Situat în Sibiu, Muzeul Național Brukenthal este cel mai vechi muzeu din România și unul dintre cele mai importante din Europa Centrală și de Est. Deschis către publicul larg în 1817, muzeul este rezultatul colecției impresionante a baronului Samuel von Brukenthal, guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei în perioada habsburgică.

Construit între 1778 și 1788, Palatul Brukenthal a fost inițial reședința guvernatorului, dar și un loc destinat expunerii colecțiilor sale de artă. După moartea sa, conform testamentului său, muzeul a fost deschis publicului, devenind astfel una dintre primele instituții de acest gen din Europa.

De-a lungul secolului al XIX-lea, principala preocupare a muzeului a fost aceea de a conserva patrimoniul existent și de a lărgi colecțiile principale prin achiziții, dar și prin înființarea de noi colecții, orientate spre sfera culturii săsești.

Mai târziu, în 1948, Muzeul Brukenthal a fost naționalizat, devenind astfel proprietatea statului comunist român. În același an, Societatea Transilvăneană pentru Științele Naturii din Sibiu și-a încetat activitatea, muzeul aflat sub patronajul acesteia fiind inclus în patrimoniul național. Câțiva ani mai târziu, în 1957, Muzeul de Științele Naturii din Sibiu a devenit parte din Muzeul Brukenthal.

În 1966, Muzeul Cinegetic August von Spiess s-a deschis, urmând deschiderea Muzeului Farmaciei în 1972. În 1988, secția Istorie a muzeului a fost deschisă, respectiv Muzeul de Istorie din prezent. Galeria de Artă contemporană a muzeului este cea mai recentă locație, deschisă în 2006, însă în 2014 a devenit Muzeul de Artă Contemporană.

În prezent, Muzeul Brukenthal este compus din mai multe secții, fiecare având o colecție impresionantă de exponate, printre care:

Galeria de Artă Europeană conține opere ale unor artiști renumiți precum Peter Paul Rubens, Van Dyck, Jan Brueghel cel Tânăr și multe altele. Această galerie este una dintre cele mai valoroase colecții de artă occidentală din Europa de Est.

Galeria de Artă Românească cuprinde lucrări ale unor artiști români importanți, precum Nicolae Grigorescu, Theodor Aman și Corneliu Baba.

În Muzeul de Istorie Naturală, vizitatorii pot admira colecții de mineralogie, paleontologie, botanică și zoologie, incluzând fosile rare, specii dispărute și diorame interactive pentru vizitatori, toate având un rol educațional deosebit.

În Muzeul Farmaciei, deschis în 1972, pot fi admirate peste 6.600 de piese din secolele XVI-XIX, provenind din 67 de surse – farmacii, oficii farmaceutice, instituții medicale și persoane particulare, din 32 de localități din țară.

În cele din urmă, prin Muzeul de Artă Contemporană sunt promovați artiști români contemporani, luând astfel naștere un dialog cultural cu tendințe internaționale prin expoziții tematice, ateliere și evenimente culturale.

Muzeul Brukenthal joacă un rol esențial în promovarea patrimoniului cultural național și internațional. Prin organizarea de expoziții temporare, simpozioane, conferințe și activități educaționale, muzeul contribuie la dezvoltarea turismului cultural și la consolidarea poziției Sibiului drept un centru european al culturii. În plus, muzeul colaborează cu instituții de prestigiu din Europa și nu numai, facilitând schimbul de valori artistice și istorice prin proiecte comune, restaurări de opere de artă și conferințe internaționale despre conservarea patrimoniului.

Surse foto: De la Dragos Dumitru – Palatul Brukenthal, CC BY 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=16582088, www.sibiucity.ro, www.transfagarasan.travel

Coborârea de pe Cruce (secolul XVI), icoană expusă la Muzeul Național de Artă al României, comandată de către Doamna Despina Milița după moartea timpurie a fiului său, Teodosie, este o paralelă unică între divinitate și om.

Filosoful geman Martin Heidegger afirma că „arta este o punere în operă a adevărului”, iar continuând această axiomă am ajunge să spunem că arta plastică este transpunerea fluentă a emoțiilor în culoare. Iată de ce, fiind deciși să aflăm cât de adevărată este această idee, am purces la o călătorie prin galeriile Muzeului Național de Artă al României. Fiind basarabeancă de origine, am fost impresionată de impozantul bastion al frumosului național. Purtând pecetea timpului pe fiecare element, Muzeul reușește să ajungă pe picior de egalitate cu alți reprezentanți europeni de tradiție.

Muzeul Național de Artă al României. Foto: trecator.ro

Structurat într-o manieră logică, Muzeul prezintă trei expoziții de artă plastică și iconografică aranjate cronologic (de la medieval spre modern), dar și geografic (traversând toată România, de la Moldova până în Transilvania). Și dacă modernismul m-a impresionat cu lucrări bogate în culori și expresivitate, inima mea a rămas în sălile Galeriei de Artă Veche Românească, unde se regăsesc, în mare parte, lucrări din aria iconografică și bisericească.

Am petrecut clipe în șir în fața icoanei Coborârea de pe Cruce, hipnotizată de energia pe care aceasta o emană și de misterul care stă în spatele ei. Am presupus că ar avea o taină, pentru că scena redată, personajele pecetluite pe icoană spun mai multe decât pare la prima vedere.

