Tag

geniu românesc

Ştiaţi că Liviu Rebreanu a fost “patron” de taximetre? Sau că, după moartea marelui romancier, ţăranii de la Valea Mare au luat «suvenire» din cula acestuia, inclusiv biroul la care şi-a scris toată opera – obiect recuperat de către soţia geniului din chiar casa… preotului satului? Matricea Românească şterge colbul de pe scriptoriul lui Liviu Rebreanu…

Istoriile ne-au fost povestite, cu multă savoare, de către Adrian David, muzeograf la Casa Memorială “Fanny şi Liviu Rebreanu”, din Bucureşti.

“Liviu Rebreanu avea o culă ţărănească, pe care a cumpărat-o la Valea Mare în 1930. După achiziţia acesteia, Fanny, în vacanţele de vară, venea aici, nu mai mergea la mare. (…)

După moartea lui Rebreanu (în 1944, n.n.) şi mutarea soţiei în apartamentul din Bucureşti cu fiica lor, Puia, sătenii de la Valea Mare – care îl înmormântaseră în curtea bisericii de acolo – s-au simțit îndreptățiți să își ia câte un «suvenir» din casa celui care scrisese atât de frumos despre ei. Astfel încât, după un timp, a trebuit să meargă Fanny cu fiica, cu ginerele, cu jandarmii după ei și să cotrobăie prin case, să recupereze obiectele. Biroul, de exemplu, la care și-a scris Rebreanu întreaga operă, a fost recuperat din casa preotului satului. Avea şi omul standardele lui! (râde).”

biroul lui Liviu Rebreanu mare romancier român interior

„Simulatorul auto” al lui Liviu Rebreanu şi sanctuarul marelui romancier, înstrăinat de ţăranii din Valea Mare după moartea scriitorului

“Scria toată noaptea şi bea încontinuu cafea. Bea şi 2-3 litri!”

Filologul a mai vorbit şi despre obiceiurile nesănătoase, dar productive, ale marelui romancier:

“Vedeţi aici masa orientală pentru serviciu de cafea, indispensabilă, nelipsită de lângă biroul lui Rebreanu. El scria toată noaptea și bea încontinuu cafea. El singur spunea într-un interviu că bea și 2-3 litri de cafea, doar ca să-și creeze starea și să se așeze la birou, să se apuce de scris. Asta era condiţia omului de geniu. S-a «curăţat» tânăr, la 59 de ani…”

Liviu Rebreanu și mașinile lui

Puţină lume ştie că Liviu Rebreanu a fost un împătimit al maşinilor, făcând parte din clubul select al deţinătorilor de automobil din perioada interbelică, performanţă reuşită – atenţie – doar din scris!

“A fost primul deținător de mașină din România care nu era politician sau om de afaceri. A avut un Chevrolet din 1926. Și-a luat aceeași marcă în 1928, dar de această dată cu frână pe patru roți – îi scria Puiei cât de entuziasmat era. Apoi, pentru a face rost de bani, primele două le-a închiriat, legal, serviciilor de taxi. Scrie în Jurnal că a fost la Metrologie, să obţină avizele necesare…”, a explicat Adrian David.

“În 1930 și-a luat un Dodge, pe care și l-a oprit pentru el. Și, la biroul acesta și-a «făcut» școala de șoferi, a fost simulatorul lui auto, dacă vreți. El stătea pe fotoliu aici «la volan», soția cu fiica pe canapea…. «Curba la stânga» «Frână!»“, a simulat glumeţ muzeograful deprinderile de şofer ale lui Liviu Rebreanu.

 

Foto deschidere: Portret al lui Liviu Rebreanu luat la Bergen, în Norvegia, în 1928, azi în colecţia Casei Memoriale “Fanny şi Liviu Rebreanu”, din Bucureşti

De câteva zile, pe posturile româneşti de televiziune îşi face veacul (cea mai potrivită expresie!) o publicitate având ca obiect “100 de ani de România”. Sub pretextul românismului, în realitate unul de ocazie, un mare lanţ de magazine – nici măcar românesc, pe deasupra – îşi face reclamă, nu mascată ci directă („Celebrăm centenarul în toate prăvăliile P….”), comercializând egoist un eveniment care e despre orice – numai despre cumpărături nu.

Oricât de mistificant ar fi marketing-ul, România Mare nu s-a făcut pornind de la o coadă mare la cumpărături, de la milioane de români care s-au îngrămădit “la rând” într-un supermarket din Alba Iulia, până s-au unit cu Ţara. Dacă de asta vrea să ne „convingă” subliminal reclama cu pricina, una ce trece în revistă aspecte ale devenirii vieţii şi gastronomiei româneşti din ultimii 100 de ani, purtând bătrânei prin magazinele respectivei entităţi, greşeşte şi ne jigneşte inteligenţa. Sigur, filmarea e la cele mai înalte cote, decorurile şi costumele la fel: dar motivul mercantil e străveziu.

La văzul respectivei publicităţi, mi-a venit în minte, instinctiv, declaraţia recentă a liderului (oficial) al comunităţii maghiare din România, Kelemen Hunor, care a spus: “Dacă anul 2018 va fi redus la folclor, la mâncat fasole şi la cântat şi dansat în piaţa publică, îmi pare rău. Din punctul meu de vedere, ar fi o greşeală”.

Gura conaţionalului ungur adevăr grăieşte! Căci Centenarul României reunite nu e vreo trufanda pe care o cumperi la reducere. Nu despre mania cumpărăturilor, despre excese nestăpânite, şi nici despre fineţuri culinare e acest an cu totul şi cu totul special pentru români. 2018 e an de bilanţ pentru un stat tânăr, dar o naţiune veche. E – sau ar trebui să fie – o clipă de răgaz, de analiză, de reaşezare, de redefinire a priorităţilor, de conturat planul de viaţă comună, de echilibrare. Ne vom regăsi echilibrul nu în magazine, oricât de atractivă ar fi propunerea sau reducerea, ci în agora românească, în şcoli şi în biserici, capete ale aceluiaşi trident naţional.

