În 14 decembrie 2024, la 74 de ani, actorul Mircea Diaconu s-a stins din viață. Acesta a fost un simbol al teatrului și filmului românesc, cu o carieră ce s-a întins pe mai bine de cinci decenii.

Mircea Diaconu s-a născut în 24 decembrie 1949, în Vlădești, județul Argeș. Încă din copilărie, acesta a fost atras de artă și literatură, ceea ce l-a determinat să urmeze cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografie din București. Talentul său a fost remarcat încă de la primele roluri interpretate, urmând să debuteze în cinematografie în 1971, odată cu filmul “Nunta de piatră”.

Ascensiunea artistică

Mircea Diaconu a fost un actor constant pe scena Teatrului Bulandra din București, unde a interpretat roluri variante, de la comedie la dramă. Printre piesele celebre în care a jucat se numără “Visul unei nopți de vară” și “Furtuna” de William Shakespeare, dar și opere clasice ale dramaturgiei românești și universale.

În cinematografie, Diaconu a jucat în peste 60 de filme, remarcându-se prin naturalețea cu care a reușit să transforme personaje obișnuite în simboluri ale umanității. Printre cele mai cunoscute filme în care acesta a jucat, se numără: “Felix și Otilia” (1972), “Actorul și sălbaticii” (1975), film în care a interpretat un rol magistral alături de Toma Caragiu, “Buletin de București” (1983), “Filantropica” (2002), o comedie regizată de Nae Caranfil, în care Mircea Diaconu a avut un rol secundar memorabil și “Tache” (2008), o comedie neagră regizată de Igor Cobileanski.

Mircea Diaconu este cunoscut pentru stilul său extrem de autentic, în care combină subtilitatea expresiilor cu o profunzime emoțională aparte. Publicul l-a apreciat pentru simplitatea și sinceritatea sa, trăsături care l-au transformat într-un actor cu o popularitate imensă. Personajele sale reflectă adesea complexitatea sufletului românesc, fiind oameni obișnuiți prinși în situații extraordinare. Abilitatea sa de a oscila între umor și melancolie i-a adus numeroase premii și recunoaștere națională.

Actorul a fost căsătorit cu actrița Diana Lupescu, alături de care a format un cuplu solid și respectat în lumea artistică. Cei doi au fost considerați o pereche model în teatru și cinematografie, Diaconu vorbind deseori despre rolul familiei în viața sa și despre echilibrul pe care acesta i-l oferă.

De-a lungul carierei sale, actorul a primit numeroase premii și distincții, printre care Premiul pentru cel mai bun actor în cadrul diverselor festiluri de teatru și film și Ordinul Național “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, pentru contribuția sa la cultura românească. În plus, Diaconu a fost distins cu recunoaștere internațională la festivaluri de film precum cele de la Karlovy Vary și Cannes, unde unele dintre filmele sale au fost proiectate.

În afara scenei, Mircea Diaconu a fost activ și în viața publică. Începând cu anii 2000, Mircea Diaconu și-a extins activitatea și în sfera politică. A fost ales în Parlamentul României, reprezentând valorile culturale și interesele comunității artistice. În 2014, a fost ales europarlamentar, promovând în Uniunea Europeană proiecte legate de cultură și patrimoniu. Deși cariera sa politică a fost uneori controversată, Diaconu a continuat să fie perceput ca un reprezentant al culturii și al valorilor artistice.

Din punct de vedere al particularităților aristice, Diaconu este cunoscut pentru naturalețea sa, evitând teatralitatea excesivă sau stilizarea artificială. El a fost deseori descris ca fiind un actor care joacă cu sufletul, creând personaje care ajung direct la inima publicului. Carisma și abilitatea de a reda complexitatea umană l-au făcut unul dintrei cei mai îndrăgiți  actori români.

Mircea Diaconu rămâne unul dintre cei mai mari artiști ai României. Carisma sa, versatilitatea și didecarea față de arta actoriei l-au transformat într-un model pentru generații întregi de actori și într-un nume de referință în cultura românească.

Sursă foto: newsmaker.md, stiripescurt.ro, spotmedia.ro, playtech.ro

Alexandra Rață este o tânără vizionară din Iași care a intrat în lumea antreprenoriatului cu mare dârzenie. A ales să conducă o antrepriză imediat ce a ieșit de pe băncile facultății. Un an a durat partea birocratică, dar nu s-a lăsat descurajată. A avut un mentor care a crezut mult în ideea sa inovatoare și a sprijinit-o în tot.

Într-un oraș boem, în egală măsură dinamic precum Iași, Alexandra, prin proiectul său cinematografic din aer liber, a găsit o modalitate să creeze un liant între arta filmului, divertisment și petrecerea timpului liber în pădure. Cinema Sky se numește și este o evadare din cotidian, o noutate îmbrățișată cu entuziasm de către oamenii orașului.

Alexandra, ieșenii au parte de o nouă experiență și unică în orașul nostru frumos. Crezi că unui oraș boem, în egală măsură dinamic precum Iașul lipsea un cinema în aer liber?

Sigur, cred că acest oraș cu un caracter boem și dinamic precum Iașul, avea cu adevărat nevoie de o experiență cinematografică în aer liber. Este o modalitate minunată de a îmbina frumusețea naturii cu arta filmului și de a oferi locuitorilor o alternativă unică în ceea ce privește divertismentul, dar și petrecerea timpului liber la aer curat, în pădure.

De cât timp coceai această idee și cât a durat până la a o concretiza?

Ideea pentru Cinema SKY a fost cu mine de ceva timp, dar am început să lucrez mai intens la concretizarea ei în urma participării la concursul de antreprenoriat organizat de Universitatea de Științele Vieții „Ion Ionescu de la Brad” din Iași. Procesul de dezvoltare a durat aproximativ un an, timp în care am participat la cursuri acreditate de antreprenoriat, am învățat cum să scriu un plan de afaceri, iar într-un final am depus dosarul pentru concursul aferent primirii grant-ului.

Cât a durat partea birocratică? Știm cu toții că aceasta, uneori, ni se pare cea mai grea.

Partea birocratică a fost într-adevăr o provocare, dar cu ajutorul sprijinului și determinării, am reușit să depășesc obstacolele. După cum am spus, procesul a durat aproximativ un an, timp în care am reușit să finalizez toate formalitățile, dar a fost esențial să trec prin acest proces pentru a aduce acest proiect la viață.

Cum a prins „la public” ideea ta, Alexandra? Sunt oamenii pregătiți să îmbrățișeze noul și să iasă din confortul lor?

Ideea mea a fost întâmpinată cu entuziasm și curiozitate de către public. Oamenii sunt deschiși către noutate și îndrăznesc să iasă din zona lor de confort. Feedback-ul pozitiv pe care l-am primit m-a motivat să continui să dezvolt acest concept și să îi ofer oportunitatea comunității ieșene, și nu numai, de a experimenta ceva diferit.

Au fost multe voci pozitive care te-au sprijinit? Pe cine amintești cu această ocazie și totodată cui îi mulțumești?

Da, am avut sprijinul unor voci foarte pozitive și încurajatoare. În special, aș dori să menționez cele ale familiei, dar și a mentorului meu de proiect, care a fost mereu alături de mine și mi-a oferit îndrumare și susținere în această călătorie minunată.

Dar au fost și glasuri negative care ți-au spus, poate, să te îndrepți cu ideea către alt gen de business?

Cu siguranță, au existat și păreri critice și glasuri care au sugerat diverse direcții. Însă, cred cu tărie în viziunea mea și în potențialul acestui concept unic, motiv pentru care am continuat să lucrez la el.

Ești o tânără vizionară. În jurul căror valori guvernezi?

În jurul valorilor de inovație, natură și comunitate. Dorința mea este ca Cinema SKY să aducă oamenii mai aproape de natură și de arta filmului, creând în același timp o comunitate, dar și o legătură puternică între aceasta.

Ce planuri ai pentru proiectul tău? Ce ticluiești în perioada următoare?

Planurile pentru proiect sunt încărcate de entuziasm. În perioada următoare, intenționez să organizez proiecții speciale, evenimente tematice și colaborări cu artiști locali pentru a adăuga unicitate experienței. De asemenea, doresc să extindem gama de filme și să oferim o varietate mai largă de opțiuni pentru public.

Cum sună povestea frumoasei tale escapade academice?

Povestea escapadei academice este una plină de învățare și dezvoltare. Atât Facultatea de Informatică Economică, cât și Facultatea de Psihologie mi-au oferit cunoștințele și abilitățile necesare pentru a aborda atât aspectele tehnice, cât și cele legate de interacțiunea cu oamenii.

Clișeic sau nu, unde te vezi la 30 de ani?

Deși previzibil, la 30 de ani mă văd încă implicată în lumea antreprenoriatului și a inovației. Îmi doresc ca proiectul Cinema SKY să fie înfloritor și să aducă bucurie persoanelor din întreaga țară, iar eu să continui să explorez noi modalități de a combina pasiunile mele.

Trăiești un prezent mulțumitor, Alexandra?

Da, trăiesc un prezent mulțumitor. Văd cum ideea mea prinde viață și aduce oamenii împreună într-un mod inedit. Asta îmi confirmă că am făcut alegerea corectă și mă motivează să continui să construiesc și să contribui la comunitatea noastră într-un mod pozitiv.

Cea de-a doua ediție a SUNSCREEN Film & Arts Festival urmează să aibă loc la Constanța în perioada 17-20 august 2023. Lansat în 2022 de către organizatorii celui mai mare eveniment de film din țară – TIFF, festivalul are obiectivul de a aduce în fața publicului de la malul mării cele mai noi și apreciate filme românești și internaționale, concerte și invitați speciali. Ediția de anul acesta se extinde și în stațiunea Mamaia, unde vor avea loc proiecții de film pentru turiști.

Locațiile Sunscreen Film & Arts Festival 2023 sunt Piața Ovidiu, Plaja Reyna, Centrul MEPT Jean Constantin și Piața Cazino din Mamaia.

În cadrul primei ediții SUNSCREEN, participanții au putut vedea în premieră filme precum Teambuilding, Mirciulică sau serialul Clanul (PRO TV). Invitatul special al ediției a fost actorul sârb Darko Perić. Anul trecut, peste 10.000 de constănțeni au participat la festival, organizatorii așteptându-se ca anul acesta numărul spectatorilor să se dubleze.

Sunscreen Film & Arts Festival este primul eveniment cultural de amploare care aduce cele mai importante filme românești și internaționale pe malul mării, la Constanța. Inițiat de Transilvania Film și echipa din spatele Festivalului Internațional de Film Transilvania, cu o experiență de peste 20 de ani, Sunscreen propune constănțenilor și turiștilor de pe litoral proiecții outdoor și indoor, cine-concerte, concerte și întâlniri cu cele mai importante nume ale cinematografiei contemporane.

Concerte

Participanții se vor bucura de o serie de concerte organizate pe perioada festivalului, după cum urmează:

Joi, 17 august, ora 20:00 – concert Sarmalele Reci, Piața Ovidiu

Vineri, 18 august, ora 20:00 – concert Alifantis & Zan, Piața Ovidiu

Sâmbătă, 19 august, ora 20:00 – concert Mirabela Dauer, Piața Ovidiu

Duminică, 20 august, ora 20:00 – concert Florian Rus, Piața Ovidiu

Horațiu Mălăele, pe scena Centrului MEPT Jean Constantin

Farseur din vocație, cu șarm, inteligență și umor, Horațiu Mălăele va face o nouă demonstrație de virtuozitate în “Sunt un orb”, sâmbătă, 19 august, de la ora 19:00.

Probabil cel mai bun produs al teatrului românesc din ultimii 20 de ani – așa cum îl descrie Ion Caramitru, Horațiu Mălăele este într-o perpetuă căutare și de aceea niciuna dintre aparițiile sale pe scenă nu este precedentă cu cealaltă. Pentru această variantă a spectacolului “Sunt un orb”, maestrul trasului pe sfoară, al ironiei și al hazului ascuțit își ia ca aliat fie umorul irezistibil al insinuantului Brumaru, fie înțelesurile subtile ale lui Marin Sorescu sau vibrațiile delicate ale boemului Nichita. Acestea sunt doar câteva dintre promisiunile unui spectacol de gală, în cursul căruia poeți atât de diferiți ca stil sau gândire, vor fi deslușiți, cu naturalețe și în cheie proprie, de genul comic Horațiu Mălăele.

Convins că râsul va mântui, spectacolul “Sunt un orb” cuprinde câteva poezii de mare calitate, dar și proză scurtă. Nu lipsesc, evident, nici momentele de improvizație, pline de umor, cele care fac, de obicei, deliciul reprezentațiilor sale. Artistul și provoacă spectatorii cu umor și sinceritate într-un recital de neegalat, cu avertismentul “pericol de râs în hohote”.

“Sunt mai multe elemente care formează acest spectacol, în care este vorba despre mine, dar este vorba și despre dumneavoastră”, spune Horațiu Mălălele.

Sunscreen este un eveniment organizat de Transilvania Film și Asociația Festivlul de Film Transilvania, în parteneriat cu Consiliul Județean Constanța, Teatrul de Stat Constanța și Centrul Cultural Teodor Burada.

Intrarea este liberă, cu excepția spectacolului “Sunt un orb”, pentru care biletele se achiziționează pe sunscreenfestival.ro.

Întregul program al festivalului poate fi consultat pe www.sunscreenfestival.ro.

Dacă ar fi fost după visele din copilăriei, ar fi îmbrăcat hainele preoțești, dar s-a lăsat ghidat după cele care s-au născut în adolescență și astfel, Ștefan Huluba pune pe el hainele mai multor roluri pe care le joacă pe scenele teatrelor din țară, în special pe cele din Bacău și București.

De când este într-o relație cu veșnicele scânduri ale teatrelor, a experimentat o groază de sentimente și emoții. În detrimentul lipsei de încredere pe care a și testat-o pe la începuturile sale, a câștigat cu timpul dragostea, curiozitatea, credința, munca făcută cu plăcere, dar și validarea că ceea ce face, face bun și bine. Legătura cu scena a devenit pe lângă frumoasă, complexă. L-au cuprins, se pare, și stări afective mai puțin pozitive, dar le-a învins pentru că se hrănește sufletește și se menține viu prin reprezentațiile teatrale.

A găsit formula de a îmbina armonios arta cu pedagogia. Astfel, am dorit și noi, Matricea Românească, să-l cunoaștem și să descoperim ce înseamnă această meserie pentru Ștefan și cum e să transmiți elevilor că profesia aceasta fără iubire, dar și un strop mare de muncă și interes, e pierdută. Drept urmare, în rândurile de mai jos, sunt mărturisirile sale sincere!

Ștefan, ce îți place la tine?

Uau! Am început destul de dur! Grea întrebarea! Mi-e greu să răspund pentru că atunci când petreci mult timp cu cineva, atât calitățile, cât și defectele se diluează în obișnuință și de multe ori nu mai faci diferențele; ori eu petrec tot timpul cu mine… (râde). Uneori, abia mă suport și mă cert foarte mult (da, vorbesc destul de mult cu mine însumi), alteori, mă surprind plăcut și sunt foarte mândru de mine. Uneori, mă plictisesc foarte tare de alegerile banale și cam comode pe care le fac, alteori, trăiesc clipe destul de captivante și am impresia că trăiesc într-un film/serial, care bineînțeles se petrece exclusiv în capul meu. Dar să revenim! Cred că îmi place la mine faptul că am foarte multă răbdare. Cu mine, cu ce e în jurul meu, cu toată lumea. Aș putea spune că asta m-a ajutat cel mai mult să supraviețuiesc. Mă supăr sau mă enervez foarte greu cu adevărat și asta se datorează mult răbdării. Sper să nu îmi pierd această calitate pentru că văd în jurul meu foarte puțini oameni care o mai au.

