pe Octombrie să le emoționeze pe amândouă la fel, cu dor.

 

 

Sorina căutase tot timpul să fie o mamă foarte informată, să se dezbare de metehne ale trecutului din familia ei, să fie părinte calm, cald, ferm, echilibrat, puternic și vulnerabil, să fie tot ce e bun, pe măsura puterilor ei. Se străduia să facă tot ce îi stătea în fire să formeze și să dezvolte personalitatea copiilor ei. De la o vreme, în discuțiile cu Alec, soțul ei, apărea totuși întrebarea: oare de noi doi, părinții, depinde tot? Iar răspunsul a prins la un moment dat forma: ,,depinde foarte mult totul și de cum se influențează copiii noștri, ei pe ei, ca frați, unii pe alții”.

Cea mai lungă relație din viața cuiva!

Atașamentul este cel care patronează relația dintre frați, poate cea mai lungă relație din viața cuiva, până la urmă!

Frații mai mari rămân figura către care se revarsă atașamentul fraților mai mici, nu-i așa? Ei sunt capsula de siguranță din care cei mici încep să caute și să se ridice, ei sunt cei ce mângâie, cei ce dau exemplu, cei ce dăruiesc confort dar și cei ce arată limite sociale pentru prima dată, poate. Când frații sunt singuri, au prilejul să experimenteze roluri de protectori sau rol de cel ce solicită protecția de la cineva pe care se poate baza! Câtă încredere și câtă validare se poate obține atunci!

Frații împărtășesc experiențe de viață cu totul speciale, experiențe (bune sau discutabile) care le vor întări legătura și o vor cimenta unic.

Complex cu C MARE

Dacă ar fi să întrebăm toți părinții ce au mai mult de un copil, cred că ar răspunde cu toții într-un glas (fără să aștepte o confirmare din partea specialiștilor): relațiile dintre copiii lor sunt deosebit de complexe, un iureș emoțional ce te ia pe sus când nu te aștepți și te coboară într-o poiată pașnică cu soare și fâlfâit de aripi de flutur tot când nu te aștepți.

Când totul pare că o ia razna, rivalitatea pare că devine regina neîncoronată a furtunii despre care vorbeam mai sus; ,,…nu știu ce să mai fac; se ceartă într-una! Cine e mai mare, cine mănăncă mai repede, câte minute au petrecut cu mine la lecții; țin cont de cine a stat în față în mașină ultima dată, țin cont de cine a primit felie de tort cu un milimatru mai mare, țin cont de cine trebuie să apese pe buton în lift! În competiție de dimineață până seara! E stresant și obositor!”

Chiar este.

Să fii părinte și să asiști la astfel de dispute de dimineață până seara e cu adevărat istovitor.

Și chiar când spui că nu mai poți, îi vezi susținându-se unul pe altul, îi vezi oblojindu-și rănile, îi vezi apărându-se, îi vezi întorcându-se senini spre tine și întrebându-te candid: ,,despre ce ceartă, ciupitură, îmbrâncitură, răutate vorbești?” Și chiar când crezi că nu mai poți, îi vezi dansând pe ei, frate și soră, un vals-vals legănat în dragoste și grijă, îi vezi citindu-și povești, îi vezi ținându-se de mână când traversează strada spre parc.

Ce spuneam mai devreme? Ciclonul de speriat din filmul de groază te aduce într-o clipită în luminișul din rai.

Între frați poți descoperi o grămadă de interacțiuni polarizate pozitiv și o grămadă polarizate negativ. Proporția dintre experiențe nu este egală; unii frați vor experimenta mai multe întâmplări bune, alții mai multe mai puțin bune. Acestea nu rămân la fel pe parcursul vieții. Se pot modifica în funcție de întâmplări ce întăresc frații și îi unesc sau îi determină să răcească relații. e

Un lucru este cert, ne arată istoria lumii: sângele apă nu se face! Indiferent cât de tensionată poate deveni uneori o relație frățească, frații și surorile apar mereu în poveștile oricui evocă un dram de copilărie, cu mult drag și nostalgie.

Ce putem face pentru relația dintre fiii și fiicele noastre?

Modul în care se interacționează în familie, atenția, grija împărțită de părinte, regulile casei, felul în care ne susținem credințele și valorile în fața copiilor noștri lasă o pecete pe ceea ce devin aceștia și pe relația ce va evolua o dată cu înălțarea lor: în ani, în centimetri, în experiență. Surorile vor păstra mai mereu secrete, frații vor fi mai mereu în competiție, diferențele mari de vârstă vor veni la pachet cu comportament protector/ cerere de protectorat, diferențele mici de vârstă vor dărui intimitate și tovărășie.