Suntem neam de păstori, nu de cumpărători, neam de creatori, nu de consumatori

E an de Post Mare pentru România, şi acest an de post se termină abia la 1 decembrie. Când ne vom bucura împreună, dar nu de carnea micilor şi de şorici, oricât de “Mitici” am fi, ci de acea carne care nu se strică: de pământul nostru etern roditor – de mituri şi de genii.

Prin urmare, nu căutaţi România Mare în magazine – mare ţi-e raionul, Doamne! N-o s-o găsiţi la 99,99 de bani. Dacă daţi însă doi bani – nu mai mult – pe România, veţi înţelege că facem 100 de ani, şi vă veţi feri de lucruri superflue, fără nici o legătură cu esenţa noastră.

Suntem neam de păstori, nu de cumpărători, neam de creatori, nu de consumatori.

 

Foto deschidere: dailybusiness.ro

Matricea Românească vă dăruiește un medalion literar cu poezie românească mai puțin cunoscută, dar la fel de sensibilă, cinci creații ivite de sub penița Marelui Geniu, Mihai Eminescu.

Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”, nota Mircea Eliade, iar cu acest simțământ de familiaritate am înscris versurile eminesciene la nivelul ADN-ului cultural al cărui purtători suntem. Dar cu toate acestea, Mihai Eminescu este un fenomen de amplitudine în poezia românească, studiul său fiind posibil doar trăindu-i rimele, iar pentru asta nu ne ajunge nici o viață de om.

Ne-am obișnuit să îi recitim „Luceafărul”, „Scrisoarea a III-a” sau „Glossă”, cele mai cunoscute creații, dar a venit timpul să îl redescoperim pe acest geniu prolific al poeziei românești și prin prisma unor lucrări rămase cumva în colbul trecutului. Este binecunoscut faptul că cel mai renumit volum de poezii, unicul tipărit în timpul vieții autorului, este cel îngrijit de către Titu Maiorescu. „Poesii” a văzut lumina tiparului pe 21 decembrie 1883 la editura Socec, înglobând în paginile sale un număr de 63 de poezii.

poezie romaneasca Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este un simbol al creației, un făuritor de poezie românească precum altul nu am cunoscut

Totuși, au rămas capodopere care încă nu au ajuns în vizorul cititorilor atenți, rămânând parte integră și naturală a patrimoniului poetic eminescian. Am decis, prin urmare să facem o selecție de cinci mostre de poezie românească, născute din spiritul Marelui Eminescu, dar care nu sunt foarte cunoscute publicului larg.

Prima pe lista noastră este poezia cu titlu provocator Eu nu cred nici în Iehova, care într-o manieră francă punctează o luare de poziție radicală a autorului asupra unor concepte precum viața, religia sau încercările societății de a-i perturba statutul de romantic desăvârșit:

Eu nu cred nici în Iehova
Nici în Buddha Sakya – Muni,
Nici în viață, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt și unul și-altul
Și tot una-mi este mie
De-oi trăi în veci pe lume
De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte,
Pentru om frânturi de limbă
În zadar gândești, căci gândul
Zău nimic în lume schimbă.

Și fiindcă în nimica
Eu nu cred, o, dați-mi pace
Fac astfel cum mie-mi pare
Și faceți precum vă place.

Nu ‘nvăluiți a mea gândire
Nici cu stil curat și antic,
Toate-mi sunt de o potrivă
Eu rămân ce-am fost: – romantic.

Continuăm acest medalion literar cu o confesiune smerită a succeselor pe care le-a trăit Mihai Eminescu de-a lungul activității sale literare. Poezia Cu gândiri și cu imagini este un îndemn, o scrisoare fără destinatar concret, dar cu un mesaj clar:

Cu gândiri și cu imagini
Înegrit-am multe pagini,
Ș’ ale cărții ș’ ale vieții.
Chiar din zorii tinereții.

Nu urmați gândirii mele,
Căci noianu-i de greșele,
Urmărind prin întuneric
Visul vieții-mi cel chimeric.

Ne având învăț și noimă,
Fantazia fără formă,
Rătăcită – era cu mersul,
Negru-i gândul, șchiop e versul.

Și idei, ce altfel simple
Ard în frunte, bat sub tâmple,
Eu le-am dat îmbrăcăminte
Prea bogată, fără minte.

Ele seamănă, hibride,
Egiptenei piramide:
Un mormânt de piatră’ n munte
Cu icoanele cărunte.

Și de sfinxuri lungi alee,-
Monoliți și propilee, –
Fac să crezi că după poartă
Zace-o ‘ntreagă țară moartă.

Intri ‘năuntru, sui pe treaptă,
Nici nu știi ce te așteaptă.
Când acolo!… sub o faclă,
Doarme-un singur om în raclă.

Putem observa furibunda negare a propriului geniu, Eminescu diluându-și stările febrile cu frumoasele poezii de dragoste, pe care le-am moștenit. Una dintre mostrele de gingășie, de senzualitate și de sentimentalism, este poezia Dormi, în rândurile căreia găsim o liniște cu totul specială:

De ce te temi? Au nu ești tu cu mine?
Las’ ploaia doar’ să bată în ferești,
Las’ vântul trist prin arbori să suspine –
Fii linișită tu! Cu mine ești.

Ce te-ai sculat și cauți în podele?
Uimită pari și pari a aștepta.
Nu poți vedea cu ochii printre ele,
Vrei să-ți aduci aminte de ceva?

Lasă-te ‘n perini – eu îți voi da pace
Dormi tu – și lasă să rămân deștept.
De când citesc, la tine-atunci îmi place
Din când în când privirea să-mi îndrept,

Să văd cum dormi, să te-admir cu drag,
Cu gura ‘abia deschisă cum respiri,
Eu de pe carte mâna mi-o retrag,
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.

Odorul meu… o, prea frumoasă fată,
Ca marmura de albă-i a ta față,
Îmi vine să alerg la tine ‘ndată
Ș’ astfel cum dormi să te cuprind în brață.

Dar te-ai trezit! Păcat! Și nu mă’ ndur –
Dormi liniștit c’ un braț pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur
Din când în când din mână cartea scap.