Sunt și lucruri care nu îți plac la tine?

Oho! Sunt destul de multe dar, cum am mai spus, am senzația că deja m-am obișnuit cu ele. Totuși sunt câteva care mă deranjează foarte tare. Comoditatea (ca să nu spun lenea), de exemplu. Mai ales în ultima vreme îmi vine foarte greu să fac lucruri care nu-mi sunt neapărat confortabile și nu-mi place cu atât mai mult cu cât realizez acest lucru prea târziu, când constat că nu am progresat deloc într-un domeniu și nu m-am dezvoltat pe cât mi-am dorit și propus. Amân foarte ușor lucrurile și dacă nu mă vizitează inspirația la timp, risc să ajung ca în cele din urmă să le fușeresc. Și iată cum am ajuns la un alt lucru care mă deranjează la mine: nu am reușit să-mi formez o disciplină. Sunt foarte haotic și de multe ori acest lucru mă încurcă mai ales cu lucrurile care mă interesează și care știu că îmi fac bine.

Al treilea lucru și ultimul (nu spun mai multe pentru că nu e bine) ar fi mai concret și este cel la care tot încerc să lucrez în perioada asta: nu reușesc să sintetizez lucrurile. Am o foarte mare capacitate de a „mă împrăștia” pe orice subiect. Fac asta foarte mult în discuții – vorbesc uneori extrem, extrem de mult, ore întregi – sar de la un subiect la altul, fac legături pe care uneori cei din jur le consideră ilogice și, încercând să le explic, ajung la exprimări destul de alambicate. Când e vorba de scris, în schimb, mi se întâmplă exact opusul: mă blochez. Scriu foarte greu, îmi adun ideile foarte greu și am senzația că oricum nu va interesa pe nimeni și atunci blocajul se acutizează, însă efectul e același: fraze alambicate și aparent ilogice. Mulțumesc pe această cale pentru răbdarea și mai ales înțelegerea de care am avut și voi avea parte cu acest interviu. (zâmbește)

Un om este construit din mulțumiri sufletești, dar și din tristeți. Sufletul tău cum arată?

Sper să fie cât mai curat. Cel puțin asta îmi doresc. Cum foarte frumos ai spus, un om este construit din mulțumiri sufletești dar și din tristeți, în aceeași măsură suntem caracterizați atât de calități, cât și de defecte. Nu există în lume vreun om care să fie doar bun, cum nu există nici vreunul malefic absolut. Omul le conține pe amândouă. Tot ce încerc sa fac este, conștient fiind de acest lucru, să diminuez pe cât posibil răul pe care-l produc și să înmulțesc binele de care sunt capabil. Mulțumirile sufletești, respectiv tristețile sunt strâns legate de acest aspect. Cred că natura funcționează pe un anumit fel de schimb – între exterior și interior și invers. Oferim și primim. în acest mod se conturează și sufletul, care, în cazul fericit, tinde spre o armonie, spre o curățenie.

Care sunt cuvintele în jurul cărora guvernezi?

Le voi numi pe cele pe care încerc să le adun la masa acestei ”guvernări”: echilibru, încredere, a asculta, a observa, curiozitate, atitudine, disponibilitate, joc, contrast, credință. Nu sunt multe…

Dar în jurul căror proiecte te perinzi în prezent? Cu ce îți ocupi acum timpul?

Ce bine e că mai coborâm și în concret. Cu ce îmi ocup acum timpul? Acum, acum? Acum sunt într-o perioadă destul de calmă din punct de vedere al proiectelor; să-i spunem de tranziție; dar cu foarte multe drumuri București-Bacău și retur. Tocmai am scos la lumina scenei un nou spectacol la Teatrul Municipal Bacovia (în Bacău), unde sunt și angajat. Este vorba despre „Uzina artiștilor”, regizat de Matei Lucaci-Grunberg (text scris de același Matei împreună cu  Sever Bârzan special pentru actorii trupei băcăuane). Se pare că a prins foarte bine la public (îl jucăm aproape în fiecare săptămână) și sper să ne bucurăm de el cât mai mult timp – atât publicul cât și noi actorii, precum și întreaga echipa a spectacolului (care nu e mică! a se consulta afișul)

„Uzina artiștilor” nu e singurul spectacol pe care îl am la Bacău. Vă aștept la Teatrul Bacovia să vedeți și „Insecte”, adaptare de Alexandru Ivanoiu după frații Capek, în regia lui Mădălin Hâncu -un spectacol extrem de actual, deși textul original a fost scris acum 100 de ani, care a născut, surprinzător, discuții extrem de vii și interesante din partea spectatorilor băcăuani de toate vârstele.

Tot la Bacău ne putem vedea și la „Căsătoria”, după Gogol, în regia lui Slava Sambriș sau la „Steaua fără nume” de M.Sebastian, regia Geo Balint.

Să știți că nu e de ocolit Bacăul; cel puțin la teatru (unde în timpul verii există și I.D.Fest- un festival adresat adolescenților) sau la Ateneu se întâmpla lucruri minunate!

În București continui să am spectacole de improvizație cu trupa Backstage Boys (alături de minunații mei colegi Sever Bârzan, Cătălin Coșarcă, Iulian Sfircea, Vlad Mihu și Vlad Șpilca) – care a intrat toamna trecută în cel de-al 13-lea an. În această perioadă jucăm la Teatrul Dramaturgilor Români sau în cadrul Campionatului Național de Improvizație, la B52. Tot în show-uri de impro mai sunt și la The Fool, la invitația Deliei Riciu care coordonează cu mare succes spectacolul „Așa mi-a venit”.

Tot în București sunt fidel companiei Jamais Vu și abia aștept să vă invit la spectacolele noastre: „Funia”, adaptare după Alfred Hitchcock, „Libretto Solitudine” și „Libretto Impostura” scrise și regizate de Matei Lucaci-Grunberg.

În restul timpului țin ateliere de improvizație, mai ales cu adolescenți (îi salut pe copiii minunați de la Victory of Art care au început deja să aibă și show-uri de impro, să-i urmăriți!) dar nu numai.

Când nu „am treabă”, încerc să țin pasul cu filmele și grămada de cărți care nu pare să se micșoreze. Aaa! Și abia aștept să plec în vacanță, chiar îmi doresc sa călătoresc cât mai mult; cu orice preț (și nu mă refer la bani).

Este meseria cea care te-a făcut om mare?

Ce înseamnă „om mare”? Dacă te referi la „adult”, cred că natura și mersul ei firesc (trecerea timpului) sunt de vină. Dacă te referi la „adult responsabil, membru al societății”, cred că educația e cea care a contribuit la această formă de evoluție prin intermediul părinților, al școlilor, dar și al tuturor întâlnirilor prin care am trecut și și-au lăsat amprenta sub o formă sau alta. Meseria – cu tot ceea ce a însemnat ea și continuă să însemne, încă de la alegere și până în prezent – face parte din această educație. Deci da, a contribuit. Dacă te referi la altceva… mai am de crescut!

Cum poți defini relația pe care o ai tu cu scena?

Mie îmi place de ea și sper că și ei de mine.

Este o relație frumoasă și complexă. A fost cu de toate. Când eram mic a fost și îndrăgostire (sentiment inexplicabil altfel); și reținere (lipsă de încredere); și curiozitate; și plăcere; și dobândire a încrederii; și confirmare; și loc de proiecție a visurilor. Apoi, a devenit mai serioasă treaba – credință, cunoaștere, autocunoaștere, descoperiri, frustrări, disciplină, muncă, alergat după confirmări și reconfirmări, prietenii, aplauze furtunoase, dar și momente bizare de-mi venea să mă ascund și poate cel mai important – încredere (în toți partenerii de joc, nu doar colegii actori ci și ceilalți membri ai echipei – regizori, scenografi, coregrafi, sound & light designeri, tehnicieni). Mai târziu, mai ales în timpul, dar și după pandemie, am experimentat și altele: frustrare, inutilitate, resemnare, dor, ambiție, neîncredere, speranță, frică (da, mi-a fost și frică de a intra pe scenă), redescoperire a plăcerii, oboseală, manierizare, înțelegere, relaxare… Să vedem ce mai urmează!

Cred ca relația cu scena este foarte onestă. Onestă și crudă. Poate fi o capcană dacă o idealizăm dar dacă acceptăm acest joc, trebuie luat in serios. …ca în orice relație. Cred.

Ce ți-ai luat tu frumos pentru suflet din teatru?

Destul de multe. Aș putea ține o conferință pe tema asta (râde). Chiar cred că, cel puțin teoretic, parcursul pe care ar trebui să-l urmeze un actor în devenirea lui ar putea să reprezinte un model de dezvoltare pentru orice om. Un actor se antrenează până la performanță pentru a intra în relație cu mediul din jurul lui, cu tot ce presupune acesta, de la spațiu, obiecte, atmosferă, până la oameni. Acum, aceste relații sunt de nenumărate feluri, iar noi trebuie să le acceptăm, să reacționăm în felul nostru și să depunem toate eforturile să le fructificăm. Tot acest ansamblu de relații formează acest mare „JOC”, pe care îl tot descoperim și îl jucăm (pe măsură ce-l descoperim) atât timp cât ne este necesar… Apoi trecem la alt nivel.

Așadar, din teatru, mi-am însușit pentru suflet ideea de joc. Până la urmă ce face actorul? Actorul joacă. Ar mai fi și altele, dar le las pentru conferință (râde).

Dacă ar fi să te trimiți în viitor, unde ai vrea să te vezi?

Aș vrea să mă văd lucid, capabil în continuare să mă mișc, independent, să fi învățat ceva din experiențele prin care am trecut și în continuare curios și disponibil. Nu am pretenții legate de locul fizic unde mi-aș desfășura activitatea (oricare ar fi ea) atâta vreme cât e relevantă și necesară.

Meseria aleasă a fost o dorință aruncată în Univers la o vârstă mică, o idee a părinților tăi sau un joc ticluit al șanselor? Ce-mi poți mărturisi?

Mărturisesc că am descoperit în timp această meserie, iar dorința nu a fost aruncată în Univers la o vârstă mică, ci a fost articulată si lansată, cu destulă teamă, prin liceu.

Când eram mic voiam să mă fac preot. Îmi plăcea foarte mult să-mi petrec timpul la biserică. Mergeam la toate slujbele care puteau să existe (liturghii, nunți, botezuri, înmormântări ș.a.). Având acces și în Altar vedeam cam tot ce face preotul și mă fascina întreg ritualul, veșmintele, atmosfera, dar mai ales rolul preotului în ceremonie, dar și în comunitate. Ulterior, am descoperit mulțimea, dar și seriozitatea responsabilităților pe care le are un preot și am realizat că nu ar trebui să fie chiar de joacă. Între timp descopeream și teatrul – mai întâi ca simplu spectator (chiar la teatrul unde astăzi sunt angajat, în Bacău). M-a fascinat și aici cu precădere atmosfera, apoi toate asemănările pe care le descopeream treptat între teatru și biserică.

Mai târziu, în liceu, am intrat într-o trupă de teatru pentru adolescenți (Nobody s Group, trupă care încă mai trăiește și de vreo 25 de ani contribuie la consolidarea unui fenomen în Bacău – teatrul făcut de liceeni). Cu spectacolele trupei participam la festivaluri de profil din țară (nu erau foarte multe atunci) și astfel intram în contact cu alți colegi de generație pasionați sau cu studenți și oameni de teatru care au început să mă inspire și să-mi dea încredere. Însă momentul când mi-a fost definitiv clar că asta vreau să fac a fost abia când am intrat la facultate. Până atunci a fost o doar dorință din ce în ce mai puțin ascunsă, un vis și un risc pe care eram dispus să mi-l asum.

După cei trei ani de actorie am descoperit un alt domeniu care a început să mă intereseze foarte mult, pedagogia. Iar astăzi consider cele două planuri ca fiind complementare și nu aș putea să renunț la niciunul dintre ele.

Deci, să se fi jucat șansele într-un mod ticluit, cum spui tu? (zâmbește)

Dacă ar fi să vorbești mai multe despre traseul tău profesional și să te cunoaștem în toată „goliciunea” ta, ce ne-ai putea spune despre provocările cele mai mari întâlnite? Care au fost?

Cred că am rezumat într-un fel traseul meu profesional puțin mai devreme și mai ales când am descris „relația” mea cu scena. Momentan nu știu și nu pot să „dezgolesc” mai mult. Încă sunt pe traseu și tot ce pot să sper este că atunci când voi fi la momentul unui bilanț să am puterea, discernământul și inspirația să le pun frumos în pagină. Îmi place mult să citesc memorii, iar scrierile oamenilor de teatru sau film mă inspiră foarte tare, mai ales atunci când vorbesc despre începuturile lor sau despre „provocările cele mari” și cum au trecut sau nu peste ele. Îmi doresc să am capacitatea să las în urmă niște memorii cu adevărat memorabile. Promit să fac toate eforturile! Până atunci (că tot suntem în perioada babelor) învăț din experiența bătrânei noastre Dochia care, scăpând de toate cojoacele, a rămas „în toată goliciunea ei” și a înghețat. (râde)

Și dacă ar fi să te cunoaștem în toată splendoarea ta, dintre momentele cele mai strălucite ce ai putea enunța?

Și splendoarea cu toată strălucirea ei reprezintă un teren minat. În improvizație am învățat că în scenă e bine să ne punem partenerii într-o lumină bună. Prin urmare îi voi lăsa pe alții să evoce momentele mele cele mai strălucite. Dacă e cazul.

Fiecare dintre noi avem modele care ne inspiră, exemple după care ne ghidăm, puncte de reper după care ne lăsăm conduși atât pe plan personal, cât și pe plan profesional. Cine te-a impactat pe tine în viața personală și a avut imbold în dezvoltarea ta?

Întotdeauna am încercat să caut la cei din jurul meu lucruri care să mă inspire și care să mă ajute să mă dezvolt. Din punctul ăsta de vedere am fost și sunt foarte egoist. Din acest motiv mi-e foarte greu să pun degetul pe câțiva, căci sunt foarte mulți. Cu unii dintre ei nici nu am schimbat vorbe (unul dintre motive fiind acela că nici nu se mai află printre noi, dar și-au lăsat gândurile scrise pe undeva, pe alții îi respect și îi admir de la distanță (din simplul motiv că viața ne-a pus în contact foarte puțin sau chiar deloc), însă reperele mele sunt cei/cele care mi-au dat încredere (încredere care s-a manifestat în foarte multe feluri) și mulți dintre ei mi-au devenit prieteni. Pot să spun că am avut norocul să întâlnesc astfel de oameni, deloc puțini. Și pentru nu o fac atât de des (din păcate), țin să le mulțumesc aici pentru tot!

Dar pe plan profesional, cine te-a stimulat?

Din acest punct de vedere planul profesional seamănă extrem de mult cu cel personal, de multe ori și coincide. Am foarte mulți colegi și parteneri care mă inspiră și care îmi sunt modele, atât în domeniul artistic cât și în cel pedagogic (detalii în cartea de memorii pe care am promis-o. Cu mulți dintre ei nu m-am oprit la un singur proiect și sper să am norocul să se întâlnească sau să se reîntâlnească drumurile noastre cat mai des!

Regizoarea Victoria Baltag poartă un nume care o reprezintă. Să fie victorioasă a stat în ADN-ul ei de mică. Mereu a luptat cu înțelepciune pentru un loc al său în societate, deși, fără să se plângă, categoric nu i-a fost ușor. Escapada sa academică nu doar că este frumoasă, dar este și de lungă durată. Încă nu s-a oprit din studiat, doctorandă fiind în film la Queens University Belfast după cele două facultăți absolvite la București, studii  finalizate în 2011 în regie și film/TV la Universitatea din Birmingham, acolo unde distincția de „Merit” i-a fost înmânată. 