,,Dar nimeni n-are soră ca a mea și nimeni n-are frate ca al meu!”

Frații și surorile sunt un dar. Vin să ne completeze, să ne susțină, să ne pună pastă de dinți pe față (când dormim), vin să ne învețe să ne păzim spatele și vin să ne iubească.

Sorina și Alec fac tot ce știu ei că e bine să facă. Sunt conștienți că nu pot da totul copiilor lor.

Și se bazează chiar pe acești copii să fie sprijin unul altuia, profesori și repere și stâlpi și țărm.

Mulțumiri speciale se îndreaptă spre talentatul tânăr David-Ioan Bulboacă, 8 ani, pentru desenele reprezentative ce însoțesc acest text.

Maria pronunță cuvintele interzise:

-Dar dacă nu îmi place nimic de pe masă, eu ce voi mânca?

Rudele Adinei au rămas blocate: cum de se pronunță o asemenea impolitețe? Și Adina, mama, nu își învățase fiica nimic? Oh, semn de rea-creștere!

Cuvintele, evident, nu erau rostite, însă pluteau peste tot în aer.

Munca mătușilor pentru masa îmbelșugată nu era răsplătită! Copilului de 9 ani i se permite să spună orice, nu e disciplină în casa aceea! Un dezastru! Oare unde vor ajunge cu fata în ritmul acesta?

Și Adina nu îi spune nimic? Nu îi face măcar observație??? Pfffff…

Adina știa ce se așteaptă de la ea: în primul rând, familia aștepta ca ea să intervină și să își pună fiica la punct, să îi pună în plen pe piept o bulină mare și neagră și să o determine să guste din ceea ce s-a pregătit. Și să o oblige să își ceară public iertare pentru ceea ce pronunțase.

Maria, pe de altă parte, aștepta o variantă de alimente ,,comestibile” pentru că îi era cu adevărat foame însă limbă cu maioneză nu ar fi pus în gură pentru nimic în lume.

 

O datorie?

Ne simțim datori, ca adulți-părinți, să răspundem așteptărilor prietenilor sau familiei. Ei așteaptă să ne ,,disciplinăm” copiii în direct, să le arătăm cine este șeful, să îi dominăm, să îi convingem de lucrurile împământenite ,,bune”. Așteaptă să îi rușinăm public pentru că doar așa învață și ,,se învață minte”.

Ce simte atunci copilul? În primul rând simte trădare. Simte că e bagatelizat, mic, pus la colț, pus în rândul din spate. Are ochii tuturor ațintiți asupra lui și singurul lui sprijin real din comunitatea ce uneori îi e doar vag familiară, îl arată cu degetul.

 

Rușinea are voci puternice 

Rușinea este ceva ce îl învăluie pe copil și ceva ce are să rămână, probabil, lipit de el. Rușinea îi va susura vorbe în urechi în timp: ,,ești puțin, nu ești în stare, ei toți te văd mic, puțin, slab, neîndemânatic, nepriceput. Nu îndrăzni, nu îți propune. Visul tău nu poate fi scop, nu ai puteri, nu știi?”

Vocile celor ce ne pun în inferioritate când suntem mici, se transformă în voci proprii, în sabotori lăuntrici. Și asta este rău.

Minimizarea în public venită de la cel considerat stâlp trezește furie și durere în sufletul copilului.

Să lăsăm lucrurile să treacă, să ne facem că nu le-am auzit sau văzut?

Exclus.

Este foarte important însă unde, când și cum oferim feedback, sfat, recomandare.

 

Cum arătăm ce este de reparat și de îmbunătățit? 

,,Observația” nu va veni în fața tuturor. Scopul este să învățăm copilul, nu să oferim satisfacție adulților.

Putem chema copilul în altă camera și îi putem spune în cuvinte clare ce s-a petrecut: ,,mătușa ta s-a pregătit mult ca să ne facă bineveniți. Știi, tocmai i-ai transmis că de fapt nu s-a pregătit destul. Cred că este mâhnită. Sigur poți repara lucrurile spunând că îți pare rău și găsind o felie de pâine și brânză de care să te bucuri. Tu știi să îi faci pe toți să se simtă bine. Sigur îți iese și acum!”

