Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

generaţia ’27

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată filosofului Constantin Noica, prin analiza lucrării De caelo, volum de filosofie românească centrat pe gândire ca potențial pilon al dezvoltării condiției umane.

De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului este cea de-a treia carte publicată de către Constantin Noica, în 1937, la Editura Vremea. Ceea ce la început pare a fi o culegere de eseuri în care autorul vrea să-și exerseze stilul, se dovedește a fi mai ales o expunere a premiselor de la care tânărul filosof pleacă în construirea sistemului său de gândire.

Este o carte scrisă într-o manieră eseistico-ludică (semănând în mare măsură cu Mathesis), dar care vorbește despre lucrurile cu adevărat esențiale vieții omului. „Se joacă” foarte mult atât în jurul conceptelor consacrate ale filosofiei, trecând în revistă succint, dar sugestiv marile idei filosofice al umanității, dar și în jurul Cerului și Divinității, de aici rezultând scurte capitole, care ar putea fi citite ca eseuri autonome, despre condiția umană.

Premisele unei filosofii

Parcurgând textul lui Noica, descoperim că misiunea omului este pe cât de clară, pe atât de greu de îndeplinit: „Să sporești natura în sânul naturii. Să sporești natura, nu numai s-o înregistrezi. Ce destin de cunoaștere mai frumos se putea prescrie omului?”. Dar tocmai asta este premisa de la care pleacă și pe care se bazează întreaga filosofie a exegetului: cu ajutorul cunoașterii și limbajului, omul își poate reclădi propriul univers, își poate modifica traiectoria, se poate sustrage inerției.

Când totul în jurul tău a fost deja creat și are o tradiție milenară care îți precede, nu-ți rămâne decât singurătatea gândirii: „Lumea din jurul nostru s-a organizat, realitatea exterioară conștiintei a prins înțelesuri, iar toate acestea par să ți se impună de îndată ce pornești să le cauți. Ai putea să nu le cauți, să închizi ochii, să te minți. Dar tu, om modern, ești cinstit. Tu n-ai să te minți. Ai să lași spaima să crească fără măsură. Cu atât mai mult va crește, cu cât te simți mai singur. Și esti singur, de vreme ce lumea ți-e străină, de vreme ce totul e pus la punct în ea. Nu mai e nevoie și de tine. E cumplită suferința de a fi singur, dar aceasta este soarta ta, ființă supranumerară, ivită pe lume să iei act de ea și atâta tot”.

Poziția filosofiei lui Noica în cadrul filosofiei generației

Pentru această secțiune vom aduce în discuție trei concepte referitoare la atitudinea tinerilor Generației `27 (concepte care sunt discutate cu precădere când vine vorba despre opera literară și publicistică a lui Mircea Eliade și de opera teoretică de legitimare a generației, scrisă de către Mircea Vulcănescu): izolare, istorism prin resemnare și activism prin disperare.

Izolarea se manifestă prin retragerea în așa-numitul „turn de fildeș”, fiind caracterizată de un refuz vehement atât al preocupărilor politice, cât și al celor sociale.

Activismul prin disperare nu aspiră decât la faptă, indiferent de sensul ei. Adepții acestui curent se aruncă în brațele unei credințe fanatice, la modă, pe care nu o mai discută, și unui lider căruia i se supun orbește. Aceștia se supun unei discipline militare în mod voit și se lasă conduși de un „spirit al turmei”. Credința capătă în acest mod un caracter oarecum silit, ei încercând să creadă în Dumnezeu și obligându-se să se supună unor reguli. Tinerii nu se supun pentru că au credință, ci mai mult pentru că ei vor să creadă, trebuie să creadă.

Omul lui Noica nu este unul care să dorească neapărat o „plonjare” în tumultul social sau politic, este unul care poate să-și modifice existența prin schimbările pe care le poate produce asupra sa prin intermediul cunoașterii și prin filtrarea raportării la exterior și exterioritate

Istorismul prin resemnare se caracterizează printr-o pătrundere în viață, însă fără a abdica de la cerințele ei spirituale și fără concesii făcute politicii (văzută ca o artă a compromisului). Altfel spus, pornește de la credința conform căreia, prin renunțarea celor mai buni la propria lor realizare spre a fi de ajutor altora, se poate provoca o „înfrumusețare” a resorturilor acestei vieți. Spre deosebire de activismul prin disperare, istorismul prin resemnare nu se mai caracterizează prin plonjarea, fără a ține seama de consecințe, în faptă. Acesta se caracterizează prin identificarea și acceptarea chemării primite din exteriorul care te înconjoară. Este vorba despre încercarea de a integra fapta acolo unde nevoia o cere, încercarea de a o ancora în mod inteligent acolo unde a mai rămas ceva întreg.