Victoria este primul regizor independent la început de drum care realizează filme de conținut. Este și primul regizor care a realizat un lungmetraj despre fenomenul de la Pitești, film în care a fost ultima apariție a maestrului Ion Caramitru. 11 ani sunt dedicați filmului, unul manifest, despre o parte din istoria României, unde s-au pus în valoare locații autentice. Sunt patruzeci și patru la număr: case memoriale, muzee, locuințe vechi, străzi și locuri reale. Cele peste 200 de scene s-ar fi filmat în mod normal în cel puțin 24 de luni, dar tânăra regizoare, în accepțiunea sa, a dat de un sistem care nu sprijină cultura, educația și arta. S-a confruntat cu multă lipsă financiară, dar a primit la schimb mult suport moral fără de care nu și-ar mai fi materializat dorința cea mai arzătoare. Să o cunoaștem!

Victoria Baltag, un nume pe care îl cunoaștem după filmul pe care l-ai regizat Experimentul-Pitești. Cum este regizoarea Victoria? Ce o definește?

Sunt un munte de energie, iubire și proactivitate. Îmi privesc proiectele cu luare-aminte și acționez curat, onest, uman, suficient de mult cât să ajung la nivelul pe care mi l-am propus. Sunt un om ambițios, un baltag cu mâner și tăiș de fier. Mă definesc valori precum adevărul, dreptatea, dăruire necondiționată, grijă față de aproape. Cred în educație la nivel primordial și consider că doar prin cunoaștere și învățare pe tot parcursul vieții ne putem dezvolta sănătos, frumos, într-un mod care să aducă fericire nouă și celor din jur. Educația ne înțelepțește. Pentru mine, viața este importantă dacă știi să o folosești pentru a construi, pentru a lăsa ceva concret și folositor în urmă. Cred în oameni puternici, sinceri și puși pe a face fapte mari. Ei vor dobândi succesul pe pământ. Am învățat că reușita în viață vine abia în momentul în care știi să dăruiești mai mult decât primești, când știi ceea ce vrei cu adevărat, când ești curat și onest, când ai curajul să iei decizii, să riști și să faci lucruri care contează în realul sens al cuvântului. Pun încredere în tot ceea ce fac și mai ales, lucrez cu persoane care au valori comune cu mine, care împart aceleași crezuri. Sunt o norocoasă: am în jur oameni frumoși, personalități distincte de la care am învățat și învăț mereu. Cred în libertate la nivel ancestral, o libertate în gândire bazată pe aprofundare, cunoaștere, experiență și expertiză. Cred în oameni. Totul este cu și despre oameni pe acest pământ. 

Cum și când a pornit ideea filmului?

Am crescut într-o societate unde mi se spunea că a fost bine în comunism. Am trecut prin școală (de la gimnaziu la liceu și apoi două facultăți și două mastere și de atunci tot studiez) și m-am întrebat mereu de ce învățământul din România evită să vorbească despre comunism. În 2009 am primit o bursă guvernamentală și am plecat să fac un master în marea Britanie, la Universitatea din Birmingham și în vacanțe reveneam în România. Fiecare vacanță era încă un pas înainte pentru a învață ceva nou și iată că în 2011 am aplicat la Universitatea de Vară organizată de Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului și Exilului Românesc. Era un curs de vară internațional unde puteau aplica tineri din întreaga lume. Am aplicat împreună  cu un prieten. Eu am avut norocul să fiu acceptată. Am petrecut astfel 7 zile de conștientizare că tot ceea ce îmi spusese mie‚ ’’societatea’’ erau minciuni manipulative sau afirmații interpretative. Eu voiam să știu adevărul.

Am cunoscut acolo, la Universitatea de Vară, intelectuali care au trecut prin ororile comunismului. M-am întrebat de ce oamenii cu educație sau bunăstare materială au trebuit să fie închiși, torturați sau omorâți…de ce tocmai ei, căci ei erau elita societății românești. În cazul de la Pitești, majoritatea studenților erau emeriți, foarte mulți aveau deja mai mult brevete de inventica, proveneau din familii care au servit România trup și suflet. Ce sistem este acela care în loc să mulțumească acestor oameni, îi linșează? Mai mult decât atât, de ce s-au dat poziții de conducere oamenilor cu educație precară și fără experiență, iar cei care erau înainte pe acele poziții au fost puși sub gratii? Am acumulat în acele șapte zile o mie de motive ca să fac acest film necesar. Eu sunt un om de cuvânt, când spun ceva, împlinesc. Mi-a luat 11 ani, dar am  reușit!

De ce fel de resurse ai avut nevoie, Victoria, pentru realizarea filmului? Cine ți-a venit în sprijin?

În prima instanță, eu am avut nevoie de resursă informațională și am beneficiat, mulțumesc lui Dumnezeu. Dincolo de materialele de arhivă, cărți publicate și o documentare minuțioasă, am avut șansă să cunosc pe cei care au avut curaj să vorbească despre trecut.  În prezent, dețin câteva zeci de interviuri cu cei care au suferit în timpurile perioadei comuniste și am aflat de la ei cum a fost și cât de dureros a fost. Dacă ascundem sau ștergem cu buretele această pată a istoriei din România, poate veți crede că am scăpat. Din contră, un trecut neștiut sau uitat, se va repeta. Dacă nu învățăm lecția trecutului, viitorul va veni și ne va lovi mult mai puternic. S-au făcut cercetări: există o repetitivitate a atrocităților în istorie. Filmul meu și al celor peste 800 de oameni care au contribuit la realizarea lui stă piedestal înaintea unei asemenea nenorociri.

Cum spuneam, am avut nevoie de oameni, de resursă umană. Este dificil să faci un film de unul singur. Am găsit persoane deosebite care mi-au fost alături din secundă numărul unu, de când am început acest proiect. Lor le datorez mii de mulțumiri fiindcă în momentul când nu mai puteam,  ei erau mereu acolo  că să mă ridice și să îmi spună că mai pot. Unii dintre ei nu mai sunt astăzi în viață, dar privesc rezultatele de acolo de Sus și probabil zâmbesc.

Le mulțumesc și celor care ne-au pus piedici, și celor care mi-au spus că‚ ’’ne facem țara de rușine’’, sau că‚ ’’dacă erau la conducere, nu m-ar fi ajutat’’, fiindcă vedeți, acești oameni m-au ajutat pe mine să merg mai departe, să le arăt că rușine este să eviți să îți asumi, să ascunzi, să minți și să ștergi cu buretele. Să ne uităm la cazul Germaniei. Noi când vom recunoaște că am și greșit?

Am avut nevoie de resursă financiară. Faptul că eram un artist la început de drum și că mă aruncasem într-un proiect titanic a fost nebunie curată. Naivitate. Speranța că cineva va veni în ajutor. Și așa am tot sperat. Și ne-a luat 11 ani că să terminăm. Voi scrie o carte despre modul cum am realizat eu acest film  de lung-metraj, un film de conținut, un film testament care trebuia să fie realizat poate cu mult înainte. Dar că să realizezi un film istoric, ai nevoie de câteva milioane  de euro. Este vorba despre o echipă de sute de oameni care lucrează. Eu am avut peste 800 de persoane în acești 11 ani, la Hollywood, o echipă de film conține peste 10 000 de angajați care lucrează pentru realizarea lui. Dincolo de resursă umană este nevoie de locații, decoruri, costume, echipament, cazări, mâncare, transport, promovare. Este nevoie de un plan minuțios, calculat aproape matematic.

A durat 11 ani fiindcă am dus lipsa de finanțare. Eu, în naivitatea mea, crezusem că pot face un lungmetraj istoric de o asemenea anvergură cu cele câteva zeci de mii de euro pe care le aveam pentru a-mi cumpără o garsonieră. Surpriză: banii respectivi s-au dus în primele luni de dezvoltare, abia apucasem să achit costurile de casting, conferințe de presă, căutare de locații, scriere de scenariu. Cu ultimii bani o plătisem pe Alexandra Axinte că să ‚’închege’ un scenariu după ideea și detaliile pe care i le dădusem. De la acel moment rămăsesem fără o lețcaie și am sperat că va veni cineva în ajutor. În cei 11 ani au fost mulți oameni care au sprijinit, fie cu servicii, fie cu donații, fie cu sfaturi. Nu voi uita. Inconveniența a fost însă că era întotdeauna mult prea puțin cât să pot să isprăvesc proiectul. Am mers înainte. Cu toate forțele înainte. Am rămas cu actorii și echipa neplătiți și încă multe datorii din urmă producției. Am reușit să facem filmul.  Avem rezultatul și vom fi răsplătiți la nivelul pe care îl merităm.

Am promis că îmi voi plăti actorii și echipa. Voi face acest lucru. Cine și cu ce drept poate să îmi dea mie sfaturi acum ce să fac și cum, cine poate  îndrăzni a compara acest proiect când este singurul de acest tip în țară și la nivel internațional? Cine poate  risca să își dea cu părerea acum, când noi am muncit 11 ani fără să primim nimic, deocamdată, și ei și-au primit salariile lunare în toți acești ani?

Aș vrea să mulțumesc pentru sprijinul moral pe care mi l-au oferit mamele colegilor mei de proiect, câteva doamne impecabile care m-au tot încurajat și care au urmărit ascensiunea proiectului cu încredere, iubire și admirație. Le mulțumesc actorilor mei și echipei, celor care au stat lângă mine în toți acești ani, celor care au crezut în acest film, în necesitatea și indispensabilitatea lui. Am reușit, dragilor! Contribuția voastră este de neprețuit! Înțelepciunea și dăruirea voastră vă va urca pe cele mai înalte piedestaluri! Sunt mândră de actorii și echipa mea!

Cât au durat filmările și în ce locații s-au desfășurat?

Am filmat în locații autentice. Sunt patruzeci și patru la număr: case memoriale, muzee, locuințe vechi, străzi și locuri reale. Cele peste 200 de scene s-ar fi filmat în mod normal în cel puțîn 24 de luni. Normal ar fi fost să avem câte 2, 3 scene pe zi, cu pauză de câteva zile la final de săptămână. Noi filmăm câte 17 ore pe zi, în fiecare zi,  mă tot întreb cum am rezistat.  Am rezistat însă și în 5 săptămâni am terminat de filmat. Felicitări nouă!

Voi povești în carte despre film cum anume am reușit această performanță care l-a uimit și pe Caramitru.

11 ani dedicați în cinstea filmului istoric, ultimul film în care a jucat maestrul Ion Cramitru. Pe ce considerente s-a creat legătura cu dumnealui?

Ion Caramitru a fost unul dintre actorii pe care îi aveam în minte pentru rol. Am mers cu scenariul la Teatrul Național din București și l-am lăsat doamnei secretare. Așa a început colaborarea noastră, printr-o secretară care și-a iubit directorul și care i-a oferit informații curate în ceea ce privește oamenii care au bătut la ușa Dumnealui. O raritate. O admir și îi mulțumesc. Nu voi uita.

Dacă ar fi acum lângă ține, ce i-ai transmite?

I-aș cere iertare  fiindcă că nu am terminat mai repede acest lungmetraj.  Mă sună să mă întrebe când e gata filmul. Îl aștepta. O să trăiesc toată viața cu această remușcare.

Cui i-ai mai mulțumi?

Românilor care m-au ajutat, oamenilor din lumea întreagă, prietenilor adevărați și celor care cred în mine. Sunt mulți. Mii. Zeci de mii poate.

Ai întâlnit un sistem care investește în cultură și educație sau acesta a fost și impedimentul cel mai mare întâmpinat de către ține?

Sistem care investește în educație în România? Unde? Când?  Eu fac educație, cultură și artă prin ceea ce fac și mi-a luat 11 ani să duc la capăt un lungmetraj despre istoria noastră.  Am aplicat la aproape toate instituțiile statului și mereu mi-au refuzat proiectele. Am făcut contestații și nici măcar nu mi-au răspuns.

Care este dorința cea mai mare legată de film? Unde vrei să ajungi cu el?

Vreau să ajungă în lumea întreagă. Cred în educație că singura comoară adevărată capabilă să ne ajute să ne dezvoltăm, să ne îmbunătățim și să creștem. Am realizat acest film pentru a oferi educație, informare și divertisment (este un film de ficțiune documentat din evenimente adevărate regăsite în arhivele  istoriei comunismului), pentru a cunoaște trecutul, pentru a învăța din el și pentru a nu permite niciodată să se mai întâmple asemenea atrocități. Mai mult decât atât, Edmund Burke spunea  că  „Singurul lucru necesar pentru că răul să  triumfe  este că oamenii buni să nu facă nimic”, așadar, eu  cred că oamenii buni trebuie să acționeze împotriva triumfului răului  și asta am făcut noi prin acest proiect.

Acesta este primul și singurul film despre fenomenul reeducării, un film-document care tratează o poveste adevărată bazată  și pe mărturiile familiilor celor care au murit sub torturi fizice și psihice între 1949-1952. Este un film de interes internațional pentru că dezvăluie un adevăr despre fenomenul de reeducare care s-a întâmplat în toate țările de sub URSS și se întâmplă și astăzi, .din păcate. De aceea, proiectul a căpătat interes internațional încă  din stadiul de dezvoltare. Asociații din întreaga lume, cinematografe, entități academice m-au invitat în anii anteriori să vorbească despre film (Indiana University din SUA, Regina University din Canada, Pittsburgh University din SUA, Laemmle Theatres din Beverly Hills, UCL și Centrul Cultural Român din Marea Britanie, Asociația Româno-Americană din New York, asociații culturale din Chicago, New York, Calgary, Toronto, Alberta, Barcelona, ​​Zaragosa, Budapesta, Kaunas, Agueda, Las Vegas, Winnipeg, Alberta, Denver, Sofia și multe altele). Este un film testament, o voce a celor care au fost torturați în vremea comunismului și a celor care nu și-au găsit încă dreptatea și este un film care tratează un subiect ținut ascuns de zeci de ani, un film făcut pentru a dezvălui o istorie din care întreaga societate trebuie să învețe. Este un film manifest care vine cu informații despre comunism, educație, libertate de gândire, dincolo de divertisment. Este un film de ”responsabilitate morală” menit să stea împotriva uitării.

Cu ce te mândrești, Victoria?

Mă mândresc sincer cu oamenii deosebiți din jurul meu, cu cei care m-au format. Mă mândresc sincer cu ai mei colegi care s-au avântat cu încredere în proiectele mele din toți acești ani. Le mulțumesc. Nu voi uita!

Mitică Popescu, unul dintre cei mai mari actori români de film, teatru, radio și televiziune, s-a stins din viață în data de 3 ianuarie 2023, la vârsta de 86 de ani. Maestru al comediei românești, deși o personalitate, a dat mereu dovadă de modestie, asemenea întregii generații de actori de aur a României din care a făcut parte. A jucat în numeroase piese de teatru și filme de referință – dintre toate rolurile jucate, Cocoșilă din „Moromeții” a rămas memorabil, însă, de obicei, toate spectacolele din a căror distribuție făcea parte se încheiau cu aplauze spumoase menținute minute în șir. Teatrul Mic, acolo unde maestrul a activat în ultima parte a vieții, îl caracterizează:

„Actor de mare farmec personal, sarcasmul pigmentându-i cu strălucire creațiile complexe, deopotrivă dramatice, comice și muzicale”

O iubire pentru teatru ce a învins orice obstacol

Născut în 2 decembrie 1936, la București, Dumitru Popescu (numele său la naștere) a avut primul contact cu scena când era elev, fiind cooptat în echipa de dansuri populare românești a școlii. A prins astfel drag de scenă și a început să facă figurație la Teatrul Armatei, viitorul Teatru Nottara. Ajuns la vârsta maturității, în ciuda faptului că mama sa își dorea să devină preot, el a ales să urmeze cursurile Facultății de Teatru, devenind, în cele din urmă, actor.