Putem discuta mai amplu ,,după vizită” incidentul reamintindu-i copilului 5 lucruri pozitive ce îl definesc și punctând apoi comportamentul ,,de îmbunătățit” sau ,,de schimbat”

Putem discuta despre așteptările noastre din timp: ,,Dacă lucrurile se vor întâmpla așa, tu la ce soluții de gândești?”

Ca părinți, este important să ne asigurăm că întâmplările din viața copilului nostru devin lecții și nu acuze sau poveri.

Adina a găsit curând un moment în care i-a vorbit Mariei despre delicatețea momentului creat. Maria a dorit imediat să își repare greșeala și, întoarsă la masă, a prins prilejul de a lăuda brânza și de a menționa că se înșelase: masa era aranjată absolut minunat!

Toată lumea s-a liniștit: Adina făcea totuși o treabă bună iar Maria, ,,ai văzut?- e o drăgălășenie!”

 

Mamă și fiică învățaseră o lecție cu mai multe capitole, toate bazate pe susținere, atenție și respect.

 

 

Când Ana intră în micul parc de lângă casă cu fiica ei, toată lumea oftează. Se știe că mămica Ana va negocia jocurile, va stabili rândul copiilor la leagăn, va avea ochi de vultur când fetele șoșotesc între ele. Umăr la umăr cu fiica ei. Cu neputința de a o lăsa să ia o decizie sau să aleagă pentru ea.

În celălalt colț al orașului, Horațiu face planul pentru o nouă ieșire cu fiul lui. Se gândește din vreme pe unde să o ia în drumul spre Muzeu. Cu siguranță va ocoli curtea în care e un cățeluș ce latră. Va lua și cizmele de ploaie că niciodată nu se știe; și pelerina; și umbrela. Vrea să stea de vorbă cu fiul lui și să îi spună ce ar fi bine să răspundă dacă vor întâlni un cunoscut. Și mai are în plan multe lucruri ce trebuie făcute înainte de ieșirea aceasta.

Ce părinți! Părinți buni și iubitori, foarte iubitori. Așa este.

 

Elicea mătură tot ceea ce părintele crede că este rău pentru copil

 

Te uiți la ei și le vizualizezi o imensă elice, pornită din centrul capului. Elicea mătură tot ceea ce părintele crede că este rău pentru copil.

Ana este tipologia părintelui-elicopter: un fenomen al naturii din lumea modernă.

Imaginați-vă că nimeni nu se apropie de spațiul protejat de elice și nimeni nu rezistă prea mult sub furtuna iureșului provocat de aceasta.

Acești părinți sunt lângă copiii lor la orice vârstă a acestora: îi supraprotejează în pruncie, în mica lor copilărie, în pubertate, adolescență; sunt părinți ultraprotectori, părinți ce nu lasă copiilor lor timp în a fi cu ei înșiși.

Preiau responsabilitățile copiilor, trăiesc în locul acestora eșecul și succesul.

Controlează în permanență.

Le este în permanență frică de consecințe: ”ce se va întâmpla dacă…?”; au sentimente de anxietate, sunt mereu îngrijorați.

Intențiile lor sunt bune! Copilul propriu însă își pierde încrederea în sine, își pierde stima de sine, nu își dezvoltă aptitudini vitale. Anxietatea crește în progenitura lor. Copiii nu sunt lăsați să își dezvolte puterea în viață.

 

Plugul de zăpadă șterge orice urmă de impuritate din drumul copilului

 

Horațiu este un părinte plug-de-zăpadă pur sânge. El este ultrasuperprotector și curăță orice urmă de zăpadă (a se citi obstacol) din calea propriilor copii. Copilul nu trebuie să aibă greutăți, gândește părintele. Eu la ce aș mai fi bun, atunci? Trebuie să îi aștern lumea la picioare. Și lumea trebuie să fie curată, fără praf, fără motive de iritare. Cu soluții la tot pasul.

 

1

 

Părintele plug-de-zăpadă are schița drumului pregătită: fie că este drumul până la grădiniță fie că este drumul spre facultate. Vede cu 4-5 pași înainte, are soluții pentru orice direcție a vântului, din oricare unghi ar decide să bată. Este neobosit. Și mândru că toate răspunsurile, toate soluțiile sunt la el

 

Anxietatea copilului crește prin protejare excesivă

 

Umăr la umăr cu acești părinți stă anxietatea. Și-a făcut loc acolo de ceva timp. Și crește. Ba chiar se pare că a fost moștenită, spun oamenii de știință. Și a crescut și mai tare, din generație în generație. Și va fi transmisă, social, în familie.