Trecând în plan secund „detaliile filosofice” pe care eseurile lui Noica le supun discuției, putem să parcurgem cartea prin prisma unei „lecturi trăiriste”. Dar o trăire care diferă de cele trei atitudini descrise mai sus. Omul lui Noica nu este unul care să dorească neapărat o „plonjare” în tumultul social sau politic, este unul care (așa cum va face mai târziu și omul mitic al lui Eliade) poate să-și modifice existența prin schimbările pe care le poate produce asupra sa prin intermediul cunoașterii și prin filtrarea raportării la exterior și exterioritate.

Un îndemn de a profita la maximum de oportunitățile pe care ți le creezi sau care ți se oferă, un imbold spre a îmbogăți lumea și natura prin lucrurile pe care le gândești. Gândirea văzută ca instrument de trăire este un concept care populează operele tinerilor generației neliniștite.

Cu ce rămânem după ce am terminat de citit ultima pagină a lui De caelo și închidem cartea? Cu acutul sentiment al unei inutilități sfâșietoare, dar un sentiment care nu te împinge la resemnare și acceptare a simplei condiții de muritor care nu face parte decât dintr-un registru contabil în care sunt trecuți toți cei care au apărut și apoi dispărut de pe lume. După ce termini de citit, vrei să te construiești în concordanță cu îndemnurile subliminale ale omului din eseurile lui Constantin Noica, vrei neapărat ca pentru tine să se adauge una sau mai multe rubrici în tabelul din „catastif”, vrei să fie și alte coloane între cele două capete de tabel.

Pentru că, așa cum suntem îndemnați, trebuie să facem ceva, orice, numai să nu rămânem imobili în timpul și spațiul care ne-a fost distribuit: „Că în actul cunoașterii nu se consumă numai procesul de a căpăta – vroit sau nevroit – certitudini; ci e în joc ceva mai mult decât atât: e poate un capitol din destinul de cunoaștere al omului; destin care nu e de a se ivi într-o lume gata făcută, pe care mintea lui s-o înregistreze, s-o admire și s-o lase în urmă așa cum a găsit-o; ci de a participa la facerea necontenită a lumii, de a o îmbogăți, dacă nu o poate face din nou, de a o altera, dacă nu o poate îmbogăți”.

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui Constantin Noica, oferindu-vă un articol despre generația ´27, supranumită și «generația de aur» în filosofie, din România.

Cultura română a cunoscut de-a lungul timpului mai multe momente în care spiritul unei generații a schimbat radical lucrurile în ceea ce privește direcțiile pe care societatea și cultura avea să le dezvolte mai departe.

Una dintre aceste generații a fost și cea din care făcea parte Constantin Noica. Generația lui a rămas cunoscută în istoria culturală a României sub mai multe denumiri: Tânăra generație, generația ´27, generația Criterion, generația de aur, și am putea evoca și alte formule folosite pentru a o denumi.

O generație, pe cât de destructivă în ceea ce privește relația cu trecutul, pe atât de constructivă în ceea ce privește propria operă, propria schimbare operată asupra societății contemporane.

Criterion, atât revista, cât și ciclul de conferințe, a fost una dintre emblemele perioadei interbelice. Ciclul de conferințe Criterion reprezenta unul dintre cele mai importante evenimente culturale. Tinerii din generație, împreună cu mentorul lor – Nae Ionescu, dar și cu invitații acestora (personalități marcante ale culturii române) se adunau într-o sală a Fundațiilor Regale și conferențiau despre subiectele anunțate. La începutul anilor ’30, în Bucureștiul interbelic, se conferenția despre filmele lui Charlie Chaplin, despre probleme de economie modială (Marea Criză economică era în plină desfășurare) sau despre cele mai adânci concepte ale filosofiei.

Cum au fost acești tineri? În ce credeau sau nu credeau?

O scurtă notiță istorică: generația din care face parte Constantin Noica reprezintă cea de-a șasea generație culturală a României. Reprezentanții  „noii generații” se clasează, din punct de vedere istoric, între „ultimul contingent” (Mircea Vulcănescu, Tânăra generație. Crize vechi în haine noi. Cine sunt și ce vor tinerii români), care a intrat în tranșee în anul 1918 și aceia care, având o vârstă foarte fragedă, nu au conștientizat lumea de dinainte de Primul Război Mondial, nu au păstrat o imagine a acelor vremuri. Altfel spus, este generația celor pe care războiul i-a găsit adolescenți.

O generație, pe cât de destructivă în ceea ce privește relația cu trecutul, pe atât de constructivă în ceea ce privește propria operă, propria schimbare operată asupra societății contemporane

Condițiile în care s-au format sunt extrem de importante, având un rol justificator în conturarea individualităților și în coeziunea „mișcării”.