Și-s fericit… Pulsează – a nopții vreme
În orologiu cu pașii uniformi.
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!

Mihai Eminescu a fost un om al emoțiilor, turnura cărora a dat deseori tonul lucrărilor sale, iar pe fundalul unor dezamăgiri care îl atingeau, apăreau astfel de lucrări precum poezia Cum ai putut…, un strigăt de durere și refulată neputință:

Cum ai putut a-ți bate joc
De patimile mele,
De dulci petreceri la un loc
Din ceasuri ca acele?

Cum le-ai menit pe toate rău,
De s’au ales deșerte?
Dar care – i acel Dumnezeu
În stare să te ierte?

Când amândoi vom fi pământ,
Căci el pe toți ne-adună,
S’o stinge dor și jurământ,
Cu viețile ‘mpreună,

Ci ‘n lungul negrei vecinicii
Cântarea-mi se va naște,
Ce numai tu n’ ai vrut să știi
O lume va cunoaște.

În mintea vremilor ce vin
Va răsări cuvântu-mi,
Cu ‘ntreg al sufletului chin,
Ca iarba pe mormântu-mi.

Și-n versul meu ce va trăi
Infamă apăre – vei,
Cum n’ a fost alta, nici va fi
În neamu ‘ntreg al Evei.

Nici critica acidă nu a rămas străină vigilentului ochi al poetului Mihai Eminescu, acesta punând înainte de toate modestia și simplitatea ca garanții universale ale echilibrului spiritual, dar și ale creației. Simțim aceasta din versurile poeziei Ori-care cap îngust:

Ori-care cap îngust un geniu pară-și,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă,
Și, cum dorește, sgomot mare facă,
Cununi de laur de la plebe ceară – și.

Ci muza mea cu sine se împacă.
Eu am un singur, dar iubit tovarăș,
Și lui închin a mele șiruri iarăși,
Cântarea mea de glorie săracă.

Când dulcii – i ochi pe linii or s ‘alerge.
Și cumpănind în iambi turnata limbă,
Ici se va pune, dincolo va șterge.

Atuncea ea în lumea mea se plimbă,
Cu-a gândurilor mele navă merge,
Și al ei suflet pe-al meu și-l schimbă.

Din toate gândurile eminesciene pulsează emoția în retrospectivele ei cele mai inedite, de la ură la iubire și invers. Se resimt luciditatea și frenezia într-un tandem frumos, făuritor de idei, de rimă sensibilă. Aceste caractere îl fac pe Eminescu poetul român al tuturor timpurilor, geniu topit în slove scrise, o emblemă despre care Constantin Noica spunea: „Eminescu începe cu haosul de contraste, spre a se sfârşi cu cel de nediferenţiere totală”.

 

Poeziile au fost culese din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Geniul limbii române se vădeşte în poate cea mai populară carte pentru copii, uriaşă lecţie de poezie, scrisă de către Gellu Naum în anii ‘50 şi publicată în 1959: Cartea cu Apolodor.

La circ, în Târgul Moşilor,
Pe gheaţa unui răcitor,
Trăia voios şi zâmbitor
Un pinguin din Labrador.

– Cum se numea? – Apolodor.
– Şi ce făcea? – Cânta la cor.
Deci, nu era nici scamator,
Nici acrobat, nici dansator;
Făcea şi el ce-i mai uşor:
Cânta la cor. (Era tenor.)

De la publicarea “Cărţii cu Apolodor” au trecut aproape 60 de ani. Ar trebui, deci, ca Apolodor să fie o filă (îngălbenită) de istorie. Nici pe departe. Pinguinul din Labrador, tenor la Târgul Moşilor, continuă să lumineze copilării. Şi una, de-ar fi, e de ajuns: pentru că, în această minunată carte pentru copii, Gellu Naum a pus întregul geniu al limbii române.

"Grăsuţ, curat, atrăgător / În fracul lui strălucitor, / Aşa era Apolodor..." Geniala carte a lui Gellu Naum continuă să fascineze copii şi adulţi, şi să predea lecţii de limbă română

„Grăsuţ, curat, atrăgător / În fracul lui strălucitor, / Aşa era Apolodor…” Geniala carte a lui Gellu Naum continuă să fascineze copii şi adulţi, şi să predea lecţii de limbă română

Poezia românească a ultimilor ani nu se poate lăuda cu realizări notabile sau, dacă există, ele sunt excepţii: ea şi-a pierdut ştiinţa rimei, s-a logodit cu prolixitatea şi tabloidul (titlul poeziei unui “poet”, de acum câţiva ani, era “Maşina de ejaculat cafea”…), în fine îşi justifică lipsa de talent şi delirul “prozodic” prin sintagma facilă “poezie albă”. Când n-ai talent, tot ce faci e artă, “inaccesibilă” ignoranţilor care nu te-nţeleg…

Când n-ai talent, tot ce faci e artă, “inaccesibilă” ignoranţilor care nu te-nţeleg…

Apolodor-ul lui Gellu Naum e o comoară lingvistică, de claritatea apei cristaline de munte, şi puţini sunt exegeţii care-i mai trâmbiţează meritele ce i se cuvin, poate şi pentru că ar fi o bătaie de cap prea mare: la urma urmei, e mai comod să citeşti / recenzezi ceva care nu te pune să gândeşti, bunăoară cartea unui blogger pasionat de gătit, sau un episod din Game of Thrones.

Părinţilor preocupaţi de viitorul odraslelor, le recomand… Apolodor. E drept că nu va fi uşor, poate părea plictisitor, dar cine ştie, fraţilor, ar putea fi încântător.

    Ce-a mai păţit? Ce-a mai făcut?
    Cu mâna lui, Apolodor
    Notează de la început
    Pe-o filă rătăcită: Vai!
    Se ţine după mine, scai,
    Tâlharul din Connecticut…

    (…)

    Cu glasul lui răsunător
    Se jeluia Apolodor:
    – Ce mi-a făcut, ce mi-a făcut
    Tâlharul din Connecticut!…
    Aşa, cu vânătăi şi gol
    Nu cred să mai ajung la Pol,
    Nu cred să mai ajung la Pol…
    Missouri clipocea, uşor,
    Şi el plângea, plângea de zor…

Apolodor costă mai puţin decât o pungă de mâncare bio (mâncarea oamenilor bolnavi sufleteşte), dar e mai sănătos.

