Corul Armonia din Constanța este cel mai prestigios ansamblu de voci bărbătești din lume. Alături de orchestra Muzica Divertis, aceste uimitoare voci au cântat pe 7 iunie, sub bagheta dirijorului fondator Ion-Iulian Dumitru. Au cântat de voie bună, de dragoste, dar și despre țara lor. Vă propunem să ascultați. Lăsați-vă în voia muzicii și intrați în starea ei.
Cum vă sună?
Corul Armonia este cel mai prestigios ansamblu de voci bărbătești din lume. Alături de orchestra Muzica Divertis, aceste uimitoare voci au cântat pe 4 iunie în Agora Casei Bulboacă și Asociații, sub bagheta dirijorului fondator Ion-Iulian Dumitru. Au cântat de voie bună, de dragoste, dar și despre țara lor. Un astfel de cântec, decupat din concertul de pe 4 iunie, vă propunem să ascultați. Lăsați-vă în voia muzicii și intrați în starea ei. Ce vă spune, în secolul nostru, un astfel de cântec? Cât adevăr se găsește în el?
Cu mult înainte de a fi academician, Sabina Ispas a încercat de două ori să intre la facultate și n-a fost acceptată: dosarul ei nu era curat. Iar pentru că viața nu era ușoară, a lucrat cot la cot cu muncitorii necalificați, în ceea ce consideră acum că a fost stagiul ei de pregătire pentru viață. Acum, ea este membră a Academiei Române, și director de peste două decenii al Institutului de Etnografie și Folclor ”Constantin Brăiloiu”. Am rugat-o să ne povestească despre începuturile sale în viața intelectuală și profesională și a acceptat, cu speranța că astfel va fi de folos celor care își caută, printre obstacolele puse de-a curmezișul drumului, rostul și calea. Vă invităm să ascultați interviul audio sau să parcurgeți sinteza sub formă de text.
O colegă de la Suceava îmi spunea mereu: ”Sabina, ghinișor, că nu dau turcii!”
Memoria culturală rezistă cam două-trei generații. După aceea trebuie să umplem niște goluri de informație
Iată cum se formează folclorul: aud, văd, miros, gust, simt tactil, înregistrez, învăț, decodez, asimilez, imit, repet, accept sau neg, și inovez. Ăsta-i procesul
Cea mai veche menţiune despre sărbătoarea Înălţării Domnului se regăseşte în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor” a lui Eusebiu din Cezareea (anul 332). Atunci era sărbătorită odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului V, obiceiul s-a schimbat, Înălţarea Domnului a fost prăznuită în a 40-a zi după Înviere.
Ziua marchează momentul în care Hristos S-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor şi a doi îngeri. Sfânta Scriptură descrie că Mântuitorul Şi-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar, pe când îi binecuvanta, S-a înălţat la cer, în timp ce un nor L-a făcut nevăzut pentru ochii lor.
În popor, sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte și Ispas, după numele martorului ascuns, nevăzut al Înălţării. Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit, şi mai apoi a povestit alor săi cele întâmplate.
DR. DOINA IȘFĂNONI, etnolog și critic de artă, despre sărbătorirea Ispasului
Ca și sărbătoarea Nașterii Domnului, sărbătoarea Înălțării este asociată în tradiția populară românească cu un personaj real. Acesta pare a fi, în primul rând, un simbol al bunătății și al iubirii.
Ispas era un om bun, cumsecade, precum Crăciun. Vedeți dumneavoastră, mai multe entități spirituale ale credinței creștine, în popor, s-au metamorfozat în oameni gospodari, oameni de sat, care au fost integrați universului rural. Cred că aici credința creștină, cel puțin cea ortodoxă, are valori modelatoare extraordinar de importante, pentru că dacă eu îl consider pe Ispas vecinul meu, consătean, sigur că nu-mi pot permite să mă port oricum; el este un reper modelator al personalității umane.
Este o sărbătoare care te invită să descoperi bucuria universului în care tu trăiești
Ispas era un om de vază, era înțelept, era sfătos, era omul care știa să găsească răspuns și la dilemele sufletului, dar mai ales, la nenumăratele probleme care frământă mintea oamenilor pentru soluționarea activităților zilnice, dar și a celor de perspectivă. Imaginea aproape mitică a lui Ispas, creată de popor, s-a conjugat extraordinar de frumos cu semnificația creștină a zilei dedicate Înălțării Domnului . Este sărbătoarea care te invită să descoperi bunătatea, armonia și bucuria universului în care trăiești.
În tradiție, legat de sărbătoarea Înălțării, este și Paștele Cailor.
Da. Se spune că doar la Ispas mănâncă și ei un ceas și se vor sătura, astfel Maica Fecioară i-a blestemat, că numai rele au făcut când s-a născut pruncul Iisus. Paștele Cailor este în tradiția populară și un tip de soroc, dată la care se fac înțelegerile dintre partenerii unor activități/servicii viitoare. Știm că la Ispas se tocmeau oamenii pentru paza turmelor, a holdelor cu semănături(paznicii de câmp) și se făceau diverse înțelegeri între gospodari. Asemenea angajamente nu se puteau realiza oricând, ele se făceau fie la Sfântul Gheorghe, fie la Ispas, în funcție de climatul zonelor etnografice.
Ce ar trebui să facă gospodinele ca să împlinească și din perspectiva obiceiurilor noastre românești această mare sărbătoare?
În această zi trebuie să ne amintim de moșii și strămoșii noștri. Să facem pomană, că sunt Moșii de Ispas. Femeile roșesc ouă și fac pască, ca la Paști. Cu aceste alimente-ofrandă ele merg la biserică să fie sfințite și apoi le dau de pomană, în cimitir, la mormintele familiei. Dacă nu pot fi preparate asemenea daruri, este bine să împarți oric, și o felie de pâine, și o cană cu apă, însoțite însă de câte un ou roșu, care amintește de sacrificiul lui Iisus și Înălțarea Sa. De asemenea, tot de Ispas, mai ales în Transilvania, se sfințesc holdele. Orzul, secara care acum dau în spic (se pârguiesc) trebuiesc binecuvântate, pentru a fi protejate de urgiile climaterice și dăunători. Dincolo de aceste obiceiuri, unanim răspândite în România, la Ispas există, aproape în fiecare zonă și alte practici de protecție a oamenilor, a turmelor și a semănăturilor, celebrând triumful vegetalului.
Dr. Doina Ișfănoni, pasionat cercetător al tradițiilor românilor
Tradiții de Ispas:
DR. DOINA IȘFĂNONI, despre cum arată satul de azi și ce se întâmplă cu civilizația sătească
S-a schimbat mult satul românesc, în ultimele decenii: s-a schimbat arhitectura caselor, portul, ulițele parcă nu mai sunt prăfuite ca altădată. Mai rău este că s-a schimbat și mentalitatea. Ajutați-ne să înțelegem mai bine și corect aceste schimbări.
Nu trebuie să ne temem de schimbări. Este firesc ca pe măsură ce societatea evoluează și satul să se schimbe. Este firesc să pășim în cadența timpului istoric pe care îl trăim, să nu rămânem paseiști, să nu rămânem, din punct de vedere economic, al modului de locuire, al ocupațiilor, sclavii unor modele, să spunem, de la începutul veacului al XIX-lea. Electricitatea, de pildă, era absolut necesară. Multe case au acum și apă curentă, au devenit mai spațioase, mai confortabile. Trist este, însă, că acestei avalanșe a modernizării vieții materiale, timpul îi joacă o festă neplăcută, fiindcă oamenii se grăbesc să se schimbe, să fie în pas cu vremea, lăsând deoparte ceea ce experiența multor generații a adus în satul lor. Noi, ca etnologi, pledăm pentru o valorificare înțeleaptă a specificului zonal, a experienței locale și putem oferi , în baza cercetărilor noastre, o consiliere de specialitate pentru a nu desfigura imaginea satului românesc, a arhitecturii vernaculare, de exemplu, prin construirea locuințelor după modele străine spațiului nostru cultural. Casele semețe, din beton și cărămidă, cu unul sau două niveluri, cu ferestre și uși din termopan, cu finisaje stridente, realizate cu lavabile în culori acrilice, sunt o impietate nu doar pentru mediul ambiant, ci și pentru modul în care volumetria lor se înscrie în peisaj și chiar pentru sănătatea oamenilor din aceste case care ”nu mai respiră o dată cu proprietarul”, așa cum făceau casele din lemn, paiantă sau lut bătut(material ecologice).
O amestecare periculoasă între amintiri și realități, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie
Casele de odinioară, practic, se înscriau armonios în peisaj, completându-l. Noile construcții se izolează sau domină peisajul, au o anumită aroganță pe care satul și locuința tradițională nu le-a cunoscut. Impregnarea pereților cu vopseluri și elemente decorative din stuc total nepotrivite, geamurile termopane, nu fac decât să șocheze, să deruteze privitorul asupra locului unde se află. Arhitectura pare scăpată de sub controlul materialelor, de sub planimetriile care, de multe ori, nu au nici o legătură cu specificul peisagistic și cultural al zonei. De aici toate metamorfozele care au făcut ca interioarele să fie sincretice, între cuvertura de la bunica sau covorul de pe perete, de la mama,apare carpeta industrială și mobilierul minimalist. Acest amestec periculos între amintiri și realități duce, în cele din urmă, la ceea ce definim prin termenul de kitsch, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie. În această situație, cred că a sosit timpul să ne hotărâm ce dorim: tradiția înțelept valorificată sau modele urbane europene, pierzându-ne identitatea?