Anxietatea copilului crește prin protejare excesivă. Părinții anxioși, superprotectori, transmit un mesaj clar copilului: nu am încredere în tine. ”Poți puțin. Nu poți. Noroc că sunt eu aici.” Copilul devine vulnerabil întrucât nu va mai ști să recunoască amenințarea din lumea reală și nu va avea putere de eschivare în fața amenințării. Se renunță la auto-determinare și se instalează în copil delăsarea în explorarea propriilor zone de interes.

Acești părinți sunt periculoși pentru ceilalți deoarece îi pot determina să le copieze modelul. Pozează în părinți perfecți, părinți ce au cu adevărat grijă de copiii lor.

Fiind înconjurați de acești părinți putem să ne schimbăm comportamentul, să ne pierdem încrederea în propriul nostru instinct, să devenim la rândul nostru, complet greșit, ultraprotectori și constrictori.

Există o tentație mare în rândul părinților anilor pe care îi trăim: aceea de a dirija chiar și amănuntele din viața copiilor. Aceștia din urmă eșuează în a-și urma propriile pasiuni, propriul drum în viață și ratează marele avantaj de a învăța din propriile greșeli.

 

Dacă îi vezi pe Ana și pe Horațiu în drumul tău, te rog să ai răbdare cu ei. Și te rog pe tine, dragă părinte, să nu crezi că ești ”mai puțin” dacă nu ești pregătit pentru o furtună galactică, așa cum probabil sunt ei.

Fii încrezător că este bine că îți lași fiica să decidă dacă vrea hanorac sau nu și bucură-te că fiul tău a ales sportul de performanță și nu arhitectura (așa cum și-ar fi dorit bunicii).

Nu există un ghid excepțional sau reguli de aur bătute în cuie pentru a fi un părinte bun. Ascultă-ți vocea interioară, aceea ce vorbește despre echilibru, cu dragoste, fără teamă. Și copiii tăi vor crește sănătos și armonios.

 

*Părintele-elicopter: psihologul Foster Cline și consultantul în educație Jim Fay sunt cei ce au introdus sintagma în cartea lor din 1990, ”Educația cu dragoste și logică”. Ei descriu părinții-elicopter ca fiind confuzi în privința diferenței dintre dragoste și salvarea copiilor de ei înșiși. Un alt nume pentru părinții-elicopter este ”părinții super-grijă”.

*Părintele plug-de-zăpadă: se pare că termenul a fost inventat de fostul profesor de liceu, David McCullough. El a publicat o carte, ”Tu nu ești special”, în care a implorat părinții să se retragă și să-și lase copiii să și eșueze. Cartea a fost bazată pe un discurs de început de an școlar, susținut în fața elevilor de liceu, în 2012.

 

Lecția despre prietenie

28 noiembrie 2024 |
Într-o seară liniștită de noiembrie, Ana stătea alături de fiica ei, Irina, pe canapeaua din sufragerie. Ceai și chec și poftă de vorbă! Irina are 12 ani și este destul de neliniștită în ultima vreme: ,,...ce-i cu prieteniile?....cum să fac să...

Scrisoarea cu sfaturi bune

8 octombrie 2024 |
Ana a ajuns în campusul facultății de ieri. E totul nou. Și puțin rece. A crezut că este pregătită pentru tot. Și chiar este! Însăă.... Despachetează lucrurile cu grijă. Într-un colț de bagaj găsește un plic mic. Ah! Miroase ,,a mama”. Chiar îi...

,,Dar nimeni nu are soră ca a mea și nimeni nu are frate ca al meu!”

19 ianuarie 2021 |
Sorina căutase tot timpul să fie o mamă foarte informată, să se dezbare de metehne ale trecutului din familia ei, să fie părinte calm, cald, ferm, echilibrat, puternic și vulnerabil, să fie tot ce e bun, pe măsura puterilor ei. Se străduia să facă tot ce...

Buline negre lipite pe suflet

24 august 2020 |
Maria pronunță cuvintele interzise: -Dar dacă nu îmi place nimic de pe masă, eu ce voi mânca? Rudele Adinei au rămas blocate: cum de se pronunță o asemenea impolitețe? Și Adina, mama, nu își învățase fiica nimic? Oh, semn de rea-creștere!...