Era în anul II la Teatru, în 1958, când, aflat la onomastica unui prieten, a asistat la o discuție în care o câțiva participanți și-au exprimat dorința de a pleca în America. La scurt timp, după doar câteva zile, a fost arestat de Securitate, pe motiv de „trădare și trecere de frontieră”, fiind condamnat la 3 ani de închisoare pentru „nedenunțare de acte preparatorii pentru trecerea frontierei”. A fost închis la Jilava, la Periprava și la Balta Brăilei, la Salcia, unde a făcut parte dintr-o colonie de muncă ce a lucrat la dig, la canalele de desecare, urmând ca în 1961 să fie eliberat. Condamnarea i-a adus și excluderea din Institutul de Teatru. După eliberare, Securitatea a continua să-l țină sub observație, impunându-i să nu ofere niciun amănunt despre perioada în care a fost închis.

Are ocazia să se reconecteze cu pasiunea sa, teatrul, în 1963, când i se permite să dea din nou examen la Teatru, datorită faptului că s-a remarcat în primii doi ani de facultate, înainte de a fi condamnat. Astfel, în 1967 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București.

„Actor de mare farmec personal”

Prima sa apariție pe scenă a fost la Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara. Apoi, în următorii 7 ani, a jucat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Debutează, în 1973, la București, pe scena Teatrului Mic, în piesa „Philadelphia ești a mea” de Brian Friel.

În 1974 a jucat în spectacolul „Matca” de Marin Sorescu, alături de Leopoldina Bălănuță, cea care avea să îi devină soție. S-au căsătorit în 2 iunie 1977, când el avea 40 de ani, iar ea 42.

Debutul său în film are loc odată cu interpretarea rolului Romniceanu, în „Dincolo de nisipuri” (1974). Dintre toate filmele din a cărui distribuție a făcut parte, memorabil rămâne rolul lui Cocoșilă din filmul „Moromeții” (1987), în care a jucat alături de Victor Rebengiuc și Luminița Gheorghiu. În plus, actorul s-a remarcat prin rolul din „Vănătoarea de vulpi” (1980), ecranizare a romanului „Niște țarani” de Dinu Săraru.

De-a lungul vieții sale, Mitică Popescu a fost un colaborator constant la Teatrului Național Radiofonic. Totodată, acesta a fost prezentatorul uneia dintre cele mai longevive producții ale Televiziunii Române, emisiunea „D’ale lui Mitică”, a cărei difuzare a început în 2000 pe postul TVR2.

Câteva dintre piesele de teatru în care Mitică Popescu a jucat:

• „Cititorul de contor” de Paul Everac (1976)
• „Să îmbrăcăm pe cei goi” de Pirandello (1978)
• „Mestrul și Margareta” de Bulgakov (1980)
• „Niște țărani” de Dinu Săraru (1981)
• „O femeie drăguță cu o floare și fereste spre nord” de Eduard Redzinski (1986)
• „Pescărușul” de Cehov (1993)
• „Cum vă place” de William Shakespeare (1996)
• „Sonata fantomelor” de August Strindberg (1999)
• „Școala femeilor” de Moliere (1999)
• „Sluga la doi stăpâni” de Carlo Goldoni (1999)
• „Viitorul e maculatură” de Vlad Zografi (2000)
• „Alex și Morris” de Michael Elkin (2004)
• „Colonia îngerilor” de Ștefan Caraman (2007)

O selecție cu filme din a căror distribuție a făcut parte:

• Stejar, extremă urgență (1974)
• Mere roșii (1976)
• De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
• Înghițitorul de săbii (1981)
• Glissando (1985)
• Căsătorie cu repetiție (1985)
• Secretul armei … secrete (1988)
• Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
• Dulcea saună a morții (2003)
• Păcală se întoarce (2006)
• Ticăloșii (2007)
• Umilință (2011)

Astăzi, 6 ianuarie, Maestrul a fost înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul Bellu din București, alături de soția sa, Lopoldina Bălănuță.

Credit foto: Dan Vatamaniuc, Ioana Chiriță, Agerpres

Dacă pe Violeta Bîrlă până la 18 ani o găseam într-o casă de copii din Vrancea, acum, la două decenii distanță, o întâlnim pe platourile celei mai importante televiziuni din Italia. Își scrie și regizează propriile filme de scurt și de lung metraj, deși, cu tărie cred, că povestea vieții sale ar trebui cuprinsă într-un film pe marile ecrane. Autobiografia sa ar surprinde o lume întreagă.

Violeta trăiește cu și prin ceea ce face. Deși România nu i-a dat ceea ce promite o țară, a găsit în Italia ceea ce o întregește și o mulțumește sufletește. Pe lângă visul care i s-a materializat de a deveni celebră precum Stela Popescu, artista pe care a avut-o ca reper, a întâlnit o societate corectă, care nu a marginalizat-o și care nu a judecat-o că a crescut fără părinți, înconjurată doar de lipsuri de orice natură. Nici ea nu a abandonat lupta cu viața care nu i s-a arătat foarte miloasă. Din contră, amintirile din copilărie sunt dureroase, încă le poartă în minte, dar nu s-a lăsat împiedicată de soartă. Și-a depășit condiția în pofida greutăților. Și-a scris un altfel de destin, unul reușit, demn, curat. Să o cunoaștem!

Cum și unde te găsim în prezent, Violeta? Tot la Roma?

Desigur că da. Locuiesc la Roma. Roma este orașul meu preferat. Aici mă veți găsi mereu.

Cum arată sufletul tău? E bine și cald?

Inima mea este una imensă, dar în timp am învățat să nu mă mai deschid cu oricine. Nu oricine știe să asculte și, în primul rând, să aprecieze. Sunt, pot spune, mereu atentă și sensibilă pe partea socială, am fost dintotdeauna și voi alege mereu să fiu alături de cei mai puțin norocoși. În relația cu prietenii, persoanele de suflet, am ales să nu mai alerg, să nu mă mai fac în patru și nici să mă mai aștept la nimic. Este singura soluție pentru a nu rămâne dezamăgit în viață. Realizez pe zi ce trece că oamenii astăzi sunt altfel. Sunt pe zi ce trece tot mai reci, mai indiferenți, parcă din ce în ce tot mai răi. De aceea eu trebuie să-mi protejez inima, este necesar să am grijă de mine.

Ce proiecte mai ticluiești? La ce lucrezi?

Sunt în plină activitate cu diverse proiecte atât aici, cât și la noi în România. Unul dintre proiecte este realizarea unui film documentar în care voi parcurge Sicilia. Am fost aleasă pentru a fi regizorul acestui film și am acceptat cu mare drag. Abia aștept să începem filmările.

Care este rolul în viață care te onorează cel mai mult?

Când sunt la filmări, este singurul moment care mă face fericită și împlinită, de la filmele, cinematografia și tot ce înseamnă producție de la dezvoltarea scenariului până la distribuție. Atunci când poți vedea că tot ceea ce aveai în minte și ce era scris pe foaie a prins viață și culoare este fascinant. Este magică senzația, este unică de fiecare dată.

Din ce știu eu, tu nu ai fost crescută de către părinții tăi. Port curiozitatea dacă te onorează sau nu titlul de „fiică a părinților tăi”. Ce-mi poți mărturisi?

Din păcate, ai mei părinți m-au părăsit când aveam o lună de viață. Viața mea a fost una sacrificată, plină de griji, frici, lipsuri, foarte multe lipsuri. M-am întrebat mereu de ce o familie trebuie să dea viața unui copil, ca apoi să-și ia mâinile definitiv de pe el. Să știi că pe mine suferința m-a distrus sufletește. Sunt și am fost de când mă știu o luptătoare, dar ca să-ți răspund cum mă simt sufletește, îți pot spune că încă plâng în fiecare zi, încă mă doare inima în piept prin câte greutăți și mii de încercări a trebuit să trec într-o singură viață. Mă simt încă a nimănui. Eu știu că nu am pe nimeni și realitatea, pe cât este ea de crudă, încerc să o înfrunt în fiecare zi. Dumnezeu este singura mea ancoră de salvare. Sunt convinsă că dacă până în prezent nu m-am pierdut într-o societate oarbă, insensibilă și total indiferentă, este datorită credinței mele în Dumnezeu. Îl rog de când eram copil să-mi poarte de grijă și să știi că da, Dumnezeu are mereu grijă de mine.

Cât despre titlul de fiică pot spune că dacă tata ar fi mai fost aici, cu siguranță ar fi fost tare mândru de mine. Eu cred că sunt un bun exemplu pentru ei. Cred că nu ar fi avut niciodată vreo dezamăgire din partea mea. Sunt convinsă că mulți părinți și ar fi dorit un copil ca mine. Mi s-a întâmplat, nu de puține ori, ca unii părinți să îmi spună dacă ar fi avut un copil ca mine, ar fi fost cea mai fericită mamă, sau dacă unul dintre copiii lor ar fi fost pe sfert cum sunt eu, ar fi fost cei mai împliniți părinți. Vedeți, un copil este o mare binecuvântare pentru un părinte, dar dacă mai ai și parte să ai un copil bun, înțelept și să te asculte atunci înseamnă că Dumnezeu chiar te-a mângâiat cu mâna sa! Vreau să mai știți un lucru. Eu i-am iertat pe ai mei părinți. Mă rog de fiecare dată la Dumnezeu să nu-i pedepsească niciodată pentru câte mi-au făcut. Regret enorm că nu i-am avut alături de mine și că a trebuit să sufăr înzecit ca să fiu omul de astăzi. Regret că am mâncat la sărbători cu lacrimi pe obraz, că de ziua mea am preferat să scriu, să-mi ocup orele ca să nu mă gândesc la nimic. Regret ca nu știu ce înseamnă căldura de părinți, și încă mai regret că nu am avut onoarea să am și eu doi părinți care să mă iubească necondiționat de mult. Să știu că acasă m-așteaptă mama. Eu dacă nu mi-aș fi îndeplinit singura mea dorință din copilărie, aș fi murit de multă vreme. Eu, fără cinematografie, nu voi accepta niciodată să trăiesc. Cinematografia este singurul motiv care încă mă ține-n viață.

Atunci când erai la casa de copii, îndrăzneai să visezi că vei îmbrățișa o meserie atât de frumoasă în viața ta sau ți-au fost tăiate aripile?

Când eram la casa de copii, visam dintotdeauna la aceasta meserie frumoasă. Știam doar eu și domnul meu profesor Nicolae Giurcă că voi reuși. Restul oamenilor mi-au tăiat aripile. Nimeni nu a crezut în mine. Știți de ce?! Pentru că am fost un copil energic, un copil curios să experimenteze, care nu stătea o secundă într-un loc și faptul că încercam prin a vorbi mult, era, cred eu astăzi, un mod de a atrage atenția celor din jur. Era un mod pentru a le spune că exist și eu. Vă dați seama că eu nu am fost un copil care să știe să intre pe sub mâneca oamenilor pentru a primi iubirea lor?! Eu și astăzi nu știu ce înseamnă să fii îmbrățișat pentru că ești iubită. Oamenii mă îmbrățișează când mă văd așa, formal, mă mai îmbrățișează cineva când nu mă vede pentru o perioada de timp. Dar eu încă nu știu ce înseamnă să fii îmbrățișată din iubire. Încă nu mi s-a întâmplat. Și asta regret foarte tare.

Apropo de casa de copii, mereu ai stat în orfelinat? De la ce vârstă până la ce vârstă?

Am stat o bună parte din copilărie și toată adolescența până la 18 ani. De la o lună la 3 ani și jumătate, apoi de la 3 ani și jumătate până la 7 ani cu tata și cu mama vitregă, apoi din nefericire, s-au despărțit și am rămas cu tata până la 11 ani, după care am mers în casa de copii până la 18 ani.

Nu te întreb dacă a fost ușoară copilăria ta, căci e lesne de înțeles că nu, dar ce îți aduci aminte din acele vremuri?

Copilăria mea a fost o copilărie plină de griji, de durere, de lipsuri. Îmi amintesc, din păcate, tot. Nu am uitat nimic. Sărbătorile de iarnă fără brad, fără căldură părintească. În fiecare zi vedeam diferența dintre mine și copiii din jurul meu. Când vedeam o mamă că își îmbrățișa copilul și îl alinta, eu plângeam. Îmi lipsea, îmi doream și eu. Seara adormeam des cu lacrimi pe obraz. Le spun copiilor în școli să-și respecte părinții, să-i iubească și să nu le ceară niciodată lucruri pentru că alții au și ei trebuie să aibă la fel. Sunt părinți care nu dorm noaptea de grijă ce să le pună mai bun pe masă și cum să le ofere un viitor mai bun. Sunt părinți care au și câte două locuri de muncă doar ca să nu le lipsească lor ceva. Așa cum părinții vă protejează și vă iubește necondiționat de mult, așa să fiți și voi recunoscători și să-i iubiți și să nu uitați să le mulțumiți părinților pentru tot ce vă pot ei oferi în fiecare zi. Părinții voștri se mulțumesc să primească un zâmbet de la voi și o vorbă bună. Acum cât sunt în viață, să le demonstrați toate astea, căci odată ce nu vor mai fi aici, este în zadar să mergi și să plângi că i-ai pierdut.

Ai avut parte de agresiuni verbale și fizice? Dacă da, cum le-ai depășit?

Bullying. Da, de foarte multe ori în copilăria mea m-am confruntat cu această urâtă situație. Mai mult la nivel verbal, ce e drept. A fost destul de greu mai ales că cei care mă agresau verbal erau de multe ori parte din profesorii mei. Îmi spuneau că sunt neica nimeni, că nu voi face nimic, că o să fie vai de capul meu pentru că sunt sărăntoaca de la avicola, adică casa de copii. Știi ce mă miră cel mai tare astăzi din această poveste? Cât de sărac cu duhul poate fi un adult. Cât de bolnav psihic poți să fii ca să pui etichetă unui copil de 11 ani, 12, 14, 16 ani?! Îmi este rușine pentru ei! Eram judecată pentru etnie. În mințile bolnave, doar romii își abandonau copiii. Așadar, deseori eram chemată țigancă și tot așa. Astăzi, am, din fericire, proiecte împotriva bullying-ului în școli și merg cu drag la copii și le vorbesc despre asta cu inima deschisă.

Te mai marchează acum? Încă își pun amprenta pe tine?

Nu, absolut. Sunt o persoană care merge în școli la noi, în România, și stă de vorbă cu studenții. Sunt atât de fericită să fac asta pentru că și când reușesc din miile de studenți să ajut și un singur copil, eu mă simt un om împlinit.

În Italia când ai ajuns și cum?

În Italia am ajuns în 2003, octombrie. Adică acum 19 ani în urmă am venit cu dorința de a lucra în orice domeniu. Îmi doream enorm să îmi cumpăr o garsonieră în oraș, la mine la Focșani și să revin definitiv după maxim 2 ani. Am ales în timp să rămân aici, am ales să spun că sunt acasă și aici. În țară, din păcate, așa cum știți povestea mea, nu are cine să mă aștepte. De aceea am rămas aici.

Ce ai făcut până la realizarea filmelor? Din ce ți-ai câștigat „pâinea”?

Am lucrat aproape în orice domeniu. Am lucrat ca menajeră, în restaurant, ca secretară.

Roma este orașul în care te-ai dezvoltat personal și profesional?