Mai este un fenomen întâlnit în unele sate: în casa modernă găsim camera tradițională.
Da, pentru că oamenii de azi au început să simtă nevoia unui rapel la tradiție, la maniera de amenajare a interiorului ca pe vremea bunicilor. Este această dorință un fel de nostalgie a originilor, o reactivare a memoriei strămoșilor și a experiențelor lor de viață. Camera tradițională este modul prin omul modern își amintește de strămoșii lui. Pe de altă parte,în această nostalgie distingem și o nevoie personală de a rememora specificitatea locului, de a arăta celorlați de ce au fost în stare înaintașii noștri. Alături de aceste comportamente există însă și o periculoasă atitudine de negare, de refuz încăpățânat al tradiției, care aduce cu sine un soi de ignorare conștientă a competențelor tradiționale, începând cu cele legate de ocupații, cum se cultivă pământul, cum se construiește casa, cum se respectă un anumit cod al comunicării și al conviețuirii în comunitatea rurală. Putem spune că în aceste comportamente regăsim ceva din ideologia comunistă care propovăduia eliberarea omului modern de obscurantismul și superstițiile trecutului, considerând întreaga experiență de muncă și viață a înaintașilor, învechită. Un asemenea individ se dorește a fi independent, dar această independența este adesea o aroganță nefondată care duce la pierderea rădăcinilor și a adevăratei personalități umane, a identității culturale. Acest tip uman își închide ușa casei sale făloase și nu-l interesează vecinii. În căsoiul său se izolează, considerându-i pe ceilalți inferiori. Poate că un asemenea proprietar se simte confortabil în locuința sa modernă unde totul este bine organizat, dar el rămâne adesea singur și anonim
Unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce: insularizarea locuitorilor săi
Vedeți, satul tradițional tocmai aici a lucrat, la această comuniune și comunicare sinceră, armonioasă și permanentă între membrii săi. Și iată, în prezent, unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce este tocmai insularizarea locuitorilor săi, izolarea lor, lipsa de comunicare . Trebuie să remarc însă că sunt totuși localități în care intelectualii satului, ca odinioară, au reușit să creeze noi punți de comunicare între locuitori. Acești oameni,prin puterea exemplului, explică celor care trăiesc încă în sat de ce este bine să nu-și lepede cu totul tradițiile și măcar la zile de sărbătoare să încerce să arate oamenilor ce e mai frumos în locul în care trăiesc. Aici și noi ca specialiști avem un cuvânt de spus, conlucrând cu acești oameni inimoși din sate contribuim la păstrarea identității culturale a locului.
Ce înseamnă ”Crucea zilei”?
Aceasta este una dintre formulele prin care, în satul tradițional, se marca scurgerea timpului. Pentru săteni ziua începea odată cu apariția luminii, chiar înainte de răsăritul soarelui.Amiaza era pentru țărani întotdeauna, timpul când te puteai bucura de servirea mesei și un pic de odihnă, întrucât soarele era în ”crucea zilei”, în jurul orei 13.00. Crucea zilei este așadar, în satul tradițional, timpul când oamenii aflați la lucru în zilele toride își permiteau răgazul să se odihnească. În partea de sud a țării, în Oltenia, în Muntenia, în zonele de grânar ale României, dar și în Moldova, oamenii spuneau că în crucea zile” este bine să stai și tu un pic pentru că este pericol de soare sec, adică de ceea ce noi numim astăzi insolație. În vechime această suferință se numea ”betegenie” sau ”beteșug de soare sec”, iar dacă erai lovit trebuia să te duci să fii descântat. Descântecele de soare sec sunt foarte multe și frumoase din punct de vedere poetico-literar. Textele lor exprimă, într-adevăr, acel univers în care satul și-a desfășurat viața spirituală și viața materială, făcând ca întregul mediu, natura, habitatul, oamenii, vecinii, neamurile să aibă relații foarte frumoase și armonioase.
Anton Pann a fost elogiat de către istoricul literar Alexandru Mica drept un ziditor al culturii române, într-o conferinţă susţinută la Muzeul Literaturii Române. Matricea Românească are detaliile.
Trebuie să-l iubim pe Anton Pann, pentru că el ne-a dat imnul. Locul lui este asigurat în cultura românească fie şi doar pentru asta, dar fiul Pepelei merită să fie iubit pentru mult mai mult, căci el este cel dintâi culegător de folclor românesc și bineînțeles, compozitorul imnului naţional, consideră istoricul literar, folcloristul şi interpretul Alexandru Mica.
Acesta a susținut miercuri, 26 septembrie 2018, o conferință intitulată „Anton Pann şi folclorul românesc”, organizată de Muzeul Național al Literaturii Române în colaborare cu Filiala Bucureşti – Critică, Eseistică şi Istorie Literară, a Uniunii Scriitorilor. Filologul a reiterat meritul lui Anton Pann și locul lui în panteonul culturii românești de peste două veacuri.
Alexandru Mica a amintit în Anul Centenarului contribuția lui Anton Pann la cultura română, denumindu-l zămislitor de cultură românească, și notând faptul că Anton Pann trebuie iubit pentru multe lucruri, atât pentru imnul naţional, cât și pentru patrimoniul cultural și liturgic pe care l-a lăsat în urmă generațiilor. “Toată lumea mă întreabă ce motiv sau interes aș avea să aduc în actualitate muzica lui Anton Pann. Totul a început dintr-un periplu muzical ce cobora mult în istorie. Așa am configurat marea antologie a cântecului popular românesc de la 1540 până în 2011, care include 662 de piese folclorice vocale și 158 instrumentale. Este un corpus de valori cu adevărat inestimabil, pentru că reprezintă momentele de vârf ale inspirației românului dintotdeauna, în diverse epoci ale viețuirii sale. Din această antologie nu lipseşte niciuna dintre speciile poetico-folclorice cunoscute și consacrate în folcloristica națională”, subliniază Mica.
Trecând prin momentele de vârf ale folcloristicii naționale, istoricul literar ajunge la primul moment consistent în miezul evoluției cercetării sale, reprezentat de Anton Pann. ”Cum am scris deja într-o antologie intitulată «Spiritul balcanic și mirajul Europei», Anton Pann a fost întâiul culegător de folclor muzical românesc în adevăratul sens al cuvântului. El nu s-a erijat și nu s-a considerat culegător propriu-zis, așa cum înțelegem termenul în zilele noastre, dar el practic asta a făcut, a peregrinat prin toată România, venind de la Chișinău și oprindu-se în toate zonele din Moldova, Muntenia, Oltenia, unde a întreprins numeroase activități de promovare a bogatului tezaur al folclorului românesc, dar și a propriei creații literare. El contează și ca scriitor. Anton Pann este un ziditor al culturii române prin întreaga sa activitate”, apreciază Mica.
El răspândea limba română încântându-i și îndemnându-i pe români să cânte în această limbă:
Cântă, măi frate Române, pe graiul şi limba ta
Şi lasă cele streine ei de a şi le cânta.
Cântă să-nţelegi şi însuţi și câţi la tine ascult:
Cinsteşte, ca fieşcare, limba şi neamu-ţi mai mult
, intonează Mica.
”Vă imaginați ce impact au putut să aibă aceste îndemnuri în lumea culturală a țării, atunci când limba română era o floare rară, care abia începea să se înjghebe. Lucra la ea Mihai Eminescu, după ce lucraseră Alecsandri, poeții Văcărești, Grigore Alexandrescu și alții. Anton Pann venise din Bulgaria ca fiu al unui căldărar și al unei grecoaice. Se pare că era aromân, altfel nu se înțelege de unde știa atât de bine românește. Tatăl l-a părăsit de mic și a rămas cu trei frați, toți trei murind în războiul ruso-turc. El, împreună cu mama sa, a peregrinat prin Chișinău, unde a învățat limba rusă și unde a făcut un salt la Marea Catedrală a Basarabiei. Războiul de la 1812 l-a izgonit și de acolo și a venit în București, unde a început să practice psaltirea. Aici, a început o muncă asiduă de valorificare a muzicii care se auzea în capitala României, dar mai ales în domeniul cântărilor liturgice, în care el devenise specialist de la început în anii petrecuți la Chișinău în cor, ca psalt”, afirmă istoricul.
Acesta subliniază că Anton Pann a fost foarte apreciat pentru munca sa și în rândul Bisericii.