Tabloul iconografic, datat în perioada 1522 – 1523, o are  în centrul compoziției pe Maica Domnului cu Iisus Hristos în brațe, imediat după momentul când Acesta este coborât de pe cruce. În spatele figurii materne se regăsește imaginea apostolului Ioan, preaiubitul Său ucenic, pe care Iisus, în ultimele clipe, lasă grija mamei sale. “Iată fiul tău!”, i-a strigat de pe cruce Domnul Maicii Sale îndurerate, arătând spre Ioan, singurul din cei doisprezece care Îl urmase în tăcere până pe Golgota. La picioarele Domnului Iisus o avem pe Maria Magdalena, a cărei figură exprimă o smerenie deosebită. Toate figurile biblice au imprimate pe chipuri o durere aparte, trasă de penelul iconografului cu deosebită subtilitate. Trupul lui Iisus poartă nu doar însemnele durerii, ci și o paloare aparte, culoarea menținând registrul întregii lucrări. Gama cromatică aleasă de către artist transmite și ea un mesaj, în care se ascunde o tristețe și deznădejde deosebite.

Ceea ce apare, la prima vedere, într-o disonanță este figura altei mame redate pe această icoană, ținând în brațe un băiat încoronat, fapt care denotă apartenența la familia regală. Săpând în sursele istorice, am descoperit că acest element vine să sublinieze o paralelă unică între durerile materne. Pe de o parte, o avem pe Maica Domnului, iar pe de altă parte, o avem pe Doamna Despina Miliţa deplângând moartea fiului său Teodosie.

Această Doamnă, pe numele său de botez Elena, dar intrată în istorie ca Despina Miliţa este descendentă a familiei imperiale bizantine Cantacuzino, fiica lui Iovan Brancovič, din familia despoţilor sârbi, nepoata mitropolitului Maxim Brancovič şi soră vitregă cu Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş.

Doamna Despina Milița. Foto: wikimedia.org

S-a căsătorit cu Neagoe Basarab, viitorul Domnitor al Țării Românești, rudă cu marii boieri Craioveşti, în 1504. Au avut împreună şase copii: Ion, Petre şi Anghelina, morţi înainte de vreme, Teodosie, Ruxandra şi Stana. „Viaţa împreună a acestor doi soţi, care s-au înţeles şi s-au iubit, a fost închinată Bisericii şi artei … au strâns, în timpul domniei lor, o întreagă comoară: Evanghelii de aur, căţui de argint, sfeşnice, cruci, inele, paftale, ceşti, toate podoabele ce se puteau culege sau face la noi sau aiurea”, nota autorul Constantin Gane.

Și pentru că destinul lor s-a împletit cu imaginea credinței vii, cele două capete regale au ctitorit împreună biserica Sf. Gheorghe, schitul Ostrov din Călimăneşti, au sprijinit zugrăvirea sau refacerea mănăstirilor Dealu şi Glavacioc, a bisericii Mare din Snagov şi a celei din Tismana, înzestrându-le cu frumoase şi costisitoare obiecte de cult. Cea mai importantă ctitorie a fost biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeş, pentru construcţia căreia, spune tradiţia, Doamna a făcut un mare sacrificiu financiar: vânzarea bijuteriilor moştenite de la familia sa din Serbia.

De ce și cum a apărut imaginea Doamnei Milița și a fiului său pe o icoană votivă? Răspunsul se ascunde în chiar originea ei, aceasta fiind o comandă specială a Doamnei pentru biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeș. Locul ei este chiar potrivit în această compoziție iconografică, mai ales că însuși Iorga, marele nostru istoric, o cataloga drept „unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române. Foarte evlavioasă, iubind ca şi Neagoe clădirile, juvaierele, cărţile preţioase, bună soţie şi duioasă mamă, ea nu-şi dezminţea neamul înalt din care se cobora”.

Viața ei a fost însă, sortită unei mări de lacrimi și unei dureri imense. Rămasă văduvă în 1521, aceasta vede cum fiul ei Teodosie este încoronat la frageda vârstă de 16 ani. Pe fondul luptelor pentru putere existente în țară, Teodosie ajunge la Constantinopol, unde caută sprijin, dar moare la 1522. Profund îndurerată de pierderea fiului preaiubit, Doamna Despina Milița comandă această icoană, în colțul stâng al căreia este scris: „Despina făcu să se zugrăvească însăşi cernita sa fiinţă, purtând pe braţe copilul încoronat care nu mai era acuma printre cei vii”.

Inscripția mai conține și rugăciunea adresată Maicii Domnului: „Stăpână, primeşte sufletul robului tău Ion Teodosie Voevod şi adu-l la judecata ta, Doamna Despina.”

Sacralitatea acestei icoane și durerea care i-a dat naștere o fac parte importantă a patrimoniului nostru cultural, având menirea să ne aducă aminte de restriștea vremii și de condiția maternă, care dincolo de trecerea timpului este la fel actuală și de sensibilă.

Vă îndemn ca, atunci când veți trece prin Sala 2 a Galeriei de Artă Veche Românească, să vă opriți pașii pentru a privi cu evlavie imaginea celor două mame îndurerate și a rememora că doar Dumnezeu ne este călăuză și sprijin în clipe de tristețe.