Unul dintre cei mai importanți factori, poate chiar cel mai important, în conturarea gândirii generației lui Noica, Eliade, Cioran, Ionescu etc. este, bineînțeles, războiul. Acesta a avut o importanță covârșitoare în formarea tinerilor (mare parte a liderilor acestei generații fiind colegi de liceu, la Spiru Haret în București), acționând asupra lor la o vârstă fragedă, când încă nu își consolidaseră modul de gândire.

Majoritatea, fiind adolescenți, încă nu aveau stabilite „criterii” exacte. De aici pornește și facilitatea cu care războiul le-a răsturnat aceste criterii fragile, „prefăcându-le” mentalitatea, schimbându-le concepțiile. Se poate observa o dublă acțiune pe care războiul o exercită asupra tinerilor. Prima acționează la nivel social, iar cea de-a doua la nivelul mentalității, al spiritualității.

Aici își are începutul spărtura interioară care devine o linie generală a întregii gândiri a generației. O scindare sufletească, produsă de imensa discrepanță între conceptele lumii vechi și anularea acestora de către război, care își are avatarurile în haosul în care au fost obligați să se clădească.

Anularea acestor vechi valori (respectul pentru viața omului, văzut ca un bine suprem, libertatea ca mijloc desăvârșit etc.) este produsă chiar de către cei care le consolidaseră. Caracterul contradictoriu și derutant provine tocmai din această distrugere a „sistemului” de către întemeietorii lui.

Tinerii nu mai cred în puterea libertății, în deplinătatea și, cu atât mai puțin, în eficacitatea ei. Ei capătă o privire realistă asupra conceptului și a slăbiciunilor lui, a imposibilității realizării totale. Totuși, libertatea se transformă pentru ei într-o utopie, într-un vis de îndeplinit, privită tocmai prin prisma amintirilor unei lumi pe care nu au trăit-o decât în visele copilăriei. De aici izvorăște atât de puternic acest farmec al libertății de care se lasă stăpâniți tinerii.

Care le-au fost modelele?

Două dintre modelele și sursele de inspirație ale tinerei generații sunt reprezentate de către Vasile Pârvan și Nae Ionescu. Primul, reprezentant al universalismului în istorie, iar cel de-al doilea, reprezentant al autohtonismului în filosofia românească.

Acestor modele autohtone li se adaugă și curentele europene ale momentului, care își exercită influența asupra „generației de aur”.  Între aceste curente regăsim misticismul orientalizant german (manifestat în primii ani de după Primul Război), misticismul rusesc din emigrație, maurrasismul francez, neotomismul, comunismul rusesc, marxismul german, fascismul italian, național-socialismul german.

Tânăra Generație pe scurt

Generația `27 a fost: setea de experiență (dorința de încercare directă, experiență nemijlocită, înlăturarea oricărei limite impuse de rațiune, aventura), autenticitatea (caracterizată de dorința de a fi așa cum ești, de a minimaliza orice fel de constrângere venită din exterior, orice conformism necunoscut dinlăuntru), spiritualitatea (voința de a te depăși, nevoia de a cunoaște absolutul, voința de eternitate) și tensiunea dramatică (punctul crucial al experienței trăite în comun de tânăra generație).

Care fusese prima mare dorință a acestei generații? Să asigure unitatea sufletească a românilor

Care fusese prima mare dorință a acestei generații? Să asigure unitatea sufletească a românilor. Unitatea politică fusese deja restabilită de „generația de foc”, unitatea spirituală devenind astfel necesară, mai ales că  existau discrepanțe la toate nivelurile între provinciile reunite. Această unitate putea fi realizată prin estomparea sau ștergerea deosebirilor regionale, „în măsura în care desemnează altceva decât nuanțarea unui aceluiași suflet național”, nota Mircea Vulcănescu.

Și mai pe scurt: erau niște tineri care se întâlneau la cafeneaua Corso, discutau filosofie, literatură, istorie, politică etc. și puneau la cale destinul cultural al României.

Rezultatul? Au ajutat enorm la construirea acestui destin.

 

Foto deschidere: www.cooperativag.ro

generaţia ’27

Constantin Noica: despre condiția umană – De caelo

15 noiembrie 2017 |
Matricea Românească duce mai departe seria dedicată filosofului Constantin Noica, prin analiza lucrării De caelo, volum de filosofie românească centrat pe gândire ca potențial pilon al dezvoltării condiției umane. De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii...

Tânărul Noica și Tânăra lui Generație

2 noiembrie 2017 |
Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui Constantin Noica, oferindu-vă un articol despre generația ´27, supranumită și «generația de aur» în filosofie, din România. Cultura română a cunoscut de-a lungul timpului mai multe momente în...

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează