Tag

flori de mucigai

Tudor Arghezi (21 mai 1880 – 14 iulie 1967), poet, prozator și ziarist român, a fost omul care considera că „nu e destul să fii bun, ci trebuie să fii bun de ceva”. Se poate spune că poetul a avut o viață tumultuoasă și grea, trecând prin mai multe ipostaze: călugăr, deținut, bijutier sau ceasornicar. Deși a fost interzis de comuniști, Arghezi nu a renunțat niciodată la scris.

Provenit dintr-o familie cu posibilități materiale foarte reduse, copilul Tudor Arghezi s-a văzut pus în situația de a se întreține singur încă de la vârsta de 11 ani, dând meditații. De asemenea, nici de vacanțe nu s-a bucurat, ca orice elev obișnuit, ci a căutat să muncească prestând diverse servicii. Această importantă etapă a vieții, sursă de nostalgie pentru cei mai mulți dintre adulți, i-a lăsat poetului amintiri triste, Arghezi remarcând mai apoi că perioada copilăriei „este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”.

De la intimitatea mănăstirii, la aglomerația marilor orașe

Prima mare dramă a vieții, poetul a trăit-o la 19 ani, atunci când tânăra de care era îndrăgostit nebunește – cum altfel? – a murit, iar Arghezi a încercat în compensație să-și găsească liniștea în casa lui Dumnezeu, alegând viața monahală. Decizia lui s-a concretizat în patru ani de călugărie la Mănăstirea Cernica (1900 – 1904) unde intimitatea chiliei l-a ajutat să-și consolideze și să-și fructifice geniul literar.

Tudor Arghezi era convins că „orice viață de om începe de mai multe ori”, drept pentru care, la un an după ce a lepădat straiele mănăstirești, acesta a plecat într-o călătorie în străinătate – în capitala Franței, în Elveția și în Italia, deplasându-se cu motocicleta. Mai departe, poetul s-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a luat parte la cursurile Universității de acolo și a lucrat într-un atelier de inele și capace de ceasuri din aur pentru a se putea întreține. În 1912 a revenit în țară și, până la momentul intrării României în Primul Război Mondial (1916), a publicat versuri și pamflete în „Facla”, „Viața Românească”, „Teatru”, „Rampa”.

Poetul Tudor Arghezi, la biroul său

Poetul Tudor Arghezi, la biroul său Foto: romaniajournal.ro

Marea Unire nu este de bun augur pentru Arghezi: poetul este închis împreună cu alți 11 confrați și ziariști (între care se numără și Ioan Slavici) în penitenciarul Văcărești, fiind acuzat de pronunțare în favoarea neutralității României în război. Din spatele gratiilor, unde petrece aproape un an, poetul face tot ce poate pentru a-și obține eliberarea, inclusiv compunând mai multe epistole, precum aceasta: „Vă cer iertăciune că Vă scriu. De la întoarcerea Dv. în țară am pornit de mai multe ori să o fac, dar o rațiune de inoportunitate, pe care de data asta izbutesc să o înving, m-a îndepărtat continuu de la impulsul meu spontaneu.

Știţi, poate, că sunt închis, dimpreună cu patru colegi de presă, dintre care unii V-au fost și V-au rămas recunoscători şi devotați. Capriciile rău informate ale unor adversari fanteziști ne-au dus în faţa Curtii Marțiale, care amestecându-ne pe toți în același dosar şi în aceeaşi cauză, ne-a condamnat pentru articole de ziar, scrise sub ocupație, la pedepse în disproporție cu vina noastră – dacă vina a fost – fără să se fi ostenit cineva să se oprească la antecedentele inculpaților și să facă deosebirile de rigoare” (28 august 1919).

Tudor Arghezi a fost şi un gazetar prolific Foto: Mihai Vladu

Tudor Arghezi a fost şi un gazetar prolific Foto: Mihai Vladu

Pamfletele, pedepsite cu închisoarea

Primul său volum de poezie și-l lansează târziu, la 47 de ani, iar din 1928 coordonează ziarul „Bilete de papagal”, care reprezintă „pânza” lui, pe care-și exprimă contestarea, prin pamflete, a personalităților vremii. Opera lui de căpătâi, „Flori de mucigai”, este lansată în 1931 și exprimă trăirile poetului în anii de detenție. De notat că limba “ascuţită” şi spiritul de independenţă ale lui Arghezi i-au atras acestuia încă o pedeapsă cu închisoarea, în 1943.

„Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”

Flori de mucigai

Admirat încă din tinerețe de Macedonski

Spirit rebel, descris de contemporani drept introvertit, Tudor Arghezi a legat totuşi prietenii, dintre care una va dăinui până la finalul vieții, cea cu Gala Galaction (Grigore Pisculescu), pe care-l cunoaște la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Creatorul lui „Zdreanță” decide să părăsească cenaclul deoarece Macedonski „intervenea cu pana” în manuscrisele lui.

Tudor Arghezi, împreună cu patrupedul Zdreanță

Tudor Arghezi, împreună cu patrupedul Zdreanță

Arghezi a debutat în poezie în adolescență, iar despre primele sale rânduri, autorul „Rondelurilor” mărturisea cu admirație: „Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și în străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei”.

Când vânzarea cireșelor asigură traiul

După cel de-al Doilea Război Mondial, viața nu a fost mai blândă cu Arghezi și cu familia sa, care au trecut printr-o criză financiară cruntă. Stabiliți pe domeniul „Mărțișor”, membrii familiei nu au avut altă opțiune decât să vândă cireșele din grădină pentru a avea bani de mâncare. Cu toate acestea – sau poate tocmai graţie acestei “binecuvântări deghizate” -, inspirația nu a încetat să-l viziteze pe poet, care a scris chiar și atunci când a fost interzis de regimul politic nou instaurat.

Fiul maestrului, Baruțu Arghezi, a povestit, în cadrul unui interviu, că sărăcia l-a forțat pe tatăl său să scrie pe orice apuca: „La un moment dat, tata nu mai avea nici măcar hârtie de scris. A fost silit să scrie cu creionul pe hârtie de WC, care atunci se mai găsea sub formă de pachete dreptunghiulare, găurite într-un colţ de un fir de sârmă”.

Considerat de către unii „dușmanul poporului” și de către alții „poet național”, Tudor Arghezi a fost înmormântat cu funeraliile naționale cuvenite, în 1967. Poetul este una dintre cele mai mari comori literare pe care le-a dat România, iar în această privință, creația argheziană reprezintă o dovadă de necontestat.