”Tatăl Nostru și alte cântări liturgice sunt izvodite de el și au rămas ca atare în patrimoniul cântărilor liturgice ortodoxe române. Anton Pann, spre deosebire de alții, nu intervine pe text să mai schimbe sensul, «îmbrăcămintea exterioară» cum am spune, ceea ce pentru noi astăzi este un mare privilegiu, pentru că aflăm și cum se vorbea în mediul rural sau de unde proveneau cântările respective, cum se pronunța limba, ce melodii circulau pe această limbă. Nu întâmplător Alecsandri, cel mai mare poet al momentului acela, i-a recunoscut meritul lui Anton Pann și spunea: «În Panteonul literar al României, imaginea lui Anton Pann poartă un sigiliu caracteristic și multiinteresant. Ea ne apare cu înțelepciunea filosofică a strămoșilor de frunte și cu râsul malițios al lui Pepelea pe buze»”, amintește Mica.
Pentru prima oară în secolul XIX, Pann a surprins cântecul românesc în mediul în care acesta s-a născut. El fu un veritabil arhelog muzical, dotat cu un spirit ascuțit în cercetarea și evaluarea folclorului.
”Pentru omul tânăr de astăzi, descoperirea acestui amalgam de cântece diferite din colecțiile lui Anton Pann ar putea să pară un lucru ciudat și de neînțeles. Pe acela care se poate transpune în epoca în care a trăit și a activat Anton Pann, contactul cu astfel de cântări (bisericești, grecești, muscelești) nu-l mai descumpănește’’, concluzionează istoricul Alexandru Mica.
Ilustraţie deschidere: edusoft.ro
Autor
Peluza lui “U” Cluj n-a fost mereu plină, dar lojele Teatrului Naţional din Cluj sunt, săptămână de săptămână, ceea ce e un testament al calităţii eforturilor instituţiei. Metafora fotbalistică se justifică: atunci când un bucureştean aplaudă în picioare, la finalul piesei, prestaţia artiştilor ardeleni, repetă ovaţia la scenă deschisă primită de un anume artist brazilian cu dinţi protuberanţi, într-o seară magică pe “Estadio Santiago Bernabéu”.
Sânziana şi Pepelea, adaptare după piesa lui Vasile Alecsandri, în regia lui Alexandru Dabija, e nici mai mult nici mai puţin decât un regal teatral. “Jumătate de împărăţie, fără ipotecă!” promite tata-socru, Împăratul Papură, peţitorilor fiicei lui hiper-dornice de măritiş, o “Sânziană, Sânziană / Dulce ca o damigeană”. Intriga e clasică (dragostea imposibilă a unui neisprăvit pentru prinţesa inimii lui, pe principiul “Tu prinţesă, eu sărac / Zi şi tu ce să mă fac?”, plus concurenţa primejdioasă a Zmeului ghinionist în dragoste), rezolvarea e completamente ilară, deşi sub masca unui comic copios se ascunde un comentariu social acid. La trezirea sa, evident la prânz, Augustatea Sa Papură Vodă îşi întreabă interesat camarila, ca un politician versat al zilelor noastre, “Ce mai face poporul, că nu l-am mai văzut demult?”. Zmeul, după ce-o răpeşte pe domniţă şi aceasta îi refuză atenţiile, se lamentează de complicaţiile iubirii: “Nu beau, nu mănânc, nu dorm, nu fur!”. Iubirea incapacitează, şi poate tocmai despre asta e Sânziana şi Pepelea, la sfârşitul zilei: despre nebuniile ridicole comise de ins din dragoste, a se vedea parada “crailor” veniţi la-nsurătoare, care e un deliciu absolut.
Zmeul, după ce-o răpeşte pe domniţă şi aceasta îi refuză atenţiile, se lamentează de complicaţiile iubirii: “Nu beau, nu mănânc, nu dorm, nu fur!”
Ada Milea, ajutată de Anca Hanu, a făcut una dintre cele mai bune muzici ale sale în acest spectacol, şi e o bucurie să descoperi că Alcool-ul bucureştean, văzut la Bucureşti în regia directorului de aici, Măniuţiu, a fost, în opinia mea, doar un experiment nereuşit. Muzica, dar mai ales versurile din Sânziana şi Pepelea sunt, dimpotrivă, dintre cele mai inspirate, comori de limbă în propoziţii scurte. Acest musical e una dintre referinţele definitorii pentru cariera teatrală a cantautoarei.
Film de prezentare – Sânziana şi Pepelea
Că Zmeul, interpretat de Ionuţ Caras, a “furat” spectacolul, făcând un rol deosebit de complex şi de solicitant, în care actorul devine inclusiv pianist, aproape că se subînţelege. Şi tot un personaj negativ, cu luminile sale eclatante de umor, Papură Vodă (Radu Lărgeanu), s-a achitat imperial de atribuţiile lui atrăgătoare de antipatie în piesă, dar de simpatie în loje. Publicul clujean e privilegiat să îi aibă pe aceşti maeştri ai scenei, în vreme ce ţara are nevoie să îi vadă mai mult.
Vorbeam despre comentariul social pe care piesa îl propune: subtextul e plin de aluzii la credinţele obstinate şi la superstiţiile şi mai obstinate ale românilor, abundă în (auto)ironii la adresa ardelenilor, pe text moldovenesc, iar asta e o încântare.
Însă ceea ce asigură nemurirea lui Sânziana şi Pepelea, cu toate licenţele ei de adaptare după Alecsandri, e că reprezintă un elogiu adus folclorului şi limbii române curate, o piesă ce cultivă dragostea de cuvântul nostru, de muzica şi de poezia noastră. A expune copiii (şi au fost mulţi marţi seară!) la cuvinte precum “a găta”, “chisăliţă”, “a cumpăni”, “argat”, este aur curat. Doar 40 de lei, pentru un curs intensiv de limba română, într-o clădire istorică, de la 1919: ce-ţi poţi dori mai mult?
A expune copiii (şi au fost mulţi marţi seară!) la cuvinte precum “a găta”, “chisăliţă”, “a cumpăni”, “argat”, este aur curat
“Non possum”, vorba unui personaj, a descrie Sânziana şi Pepelea în culorile pe care le merită. Vă fac doar o recomandare: mergeţi şi vedeţi-o, pentru că e în ea un secol – nu, un mileniu, de românism. Căci puţine lucruri reţin seva unui popor la fel de bine ca teatrul naţional. Mai puţine parade sterile, şi mai mult teatru fertil, de Centenar!
PS: ceea ce n-a făcut Statul român pentru dezonoratul Vasile Alecsandri, a făcut regizorul Dabija cu această piesă de teatru. Cinste ţie şi actorilor tăi, maestre!
Foto deschidere: Nicu Cherciu / Teatrul Naţional Cluj-Napoca
Un drum iniţiatic şi mitic, spre tainele întregului cosmos. Asta presupune ia românească, care va fi mereu mai mult decât o haină. Vă prezentăm azi, pe Matricea Românească, povestea iei, în semnătura Silviei Iorgulescu.
Străbătând istoria imperturbabilă, egală sieşi în semnificaţii şi sporită în frumuseţe de munca şi creativitatea generaţiilor succesive ce s-au învrednicit să ne-o păstreze, ia fascinează contemporaneitatea cu un suflu nou. Iar semnele acestei fascinaţii se găsesc la tot pasul, de la sărbătorirea Zilei Internaţionale a Iei la multiplele prelucrări ale bluzei populare în gustul trendurilor actuale şi la revirimentul ei în spaţiul de origine – satul.
Şi fascinează mai întâi prin ceea ce se percepe cu ochiul liber: frumuseţea ei, armonia cromatică, inventica ornamentală, simplitatea ei sofisticată, semn al unui îndelung proces de „şlefuire”. Mai apoi, prin ceea ce nu se vede, dar se simte dincolo de imagine şi mode: prin faptul că ne spune o poveste. Scrisă într-o limbă pe care abia dacă ne-o mai amintim şi pe care încercăm să o descifrăm ca prin vis, povestea este simultan cea a veşmântului însuşi şi a noastră. Mai precis, a felului în care, prin el, ne re-prezentăm în faţa lumii şi a propriei conştiinţe. Este încriptarea sintetică a tuturor credinţelor depre noi înşine, a propriului ADN cultural, a tiparului de gândire şi mentalitate străveche tipică spaţiului de-i spunem azi, odată cu Blaga, „mioritic”.
Scrisă cu acul într-un alfabet enigmatic şi totuşi atât de familiar, povestea iei ne transmite, peste timp, o amintire. Instinctiv, privind-o, înţelegem că nu ne aflăm în faţa unei frumuseţi neutre şi gratuite, ci a uneia semnificative. Pentru însăşi esenţa felului nostru de-a fi şi de a ne raporta la noi, la ceilalţi, la lume şi univers.
Iar această poveste vorbeşte, ca orice basm, despre metamorfoze mitice, despre eroi porniţi în călătorii iniţiatice şi despre intervenţia providenţială a elementelor cosmice.
Azi, când ia se cumpără de-a gata (constatare, nu reproş), ne este greu să ne imaginăm efortul ancestral al realizării ei şi nu înţelegem, poate, că lucrarea ei nu putea fi un capriciu de moment. Veșmântul purtat avea o semnificație mitică, rituală și ceremonială care exclude întâmplătorul și aleatoriul.
În mentalitatea arhaică, orice act de creaţie era un drum străbătut etapizat şi conştient, ca trepte spre desăvârşire (propria desăvârşire, dar şi a obiectului lucrat), urcate în acord cu ritmurile naturii, ciclicitatea fenomenelor, întreaga respiraţie cosmică. Pe toate acestea, omul străvechi nu numai că le pricepea, dar și le însușea, astfel stăpânindu-le.
Azi, când ia se cumpără de-a gata (constatare, nu reproş), ne este greu să ne imaginăm efortul ancestral al realizării ei şi nu înţelegem, poate, că lucrarea ei nu putea fi un capriciu de moment
Povestea iei, un proces îndelungat, începea de la sămânță – să zicem, de cânepă. Planta se cultiva primăvara, când temperaturile în sol sunt constante, adică după echinocţiu (sau primul cântat al cucului, azi sărbătoarea Buneivestiri, 25 Martie) şi se recolta vara. Urmau uscatul la soare, topirea în apă curgătoare sau baltă (pentru a desprinde fibra de ţesutul lemnos), timp de 10-15 zile, apoi iarăşi uscarea.
Chiar şi în această simplificată narare, fibra vegetală apare ca rezultat al rodului seminţei, al lucrării pământului, al intervenţiei luminii şi căldurii solare, al elementului acvatic şi al efortului uman, co-participant direct la şi coordonator al drumului devenirii cânepii.
Când munca naturii se sfârşea, cea a trudei omeneşti continua, cu mai multă efervescenţă, toamna. Venirea frigului (în funcţie de regiune şi de condiţiile vremii, în general fiind consemnată data de 14/28 octombrie) însemna transferarea muncii în gospodărie şi debutul şezătorilor. Cânepa meliţată (bătută cu un instrument special pentru a-i înlătura partea lemnoasă) şi pieptănată (pentru separarea a două calităţi de fire – fuior şi câlţi), se peria şi se făcea caiere, care erau toarse cu furca, deci transformate în fire.
Un prag important în metamorfoza plantei, al transformării caierului în fir, corespundea inevitabil cu o altă „cezură” temporală semnificativă în viaţa omului. Există consemnări care arată că torsul se termina înainte de prinsul Postului Crăciunului – 15 noiembrie –, moment care se sărbătorea cu masă şi petrecere (celebrări interzise de sobrietatea postului).
Începând de toamna târziu, în cadrul şezătorilor, cânepa se depăna apoi cu vârtelniţa, se lega în gheme şi se ţesea la război. Devenită pânză, se croia și cosea. În preajma Paştelui, când şezătorile se opreau definitiv (căci mai existau pauze regulate, de la Crăciun la Bobotează, la pragurile altor sărbători: Filipi – 14 noiembrie, Sfântul Andrei), odată cu renaşterea vegetală şi a întregii firi, omul se înnoia şi el cu nou veşmânt: cu ia făurită peste iarnă.
Astfel, el străbătea odată cu obiectul transformării lungul drum al metamorfozei sale. Şi nu oricum, nu ca spectator, ci ca un dimpreună lucrător. Prin această trăire concomitentă, prin conectarea la efortul forţelor cosmice, acest drum conţinea în sine o răsplată: omul îşi parcurgea propria iniţiere şi obţinea legitim accesul în miezul tainelor universului.
Cu un proces de desfăşurare atât de complex, prelungit pe parcursul întregului an (de primăvara până toamna se desfăşura îndeosebi lucrarea naturii, de toamna până primăvara se etapiza munca umană) şi parcurs cu concursul întregului cosmos, al omului însuşi şi al uneltelor create de el, periplul cânepii capătă, în mentalitatea tradiţională, tiparul unei călătorii mitice.
Că este aşa, dovezi folclorice sunt destule. Prea complexe chiar pentru o sintetică relatare, iradiind, ca fibre intime, precum capilarele în organismul uman, în structura obiceiurilor de peste an şi a riturilor de trecere (adică apărând constant în derularea destinului pământesc şi cosmic).
Odată cu renaşterea vegetală şi a întregii firi, omul se înnoia şi el cu nou veşmânt: cu ia făurită peste iarnă
Una dintre instanţele cele mai semnificative – care concentrează concomitent date ancestrale despre calea iniţiatică parcursă de omul creator şi despre transformarea mitică a umilei vegetale – este „povestea cânepii”, pe care femeile trebuia musai s-o cunoască. Ea este, în termeni moderni, un soi de parolă cu ajutorul căreia persoanele participante la drumul acesteia, iniţiate deci în taina cosmică, își evidențiau rolul și intervenția. Povestea spunea cum cânepa a fost culeasă, topită, meliţată, pieptănată, albită, ţesută… O narațiune recitată cu solemnitate în fața unei entități reglatoare a meşteşugurilor feminine, căreia i se dovedea astfel participarea legitimă la actul transformării mitice. Nici numele acestui trimis cosmic, nici momentul apariției sale şi nici rolul ei de verificator al bunului mers al torsului şi ţesutului ei nu sunt întâmplătoare. Ea se numește Joimărița (care provine de la Joia Mare, care precede Paștele), apare la momentul de încheiere a lucrărilor șezătorilor şi întreabă fetele tinere (cu precădere) şi femeile dacă au tors câlţii şi au ţesut pânza, adică dacă și-au îndeplinit partea ce le revenea din „înţelegerea” cosmică ce leagă destinul tuturor.
Mai apoi, o dovedesc alte numeroase rămăşiţe folclorice ale mentalităţii străvechi în care cânepa, firul, uneltele de tors şi ţesut apar sub formă sacralizată şi reafirmă prin prezenţa lor strânsa, inseparabila întrepătrundere dintre planul uman și cel cosmic, la armonia căruia omul e chemat să contribuie, perpetuând-o. Simbolistica este complexă, lăsând să transpară strânsa conexiune dintre prelucrarea firelor naturale şi destin, viaţă şi regenerare pe de o parte, și capacitatea omului de a da consistență și profunzime acestor ritmuri cosmice, prin participarea conștientă, cu propriul destin, la destinul universului. Mai mult, prin efortul său creator, omul se poziționează chiar în centrul lumii, coordonând elementele naturii în drumul lor spre devenire.
Înainte să fie fir, cânepa este încă o virtualitate şi atât. Când devine fir, momentul este fără întoarcere. Calea metamorfozei sale este de-acum dreaptă şi menirea sa pe jumătate împlinită. Poate de aceea firul a devenit, în credinţele strămoşilor, unul dintre cele mai importante metafore ale curgerii timpului, veşnicei înnoiri şi desfăşurării lente a destinului: cosmic şi uman.
“Scrisă cu acul într-un alfabet enigmatic şi totuşi atât de familiar, povestea iei ne transmite, peste timp, o amintire despre cine suntem noi, românii”
E deja un hipercunoscut fapt acela că mărţişorul este firul timpului, împletit inițial în alb şi negru, contopirea perpetuă de nou şi vechi, prin care lumea se regenerează. În lupta dintre vechiul an, cu toate ale sale, şi Anul Nou (având străvechea dată de început la 1 Martie), timpul însuşi îmbătrâneşte, moare şi renaşte. Este o confruntare de anvergură cosmică între două forţe – una epuizată, alta abia ivită (lipsită încă de vigoare) –, în care omul îşi joacă rolul lui. El poartă mărţişorul, actualizând, la nivel uman, această regenerare a universului şi participând la efortul de reînnoire a cosmică.
Dar, pentru că în viziunea arhaică toate cele ale firii se supun acelorași reguli, comunică și-și răspund la multiple niveluri, viața omului și a universului sunt inseparabil întrețesute. Astfel, firului timpului îi corespunde firul vieții omenești. Pe acesta îl hotărăsc, necruțătoare, Ursitoarele, divinităţile destinului care torc, deapănă și taie firul vieţii. Dar ele pot fi influenţate, tot prin reamintirea, cu dovezi palpabile, a faptului că omul știe, la rândul lui, taina torsului și depănării firului. Pe masa Ursitoarelor, menită a le îmbuna, se lasă deci o pânză nouă și un caier de lână, alături de alte ofrande.
În episodul IV al seriei Matricea Românească dedicate unei specii literare deosebite, fabula românească, dezvăluim istoria unui om cu un destin special, Anton Pann, un simbol al faptului că folclorul și fabula, alături de muzică și de arta populară, s-au făurit în imediată apropiere de Biserică, loc al cunoașterii și al dezvoltării spirituale.
Cred că doar leneșii nu au auzit de Anton Pann, omul care a transformat fabula românească dintr-o purtătoare a emblemelor străine din cultura universală, în acea bijuterie originală din literatura română.