Roma este acasă. Roma este orașul care m-a făcut om. Aici mi-am îndeplinit singurul meu vis din copilărie. Din păcate, dacă aș fi rămas în România sunt conștientă că nu aș fi reușit să devin regizorul de azi. La noi în țară oamenii încă nu dau posibilitate și încredere și unui copil care are nevoie să-și depășească condiția. Sunt încă prejudecăți, sunt încă o mare majoritate care încă pune etichete în funcție de etnie, de buget și de familii de milionari. Un no name la noi în țară. Nu aveam șanse cu oamenii pe care i-am întâlnit eu până în 2003. Trist, foarte trist să știi că încă există oameni bine pregătiți la nivel de școlarizare, dar la nivel uman sunt repetenți. De la italieni am învățat că, în primul rând, suntem cu toții egali și nu contează etnia. Eu aici, personal vorbind, nu am avut niciodată probleme de rasă, probleme de niciun fel. Am deschis uși instituționale fără bani, inclusiv, din fericire, la medici să ne ferească Dumnezeu de boală, dar aici nu există că te internezi într-un spital și trebuie să le umpli buzunarele de bani și femeilor de serviciu. Aici, medicii nu acceptă nici măcar o cafea de 1 euro. Suntem tratați cu toții în egală măsură. Asta nu înseamnă că este ușor să realizezi tot ce am realizat eu în acești 9 ani de activitate. Este greu și aici, și este și foarte multă muncă. Dar măcar partea bună este că nu avem teamă de a avea bani pentru a da șpagă ca să ni se deschidă o ușă. Aici nu este nicăieri cu șpagă.

Cum ți-ai descrie parcursul pe care ai ales să mergi-film, scurt metraj, regie?

Parcursul meu este deja descris. Sunt un creator de film. Sunt regizor și autor. Am făcut și producție și, cu siguranță, vor mai fi și alte filme produse de mine.

Tu nu ai avut dreptul la educație și iubire primită în sânul familiei care reprezintă baza fundamentală cu care ar trebui să plece un copil sau adolescent în viață. Și totuși, cât de mândră ești de tine, Violeta?

Bună întrebare. Dacă aș fi mama Violetei, aș fi tare mândră cu așa copil. Pot spune că sunt tare mândră de mine, trebuie să fiu! Anul viitor voi sărbători 10 ani de activitate și abia aștept. Am făcut foarte multe lucruri frumoase, nu doar filme. A fost până astăzi o activitate în mai multe culori. Am făcut filme, producție, am scris filme, am fost în diferite activități împotriva bullying-ului în școli, am fost mereu prezentă în ramura socială. Acum voi filma acest film documentar. Primul meu film documentar. În orizont, așa cum v-am zis, sunt mai multe proiecte. Dar este devreme să vă povestesc. În toamnă vom putea vorbi din nou despre ce va urma.

La 10 august 1929, în Tighina, se năștea una dintre cele mai îndrăgite actrițe, figură reprezentativă a teatrului și filmului românesc, cea care a umplut de bucurie inimile a nenumărați români, prin prestațiile sale artistice – Tamara Buciuceanu-Botez. După mai bine de 60 de ani de activitate artistică, în 2019, la vârsta de 90 de ani, aceasta s-a stins din viață la Spitalul Elias din București, din cauza unor afecțiuni cardiologice.

Studii și carieră artistică

A absolvit liceul „Elena Doamna” din Suceava, urmând ca în perioada 1948 – 1951 să frecventeze Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iași. Începând cu anul IV de studii se transferă la București, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, absolvind în 1952. A debutat în film în 1964, în Titanic Vals, unul dintre filmele de referință ale anilor de început ai cinematografului românesc.

Figură legendară a teatrului de comedie, Tamara Buciuceanu este supranumită „Doamna comediei românești”, fiind una dintre reprezentantele de aur ale teatrului românesc. De-a lungul carierei artistice, a jucat în peste 25 de filme, fiind prezentă în peisajul teatrului și filmului românesc pentru o perioadă de peste 60 de ani.

Dintre toate rolurile interpretate, cel care a rămas în amintirea unui generații, fiind rolul său emblematic, este cel al profesoarei Isoscel din seria Liceenii. Un alt rol remarcant al Tamarei este cel al moșierei Aneta Duduleanu, în Cuibul de viespi, ecranizare după piesa lui Alexandru Krițescu, Gaițele. Una dintre comediile care s-au bucurat de o apreciere extinsă din partea publicului românesc, Cuibul de viespi, reunește în distribuție, alături de Tamara Buciuceanu, nume sonore precum Gheroghe Dinică,  Coca Andronescu sau Tora Vasilescu.

Scenele marilor teatre ale capitalei au găzduit-o pe Tamara Buciuceanu – Giulești, Bulandra, Teatrul Național de Comedie sau Teatrul Național Ion Luca Caragiale fiind doar câteva dintre acestea. În plus, Tamara a avut și o cariera minunată în televiziune, remarcându-se prin cupletele sale din programele de Revelion.

Încă de la începutul carierei, Tamara Buciuceanu a colaborat cu Radiodifuziunea Română, înregistrând sute de spectacole intrate în fonoteca de aur. Pe termen lung, aceasta a colaborat cu Radioul pentru realizarea emisiunii Unda vesela.

În 2008, în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania, Tamara Buciuceanu a primit premiul pentru întreaga carieră. În 2012 a primit aceeași distincție în cadrul Premiilor Gopo.  În 2013, în cadrul premiilor Gopo, aceasta a fost nominalizată la categoria Cea mai bună actriță într-un rol secundar pentru rolul din filmul de lungmetraj ficțiune Toată lumea din familia noastră.

În 2014, într-o ceremonie ce a avut loc la Castelul Peleș din Sinaia, Tamara Buciuceanu a fost decorată de către Casa Regală a României cu Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, cu ocazia celei de-a 23-a aniversare a regelui Mihai I al României. Decorația i-a fost înmânată de principesa moștenitoare Margareta, Custodele Coroanei Române.

Filme cu Tamara Buciuceanu:

• Toată lumea din familia noastră (2012) – Ita
• The Princess and the Frog / Prințesa și broscoiul (2009) – Mama Odie
• Nuntă mută (2008) – bunica
• Cuscrele (2005)
• Chirița în provincie (2002) – Coana Chirița
• Telefonul fierbinte (1996) – Titina
• Jocul de-a vacanța (1995) – Madam Vintilă
• Titanic Vals (1994) – Chiriachița, socra lui Spirache
• Liceenii în alertă (1993) – profesoara Isoscel / bătrâna Elvira
• Liceenii Rock ’n’ Roll (1992) – Isoscel
• Romeo și Julieta la sfârșit de noiembrie (1990) – Blanca
• Cuibul de viespi (1987) – moșiera Aneta Duduleanu
• Extemporal la dirigenție (1987) – Isoscel
• Liceenii (1987) – Isoscel
• De ce trag clopotele, Mitică? (1981)

Când era mică, Anca Cernea visa să devină balerină, să poarte tutuuri, un simbol al grației, să facă piruete amețitoare, să impresioneze prin eleganță și să primească aplauze la scenă deschisă. Planurile și activitățile din prezent nu coincid cu cele din vremea copilăriei, însă tot în zona artei s-a dus ca scenografă de teatru și film, actriță, ilustratoare de cărți. O mai găsim și printre copii, în mijlocul lor, la fel de creativă.

Se simte întregită odată cu responsabilitățile pe care le îndeplinește în cele trei domenii. Crede cu tărie că se îmbină armonios teatrul și pedagogia, ambele afirmând că te împing la multă interacțiune socială.  Desenul este o ocupație izolată, dar pe care o face cu relaxare, cu detașare de cotidian, când e doar cu ea prezentă, fără să simtă vreo presiune. „Nu cred că aș putea să le fac pe unele fără celelalte”, exclamă artista Anca.

N-a fost să fie o balerină, dar a rămas o îndrăgostită de frumos, de unde își ia și inspirația. Se învârte în jurul creativității și tot ce iese de pe mâna ei este de admirat. Să o cunoaștem!

Anca, la ce proiecte lucrezi în prezent?

Lucrez cu soțul meu, regizorul Marcel Top, la niște traduceri pentru un viitor spectacol de teatru. Nu-ți spun încă numele, e surpriză.

Însă te invit la un spectacol pentru care am făcut scenografia la începutul acestui an: “Paracliserul” de Marin Sorescu. Este un one man show Claudiu Bleonț, un spectacol despre credință (îndoială, revoltă, acceptare, căință). E un spectacol ca un balsam pentru sufletul omului.

Tu ești cunoscută ca actriță pentru că asta te recomandă și diplomele, dar ești și ilustratoare de cărți, designer de costume de teatru, scenografă. În ce domeniu activezi cel mai mult și-ți lași amprenta cu succes?

În ultimul timp m-am preocupat foarte mult de pedagogie. Simt că acolo e cel mai mult nevoie de implicarea mea. Îi cunosc bine pe copii, le înțeleg dorințele și nevoile, mă pricep să le întrețin entuziasmul. Și ei îmi răspund cu afecțiune înzecită. Când ne întâlnim, se strâng în jurul meu și mi se pare că am “o crinolină” formată din copii: îmi povestesc toți deodată ce s-a mai întâmplat extraordinar, îmi arată cum i-a zgâriat pisica, ce jucării au primit de ziua lor, îmi fac inele din ceară colorată și coliere din sfoară. Asemenea dovezi de iubire și asemenea răsfăț mă obligă să dau totul, în schimb.

Pentru mine e important să știu că le pot oferi o felie de copilărie fericită și că educația pe care le-o transmit îi responsabilizează și îi pregătește pentru lumea de azi și de mâine.

Totuși, unde este spațiul în care te simți cea mai autentică și nu te îndepărtezi de eul tău?

Se pare că sunt nomadă: mă simt bine în mișcare. Nu mă îndepărtez de eul meu cu niciunul din proiectele de care mă ocup. De fiecare dată când trec de la teatru sau pedagogie la desen, parcă îmi iau o vacanță și mă regenerez. Cred că sunt trei domenii creative care se echilibrează foarte bine: teatrul și pedagogia te obligă la multă interacțiune socială, iar desenul este o ocupație solitară. Nu cred că aș putea să le fac pe unele fără celelalte.

Ultima oară când am vorbit ai zis că pregătești o serie de cărți de basme ilustrate. Ce-mi poți dezvălui acum despre ele?

Editura Cetatea Romei, care a scos primul volum de basme maramureșene, “Bătrânul împărat și păsările dragostei”, culese de antropologul Pamfil Bilțiu, ține mult la metodele tradiționale de promovare: în școli, în mijlocul copiilor. Pandemia a frânat procesul de distribuire a primului volum. Din acest motiv, abia în primăvara următoare vom începe lucrul la următoarele volume.

Am ilustrat în schimb două basme ucrainene. Îți trimit o imagine din basmul Ivasyk Telesyk, în care o lebădă albă salvează un tânăr încolțit de balauri.

Am organizat și un concurs de ilustrație pentru copii, pe baza basmului ucrainean “Mănușa”. Este o poveste frumoasă despre ospitalitate: în mănușa albă pe care a pierdut-o un băiețel în zăpadă își găsesc adăpost 7 animale: o cârtiță, un iepure, un arici, o bufniță, un bursuc, o vulpe și un urs brun. Când apare șoricelul, gâdilă cu mustățile lui nasul ursului, ursul strănută, animalele se împrăștie, iar băiețelul își recuperează mănușa, și scapă astfel de pedeapsa pe care i-o pregătise bunica lui. Acesta a fost cea mai la îndemână modalitate de a-i face pe copiii români să înțeleagă situația copiilor refugiați. Am ales să le vorbim celor mici despre basmele Ucrainei, nu direct despre ororile războiului.

Ce înseamnă pentru tine să ilustrezi basme?

Libertate. Recuperarea copilăriei. Am ilustrat până acum doar basme populare, majoritatea preluate direct de la țărani. Fiecare povestitor dă mai departe basmele așa cum și le amintește și cum le-a priceput, le trece prin filtrul fanteziei, al experienței de viață și al înțelepciunii proprii. De aceea, și eu mă simt liberă să le redau în imagini așa cum le înțeleg, să le trec prin filtrul meu. Colaborarea cu editura este una pe care și-ar dori-o orice artist: îmi lasă libertate și îmi oferă încredere totală, doar se minunează de rezultate, niciodată nu aduce obiecții.

De când pictezi, Anca? Este pictura forma de artă în care simți că te detașezi de situațiile cotidiene?

Pictez din grădiniță. Da, pictura îmi e de mare ajutor. Mă echilibrează și fizic și spiritual. Este o formă de meditație: îmi curăță gândurile, îmi relaxează corpul, îmi reglează respirația. Asta atunci când desenez ceea ce îmi doresc eu, în ritmul pe care îl aleg eu. Când apar constrângerile impuse din exterior, există riscul să nu mai funcționeze vraja.

Care a fost prima persoană care a remarcat înclinațiile tale?

Îmi amintesc că tatăl meu s-a minunat odată de forma unui nor pe care l-am desenat. E una din primele mele amintiri. Un nor poate avea orice formă. Prin urmare, cred că tata a vrut doar să mă încurajeze. Însă eu am dedus că am talent la desen și nimeni nu mi-a mai scos vreodată din cap această convingere.

Te simți creativă mereu?

Am mereu chef de joacă. Și cred că la mine creativitatea este în strânsă legătură cu joaca. Nu mă iau prea în serios atunci când creez. Sunt și foarte deschisă. Mă încântă și mă inspiră creativitatea celor din jurul meu. Deci nu-mi amintesc să fi avut blocaje creative, mereu găsesc portițe deschise.

Dar despre „Fir de ROZmarin”, proiectul tău personal, ce-mi poți spune?

Am lansat de curând, împreună cu prietena mea, Gabriela Athanasovici, site-ul https://rozmarin-concept.com/, unde lucrările mele apar printate pe accesorii de mătase: eșarfe și brățări de mătase naturală, măști de somn, batiste, perne decorative. Toate produsele sunt lucrate manual, din materiale naturale, în mici ateliere locale.

Imaginile create de mine pentru accesoriile ROZMARIN CONCEPT fac referire la basmele românești și universale, la credințele strămoșești, dar și la evenimentele importante din viața fiecărui om contemporan.

De ce ai ales denumirea ROZMARIN CONCEPT?

ROZMARINUL este planta aducerii aminte. Ofelia îi dăruiește lui Hamlet un mănunchi de rozmarin atunci când îi cere să nu o uite. (Planta chiar are proprietăți terapeutice, nu doar simbolice.) Am vrut să creez accesorii care adună în ele amintiri, care creează o punte între trecut și viitor. Mulți oameni aleg aceste obiecte prețioase pentru a le oferi drept cadou, pentru că sunt cadouri memorabile, pentru că valoarea de simbol a produselor lor depășește valoarea lor materială.

Toți avem modele care ne inspiră și luăm ce  e mai bun de la ei. Sunt oameni care te-au inspirat pe tot parcursul carierei tale?

Foarte mulți. Orice om din jurul meu este o inspirație. În general apreciez oamenii  în momentele lor de inocență, entuziasm și generozitate. Toți avem astfel de momente. Cel mai mult mă inspiră tinerii. Însă nu pot să spun că îi iau drept modele. Mă regăsesc în bucuria lor și îmi place să îi am în preajmă. Modelul după care vreau să evoluez îl iau dinăuntrul meu. Poate amintirea mamei mele mă inspiră, dar e tot înăuntrul meu.

Apropo de carieră, cum ți-ai defini traseul profesional?

Destul de imprevizibil. Îmi plac schimbările și îmi place să schimb din când în când traseul cu 180 de grade. Însă nu brusc, pentru că vreau să fac temeinic ceea ce fac.

Coincid visurile și aspirațiile tale când erai mică cu ce faci în prezent?

Am ales ce mi se potrivea. Mă amuză faptul că majoritatea fetițelor din “crinolina” mea își doresc să devină actrițe sau desenatoare. Eu când eram mică doream să devin balerină.

Cum jonglezi cu atribuțiile de mamă și cu cele de femeie de carieră?

Jonglez cum mă pricep mai bine. Nimic nu-mi iese ca la carte. Norocul meu este că băiatul meu, Nichita, are umor. Și foarte multă empatie, nu mă judecă. Acum e deja adolescent și în multe privințe se descurcă de unul singur.