Apolodor vă va învăţa copiii limba română, ceea ce nici un Nintendo sau PSP nu o poate face.

Apolodor vă va învăţa copiii limba română, ceea ce nici un Nintendo sau PSP nu o poate face

Apolodor e un pinguin care o să le predea celor mici (şi o să vă reamintească vouă, celor mari şi gârboviţi) ce înseamnă inocenţa, umorul, suişurile şi coborâşurile vieţii, dar mai ales, ce înseamnă acasă.

Apolodor nu e Pleşu – e şi mai simpatic, şi mai înţelept.

Citind Apolodor, te minunezi de bogăţia incomensurabilă a limbii române, de fluiditatea ei, te minunezi de resursele creative ale lui Gellu Naum în a construi o epopee în cuvinte atât de puţine, dar atât de frumoase.

La Capul Nord, la Capul Nord, / Adăpostit într-un fiord / Şedea pe ţărm Apolodor / Posomorât şi gânditor (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)

La Capul Nord, la Capul Nord, / Adăpostit într-un fiord / Şedea pe ţărm Apolodor / Posomorât şi gânditor (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)

“Cartea cu Apolodor” e Odiseea românilor, o Odisee în care Odiseu e pinguin, un pinguin cu penaj suprarealist.

Pentru mine, Apolodor nu e doar o revelaţie de vârstă medie. Mai e ceva: e dovada aproape biblică a faptului că, aşa cum “sufletul este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea”, tot astfel viaţa este (sau trebuie să fie) mai mult decât o pendulare între televiziuni care propagă mizerie şi site-uri care provoacă panică “pe surse”.

De sus, ascunsă lângă cer, / Pe creanga unui palmier / L-a ascultat, întâi cu frică, / O foarte mică maimuţică. (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)

De sus, ascunsă lângă cer, / Pe creanga unui palmier / L-a ascultat, întâi cu frică, / O foarte mică maimuţică. (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)

Închideţi, deci, televizorul, şi deschideţi Apolodorul. La bătrâneţe, vă promit, un pici vă va fi mulţumit.

Sunt file goale-n manuscris / Şi n-aş vrea să înşir poveşti. / Oricum, un lucru e precis: / Că într-o zi, Apolodor / S-a reîntors la Bucureşti. (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)

Sunt file goale-n manuscris / Şi n-aş vrea să înşir poveşti. / Oricum, un lucru e precis: / Că într-o zi, Apolodor / S-a reîntors la Bucureşti. (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)

Şi l-a primit pisoiul Tiţ
Plângând cu hohot şi sughiţ.
Cămila Suzi, optimistă,
Zâmbea cu nasul în batistă
Şi toţi cântau, cântau în cor
Urările prieteneşti:
– Bine-ai venit, Apolodor!

Iar el ofta încetişor:
– Ce bine e la Bucureşti!

Foto deschidere şi interior: Cartea cu Apolodor, Editura Humanitas Bucureşti, 2016, 84 pagini

Mirabela Busuioc este genul de româncă neaoşă, care te unge la suflet fiindcă şi-l pune pe tavă pe al ei. Bucovineancă “aşa cum scrie la carte”, ea şi-a deschis larg porţile casei sale din Gura Humorului pentru echipa Matricea Românească şi ne-a vorbit despre pasiunea – ieşită la iveală natural – de a crea măşti tradiţionale. Asta, deşi are un magazin din care trăieşte confortabil. “Vreau să las ceva în urma mea, vreau să îmi ţin copiii aproape de tradiție și să nu uite de unde au plecat”, spune Mirabela.

Matricea Românească: Cum v-ați descoperit pasiunea pentru măști?

Mirabela Busuioc: Îmi place masca în general. Îmi place ideea de mască, și m-am hotărât să încep cu măștile tradiționale. Nu am evoluat și la altceva. Mergând prin târguri cu soțul meu și uitându-mă la alți meșteri populari, am “furat” meseria. Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut una și, de la acea una, mai multe. Am evoluat de la mască la mască.

Matricea Românească: Părinții Dvs. au avut vreo preocupare similară?

Mirabela Busuioc: Da, mama mea cosea goblenuri. Am acasă foarte multe cusute, cred că 100 – deși nu se mai poartă în ziua de azi. Poate și de aici s-a născut pasiunea mea pentru cusut, pasiunea de a ține acul în mână.

Matricea Românească: Credeți că această creativitate a românilor este nativă?

Mirabela Busuioc: Bineînțeles! Dacă vrei, se poate. Dar trebuie să vrei. Ideile îți vin pe parcurs, lucrând. Dacă nu lucrezi, nu ai de unde să îți vină idei. De la mască la mască evoluez, gândindu-mă oare cum aș face? Cum ar trebui pus? Și combin culorile. Combinația de culori contează foarte mult.

Dacă vrei, se poate. Dar trebuie să vrei. Ideile îți vin pe parcurs, lucrând. Dacă nu lucrezi, nu ai de unde să îți vină idei

Matricea Românească: Interviul pe care i l-am luat domnului Vasile Șușca din Maramureș a trezit mult interes. Dvs. cum vă raportați la mască? Prin ce se remarcă, ce ar fi particular pentru măștile pe care le creaţi?

Mirabela Busuioc: Este un stil personal. Eu pur şi simplu am început să fac măști. Nu îl cunoșteam – şi nici nu îl cunosc personal – pe domnul Vasile Șușca, ci doar de pe internet. Suntem prieteni pe Facebook. I-am arătat creațiile mele în momentul în care ne-am cunoscut „virtual”.

Matricea Românească: Cum a reacționat?

Mirabela Busuioc: A fost foarte încântat, m-a felicitat și m-a îndemnat să continuu. Ca mulți alți meșteri care m-au încurajat la rândul lor. Familia a fost, însă, prima care m-a îndemnat.