Cu data nașterii incertă, plasată undeva între anii 1796 – 1798, Anton Pann a văzut lumina zilei în Imperiul Otoman, la Sliven, în acea perioadă raia turcească, actualmente în Bulgaria. Tatăl său se numea Pantoleon sau Pantaleon Petrov și era de meserie căldărar, fapt pentru care George Călinescu afirma ulterior că Anton Pann, prin tatăl său, era român de origine: „Cunoașterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că era român (valah curat ori cuțovlah), sau că venise aici în fragedă copilărie”. Pe numele său lung, Antonie Pantoleon Petroveanu (Petrovitul), scriitorul și folcloristul Anton Pann a rămas orfan mult prea devreme, alături de alți doi frați, tatăl său trecând la cele veșnice în 1806.
Aflându-se într-o situație dificilă, mama scriitorului, văduva Tomaida, împreună cu cei trei copii ai săi, a trecut în Basarabia și s-a stabilit la Chișinău. Acolo, Anton Pann a fost înscris în corul Bisericii mari (actualmente Catedrala metropolitană), unde a cântat până în 1812, deprinzând vocația de psalt și învățând limba rusă.
Anton Pann a dăruit poporului român cele mai ample culegeri de folclor autohton, astfel garantând continuitatea neamului. Foto: captură youtube
Destinul său a fost un periplu al dificultăților, cu suișuri și coborâșuri diferite ca intensitate. În iarna anului 1812, după ce își pierde în asaltul Brăilei (1809) ambii frați, Anton Pann pleacă spre București împreună cu mama sa. La frageda vârstă de doar 16 ani, acesta intră, prin intermedierea localnicilor, ca paraclisier la biserica Olari și cântăreț II (defteriu) la biserica „Cu Sfinți” de pe Calea Moșilor.
Un punct de mișcare în cariera celui care va deveni un reprezentant de marcă în fabula românească, a fost ucenicia la dascălul grec Dionisie Fotino (n.r. a fost istoric grec, originar din Patras. S-a stabilit în Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea. A fost al doilea secretar al domnului Ioan Caragea). Anton Pann ajunge auditor la școala de muzică a dascălului său, reușind să obțină cunoștințele necesare pentru a-și dedica viața muzicii bisericești.
Va părăsi însă, la 1816, școala lui Fotino, intrând în ucenicia dascălului Petru Efesiul, unul dintre grecii pricepuți în muzica ecleziastică. Efesiul îl va îndruma pe Anton Pann nu doar pe calea muzicii, ci și pe cea a slovei scrise, punându-i bazele meșteșugului tiparului, în tipografia sa. Acesta din urmă va reuși să ajungă director al respectivei tipografii, tipărind prima oară un Axion (n.r. Imn din slujba ortodoxă a Sfântului Ioan Crisostom, care se cântă atât în timpul slujbelor curente, cât și la marile sărbători și comemorări) în românește, care, din nefericire, nu s-a păstrat în nici un exemplar.
Hărnicia și osârdia cu care muncește îi aduc rezultatele scontate la frageda vârstă de doar 23 de ani, când ajunge să fie numit de Prea Sfințitul Dionisie Mitropolitul în comisia pentru traducerea cântărilor bisericești din grecește în românește, folosindu-se de noua semiologie hrisantică, ceea ce dovedea că devenise un nume cunoscut în viața muzicii bisericești din epocă.
Așa cum însă Providența îi încearcă pe cei mai buni fii ai săi, nici Anton Pann nu a reușit să meargă pe un drum prea ușor. Se refugiază la Brașov în 1821, în virtutea tulburărilor stârnite de Revoluția lui Tudor Vladimirescu, adăpostindu-se pe lângă Biserica Sf. Nicolae din Șchei, cântând în strana locașului de cult.
Înclinațiile sale spre fabula românească și spre folclorul autohton încep cam pe la 1840 și țin până la 1854, perioadă prolifică sub aspect editorial – tipografic. În 1841, publică Fabule și istorioare în două volume, unde reușește să preia motivele livrești și populare din vechime, dându-le o formă potrivită epocii.
În anul 1846, va tipări: Poezii populare, Cântece de stea, Irmologhiu-Catavasier, Epitaful și Heruvico-Chinonicarul. Toate acestea au fost scrise cu alfabet chirilic, în limba română.
Lucrarea care îl va consacra în scrierile laice și îl va introduce în rândurile părinților literaturii române este desigur, Culegere de proverburi sau Povestea Vorbii (alternativ, Vorbei), despre care se spune că este prima antologie paremiologică versificată din spațiul românesc.
„Povestea vorbii” este lucrarea care l-a consacrat pe Anton Pann. Foto: price.ro
Fiind culegător profesionist de folclor românesc, Anton Pann a continuat să strângă bijuteriile culturii naționale, grupându-le în următoarele sale culegeri: O șezătoare la țară sau Povestea lui Moș Alba (1851-1852) și, desigur, ultimul, dar nu și cel de pe urmă, volumul Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea (1853), carte care poartă o puternică influență din folclorul turcesc.
Un episod istoric care îl consacră pe Anton Pann și care îi rezervă o veșnică memorie în posteritate este cel al punerii pe muzică a viitorul Imn de stat al României, „Deșteaptă-te, române!”. Anton Pann a fost cel care a pus pe muzică versurile poeziei Un răsunet, scrisă de către Andrei Mureșanu prin 1842. Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann și unul dintre admiratorii acestuia, ne relatează cum în casa poetului Andrei Mureșanu din Brașov, unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac și Vasile Alecsandri, cu toții fiind în căutarea unei melodii pentru poezia Un răsunet, cel care a găsit melodia „veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă, a fost chiar Anton Pann. Melodia în cauză nu era alta decât romanța „Din sânul maicii mele”, alcătuită în 1832 (după alte surse, 1839) pe versurile lui Grigore Alexandrescu.
Fragment din romanța „Din sânul maicii mele”, a cărei muzică a fost preluată, se pare, de Anton Pann și adaptată imnului național
Anton Pann trece la ceruri în ziua de 2 noiembrie 1854, la întoarcerea dintr-o călătorie în Oltenia, de unde contractase o răceală puternică (tifus virulent), lăsând însă urmașilor moștenire perle din folclor și din fabula românească.
Planul simigiului
Un simigiu, oarecând,
Covrigi, simiți încărcând,
A umblat din sat în sat
Și schimbând pe oau i-a dat:
Deci tabla-n cap dacă ia
Cu acele oau pe ea,
Să întorcea la oraș
Ca și un negustoraș;
Dar pe drum când să ducea,
Să gândea și plan făcea:
-Cum sunt – zise – aste oau,
Tot bune, proaspete, noau,
Care-s cinci sute, să zic,
De vor prisosi, nu stric,
D-oi sta la cloșci să le pui,
Tot oul o să-mi dea pui;
Să zic acum c-a crescut
Și găini mari s-au făcut;
Aste-ntr-o zi, peste tot,
Cinci sute de oau îmi scot;
Să le vânz ca un sărac
Ceva părăluțe fac.
Cinci sute de găini dar,
Clocind o să-mi dea pui iar,
Fiecare douăzeci…
Ho! ho! Stane, unde pleci?
Stai să vedem câte fac,
Apoi cum o să mă-mbrac!
Socoteală grea nu au,
Cinci sute de cloșci îmi dau
O sută de sute-n cap,
Hait! de sărăcie scap.
Când zice „hait” bucurat,
Își uită că e-nțărcat,
Și sărind sus ca un țap
Dete tabla peste cap,
Oule pe jos turti
Și planul își izbuti.Mulți mari lucruri socotesc
Și nici mici nu isprăvesc.
Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.
Când scriu aceste rânduri, mă revăd în anii studenției, cu cartea în mână și cu muzica lui Vali Boghean dată tare în difuzor. Vocea lui ușor răgușită și versurile dulci-amărui se așterneau calm și ușor pe sufletul meu îndrăgostit de cultură, ca primii fulgi de iarnă. Acum, când sunt departe de casă, muzica devine un alinător perfect al melancoliei mele.
Cântecul „Rugă pentru părinți”, versuri Adrian Păunescu
De ce am decis să scriu despre Vali Boghean? Răspunsul este unul simplu. Într-o lume în care vanitatea naște „vedete” artificiale, rareori mai poți întâlni un talent natural. Și atunci, tot ce vrei și poți să faci este să absorbi cât mai mult din seva pură a acestuia.
Vali Boghean, un îmblânzitor de dor din Basarabia. Foto: agora.md
Mezinul unei familii numeroase, al paisprezecelea copil (!), Vali Boghean are o carismă și o ingeniozitate muzicală deosebită. Este un compozitor, un muzicant și un instrumentist în care fierbe sânge de basarabean, îndrăgostit de artă și frumos. El privește iubirea nu prin lentilele roz cu care ne-am obișnuit, ci ca pe o sursă inestimabilă de inspirație. Cântecele lui debordează de emoție, de căldură și de imagini admirative față de femeie, față de neam, față de părinți.
„Boschetar”, un hit care a topit inimile basarabencelor
De fiecare dată când iese în scenă, acest muzicant o face cu o modestie și cu un bun-simț, care nu se mai întâlnește atât de des în rândurile reprezentanților estradei contemporane. Își ia chitara sau saxofonul și ne plimbă pe versuri catifelate și acorduri muzicale calde.
Cântecul „Galbenă gutuie”, versuri Adrian Păunescu
Munca lui a ajuns să fie apreciată nu doar în Basarabia, ci și pe malul drept al Prutului, unde a luat premii la concursuri precum „Pe malul Dunării”, organizat la Giurgiu, „Maria Tănase” din Craiova și „Festivalul Mamaia”.
Vali Boghean Band, un exemplu de însuflețire prin cultură și muzică a tineretului din Basarabia. Foto: youtube.com
Grație faptului că, în calitatea sa de compozitor și instrumentist, a cochetat cu mai multe stiluri muzicale, de la folk la ethno-jazz, Vali Boghean a ajuns unul dintre cei mai renumiți conducători de formație muzicală din Basarabia. Colaborările sale numără concerte în ansamblu cu orchestre de folclor, precum „Lăutarii” conduși de bagheta lui Nicolae Botgros, orchestra „Folclor”, orchestra „Mugurel” sau orchestra „Fluieraș”. Astfel, Vali Boghean a apropiat mai multe stiluri muzicale, dând un suflu nou muzicii lăutărești și apropiind tineretul de bogăția tezaurului muzical basarabean.
Foto deschidere: ea.md
Ruşi din punct de vedere etnic, dar români din punct de vedere civic, lipovenii din Jurilovca ar putea fi obiect de studiu în ce priveşte loialitatea faţă de România. Matricea Românească le-a ascultat gândurile şi cele mai intime dureri. Un video emoţionant, realizat în Dobrogea.
“Pot să vă cânt un cântec de-al nostru?”, mă întreabă Paul Condrat din Jurilovca (judeţul Tulcea), un lipovean în ochii căruia s-a adunat toată Marea Neagră, pe care strămoşii lui pescari au pribegit, dar au şi supravieţuit şi dus mai departe un extraordinar patrimoniu cultural. Încuviinţez.
“Din păcate, se pierde cam tot. (…) Folclor încă există. Folclorul muzical ar fi specific nouă, un element vizibil și consistent.”
Îl întreb despre ce sunt cântecele lipoveneşti şi dacă, aşa cum intuiesc, au o tristeţe pregnantă.
“Sunt destul de multe cântece triste. Sunt și unele vesele, jucăușe, dar într-adevăr foarte multe sunt triste. Cred că e vorba de nostalgia, de dorul de casă. Deși nu musai că în melodii e redată pribegia – nu prea, culmea. Dar cele mai frumoase sunt melancolice.
Multe cântece lipoveneşti sunt triste. Cred că e vorba de nostalgia, de dorul de casă
Cele mai vechi și cele care îmi sunt mie apropiate de suflet, de inimă, aduc cu cântările bisericești. E foartă multă melopee. Voi fredona unul, din viaţa pescarilor.”
După momentul plin de emoţie, aflu de la Paul ce transmite cântecul.
“Interesant este că e doar un catren, sunt 3-4 cuvinte care se repetă. În cântec e vorba, de fapt, despre iubita, logodnica, soția eventual – nu e specificat – ce-și așteaptă alesul plecat pe mare, la pescuit, și pe care l-a prins furtuna, și-l zărește în depărtare, dar pescarul, logodnicul, nu reușește să se apropie de mal.”
Finalul rămâne deschis, ne asigură Condrat, pe vremuri profesor de istorie, apoi implicat în administraţie şi azi antreprenor.
La Jurilovca, e aproape imposibil să te retragi în carapacea civilizaţiei, iar folclorul lipovenesc poartă în el mărturia puternicei legături a omului cu elementele naturii. Un nod de legătură cu ţara adoptivă: România.
“O altă melodie are tema Mioriței, numai că iubita întreabă privighetoarea dacă nu i-a văzut iubitul. Nu e ca-n Miorița, cu păstori, şi nici iubitul nu a fost ucis. Dar tema e aceeași, un dialog cu natura, cu Cosmosul.”
Catrinel Popa este lector dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi titular al unui curs de literatura română în perioada paşoptistă şi post-paşoptistă. Cu ea, Matricea Românească a discutat despre primul poet naţional de dinainte de Eminescu, azi uitat – ba, mai rău, profanat sau, în cuvintele altui profesor universitar consultat de către MR, “violat în grup” de conaţionali devianţi – Vasile Alecsandri.
Matricea Românească: Vă povesteam despre o situație gravă, rușinoasă, de la mausoleul lui Alecsandri din Mirceşti, de la locul unde el se odihnește. E o stare de fapt obiectivă – sunt lucruri scrise în piatră, cum s-ar spune. De ce credeți că s-a întâmplat lucrul acesta?
Catrinel Popa: Ar fi mai multe răspunsuri posibile. Cred că spune multe despre modul în care noi, ca națiune, suntem în măsură, la ora actuală, să ne conservăm valorile de patrimoniu, în general. Și nu e un caz singular, din câte știu, din câte am mai citit. Din mărturiile mass media, se pare că și în cazul Casei Memoriale Brâncuși, și în alte cazuri, au existat situații asemănătoare. Din păcate e un lucru simptomatic pentru o mentalitate destul de răspândită astăzi, și cred că ar trebui să se implice mai mult nu numai oamenii ca atare, indivizii, ci și instituțiile, în conservarea patrimoniului, în restaurare și în demersuri de felul acesta.
Matricea Românească: Care a fost reacția viscerală când ați văzut imaginile de la Mirceşti?
Catrinel Popa: Cred că e incalificabil ce s-a întâmplat acolo. Mi-e și greu să îmi exprim indignarea în momentul acesta. Cred că cel mai nimerit ar fi ca factorii decidenți să vă răspundă într-un fel, să ia atitudine și să remedieze situația.
Cred că e incalificabil ce s-a întâmplat la Mausoleul Alecsandri din Mirceşti. Mi-e și greu să îmi exprim indignarea
Matricea Românească: Cel mai dureros ar fi să continue indiferența și, poate când ne vom întoarce peste un an, să fie la fel sau mai rău. Într-un an se mai scrijelește mult.
Catrinel Popa: Da, într-adevăr. Atâta vreme cât există totuși vizitatori care se indignează, cred că nu e totul pierdut. Adică, un prim pas e bine că s-a făcut, că ați avertizat cu privire la această stare de fapt. În rest, eu, ca om de litere, cumva mai puțin înclinată către acțiune, nu cred că aș putea să mă gândesc la acțiuni concrete, dar în mod evident s-ar putea face mai mult pentru memoria unui scriitor canonic. Spun asta mai cu seamă cu cât am observat că, atunci când vine vorba de trezirea interesului cititorilor mai tineri – elevi, studenți -, în general casele memoriale, locurile concrete, vizitarea lor, excursiile organizate în scopul acesta, automat generează interes și pentru re-lectura operei.
Deci, din momentul în care vor dispărea cu totul astfel de repere concrete, cu atât mai greu ne va fi prin argumente de natură teoretică să încercăm să facem ceva pentru re-interpretarea, re-lectura autorilor români.
Catrinel Popa este lector dr. la Facultatea de Litere din Bucureşti şi specialist în literatura română paşoptistă şi post-paşoptistă
Matricea Românească: De ce credeţi că ne este greu să trezim respectul şi interesul generațiilor tinere pentru ei? Fac o paralelă poate exagerată, dar la casa lui Shakespeare nu se întâmplă așa ceva. O dată, pentru că ai fi amendat de nu te-ai vedea, și în al doilea rând pentru că, totuși, Shakespeare a fost făcut să redevină relevant. Nu știu dacă și-a pierdut vreodată relevanța, în orice caz s-a păstrat interesul pentru el.
Catrinel Popa: Cred că e și o diferență vizibilă – dincolo, ca atare, de statutul evident diferit al celor doi – de mentalitate. În general, culturile occidentale, cu o tradiție consolidată, știu mult mai bine să-și conserve și să-și pună în valoare patrimoniul.
Matricea Românească: Aveți încredere că se va întâmpla asta și la noi?
Catrinel Popa: Eu sper. Au italienii o vorbă, sperare non costa niente. Dar semnale încurajatoare nu prea văd în realitatea înconjurătoare. Cred, totuși, că dincolo de acțiunea unor ONG-uri și a autorităților, chiar indignarea unora ca Dvs. – care ați ajuns acolo, ați văzut, ați fotografiat, ați atras atenția – e un pas important înainte. Poate fi un început. Nu e totul pierdut, din moment ce mai există persoane care sunt interesate de reperele culturii noastre și încearcă să facă ceva pentru conservarea patrimoniului național.
Nu e totul pierdut, din moment ce mai există persoane care sunt interesate de reperele culturii noastre și încearcă să facă ceva pentru conservarea patrimoniului național
Matricea Românească: Vorbeați despre patrimoniu – într-adevăr, aici este cazul unui patrimoniu material, dar în acelaşi timp e vorba și despre cel imaterial, dacă vorbim despre Alecsandri și poezia lui. Ce reprezintă Alecsandri pentru poezia românească?
Catrinel Popa: Este poetul național de până la Eminescu și, din perspectiva destinului postum al operei lui, cred că, într-un fel, în raport cu cazul Eminescu, faptul că a fost detronat din postura de poet național sau «rege al poeziei» – chiar dacă poate părea paradoxal ce spun acum – i-a servit, în sensul că n-am asistat la un proces de mitizare, de mumificare. Aceasta ar fi o primă constatare. Pentru că nici opera ca atare, nici personalitatea lui nu au produs mitizarea evocată – totuși, în comparație cu Eminescu, n-are, evident, același statut -, şi cred că este mai ușor să-l recitim astăzi fără prejudecăți, din motivul acesta. S-ar putea chiar să avem surprize plăcute.
E drept că puțină lume mai face lucrul acesta de plăcere, și chiar studenții, specialiștii sau viitori specialiști în Litere, de obicei recitesc o poezie sau chiar o proză de-a lui Alecsandri din obligație – dar eu cred că este o obligație mai plăcută decât în cazul altor autori din epocă. Fiindcă astăzi (în ziua interviului, n.r.) este 14 iunie, ziua de naștere a lui Alecsandri – stabilită după unele indecizii ale exegeților ca fiind 14 iunie 1818 – ei bine, și eu am făcut exercițiul acesta și am recitit ceva din Legenda Ciocârliei. Pot să spun, de pildă, că Legendele și Pastelurile pot fi socotite două compartimente rezistente ale operei lui.
O discuţie la rece, înt-o zi toridă, despre Vasile Alecsandri, poetul uitat al românilor
Însă ceea ce mi se pare un lucru pe care trebuie să-l subliniem – nu numai când vorbim de Alecsandri, dar despre toți autorii perioadei pașoptiste şi post-pașoptiste – e că meritele lor, sau motivele pentru care ar trebui să le conservăm memoria și să avem mai multă grijă când vine vorba de restaurarea caselor memoriale și a lucrurilor care pot fi socotite un soi de locuri ale memoriei, chiar în sens propriu, făcând cumva și trecerea către o cartografie imaginară, o hartă a reperelor, a valorilor, ei bine meritele lor trebuie judecate global.
Faptul că a fost detronat din postura de poet național sau «rege al poeziei» i-a servit lui Alecsandri, în sensul că n-am asistat la un proces de mitizare, de mumificare. S-ar putea să avem surprize plăcute, citindu-l
Într-adevăr, generația romantică – și meritul lui Alecsandri e unul dintre cele mai mari între membrii generației – e acela de a fi edificat nu numai societatea ca atare, dar și reperele ei fundamentale, acele axe pe care s-a construit, atât cât s-a construit, până în prezent. Alecsandri nu a fost numai unul dintre poeții, prozatorii și dramaturgii importanți ai epocii, a fost și un revoluționar activ, care a contribuit la redactarea programului Revoluției din Moldova, Prințipiile noastre pentru reformarea patriei. A fost, de asemenea, un diplomat care a susținut cauza Principatelor pe lângă Marile Puteri din Europa, cauza alegerii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în ambele Principate, atunci când nu existau foarte mari șanse să fie acceptată această Unire, și a reușit în ceea ce și-a propus.
A fost inițiatorul unor publicații, precum România literară în 1855. Apariția ei își leagă numele de cel al scriitorului. La fel, nu mai spunem de contribuția lui la edificarea teatrului ca instituție. Repertoriul dramatic autohton din secolul al XIX-lea i se datorează în proporţie de peste 80%. Cred că trebuie să-l judecăm în ansamblul personalității sale, și să nu ne concentrăm doar pe valoarea estetică a operei sale care, într-adevăr, nu mai corespunde poate decât într-o măsură foarte mică orizontului de așteptare actuală.
Dar, pentru epoca în care a scris și s-a manifestat pe toate aceste paliere, Alecsandri reprezintă, cred, încă un reper, și chiar un model. Ceea ce îmi mai place mie, în mod particular, la personalitatea scriitorului e că avea câteva calități care se reflectă destul de bine și în operă. Avea un simț al umorului foarte dezvoltat – și asta e o calitate a unui scriitor. Se vede nu numai din comedii, din piesele antologice care o au ca protagonistă pe cucoana Chirița, dar cam din tot ceea ce a scris el se vede această calitate demnă de readus în atenție.
Matricea Românească: S-ar spune că era un om serios, dar în același timp era un om care știa să ia lucrurile în ușor.
Catrinel Popa: Era un om de lume, în primul rând, cu arta conversației, un causeur veritabil, calitate care se reflectă destul de bine și în proza lui. Era, în plus, un personaj care, într-o epocă destul de frământată de animozități și de rivalități între confrați, știa să aplaneze conflictele. Era, prin excelență, un spirit conciliant și care chiar atunci când era ținta unor campanii de denigrare, știa să iasă elegant din astfel de situații și, din punctul acesta de vedere, cred că putem să-l socotim un model, sau am putea să-l privim ca pe un posibil model, într-o epocă nici ea străină de animozități, conflicte, frământări, cum este a noastră.
Meritul lui e acela de a fi edificat nu numai societatea ca atare, dar și reperele ei fundamentale, axele pe care s-a construit până în prezent. Alecsandri nu a fost numai unul dintre poeții, prozatorii și dramaturgii importanți ai epocii, a fost și un revoluționar activ
Matricea Românească: Știa să-şi ridiculizeze detractorii.
Catrinel Popa: Știa cu eleganță, fără să ajungă la instrumentele distrugătoare la care apela un Ion Heliade Rădulescu, fără să uzeze de asemenea strategii pamfletare. Umorul lui rămâne în permanență amabil, detașat. O eleganță aristocratică îl caracterizează și în atitudinile cotidiene, și acest fel de a fi se poate citi printre rânduri și în proza lui, chiar în ceea ce a scris. De pildă, Pastelurile întotdeauna – sau în foarte multe cazuri – se încheie pe un ton ludic, umoristic. Întotdeauna, când e amenințat de afectare sau de riscul de a se lăsa copleșit de melancolie, găsește o vorbă de duh, un calambur cu care să echilibreze lucrurile. Iarăși, nevoia de echilibru, cred, și de armonizare a lucrurilor l-a caracterizat în mare măsură pe Alecsandri. Un atu și acesta, după părerea mea.
Matricea Românească: Apropo de eleganță, era un moldovean autentic, avea vorba dulce, era un maestru al cuvântului.
Catrinel Popa: Deși – să nu uităm – avea şi sânge grecesc, din partea mamei!
Matricea Românească: De unde vine poezia lui Alecsandri? Ce-l animă?
Catrinel Popa: În genere, cum se întâmplă și cu alți colegi de-ai săi de generație, sunt două influențe mari, îndeobște puse în lumină și de exegeți, de istoricii literari. Pe de o parte, și la Alecsandri, cu pondere covârșitoare, este influența literaturii populare, a folclorului. Alecsandri își descoperă vocea proprie ca poet după ‘43, după ce descoperă literatura populară – și Doinele sale (volumul Doine și lăcrămioare) sunt, în mod evident, tributare acestei influențe. Nu e un lucru singular în epocă – și nici măcar nu trebuie să vedem lucrurile strict în contextul particular al literaturii române.
“«Pastelurile și Legendele» reprezintă, din poezia lui Vasile Alecsandri, piese de rezistență”, crede Catrinel Popa
Sub influență herderiană, în general, romanticii sunt preocupați de folclor, de revalorificarea tradițiilor. Dar la Alecsandri este interesant că își descoperă vocea proprie când conștientizează această importanță a rezervorului pe care-l oferă poezia populară. Ceea ce e mai interesant, în momentul în care tratează el lucrurile, e faptul că avem senzația că într-un fel tinde să anihileze diferența între producția proprie și textele culese. Baladele culese pe teren sunt îndreptate de scriitor. Chiar cu privire la Miorița s-a spus că, în bună parte, ar fi creația lui Alecsandri, fiindcă intervine asupra textelor culese. Iar pe de altă parte, în volumul Doine, avem sentimentul că scrie efectiv poezie folclorică.
Avea un simț al umorului foarte dezvoltat – și asta e o calitate a unui scriitor. Umorul lui rămâne în permanență amabil, detașat. O eleganță aristocratică îl caracterizează în atitudinile cotidiene, iar asta se vede și în proza lui, în ceea ce a scris
Numai un cititor foarte atent și experimentat poate să descopere acolo că avem de-a face cu produsul unui autor rafinat, degustător și valorificator al producției populare. Deci e interesantă chestiunea aceasta, a tratamentului atipic pe care-l aplică acestui model, sursei pe care o reprezintă folclorul. Iarăși, un aspect important în perioada sa de maturitate – în deceniul opt al secolului al XIX-lea: se întoarce, în ciclul Legendelor, la acest model oferit de literatura populară, dar exploatează un filon mai de adâncime, o serie de şabloane arhetipale, care țin mai curând de imaginarul folcloric – în Legenda Ciocârliei, Legenda Rândunicii, și altele asemenea. E interesant că, în asemenea compoziții epice de mare anvergură, cumva îmbină și cele două influențe de care pomeneam la început, cea folclorică și cea cultă. Fiindcă și modelul hugolian se vede destul de limpede, dar le îmbină într-un mod personal, anticipând în bună parte desfășurările epice de mare anvergură din postumele eminesciene.
Multe dintre legende sună eminescian avant-la-lettre, fără să fie vorba de influență directă. Material, nu ar fi putut fi vorba de așa ceva, dar cred că sunt câteva piese în această categorie care ar merita recitite cu atenție. După mine, cum spuneam, Pastelurile și Legendele reprezintă, din poezia lui Alecsandri, piese de rezistență. În rest, dacă ne gândim la ansamblul creației sale lirice, este un poet al evenimentului. Multe dintre poeme ni se par astăzi destul de «datate», de pildă cele din ciclul Ostașii noștri, sau celebra Hora Unirii. În epocă aveau, desigur, un alt rol, altă funcție decât cea pentru care citim noi astăzi poezie. Erau, în mod evident, un instrument mobilizator. Serveau mobilurilor unioniste, de unitate și de independență națională.
Matricea Românească: În orice luptă, de la Homer încoace, e nevoie de un poet.
Catrinel Popa: Desigur. În general, poeții pașoptiști și post-pașoptiști au fost, în parte, și un soi de misionari și de profeți.
Repertoriul dramatic autohton din secolul al XIX-lea i se datorează în proporţie de peste 80% lui Alecsandri
Matricea Românească: Apropo de asta, Alecsandri spune undeva că își datorează talentul poporului român, “comoară de nesecată poezie”. Mărturiseşte şi că a lucrat “pentru gloria și înflorirea României”. Vi se pare că oamenii de litere din vremea lui Alecsandri erau mai conștienți de rolul lor de formatori?
Catrinel Popa: Sigur, era și alt context. Erau mai conștienți, pentru că se vedeau în postura ingrată de a edifica de la zero instituții. Chiar nu prea aveau pe ce să se bazeze instituțiile culturii naționale și instituțiile României moderne, ca atare, în primele decenii ale secolului al XIX-lea.
Imagine din Casa Memorială “Vasile Alecsandri” de la Mirceşti, care ilustrează activitatea politică a marelui poet şi om de stat întru realizarea Unirii de la 1859
Asta îi făcea mai responsabili însă, în același timp, nici nu prea aveau de ales. De multe ori, se întâmpla ca același personaj să cumuleze varii atribute. Am văzut chiar în cazul lui Alecsandri o mulțime de roluri, de posturi. Poate Alecsandri e încă un caz privilegiat, în sensul că și-a permis să se consacre în mai mare măsură literaturii. După încercarea de a absolvi studii de Medicină, apoi de Drept în Franța, și-a dat seama că vocația lui autentică e aceea de scriitor, și toate celelalte activități și interese ale lui au pivotat în jurul acestui rol central. Dar alții – de pildă Kogălniceanu, Ghica – erau scriitori doar în timpul liber, nu prea aveau timpul necesar. În cazul lui, și-a asumat acest rol și și-a dat seama că vocația lui fundamentală merge în această direcție.
Va urma
O tânără interpretă de muzică populară românească din Craiova consideră că “în cântecul nostru poți să găsești pilde de viață adevărate, care ne arată cum este românul”. Zorina Bălan (32 de ani) este o artistă care s-a îndrăgostit de cântecul popular încă din fragedă copilărie și, din momentul în care a înțeles că rostul ei în viață este să bucure spiritul omului, cântă cu pasiune, ori de câte ori urcă pe scenă. Zorina Bălan a discutat cu Matricea Românească despre harul “ce nu se găseşte la mall” al artiştilor, şi despre o experienţă care a marcat-o în diaspora.
Matricea Românească: Ce ne poți spune despre tine, în câteva cuvinte?
Zorina Bălan: În primul rând, sunt un om pasionat de ceea ce face. Îmi place foarte mult această latură a artei. Cânt de când eram copil – la 3 ani am urcat pe scena grădiniței, iar apoi, la 14 ani, am urcat pe o scenă adevărată. Am participat și la festivaluri de muzică populară, precum Festivalul Național „Corabia de Aur” din Corabia, locul unde m-am născut – atunci a fost prima mea întâlnire cu „adevărul” acestui domeniu. Acolo am avut un juriu competent, un public adevărat și o scenă pe măsură. Se pare că momentul acela a declanșat drumul către lumea „mare”.
Matricea Românească: Ce reprezintă muzica pentru tine?
Zorina Bălan: Cred că muzica este cea mai frumoasă parte a vieții mele. Aici mă găsesc și mă regăsesc de fiecare dată. Muzica este cea care m-a ridicat întotdeauna din fundul Iadului. Pentru că, atunci când ai un necaz, ai impresia că ai ajuns direct în Iad. Dar muzica este cea care, pur și simplu, mi-a „pus” o pereche de aripi și m-a făcut să zbor. Cine simte cu adevărat ceea ce face, îmi dă dreptate, pentru că asta face arta – este un balsam al sufletului. Spun lucrurile acestea, pentru că este pasiunea mea, pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu.
Cântăreața Zorina Bălan, în discuție cu Matricea Românească Foto: Mihai Vladu
Matricea Românească: Muzica populară este un instrument extraordinar prin care ne promovăm cultura, identitatea și promovăm cine suntem noi, ca români. Cum reacționează oamenii la ea?
Zorina Bălan: Cât mă bucur că m-ai întrebat lucrul acesta! Eu sunt încântată că am reușit să îi aduc pe oameni în punctul în care pot să recunoască diferența între comercial și artă. Într-o discuție cu doi miri, am dat exemplul unei piese pe care eu doar am scris-o, pentru că ea a venit de undeva. Artistul nu creează, lui doar i se șoptesc anumite cuvinte, pentru că „simțul” acesta nu l-a cumpărat de la mall, de la piață sau de la târg. Eu am scris „Răbdarea pământului”: „Dă-o, Doamne, omului / Că nici grâul nu se coace / Când căldura nu-i dă pace. / Că nimenea, pe pământ, nu s-a născut priceput. / Cu răbdarea a învățat / Tot ce mama lui i-a dat”. Aceasta este introducerea cântecului cu care am reușit să smulg aplauzele oamenilor în momentul în care erau cei mai tensionați.
Artistul nu creează, lui doar i se șoptesc anumite cuvinte, pentru că «simțul» acesta nu l-a cumpărat de la mall, de la piață sau de la târg
Matricea Românească: Ascultam deunăzi melodii de-ale Mariei Tănase, și am conchis că pot fi ascultate de nenumărate ori, fără a plictisi, spre deosebire de cele comerciale. De ce crezi că se întâmplă acest lucru?
Zorina Bălan: Nu i-am citit cartea Mariei Tănase, pentru că mi-e frică de ea. Eu vreau să fiu eu însămi. Cum o simt eu pe Maria Tănase… Cred că este o cale deschisă pentru toți cei care au auz fin, ca de catifea. Glasul ei nu trebuie decât ascultat. Ea a fost atât de curată în exprimare și atât de pătimașă! Nu poți să transmiți cântecul popular până nu ai iubit cu adevărat. Cântecul poate fi cel mai bun sfat, de aici poți lua cea mai bună învățătură. Sunt atâtea piese despre care am spus: „În cântecul acesta am găsit un an de școală!”.
Matricea Românească: Ce concentrează cântecul popular românesc?
Zorina Bălan: Aş spune că toate trăirile omului. În cântecul popular poți să găsești pilde de viață adevărate, care ne arată cum este românul. Arta este cea care unește cu adevărat sufletele.
Matricea Românească: Tu cânți în fața multor români, ajungi să stabilești o legătură cu ei, se transferă o energie. Cum îi simți?
Zorina Bălan: Am avut posibilitatea să cânt și în fața străinilor. Românii sunt de două feluri: cei de acasă și cei din străinătate. Românii de acasă sunt relaxați în ceea ce privește muzica populară, sunt mai împăcați. Românii din străinătate… Anul trecut am fost în Torino și am reușit să ridic sala în picioare. A fost pentru prima oară când am reușit acest lucru. Pentru că s-au ridicat în picioare pentru mine, au fost ai mei, așa i-am simțit. Conexiunea pe care am întâlnit-o acolo am regăsit-o și la satele mai îndepărtate, la oamenii triști. Când le cânți melodii dramatice, ei încep să plângă și ți-au spus tot. Asta face cântecul popular, scoate în evidență toate simțirile omului, le pune pe tavă.
Zorina Bălan, în portul popular românesc Foto: arhiva personală
Matricea Românească: Pentru tine, ce este matricea românească, prin prisma muzicii?
Zorina Bălan: Dacă am iubi cu adevărat, fără nici un dram de interes, lumea ar fi mai bună, și totul s-ar lega, ca într-un lanț, pentru că nu se poate o za, fără alta. Așa am fi. Dar totul se rezumă la Dumnezeu. Prin artă reușim să aducem bunătatea pe pământ. Dacă am fi mai uniți și am iubi cu adevărat, sunt convinsă că urmele noastre pe pământ ar fi și mai adânci. Din păcate, suntem foarte diferiți, și lupta este destul de grea.
https://youtu.be/v4IwG5VwYGQ