Și dacă tot am pomenit de faptul că ești mamă, ce ai vrea să învețe copilul tău de la tine, poate, din greșelile tale?

Personalitatea lui Nichita e foarte diferită de a mea. Va învăța din propriile lui greșeli. Sunt liniștită pentru că e un om foarte cald și generos și își atrage prieteni care sunt la fel ca el. Știu că fundația este solidă. De restul se va ocupa viața.

Provocările pentru generația lui sunt cu totul diferite față de provocările generației noastre. Sper să aibă puterea și inspirația de a alege ce e mai bun pentru el din toate tentațiile și posibilitățile pe care i le pune la picioare lumea contemporană. Aș vrea să învețe să fie echilibrat, cu atenția și grija îndreptate și spre interior și spre exterior. Eu mă străduiam mult să îi mulțumesc pe cei din jurul meu și ignoram nevoile mele. Dar mi-am învățat lecția.

Ce ar trebui să mai știm despre Anca Cernea?

Că am două mătuși senzaționale- Rodica, sora tatălui meu și Zamfira, sora mamei mele.

Care este lucrul cel mai curajos pe care l-ai făcut în viață?

Cred că atunci când l-am ales pe soțul meu am făcut pasul cel mai curajos. Din doi artiști cu personalități diametral opuse în aceeași familie rezultă o combinație destul de explozivă. Însă dacă m-aș întoarce la momentul acela, probabil aș face aceeași alegere.

Lasă-ți un gând, iar peste un deceniu, poate, când vei reveni la materialul cu noi două, să ții cont de el.

Uite, sunt foarte curioasă cum va evolua arta vizuală creată de inteligența artificială și în ce fel se va manifesta creativitatea umană în această colaborare cu AI. Sunt curioasă cum se vor soluționa problemele etice care decurg din ritmul foarte alert în care se mișcă omenirea.

27 – 29 august 2021

Cinema Muzeul Țăranului

Ambasada Republicii Moldova în România, în parteneriat cu CNC MOLDOVA și Muzeul Naţional al Țăranului Român, vă invită în perioada 27 – 29 august la Zilele Filmului din Republica Moldova la Bucureşti.

Evenimentul marchează împlinirea a 30 de ani de la declararea independenței Republicii Moldova şi tot atâția ani de relaţii diplomatice dintre cele două state, România fiind primul stat din lume care a recunoscut independența Republicii Moldova, în anul 1991.

Zilele Filmului din Republica Moldova la Bucureşti prezintă cinefililor filme moldovenești realizate în ultimele două decenii. O parte dintre aceste filme nu au mai fost proiectate în cinematografele din România. Filmele prezentare la Cinema Muzeul Țăranului, cu această ocazie, sunt rodul creației noii generații de cineaști din Republica Moldova, care au găsit o voce identitară distinctă în cinematografia europeană.

Sâmbătă, 28 august, de la ora 15:00, profesioniştii români din cinematografie sunt invitaţi, alături de cineaşti moldoveni, la o întâlnire de industrie care are ca scop identificarea unor colaborări între România şi Republica Moldova.

Cu această ocazie, la proiecţii vor fi prezenţi, pentru discuţii cu publicul: Maxim Chisnicean (regizor „Memoria”), Pavel Brăila (regizor „Shoes for Europe”), Oleg Condrea (artist de decupaj și animator de personaje a filmului „Of”, regizat de Vlad Bogarin), Mihail Rezuneț (regizor „Mamu”), Ronin Terente (actorul principal, compozitorul și co-scenaristul „Today artist, tonight taxist”, regizat de Dumitru Grosei), Lev Voloșin (echipa de producție filmele „Aripi” și seria  „Dji. Death”, regizor Dmitri Voloşin), Valeriu Andriuță (regizor filme: „Eu sunt Dorin”, „Salix Caprea”, „Chers Amis”), Igor Cobileanski (regizor film „Colecția de arome”), Ana-Felicia Scutelnicu (regizor film „Anișoara”) şi Valentina Iusuphodjaev (Directorul Centrului Național al Cinematografiei din Republica Moldova).

Invităm publicul cinefil să ne fie alături în aceste trei zile de sărbătoare a cinematografiei moldovene la București.

Preţ bilet: 12 lei/ bilet întreg sau 8 lei/ bilet redus

Bilete sunt disponibile pe eventbook.ro.

PROGRAM:

Vineri, 27 august

18:00 – Anișoara (1h 46 min.)

regie: Ana-Felicia Scutelnicu

20:45 Pași pe graniță (1h 12 min.)

Regie: Alecu Deleu

Sâmbătă, 28 august

17:30 Goodbye, Olegovici! (1h 12 min.)

Regie: Eugeniu Popovici

20:00 Așteptați răspunsul operatorului / Please hold the line (1h 26 min.)

Regie: Pavel Cuzuioc

Duminică, 29 august

Bloc I – 15:00 (program trei filme în regia lui Valeriu Andriuță)

Eu sunt Dorin (23 min.)

Salix Caprea (30 min.)

Chers Amis (23 min.)

Bloc II -17:30

Of (15 min.)

Regie: Vlad Bolgarin

Aripi (8 min.)

Regie: Dmitri Voloșin

Seria Dj. Death (14 min.)

Regie: Dmitri Voloșin

Colecția de arome (14 min.)

Regie: Igor Cobileanski

Mamu (19 min.)

Regie: Mihail Rezuneț)

Today artist, tonight taxist (15 min.)

Regie: Dumitru Grosei

Shoes for Europe (26 min.)

Regie: Pavel Brăilă

20:45 – Memoria (70 min.)

Regie: Maxim Chisnicean

Organizator: Ambasada Republicii Moldova în România

Parteneri: Centrul Național al Cinematografiei din Republica Moldova, Asociația Industriilor Creative din Moldova (COR), Institutul Cultural Român, Muzeul Naţional al Țăranului Român, Clubul Ţăranului – La Mama

A pus piciorul pe scândura scenei la șapte ani. La început totul a fost o joacă, dar cu timpul, lucrurile au devenit serioase. Luminile, costumele, energia publicului, au făcut-o să se îndrăgostească  iremediabil de lumea spectacolului. În timpul liceului, a făcut parte din trupa de teatru a Colegiului Gheorghe Lazăr, pe care l-a absolvit în anul 2015 cu media zece la examenul de bacalaureat. Dar Maria și-a dorit mai mult. Cu un bagaj de vise și multă ambiție, a fost admisă la Tisch School Of The Arts, una dintre cele mai prestigioase școli de actorie din lume. Este co-fondator și co-director artistic al companiei de teatru Et Alia cu sediul în New York face scenaristică și producție de teatru și film. A jucat în Smoking, un scurtmetraj care a participat la Festivalul de la Cannes, în filmul Fugue, acceptat la Montreal Independent Film Festival, în Staying Afloat, acceptat la Her International Film Festival, în Where Are You from Again?, un scurtmetraj co-produs și scris de ea, prin intermediul căruia a câștigat numeroase premii la festivaluri din America și Europa. Interviurile ei au fost incluse în publicații prestigioase precum The National Herald, BroadwayWorld, VoyageATL și în cartea Dealing with Dramedies scrisă de Elianor M.A. Astăzi, stăm la povești cu actrița Maria Müller și aflăm mai multe detalii despre omul din spate scenei.

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra Soundcloud de mai jos.

Secretul Fericirii este un element discret care nu scapă atenției unor scriitori precum Pascal Bruckner, Frédéric Beigbeder, Michel Houellebecq și, mai nou, Alex Popa. Textul curge lin, dens în semnificații, firesc în limbaj, fără personaje metaforă, ne introduce într-o poveste contemporană despre relații, viață, dragoste, dar și resentimente, vină și frică. Miezul este preponderent tare, dur, de esență imuabilă, deși poate unele replici pot părea aleatorii, ele doar pregătesc, în cazul nostru, publicul de film – căci vorbim despre noul film românesc Secretul Fericirii – pentru unele situații inedite, izvorâte din viața trăită și nu din vreo imaginație sur-realistă. Astfel, publicul bucureștean, precum și cel național, se poate regăsi în acest film ce promite să ofere, pe cât posibil, ”secretul” unei fericiri moderne de durată.

Dincolo de noțiunea de „fericire”, care este legată în mod direct de ideal, de intangibil, de acel ceva invizibil spre care tindem, spre o desăvârșire închipuită sau nu, beatitudine existentă sau nu, fericirea din Secretul fericirii este mai aproape de inima și sufletul omului contemporan, ce încă speră și crede în valoarea prieteniei, în anumite principii morale, pe care le încalcă din frustrări, resentimente, ingratitudine sau curiozitatea de a greși. Aici se vor identifica numeroși privitori ai acestui film, ce-și propune să ne înfățiseze o lume apropiată nouă, care poate scăpa de sub control chiar sub semnul dragostei și fericirii și în zodia prieteniei. Moartea devine un laitmotiv pentru principala acțiune concentrată a filmului, care reușeste să despartă apele într- un mod complet neașteptat, inoportun poate fericirii.

Replica lui Vlad Zamfirescu de la începutul filmului, care amintește de moarte, „fezandează” la foc mic dezlănțuirile ce alunecă pe parcurs într-un bulgăre impredictibil și ușor subversiv, nu doar pentru principiile morale invocate, cât și fizic pentru personajele ce iau parte la deznodământ.

Vlad Zamfirescu, un actor valoros și popular atât în lumea teatrului cât și în lumea filmului, la debutul său regizoral izbutește să scornească o poveste firească, transparentă, care servește drept indigo stărilor și trăirilor sufletești ale unei populații călare pe fericire. Această picătură de cerneală, opera lui Vlad Zamfirescu, este introdusă publicului printr-un inception regizoral (dacă îl putem denumi astfel) pentru a decanta efectele spre final, spre deznodământul întregii povești create. Tenacitatea personajului său, stoicismul precum și latura sadică, dublată de o carismă molipsitoare, ne dezvăluie un actor de film complex ce tinde spre o complementaritate a întregii palete artistice. Aștept cu nerăbdare de la Vlad Zamfirescu, atât în sfera teatrului cât și în cea a filmului, personaje complexe (bineînțeles, lichele, căci de la ele avem ce învăța) care să dovedească principiul expus mai sus. Vlad Zamfirescu este un actor care ne poate surprinde constant. Rămâne la latitudinea sa, ori a destinului său artistic, să exploreze resursele sale interioare și să aducă spre ființă personaje care să-l definească, să-l așeze mai exact pe orbita sa artistică.

Irina Velcescu are un farmec artistic absolut molipsitor. Are o complexitate complementară cu Vlad Zamfirescu, ei formând un duo efervescent și puternic vascularizat de un sânge ce-și urmează cursul exsanguu. Fără cuvinte mari, Irina Velcescu, pe orbita sa artistică, are o direcție proprie care ne poate uimi pe viitor, așa cum izbutește și acum în personajul său din Secretul Fericirii. Felul în care depășește, face trecerea prin diferite stări pe parcursul filmului, croiește un tomograf al intensității peliculei, care la un moment dat pare că îți răstoarnă intriga, că își prăbușeste propriul drum întrezărit pe parcurs. Această prăbușire este direct proporțională cu busola pe care o ţine Irina Velcescu, o actriță care își creionează personajele cu ajutorul naturaleții și gingășiei native.

Theo Marton aduce un plus de savoare și umor la acest amestec reușit numit Secretul Fericirii. El conturează un personaj care ține replicile într-un paralelism, într-un joc actoricesc prin contrast cu personajul interpretat de Vlad Zamfirescu, care creează un cadru și mai exploziv în nucleul central al poveștii.

Secretul Fericirii este o poveste vividă, firească, fluentă, ce prinde fără excepție publicul în capcana unei confesiuni despre sine, promițător tulburătoare. Când veți păși în sălile de cinema, să pășiți cu încredere și cu această ultimă sintagmă – „promițător tulburătoare”. Rămâne întrebarea care ne va fura multe nopți: „Oare noi am fi în stare să facem așa ceva?”

Clip de prezentare Secretul Fericirii (2018, regia Vlad Zamfirescu)

Un film românesc apreciat internaţional

Secretul Fericirii, după un scenariu scris de Alexandru Popa, urmărește doi prieteni care descoperă că fericirea unuia depinde de nefericirea celuilalt, pentru că resursele de fericire sunt limitate, și reprezintă debutul regizoral al actorului Vlad Zamfirescu. Din distribuție fac parte Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu și Theo Marton.

Filmul a fost prezentat în premieră mondială la TIFF 2018 (Selecție oficială, secțiunea Zilele filmului românesc, clasat pe locul 2 în preferințele publicului, după „Un pas în urma serafimilor”, regizat de Daniel Sandu, 2017) și a fost declarat câștigător la mai multe festivaluri internaționale de film, după cum urmează: Los Angeles Film Awards, SUA, 2018 (Best Duo: Vlad Zamfirescu & Theo Marton; Honorable Mention: Narrative Feature), Virgin Spring Cinefest, India, 2018 (Silver Award: Best Debut: Vlad Zamfirescu), Burgas International Film Festival, Bulgaria, 2018 (Selectat în competiția oficială, cu proiecție specială). În luna iulie, Secretul Fericirii a fost selectat în Competiția de Lungmetraj a Festivalului ANONIMUL IFF 2018.

Secretul fericirii este o producție Movie Production Entertainment, iar producător este Cristina Dobrițoiu.

Filmul intră pe marile ecrane din România pe 19 octombrie.

Ce reprezintă memoria și cum o construim prin diverse teatre ale acesteia? Ce este o reconstituire istorică? Dar, mai ales, în ce fel a evoluat cinematografia românească și cum poate un film istoric să constituie o altă metodă de educație? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care a încercat să ofere răspunsul o dezbatere cu tema „Din tranşeele memoriei individuale în no man’s land-ul memoriei colective. 140 de ani de la Războiul de Independenţă a României”, organizată la finalul lunii iulie de către Matricea Românească la Festivalul de Film și Istorii Râșnov. Întrebările au fost strâns legate de atracţia zilei la Cinematograful „Amza Pellea” din localitate, unde organizatorii (Matricea Românească şi FFIR) au proiectat primul lungmetraj românesc, realizat în 1912, “Independența României”.

Evenimentul și-a deschis porțile printr-un moment ce are la bază un concept consacrat la nivel internațional, reconstituirea istorică. A fost vorba despre o defilare militară oferită publicului prezent de către Horia Şerbănescu, muzeograf în cadrul Muzeului Militar Naţional din Bucureşti, unul dintre lectorii dezbaterii, ajutat de o trupă de dorobanţi. Reprezentația a avut ca scop introducerea spectatorilor în atmosfera istorică a perioadei evocate cinematic, respectiv familiarizarea lor cu conceptul de reconstituire, momentul fiind succedat de vizionarea filmului amintit mai sus.

Să urmărești un film mut, ce a fost realizat în anul 1912, nu este lucru ușor, dacă ținem cont de diferențele tehnice, dar nu numai, dintre prezent și trecut. Un astfel de film necesită din partea cinefilului un bagaj respectabil de cunoştinţe istorice, dar și multă răbdare. De această dată, spectatorii au primit informațiile și explicațiile necesare pentru a putea urmări și înțelege pelicula, graţie Mirelei-Luminiţa Murgescu, profesor dr. la Facultatea de Istorie din Bucureşti și moderatoarea conferinţei. Prin lămuririle oferite în timp real, alături de Horia Şerbănescu, ea a reușit să realizeze cu publicul un exercițiu prin care le-a dovedit că „toți avem o memorie personală, dar la un moment dat suntem şi purtătorii unei memorii colective, a unor evenimente pe care nu le-am trăit, fiind învățați că ele aparțin comunității noastre. Este ceea ce se numește «memorie prostetică», adică ni se oferă o memorie care ne lipsește.”

Potrivit vorbitorilor prezenţi la Râşnov, „Independența României” a fost și va rămâne multă vreme de acum înainte un film de o importanță covârșitoare, mai ales pentru că reprezintă un reper major pentru identitatea noastră istorică şi culturală. Trebuie reamintit faptul că producţia marchează startul României în cinematografie, un foraj temerar în această artă – la acea dată – modernă. Într-o vreme în care filmele nu depăşeau 15-20 de minute, pentru a nu plictisi un public lipsit de cultură cinematografică, “Independenţa României” a sfidat convenţiile, la cele 120 de minute ale sale. De notat şi distribuția formidabilă de care s-a bucurat – actori de un mare calibru, despre care și astăzi se vorbește, precum Aristide Demetriade, Constantin Nottara sau Elvira Popescu. Filmul redă artistic unul dintre momentele fundamentale pentru istoria României, obținerea independenței la finele războiului româno-ruso-turc din 1877-78.

Filmele pe teme de istorie, perspectivă subiectivă

Cu siguranță, filmele istorice pot reda – cu un obiectivism mai mic sau mai mare – o anumită porțiune din istorie, dar – după cum sublinia Teodor Burnar, editor coordonator Matricea Românească și lector în cadrul conferinței – „Filmul prezintă mai degrabă o viziune despre istorie, nu neapărat istoria aşa cum s-a petrecut ea.” Tocmai de aceea, din primul film românesc reprezentativ lipsesc momente importante. Publicul nu află ce s-a întâmplat în urma Tratatului de Pace de la San Stefano, ori că Rusia a fost principala forță care a dus la câștigarea războiului, fără de care – a opinat Şerbănescu – „România nu ar fi avut nicio șansă de a-şi obţine mult râvnita independenţă! E drept că, în urma conflagraţiei, deși ne-am câștigat independența și Dobrogea, am pierdut sudul Basarabiei, ce fusese retrocedat în urma Războiului Crimeii.” „Filmul este o formă de reconstituire până la urmă. Reconstituim cum vrea un regizor sau cum vrea un regim, și facem o selecție”, a reiterat moderatoarea Mirela-Luminiţa Murgescu, explicând omisiunile realizatorilor.

Matricea Românească, proiectul cultural naţional al casei de avocatură „Bulboacă şi Asociaţii SCA”, a adus un crâmpei de memorie identitară la Râşnov

Dincolo de valenţele sale artistice, filmul „Independența României” a reușit – programatic sau nu – să legitimeze şi noua identitate românescă ce se contura la finele secolului XIX – începutul secolului XX, el având, după cum s-a opinat în cadrul dezbaterii, şi tonalităţi propagandistice – e-adevărat, nu unele făţişe: nuanțele trebuie păstrate întotdeauna, iar acest film a răspuns așteptărilor societății din acea perioadă. Spre comparaţie, o propagandă „ca la carte” este literatura „comandată”, de factură patriotică, a vremii, precum cea compusă de către George Coșbuc („Toţi Doamne şi toţi trei”) sau Vasile Alecsandri („Peneş Curcanul” etc.). „Avem, în acel moment, o literatură comandată unor scriitori și plătită de către stat”, a precizat Mirela-Luminiţa Murgescu, Profesor dr. la Facultatea de Istorie din Bucureşti.

Cât de greu era în acea perioadă pentru un om de creaţie (regizor, poet sau jurnalist) să scrie istorie fără a derapa de la cadrul etic? Potrivit lui Teodor Burnar, „Este evident că în regimurile autoritare etica a avut de suferit și că au existat limitări impuse de natura regimului în care creaţiile artistice ori jurnalistice erau produse, acestea devenind instrumente de propagandă. Cred că e un joc echilibristic destul de delicat, acela de a scrie istorie urmând niște directive, indiferent de domeniu. Asta nu înseamnă că nu au existat și gesturi eroice, de independenţă. În egală măsură, să nu ne înşelăm că propaganda este apanajul dictaturilor – se face la fel de multă propagandă şi în democraţie.”

View this post on Instagram

Românul s-a născut cinefil. www.matricea.ro #filmromanesc #identitate #cinefilie #CinemaAmzaPellea #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Aug 11, 2017 at 10:58am PDT

Reconstituirea istorică poate fi o altă formă de învățare

După cum s-a amintit în cadrul conferinţei susţinute de către Matricea Românească la Râşnov, anul ce vine este anul Centenarului Marii Uniri de la 1918. Un moment prielnic să ne redescoperim identitatea, să conștientizăm momentele ce ne-au influențat devenirea. Teodor Burnar crede că „este momentul să ne punem din nou întrebări cu privire la istoria noastră, care trebuie privită cu un pic mai mult obiectivism.”

Momentul de reconstituire istorică (foto 1-3), implicând dorobanţii vremii, ce a prefaţat dezbaterea filmului „Independența României”  (foto 4)

În cadrul evenimentului s-a vorbit şi despre un fenomen popular pe tot globul, ce își dorește să fie o altă formă de a păstra vie istoria: reconstituirea istorică. Este un concept ce vine în ajutorul memoriei, revigorând-o şi completând-o acolo unde este cazul. Cel mai în măsură să explice acest fenomen a fost Horia Şerbănescu, muzeograf în cadrul Muzeului Militar Naţional din Bucureşti.

Acesta a subliniat  diferența dintre o reconstituire istorică şi alte modalităţi de a recrea trecutul. „Încerci plăcerea de a le spune și celorlalți, de pildă, cum a mers un soldat, ce făcea, cum se îmbrăca, cum își încărca pușca ori cum trăia în bivuac. Una este să citești, și alta este să porți costumul.”

Care a fost morala acestei dezbateri, una de altfel strâns legată atât de profilul filmului „Independența României”, cât și de memorie și de actul de reconstituire istorică? Deşi este fundamental să ne cunoaştem istoria şi să fim mândri de realizările predecesorilor, în opinia lui Horia Şerbănescu, „oamenii nu trebuie să își rezolve conflictele pe calea armelor, ci prin bună înțelegere. Acesta este mesajul pe care îl propagă o reconstituire istorică: de împăcare, de bună înțelegere.”

Urmăriţi, mai jos, primul lungmetraj românesc, Independenţa României (1912)

Documentarul Ultimul căldărar începe cum nu se poate mai expresiv: auzim bătăi metalice, în timp ce privirea ne este captată de prim-planul cu mâna ridată și durdulie – cu oja roșie, pe alocuri ciupită de pe ungiile late -, ce ține de marginea unui vas mare din metal neșlefuit. Mâna bătrânei este ajutată de o altă mână, bărbătească, vizibil brăzdată de anii de muncă, dar mai înnegrită de funinginea cărbunilor. Toate acestea, acompaniate de barosul care face mișcări neîncetate de du-te-vino pe metalul greu.

„Meseria asta nu se poata salva, dacă oamenii nu mai vor să mai cumpere lucruri de la noi. Oamenii, românii, nu mai caută oalele noastre, cazanele noastre. Oamenii le cumpără din magazin, smălțuite, din alea, făcute de fabrică.” Declarația îi aparține lui Geo și exprimă, în marea sa simplitate, adevărul limpede ca apa râului despre soarta meșteșugurilor românești, inclusiv a celor practicate de către minorități.

Acest film, semnat de către jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, urmărește povestea lui Geo Stănescu, un tânăr căldărar din satul Corcova (județul Mehedinți), care nu își mai poate întreține familia, pentru că nu nimeni nu îi mai cumpără oalele. Astfel, el se vede nevoit să se alăture miilor de români care au luat calea străinătății, și să plece în Franța, la cules de mere.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”

Pe lângă caracterul aproape exotic al peliculei filmate în sânul unei familii de romi căldărari – pentru că ne este oferită o frescă din lumea și obiceiurile acesteia -, povestea este de fapt una care ridică un văl de pe ochii privitorilor: meșteșugurile noastre, prezente pe pământul românesc din vremuri îndepărtate, pier pe zi ce trece.

Însă producătorii au „bătut fierul” și pe obiceiul de la care familiile tradiționale de romi nu se abat sub nicio formă: căsătoriile între copii. Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”.

Aflăm, urmărind cele 59 de minute de film, că Geo s-a căsătorit cu Marina atunci când cei doi aveau 12, respectiv 13 ani. Ei se amuză și acum, când povestesc, în fața camerei de filmat, cât de stângaci și de speriați au fost în noaptea nunții lor. „La 12, ani ce să știi?”, întreabă ei, retoric.

„Hai, Marină, că ne omoară ăștia!”, rememorează Geo spaima și jena momentului intim, ajuns la paroxism după ce au realizat că rudele așteptau lângă ușă ca proaspătul cuplu să-și consume căsătoria.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”. Așa că a învățat, la rândul său, să facă oale și cazane. Însă îndeletnicirea, pe care o stăpânește cu o măiestrie lăudată de către bătrâni, este inutilă, fără clienți. Așa că tânărul își întreține familia mergând la cules de mere în Franța.

Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț surprind, în Ultimul căldărar, momentele de dinaintea plecării cuplului și a copilului lor în „Hexagon”. Ei știu că îi așteaptă muncă grea și un „trai rău și mizerabil”, printre „gunoaie, barăci și șobolani”, dar nu au de ales. În țară nu este de lucru.

Pe parcursul documentarului, care a avut premiera în cadrul Docuart Fest 2016, când a luat premiu pentru cea mai bună imagine, privitorul este amuzat, intrigat, dar nu poate să nu fie încercat de o sinceră mâhnire atunci când se întoarce la adevăratul motiv al plecării familiei de căldărari în Franța: oamenii nu mai apreciază obiectele născute din meșteșug, ci preferă produsele din fabrici. Câteva cadre, precum fetița îmbrăcată în alb de pe uliță și veselia romilor, acompaniată de nelipsitele manele, nu pot să nu îți genereze zâmbete și empatie.

Ultimul căldărar a obținut premiul pentru debut, în cadrul Transilvania International Film Festival (TIFF) 2017.

Foto deschidere: captură Ultimul căldărar

Trailer „Ultimul căldărar”

Proiectat în august 2016 la Festivalul Internațional de Film de la Locarno, filmul Inimi cicatrizate în regia lui Radu Jude îi readuce în atenția cititorilor pe scriitorul interbelic Max Blecher și romanul său omonim. La intersecția dintre proza confesională a lui Mihail Sebastian și cea psihologică a lui Anton Holban, opera lui Max Blecher depășește, totuși, după spusele lui Al. Protopopescu (Romanul psihologic românesc), tematica eului și se îndreaptă către expresionism.

În Inimi cicatrizate, expresionismul textului este însă redat la o intensitate redusă, deoarece căutările psihologice sau spirituale ale protagonistului, Emanuel, sunt aproape inexistente. Așteptările unei lecturi cu o puternică încărcătură emoțională mi-au fost răsturnate încă din primele pagini prin tonul obiectiv, rezervat în ceea ce privește destăinuirile personale, cât și prin rapiditatea cu care se desfășoară evenimentele. Astfel, senzația de detașare completă față de acțiune și personaje m-a însoțit până la sfârșit, în ciuda subiectului delicat.

Max Blecher surprinde în acest roman de dimensiuni reduse, cu puternice influențe biografice, perioada incipientă de diagnosticare a tuberculozei osoase la vertebre (sau morbul lui Pott) și atmosfera apăsătoare din sanatoriul francez de la Berck-sur-Mer. Acceptarea imediată a internării, cât și instalarea în noul cămin retras de la malul mării, se succed în scene scurte și dinamice, o expoziție fadă a unor decizii raționale.

„Emanuel simți că o parte din viața lui, liberă și esențială, dispăruse dintr-însul, poate pentru totdeauna. În locul ei își făcu loc o amărăciune calmă, și dureroasă, ca o nouă lumină interioară plină de tristeți.”

Viața lui Emanuel se scaldă într-o senzație de somnambulism și de amorțire, străpunsă pe alocuri de mici întâmplări cotidiene, precum prietenia cu ceilalți pacienți sau plimbările în aer liber ce-i îngăduie mici momente de reflecție, dar la un nivel destul de superficial. Stranietatea primelor zile este ușor înghițită de ritmul conviețuirii. Universul damnat al sanatoriului, ascuns de ochii lumii, este un spațiu ce reflectă doar realitățile pacienților. Prinși în corsete de ghips, țintuiți la paturi mobile, bolnavii se folosesc de oglinzi pentru a interacționa unii cu ceilalți și pentru a păstra contactul cu lumea lor restrânsă. Imaginea personajelor la orizontală, deplasându-se constant în aceste coșciuge-surogat, este demnă de orice roman SF, căci e greu să-ți imaginezi cum cineva poate trăi așa.

„Ce sumbră minte alcătuise cu elemente reale un tablou atât de dureros, de fantastic și demențial? […] Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lângă realitatea atroce din sala această de mâncare cu oameni vii și totuși morți, încrustați în poziții rigide, întinși și mumificați în timp ce palpitau încă de viață?”  

„Berck-sur-Mer e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume.”

Scenă din filmul „Inimi cicatrizate” (2016), în regia lui Radu Jude Foto: zilesinopti.ro

În mijlocul acestui mediu dezolant, Emanuel găsește consolare în relația cu Solange, o fostă pacientă a sanatoriului. Graba cu care se încheagă această legătură și lipsa emoției în împlinirea actului sexual îndepărtează și mai mult cititorul de drama personajului. Deși amintite trecător, neputința și furia în fața bolii se insinuează treptat în toate acțiunile sale. Dragostea înflăcărată de la început, cât și pasiunea organică mistuitoare se evaporă repede într-un dispreț vădit față de lumea normală. Emanuel devine un singuratic, încorsetat în propriile țesuturi cicatrizate.

„Există momente când ești mai puțin decât tine însuți și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obiect pe care îl privești, mai puțin decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur… Ești o formă mai efemeră și mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ți-ar trebui atunci un efort imens ca să înțelegi inerția simplă a pietrelor și zaci abolit, redus la mai puțin de tine însuți în imposibilitatea de a face acel efort.”

Max Blecher creează un roman valoros din punct de vedere al stilisticii și imagisticii textului, dar platitudinea cu care redă acest episod grav de boală slăbește forța narativă. Scenele absurde și uneori grotești, limbajul dulceag, presărat cu diminutive și cuvinte cu iz arhaic („o minută”, „plapomă”, „ferești”, „trenișor”, „scoboară”) demonstrează talentul literar al acestui scriitor unic în literatura românească. Rămâne totuși regretul că acest tânăr romancier nu a  împrumutat mai multă profunzime și spirit intelectual alter-ego-ului său, așa cum o face în Întâmplări în irealitatea imediată.

Max Blecher, Inimi cicatrizate, Ediție îngrijită și prefață de Marieva Ionescu, Editura Humanitas, București, 2016, 232 pagini

Foto deschidere: lapunkt.ro

Atunci când știi că urmează să ai o discuție cu un mare nume al teatrului și al filmului românesc, responsabilitatea și seriozitatea cu care te „înarmezi” se dizolvă în fața emoțiilor inerente. Actrița Maia Morgenstern, directorul Teatrului Evreiesc de Stat (TES), este un om care radiază bunătate, dar și profesionalism. Dacă aceste calități ale distinsei doamne sunt mai mult decât evidente și din fața micului ecran sau din fotoliul din sala de teatru, mărturisim că întâlnirea cu Maia Morgenstern este una care nu va fi uitată prea curând, întrucât personalitatea sa relevă un mare român. Directorul TES a vorbit cu Matricea Românească despre misiunea instituției pe care o conduce, despre cultura evreiască și despre locul pe care aceasta îl ocupă în «matricea culturală românească».

Matricea Românească: Vă rog, pentru început, să-mi vorbiți despre Teatrul Evreiesc de Stat. Care este mesajul acestuia și ce rol are în spațiul cultural românesc?

Maia Morgenstern: Mă întrebați despre Teatrul Evreiesc, despre rolul său, despre menirea și misiunea sa. Eu nu o să vă vorbesc precum în caietul de sarcini și nici ca în proiectul de management. Teatrul Evreiesc s-a născut în urmă cu 140 de ani, după studiile noastre, după ceea ce învățăm și la istoria Teatrului Evreiesc, și după ceea ce ne spun înaintașii noștri. Am citit cartea domnului Israil Bercovici, O sută de ani de teatru evreiesc în România, de unde noi am învățat foarte multe. Avram Goldfaden a fost părintele Teatrului Evreiesc. El a făcut un teatru la Iași, în locul numit Grădina „Pomul Verde”, care era o grădină de vară. El a ajuns la Iași și a dorit să facă un ziar, o publicație evreiască pentru evreii numeroși din timpul acela din Moldova, din Iași. Însă doamna Librescu, soția domnului Librescu, i-a spus: „Publicații, ziare, sunt o grămadă. De teatru e nevoie”. „E nevoie de teatru? Adică, cum?” Manifestări de spectacole, manifestări teatrale existau.

Un exemplu ar fi sărbătoarea de purim, care e un carnaval, dacă vreți s-o spun într-un cuvânt, deși nu pot și nici nu trebuie să definesc o sărbătoare într-un cuvânt. Dar este un carnaval unde se poartă măști, unde adevăruri incomode sunt spuse, la adăpostul măștilor. Sunt adevăruri din zilele noastre. Sigur, povestea este a lui Haman, a lui Achashverosh și e povestită, repovestită, reamintită – e izbânda Binelui asupra Răului. E foarte frumos – și se spune și care a fost rolul reginei Estera, și cum evreii au fost salvați. Însă, dincolo de povestea, de legenda, de adevărul religios povestit și celebrat, mai există bucuria sărbătorii. Îmi povestea și mama că umblau mascați, se ofereau dulciuri. Principiul clasic al carnavalului este că, la adăpostul măștilor, se spun multe. Adevăruri ale momentului. Dacă vreți, e un principiu al commediei dell‘arte, al improvizației, al taxării păcatelor, al viciilor. E un fel de admonestare, de mustrare, însă spusă cu umor, cu versuri comice, cu versuri săltărețe, cântece, dansuri, dulciuri și vinul, obligatoriu, băut. Iată principiile sărbătorii de purim.

Exegeții noștri ne spun că Teatrul Evreiesc își află rădăcinile în aceste purimshpil-uri, în cei care se preocupau cu mult timp înainte de confecționarea măștilor, de alcătuirea unor versuri simple și umoristice, a secretelor devoalate cu această ocazie. Teatrul jucat în limba idiș s-a născut la Iași. Mihai Eminescu a scris o cronică extrem de serioasă, extrem de pertinentă, o analiză lucidă, elogioasă – dar nu era un compliment, ci era o cronică reală, vie – a momentului nașterii Teatrului Evreiesc.

Matricea Românească: Ce fel de experiență oferă Teatrul? Cu ce stare sufletească trebuie să vii aici?

Maia Morgenstern: Nu trebuie să vii cu o stare specială, ci cu starea sufletească pe care o ai. Așteptăm public pe cât de divers, pe atât de numeros. Încercăm să creăm spectacole cât mai diverse și nu ne uităm nicio secundă misiunea – o luăm foarte în serios, deși nu e ușor, iar a vorbi că totul e roz și parfumat e nerealist. Încercăm – și vreau să cred că și reușim – să păstrăm și să ducem mai departe moștenirea culturală evreiească idiș, pornind de la muzica klezmer, de la textele clasice în limba idiș. Există un pericol ce dă târcoale, acela de a pierde tradiția, de a se pierde limba idiș. Ține de noi să ducem mai departe această tradiție, care cred eu că face parte din tezaurul, din orizontul cultural românesc, european și, de ce nu, din patrimoniul universal.

Matricea Românească: Teatrul a avut și perioada sa grea. Cu toate acestea, publicul românesc vă calcă pragul. Ce mesaj vă transmite o sală plină?

Maia Morgenstern: E mult, e complicat de spus și n-o să mă hazardez. Aș vrea să nu dau un răspuns formal. A fost așa: în acest spațiu, în acest loc, s-a născut Teatrul Barașeum. În anii de dictatură legionară, sub legile de opresiune legionară, sub legile rasiste din anii ’42, s-a născut Teatrul Barașeum. Actori, artiști, muzicieni de etnie evreiască au fost scoși din locurile lor de muncă, din locurile unde-și exercitau profesiunile, numai pe motive etnice. Pur și simplu, s-au văzut scoși afară, eliminați. S-au strâns în locul acesta și au propus să facă un teatru, care s-a numit „Barașeum”. Era interzisă limba idiș. Nu aveau voie să joace în limba idiș.

E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română. Dar nu e chiar o barieră de netrecut

Liviu Rebreanu, care a fost și el ministru în acea perioadă, a avut o contribuție benefică. A fost cel care a dat girul, a dat semnătura, a fost pentru înființarea acestui teatru. Era ca un ghetou, și n-aveai voie să exiști, ca artist, în altă parte. Și atunci, s-au strâns aici, s-au unit actori, artiști, regizori și au creat spectacole. Sub teroarea cenzurii, s-a născut Teatrul Barașeum unde, repet, nu era voie să se vorbească limba idiș. Se mai strecura, evident, pentru că legea e făcută să [fie încălcată] – mai ales una cum erau legile rasiale din acea vreme. Și atunci, se mai strecura un cântec, o vorbă, o expresie. După 1948, aici s-a născut Teatrul Evreiesc de Stat, continuator al teatrului evreiesc născut acum 140 de ani și continuator al Teatrului Barașeum.

Limba în care vorbim este limba idiș. Există – și trebuie să existe – pilonii teatrului, care sunt spectacolele în limba idiș: spectacole muzicale, de comedie, de dramă, cu traducere simultană. Este și aceasta o piatră de încercare, pentru că actorii cântă, vorbesc, joacă în limba idiș, iar publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română sau, atunci când e cerută, traducerea în limba engleză. Se întâmplă – și sunt binevenite – grupurile de turiști. Fac o paranteză pe care mi-e foarte drag s-o fac: în seara aceasta (miercuri, 29 martie, n.r.), se va juca spectacolul „Dibuk”, clasic, piatră de temelie și săgeată de continuitate a dramaturgiei și a culturii idiș evreiești, în care joacă Cabiria Morgenstern (n.r., fiica maestrei). Și-a invitat foarte mulți colegi. De altfel, se află în România o delegație de liceeni din Statele Unite, într-un schimb inter-școlar de experiență.

Ai noștri adolescenți, elevii de la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, au fost în Statele Unite, și acum au venit și americanii în România. E complicat cu adolescenții! De ce? Pentru că noi, cei bătrâni, am uitat o groază de lucruri, sau am vrut să le uităm. Cabiria i-a invitat la spectacol, și o să vină. Și-au exprimat dorința să vină foarte mulți dintre ei. Le-am pregătit un synopsis în limba engleză și traducerea în limba engleză.

Actrița Maia Morgenstern, în spectacolul „Astă seară: Lola Blau” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat

E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Așa este. Dar nu e chiar o barieră de netrecut. Avem și spectacole în limba română ce tratează realitatea, istoria, identitatea evreiască din trecut, din prezent. Există un program întreg de proiecte dedicate autorilor, dramaturgilor israelieni contemporani, în care realitatea evreiască, israeliană, este prezentată. Noi suntem o instituție publică de cultură laică și avem un program de tradiții evreiești, iudaice, prezentate prin mijloace specifice teatrului. Și să vezi ce petrecem! Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești.

Veneam cu un taxi la Teatru, pentru că mă grăbeam, și l-am rugat pe domnul șofer să mă ducă la Teatrul Evreiesc. M-a recunoscut din filme, din reclame sau din seriale. A vorbit foarte politicos, i-am răspuns foarte politicos, i-am spus ce facem la teatru. Și l-am invitat: „Dar n-ați vrea să veniți la Teatru?”. Cu toată politețea și cu toată inocența, el m-a întrebat: „Dar noi avem voie să intrăm acolo?”. Mi-am dat seama încă o dată că datoria noastră este să invităm, să chemăm, să facem publicul să simtă că este dorit, că e așteptat, că e binevenit, că e primit cu toată dragostea.

Avem și programe de lectură unde, împreună cu colegii actori, facem lectura unor spectacole, a unor texte. Îi consider parteneri pe cei ce vin. Intrarea este gratuită. O veche tradiție evreiască, ce durează de trei ani (râde), ne spune să oferim un ceai, un fursec și să ni-i facem parteneri. Ne interesează foarte mult părerea sau reacția publicului nostru, a viitorului nostru public – și cum primește acesta un text citit. Mereu și mereu învățăm lucruri noi.

Matricea Românească: De ce vrea românul să vadă spectacole despre cultura evreiască? Ce-l atrage?

Maia Morgenstern: Asta e o întrebare foarte grea, nu știu dacă o să ne placă tuturor răspunsul. În general, am fost bântuiți cu toții de prejudecăți, de clișee. Prăpăstii ne-au despărțit, idei fixe ne-au făcut să ne dușmănim, să ne temem: „Ălălalt!” Ne-au fost îmbâcsite sufletul și mintea generații după generații, au fost poate sute, poate mii de ani de spaime. Atunci, poate că o dată în plus, creăm o punte, o legătură, un mod de a spulbera prejudecăți.

Maia Morgenstern, pentru Matricea Românească: „Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești”

Matricea Românească: Ce îți trebuie ca să devii actor la Teatrul Evreiesc de Stat?

Maia Morgenstern: O, foarte multe! Până aici! În primul rând, să știi limba idiș. Sună cam utopic, este utopie. Dar îți trebuie dorința de a învăța limba idiș, de a juca în limba idiș, de a sluji cu drag și din tot sufletul identitatea Teatrului nostru, care este identitatea culturii evreiești idiș. Nu numai. Repet: este o instituție laică de cultură. Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale.

Trebuie să știi să cânți ca un actor – iar chestiunea aceasta mă vizează pe mine, în primul rând. Prima propoziție spusă de către copiii mei, care sunt din generații diferite – fiul meu, Tudor Aaron Istodor, are aproape 33 de ani, Cabiria Morgenstern are 18 și Isadora o să împlinească 14 – a fost: „Nu mai cânta, mama!”. Concluziile le trageți Dvs. (râde). Așadar, la Teatrul Evreiesc trebuie să știi să cânți, să dansezi, trebuie să transmiți mai departe și să știi tu, în primul rând, despre ce vorbești, despre ce joci. În fiecare spectacol se aduce o parte, un crâmpei, o zonă a realității, a identității, a istoriei cu bun, cu rău, cu ironic.

Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale

Avem un spectacol pe care eu îl iubesc foarte tare, se numește „De la Caragiale, la Șalom Alehem”. Este o regie colectivă. E o întâlnire imaginară între Caragiale și Șalom Alehem. Am folosit parte din memoriile lui Caragiale și parte din memoriile lui Șalom Alehem (dramaturg evreu de secol XIX, n.r.). Ei se întâlnesc într-un tren imaginar, iar în trenul acesta urcă și coboară tot felul de pasageri, anumite personaje din Șalom Alehem și din Caragiale: și domnul Goe, și Motl, și Spiridon, și Veta, și Chiriac.

Matricea Românească: Ați vorbit despre limba idiș. Limba aceasta are o muzicalitate aparte. Pentru Dvs. ce înseamnă să o vorbiți, să o auziți?

Maia Morgenstern: Limba idiș are, într-adevăr, o muzicalitate aparte. Nu e ușoară. E greu și e complicat să o vorbești în multe locuri. Depinde de locul unde e vorbită. Limba idiș are accent, așa cum sunt și graiul ardelenesc, moldovenesc, sau cel din Sudul Italiei și din Nordul Italiei. Însă, dacă-ți dorești acest lucru, să slujești cu credință Teatrul Evreiesc și cultura idiș, te poți îndrăgosti, cu toate greutățile inerente traiului în această familie. E un clișeu și acesta, că teatrul e o familie. Este o familie, cu o mie de disensiuni și cu o mie de păreri ce se bat cap în cap.

În spectacolul „Șofer, pictor” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat

Matricea Românească: Ce vă dezamăgește la România de astăzi?

Maia Morgenstern: Ce mă dezamăgește şi când mă uit în oglindă. Ce mă dezamăgește la mine. România de azi e formată din noi. N-a căzut ca o plăcintă și ca ploaia din cer. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități. Ce privesc în oglindă, aia mă dezamăgește!

Matricea Românească: Care credeți că este cea mai grea boală a sufletului românesc? Dar cea mai frumoasă caracteristică a acestuia?

Maia Morgenstern: Mă feresc de generalități. Pur și simplu, m-am născut în locul acesta, iubesc și respect locul acesta. Tatăl meu meu m-a învățat că noi avem 11 porunci. Sunt cele Zece Porunci, pe care le știe toată lumea, și mai e a unsprezecea: „Respectă legea, obiceiul, locul în care trăiești, în care visezi, în care-ți câștigi pâinea, unde te luminează soarele și lași umbră pe pământ”.

Ce mă dezamăgeşte la România de astăzi? Ce mă dezamăgește când mă uit și în oglindă. România de azi e formată din noi. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități

La Geografie luam câte un 7, cu milă. Încurcam Negoiu cu Nehoiu, îmi mai făceau probleme Parâng și Omu și Moldoveanu – aoleu! și Insula Mare a Brăilei… era varză! Era și Istoria, cu Ion Vodă cel Cumplit – ba e bun, ba e rău! Și la Matematică ne-am lămurit rapid, amândoi părinții erau matematicieni universitari și s-au lămurit cum stăteam cu matematica – albastru de tot! Nu m-au chinuit, dar la Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română. Mai furam radioul, pentru că aveam unul cu tranzistor și-l puneam sub pernă să ascult teatru radiofonic, că la televizor n-aveam voie. Nici n-aveam televizor în casă. L-a interzis tata – și la revedere!

Matricea Românească: De ce credeți că insista să știți română?

Maia Morgenstern: Era exemplificarea concretă a transpunerii în practică a acestui principiu: „Respectă, învață legea, obiceiul, limba locului unde trăiești, unde muncești, unde plângi, unde râzi, unde lași umbră, unde visezi, unde pui capul și dormi”.

Matricea Românească: Cum este văzută cultura evreilor în spațiul românesc contemporan?

Maia Morgenstern: Cred că de noi ține să o facem cunoscută prin metode și mijloace specifice teatrului, pentru că, până la urmă, „arhivăm” o informație cu încărcătură emoțională. Cred că este un lucru foarte bun. În felul acesta, informația poate fi transmisă și recepționată, apoi procesată.

La Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română

Matricea Românească: Ce îi lipsește teatrului contemporan?

Maia Morgenstern: Teatrului în general, nu numai acestuia: tâmplarul de teatru, cizmăria de teatru, croitorul de teatru, cei care fac pălăria în teatru, perucherul de teatru, cel care construiește butaforia în teatru, atelierele. Avem croitorie în teatru. Sunt meserii de teatru care, teamă mi-e – poate că n-am dreptate –, că se vor pierde. O să cumpărăm de ici-colo. Teamă mi-e să nu pierdem aceste bresle. Poate că la Facultatea de Arte se învață istoria costumului, și bine ar fi să se învețe. Dar matematica stă în vârful creionului și croitoria, meșteșugul, stă în vârful acului, în vârful uneltei.

Poate că ar trebui organizate cursuri de meșteșug, cu toată mândria, cu toată onoarea și cu toată vanitatea. Orgoliul meșteșugului excepțional, învățat, primit, transmis! Poate că ar trebui organizate, concepute, gândite studii, clase, pentru actorii ce vor deveni actori ai Teatrului Evreiesc de Stat. Și nu din mers. Să-i pregătim să se dedice acestei instituții. Teamă mi-e că se pierde tradiția meșteșugului în teatru.