Prolifică: Neofita Mirabela Busuioc şi-a umplut peretele bucătăriei cu măşti tradiţionale, încă o dovadă că românii au geniu creativ

Prolifică: Neofita Mirabela Busuioc şi-a umplut peretele bucătăriei cu măşti tradiţionale, încă o dovadă că românii au geniu creativ

Matricea Românească: Îmi spuneați că, momentan, nu câștigați foarte mulți bani din vânzarea măștilor.

Mirabela Busuioc: Nu, pentru că nici nu vreau să câştig! Am altă afacere…

Matricea Românească: Ce vă face, atunci, să creaţi măşti tradiţionale?

Mirabela Busuioc: Îmi place ideea de a crea și de a-mi ocupa timpul cu un lucru frumos, decât să fac altceva. De exemplu, stat la povești cu vecinele, sau alte lucruri.

Nu mi-am propus să câştig din măşti. Am altă afacere. Fac asta pentru sufletul meu şi al cunoscuţilor, pentru România

Matricea Românească: Purtaţi-ne prin procesul de creaţie a unei măşti.

Mirabela Busuioc: Încep de la pălărie. Îmi aleg pălăria, îmi aleg materialul, materialul vine cusut pe pălărie, după care îmi cos ochii, gura… Nasul îl cos direct pe material, și încep a pune lâna – albă, neagră, fumurie, cum găsesc.

Matricea Românească: Ce materiale folosiți?

Mirabela Busuioc: Lână, în mare parte. Stofă – pălăria este tot dintr-o stofă, mai groasă. Mai folosesc, la dinți, fasole – sau mai pun bucățele de pielicele. Le decupez forma dinților și cos. Nu în ultimul rând, ață.

Matricea Românească: Cum au reacționat cei care v-au văzut măştile?

Mirabela Busuioc: Foarte bine. Am fost și la Festivalul “Hora Bucovinei”. Au fost foarte încântați. E altceva, în comparație cu celelalte măști din zonă.

Matricea Românească: Am observat că aproape toate au, ataşat, tricolorul.

Mirabela Busuioc: În mare parte, da.

Matricea Românească: De ce ați simțit nevoia să-l puneți acolo?

Mirabela Busuioc: Pentru că sunt româncă, în primul rând. Să promovăm România.

Am ataşat tricolorul măştilor mele, pentru că sunt româncă şi vreau să promovez Gura Humorului, Bucovina, România

Matricea Românească: Majoritatea măștilor sunt masculine, dar se observă și câteva feminine. De ce mai puține femei decât bărbați?

Mirabela Busuioc: Pentru că se cer mai mult măștile masculine. Cele ce reprezintă băbuțe au căutare rar, doar la ansambluri – dansul babelor. Cum spuneam, se cer în special cele masculine. Sunt și mai aspectuoase.

Matricea Românească: L-ați implicat și pe băiețelul Dvs.

Mirabela Busuioc: Da. Încerc să-i aduc aproape, și să-i țin aproape, pe copiii mei de tradiție, să nu uite de unde au plecat. Dar și să facă ceva pe viitor – ceva frumos, constructiv, de-al nostru, autentic.

Matricea Românească: Din ce se mai trăiește în ziua de astăzi în Gura Humorului? Se poate trăi din meșteșug?

Mirabela Busuioc: Da, bineînțeles. Se poate trăi, dacă vrei. Cei care au început demult o fac. Sunt meșteri care cos ii autentice, opincari, domnul Zofotă cu pirogravarea oaselor și ce mai are el de vânătoare… Lumea caută și cumpără. Ei, în general, sunt pensionari. Le place, e o meserie pentru bătrânețe.

Un moş înrămat, în casa Mirabelei Busuioc, meşter popular din Gura Humorului, Bucovina

Un moş înrămat, în casa Mirabelei Busuioc, meşter popular din Gura Humorului, Bucovina

Matricea Românească: Mi-ați spus că lucrați măștile împreună cu soțul Dvs. și că, inițial, a fost surprins de idee.

Mirabela Busuioc: Da, a fost mirat, pentru că el nu credea în potențialul meu. Era puțin sceptic, de fapt. Zice: „O las în pace, să văd ce face!” După care, a observat: „Da, iată că sunt mult mai frumoase față de ceea ce am văzut în zonă!”

Matricea Românească: Și iată că, acum, lucrați împreună.

Mirabela Busuioc: Aşa este. Mă ajută cu lâna, cu curățatul, cusutul, cu ce poate el.

Încerc să-i aduc aproape, și să-i țin aproape, pe copiii mei de tradiție, să nu uite de unde au plecat. Dar și să facă ceva pe viitor – ceva frumos, constructiv, de-al nostru, autentic

Matricea Românească: Ideea de a încadra aceste măşti tradiţionale în rame vă aparține?

Mirabela Busuioc: Da, este a mea. Am plecat de la ideea de ramă pe sfoară, deși mi s-a părut mai «tradițional», după care am zis să încerc și pe rame, să văd cum vine. Ramele sunt date cu ulei de in. Mie îmi plac, îmi sunt dragi. Consider că sunt altceva.

Matricea Românească: S-ar părea că vă place să le accesorizați, pentru că observ şi o mască cu pipă.

Mirabela Busuioc: Este adevărat. În special, măștile cu pipă mă cam reprezintă. Cineva mi-a spus că ar fi un kitsch, pentru că pipa e un plastic, totuși. Nu e făcută manual. Însă am crezut în ideea mea și văd altceva în pipa respectivă.

Matricea Românească: Pentru că la anul vom sărbători Centenarul Marii Uniri, vă gândiți la niște măști speciale dedicate evenimentului?

Mirabela Busuioc: Cu siguranță. Am în jur de opt luni de zile de când am intrat în această horă – și voi evolua de la lună la lună. Acum, am început cu niște păpușele. Pe viitor, nu știu cu ce o să vă mai surprind.

Măşti tradiţionale bucovinene, în „semnătura” Mirabelei Busuioc din Gura Humorului

Matricea Românească: De unde vă luați inspirația?

Mirabela Busuioc: Eu, când am pălăria, văd și masca: cam cum ar trebui făcută, cum mi-ar plăcea mie să o realizez. Mă mai uit și pe internet, prin târguri, pe la unul, pe la altul, și aleg ce-i mai bun, apoi o creez pe a mea proprie.

Eu am în jur de opt luni de zile de când am intrat în această horă – și voi evolua de la lună la lună

Matricea Românească: Aveți vreo mască mai dragă, în afară de prima pe care ați creat-o?

Mirabela Busuioc: Toate îmi sunt dragi. Nu pot să spun că îmi place una în mod deosebit, pentru că fiecare are farmecul ei, și la fiecare am muncit destul de mult și m-am implicat ca să iasă așa cum mi-a plăcut mie în momentul acela. Căci astăzi am o idee, dar mâine poate o văd un pic altfel, fac altceva.

Matricea Românească: De unde obțineți lâna?

Mirabela Busuioc: De la un alt meșter popular, domnul Nicu Zaharia, de la Ostra. El mă mai ajută cu lână. Mai am niște prieteni la Vama, care au oi şi îmi tund şi îmi spală lâna. Iar materialele, le obţin de la mine din magazin – ce nu se vinde, reciclez. Sau, dacă îmi trebuie neapărat, pentru ochi, culoarea verde, păi eu stric acea bluză, că eu trebuie să fac ochii verzi la mască! Nu se pune problema.

Mirabela Busuioc, o româncă inspirată: "Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut o mască și, de la acea una, mai multe"

Mirabela Busuioc, o româncă inspirată: „Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut o mască și, de la acea una, mai multe”

Matricea Românească: Cât de mult contează pentru cei din Gura Humorului meşteşugul pe care îl practicaţi?

Mirabela Busuioc: Cei mai mulţi sunt încântați, pentru că eu reprezint Gura Humorului, Bucovina și România. O bună parte dintre măşti le lucrez și în magazin, la locul de muncă. Ei intră, ies, mă aplaudă: „Vai, e super! E frumos! E OK! Să vedem când e gata! Să o pui pe Facebook!” Primesc foarte multe like-uri, aprecieri pe Facebook. Lumea primește bine ideea de mască, de creaţie.

Matricea Românească: V-ați gândit să vă faceți un magazin fizic cu măștile?

Mirabela Busuioc: Am în plan, pe viitor. Astă-iarnă, am pus în magazinul meu toate măștile. Cei care au intrat au putut să le vizioneze. Nu le-am vândut, le-am pus doar pentru vizionare.

Matricea Românească: Ați primit întrebarea dacă le vindeți?

Mirabela Busuioc: Da, dar nu am vândut, pentru că am zis să ajung la un număr consistent, după care…

Matricea Românească: Vă e greu să vă despărțiți de ele?

Mirabela Busuioc: Da, îmi pare rău să vând o mască, drept să vă spun. Am fost acum (în luna mai, n.r.) la “Hora Bucovinei” și îmi pare bine că n-am vândut nici una. Am zis: „Lasă, mai încolo. Când o să am 50-100-150”. Deocamdată, sunt la început. Am donat prietenilor dragi, cunoștințelor, atât tablouri, cât și măști.

Culoare, puritate, hărnicie, optimism: "atelierul" casnic al Mirabelei Busuioc din Gura Humorului, Bucovina, este expresia spiritului românesc în cea mai frumoasă formă a lui

Culoare, puritate, hărnicie, optimism: „atelierul” casnic al Mirabelei Busuioc din Gura Humorului, Bucovina, este expresia spiritului românesc în cea mai frumoasă formă a lui

Matricea Românească: Pentru viitorul apropiat, la ce lucrați?

Mirabela Busuioc: La păpușele tradiționale. Le fac din rolă de carton, este o rolă pe care vine un placaj lipit. Adaug materialul cusut, hăinuțele, și cos mărgele pe material, ca rezultatul să fie cât mai autentic.

Dacă îmi trebuie neapărat, pentru ochi, culoarea verde, păi eu stric acea bluză, că eu trebuie să fac ochii verzi la mască!

Matricea Românească: Ne explicaţi că facerea unei măşti vă ia cam trei zile. Dar a unei păpuşi?

Mirabela Busuioc: O fac în jumătate de zi. O pereche – moș și babă – o realizez într-o zi.

Matricea Românească: De ce credeți că masca a dăinuit și a intrat în folclorul românesc?

Mirabela Busuioc: Pentru că masca se folosește la obiceiurile de iarnă, în primul rând. De Crăciun, de Revelion, merg urătorii, se fac partii (grupuri de oameni, n.r.), toți sunt mascați, toți caută să poarte măşti cât mai deocheate, cât mai frumoase, să iasă în evidență: cea mai frumoasă partie, cel mai frumos colindător. Poate și de asta.

Matricea Românească: Se fac concursuri la sfârșit de sărbătoare, pentru a-l desemna pe cel care a avut cea mai frumoasă mască?

Mirabela Busuioc: Nu se face, propriu-zis, concurs de măști. Dar, în comunitate, vorbim între noi: ”A lu’ cutare a fost cea mai frumoasă”.

Matricea Românească: Și se ține minte.  E un motiv de mândrie.

Mirabela Busuioc: Da, e un motiv de mândrie pentru cei care le-au purtat.

Măștile mele se pot purta, dar pot fi şi expuse într-o casă, într-o pensiune rustică

Matricea Românească: Vă vedeți creând măşti pe termen lung?

Mirabela Busuioc: Da, de ce nu? V-am spus, vreau să evoluez. Măștile mele se pot purta, dar pot fi şi expuse într-o casă, într-o pensiune rustică. Masca nu e doar de purtat pentru urător. Are mai multe întrebuinţări.

Matricea Românească: Nu vă e frică de birocrație?

Mirabela Busuioc: Nu. Nu-mi este frică de nimic și de nimeni. Pentru că eu muncesc eu la ele și, atât timp cât ies din casa mea şi le fac, eu sunt deja meșter popular. Deci, dacă le comercializez, o fac la târguri, nu le bag la mine în magazin. Așa, mi-ar trebui un certificat de producător.

Matricea Românească: Aveți un mesaj pentru cei care citesc revista culturală online Matricea Românească?

Mirabela Busuioc: Dacă le place să facă ceva, să o facă! Să încerce, pentru că… niciodată să nu spui niciodată!

Mai multe detalii despre activitatea Mirabelei puteţi afla pe pagina sa de Facebook, Să dăm culoare măştilor bucovinene

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:


“Să știți că, la noi, dacă o să colindați satele maramureşene, o să vedeți lucruri pe care nu le-aţi mai întânit în alte părți. Și n-o să le întâlniți niciodată. Și în religie, și în trai.”

Cuvintele îi aparţin lui Dumitru Pop Tincu, omul despre care se poate spune – fără exagerare – că duce pe umeri, asemeni unui Atlas român, instituţia Cimitirului Vesel din Săpânţa. Una despre care se ştie, la nivel superficial, câte ceva – însă ale cărei valenţe profunde sunt necunoscute celor mai mulţi dintre noi. “La Săpânţa se fac și doctorate, și masterate. Sunt mulți studenți care vin aici, caută rădăcinile, bazele acestei meserii și merg pe filonul lor, să vadă de unde a pornit și unde a ajuns.”

Îi reamintim că suntem ambasadorii unui proiect denumit, atât de simplu şi de greu, “Matricea Românească”. Zâmbeşte înţelept, pe sub mustaţa de moroşan, şi-şi potriveşte cuşma: “Este foarte bine. Eu lucrez demult în această meserie – și nu că nu a fost publicată, dar nu s-a găsit rădăcina. Este foarte bine ceea ce faceţi, deoarece acum căutați rădăcina pornirii acestui meșteșug, al țăranului de rând. Până acum, fiecare a venit și a scris ce a vrut, dar acum cred că România se va duce pe un drum mai larg, mai bine documentat.

Cine vine la bază și cunoaște meseria lucrată de jos și până spre finalul acesteia, face foarte bine. Astfel, cine va veni după noi va fi o pârghie în cunoștință de cauză faţă de ceea ce s-a făcut înainte – după aceea, o să-și dea seama ce vor putea face după noi.”

Mândru îmbrăcat şi elegant în exprimare, interlocutorul nostru este urmaşul – desemnat – al lui Ion Stan Pătraş, genialul creator al Cimitirului Vesel din Săpânţa în anii ‘30 ai secolului trecut.

“Noi am fost mai mulți elevi de-ai lui Ion Stan Pătraș, dar eu am fost singurul care s-a pus pe buzele lui și, văzând că se duce – a murit la doar 69 de ani -, a spus familiei: «Acesta este omul care este continuatorul meu!» Din această cauză sunt eu aici.” Îşi descrie mentorul drept “un om de fire bună, dar după un timp oarecare, și el avea presiuni de nervi. Dacă greșeai, ori nu te lăsa, ori îți găsea altă zonă, unde trebuia să intri la lucru.” O exigenţă pe care azi o duce mai departe.

Idee de geniu: Ion Stan Pătraş, lucrând la prima cruce sculptată de lemn, ce avea să stea la baza Cimitirului Vesel din Săpânţa. Foto: Marius Donici la casa memorială a creatorului

Idee de geniu: Ion Stan Pătraş, lucrând la prima cruce sculptată de lemn, ce avea să stea la baza Cimitirului Vesel din Săpânţa. Foto: Marius Donici, la casa memorială a creatorului

Mărturiseşte că a realizat imensa onoare care i-a fost făcută abia mai târziu: “Atunci nu am realizat. Altfel vezi lumea în acel moment. Eu am fost mândru să intru în casa unui om, în branșa lui.”

La 40 de ani de la moartea sa, Ion Stan Pătraş rămâne un mister printre români, adeverind observaţia biblică după care nimeni nu e profet în ţara lui.

“Pe timpul lui, nu s-a știut exact de unde i-a venit ideea. El nu s-a așteptat niciodată că va fi un om care, dintr-un nimic, să facă ceva pentru întreaga lume. Aici nu e numai pentru România, ci e o faimă dusă pe tot globul pământesc! Toată lumea, orice țară, şi cea mai săracă, știe de Cimitirul Vesel de la Săpânța. Și este publicat (n.r., popularizat, cunoscut). Acum două săptămâni (n.r. în luna decembrie), am fost la un târg internațional la Varșovia – şi acolo se vorbea despre noi.”

Faima Săpânţei – şi a omului care-i perpetuează simbolul – a mers într-adevăr până la marginile pământului. În 2000, Tincu era premiat de japonezi, care au făcut un adevărat cult pentru Cimitirul Vesel. O explicaţie posibilă, spiritualitatea lor.

“Vedeţi, japonezii sunt budiști. Foarte mult mă uit că le place tradiția noastră, maramureșeană. M-am uitat să îi întreb: «De ce nu mergeţi în Oltenia, în Bihor?». Nu! Aici trag, la Maramureş. Eu lucrez din ’77, și cunosc un japonez care a venit prima dată în ’65 în Săpânța. De atunci, vine de două sau de trei ori pe an. Vorbește românește foarte bine. Îl cheamă Miya Kosei. Şi îi zic: «Miya, tu îți dai seama pentru câți japonezi ai publicat cimitirul acesta acolo, încât, pe timp de vară, am foarte mulți? Vin cu autocarul».”

Un moment crucial pentru intrarea Cimitirului Vesel în conştiinţa universală a fost publicarea, în 2002, a unui reportaj în New York Times, care a urcat la cer notorietatea acestui loc eminamente unic. “Acolo spune că acest cimitir este locul II în lume, ca unicitate. Şi, de acolo, publicaţia a fost mult mai largă ca până atunci.”

Reversul medaliei, spune Tincu, este acela că identitatea trebuie apărată de pericolul uniformizării: “Eu rămân la o idee: noi suntem noi, să nu ne preia alții. Noi trebuie să fim noi. Globalizarea e generală, dar noi trebuie să fim pinionii principali ai acestei meserii, pentru că apoi se răspândește și se pierde.”

Click pe imagini pentru mărire

Revoluţie în eshatologie

Ceea ce a realizat Ion Stan Pătraş în vremurile de-acum romantice ale deceniului trei echivalează cu o veritabilă revoluţie în eshatologie, acesta sfidând moartea prin umor şi sublimând în cruce – simbolul cel mai puternic al creştinismului – o atitudine de viaţă a românului, ba chiar a strămoşilor lui.

Îl întrebăm pe succesorul său cum a fost convinsă Biserica – vestită pentru sobrietatea ei – să accepte umorul ca parte integrantă a credinţei şi a riturilor funerare asociate. Răspunsul e mai evident decât ne-am aştepta, deşi mirarea va persista.

“Vedeţi Dvs., el, de prima oară când s-a apucat să facă cruci, a fost omul Bisericii. A fost omul grupului, un bun gospodar. Între timp, a devenit şi epitrop. Preotul, ca atare, nu putea să-i spună: «Măi, nu face așa!». Cineva susţinea că unui preot i-a venit ideea, și el i-a propus lui Stan Ion Pătraș să facă cruci de genul acesta. Dar cum putea un preot să-i spună să facă așa ceva? El nu a avut de unde să știe.

Nu avem nici o dovadă palpabilă că cineva l-a învăţat, nu avea de unde să învețe. Cât s-a scris despre Stan Ion Pătraş, nu s-au specificat două rânduri că a învăţat de undeva. Eu studiez mult despre această meserie – și nu am găsit nicăieri scris ceva de începutul acesteia. Pe parcurs, se scrie. Cruci lucrate pe lemn de stejar. Noi asta facem și acum: nu ne îndepărtăm de materialul lemnos, pe care îl protejăm, fiindcă este «stâlpul cerului», cum spunea el. Lemnul de stejar este cel mai dur și cel mai trainic pe acest pământ. El avea idei din acestea, mari. Apoi le lăsa şi spunea: «Am de lucru!»”

Inspiraţie divină? Idee omenească sublimă? Misterul nu face decât să sporească fascinaţia pe care Cimitirul Vesel din Săpânţa o exercită deopotrivă faţă de vizitatorii-i şi admiratorii-i îndepărtaţi.

Cum i-a venit lui Ion Stan Pătraş ideea de a crea Cimitirul Vesel? Cine a studiat un pic istoria artei ştie că inspiraţia nu se poate explica

Suntem într-o comună aflată la un pas de graniţa cu Ucraina, celebră pe tot mapamondul pentru cimitirul ei multicolor, unde moartea este luată peste picior, iar viaţa, descrisă succint şi cu umor, în poeme de o superbă creativitate. Aici, instrumentul de recensământ este fumul – poate şi pentru că viaţa omului este asemenea lui. Adică, efemeră.

“Avem peste 1300 de fumuri, unele case cu 2-3 familii, chiar. Suntem 5000 de locuitori cu totul.”

În atare condiţii, ar fi de bănuit că familiile celor trecuţi în lumea umbrelor sunt cele care îi furnizează artistului informaţia necesară creării crucii. Tincu dezaprobă ferm ipoteza.

“Nu. Eu sunt de aici. La noi, să ştiţi că nu este viață de oraș, ci este viaţă de ţară, viaţă de sat. Eu îi cunosc pe aproape toți sătenii mei de aici. Eu, dacă mă duc dintr-un capăt de sat și până în celălalt, vă spun cine stă acolo, cu ce se ocupă, ce a făcut la viața lui. Eu sunt baza de unde-mi preiau. Pentru că nu poate să-mi spună toată lumea, deoarece mă poate duce într-o eroare, undeva. Aici nu se poate juca nimeni. Poate cineva spune: «Domnule, mie îmi faci cruce așa cum vreau eu!». Nu merge aici așa ceva… Aici vine omul și spune că vrea cruce pentru mamă, tată, fiu, fiică, și intrăm în negocierea de prețuri. Şi, de acolo, familia se retrage…”

Cunosc mulți meșteri, multe locuri unde încă se mai păstrează tehnica lucrului de mână. Fabrica face orice, dar mâna e mână!

Ne regrupăm, pentru că informaţia e bulversantă: un singur om, care judecă viii şi morţii, cunoscându-i intim pe fiecare dintre ei, spre a-i putea preda posterităţii aşa cum se cuvine, sună a sarcină colosală, a misiune de viaţă. Dar este exact ceea ce şi-a asumat Dumitru Pop Tincu, sculptorul, pictorul şi poetul din Săpânţa, românul care duce mai departe moştenirea ce i-a fost lăsată. Să-ţi uneşti viaţa cu un cimitir – ce poate fi mai măreţ şi mai copleşitor de-atât?

Dumitru Pop Tincu, în atelierul lui. Click pe imagini pentru mărire

Fiecare om, cu viciul lui

Ca orice artist care se respectă, Dumitru Pop Tincu nu admite imixtiuni din partea celor care fac recurs la talentul său. “Problema este în felul următor”, ne spune el, întrebat fiind dacă familia răposatului s-a opus vreodată mesajului de pe cruce – unul ce poate fi adesea acid, dincolo de umor. “Fiecare om născut pe acest pământ are un viciu. Trece prin el, prin viața lui. Multă lume mi-a pus întrebarea: «Domnule, dacă omul ăla a fost curvar, dacă omul a fost bețiv, cum poți să-l faci oglindă?» N-ai cum. Vine celălalt și spune: «Dar celuilalt ce i-ai făcut?». Atunci, pentru mine sunt probleme. Dar neavând amestecuri de familie ca «Domnule, mie-mi faci așa!», sunt ferit. Au încredere în ceea ce fac eu și familia nu poate să-mi dea nici un ordin. Pentru că eu imediat îi scot istoria și i-o spun: «Uite cine e!». Nu are cum să mă controleze pe mine, dar eu îl pot controla pe el.”

O viaţă de om, aşa cum a fost: "Bine mi-o fost orecând / În bufet la masă stând / Cu paharu plin în mână / Cu prietenii-mpreună"

O viaţă de om, aşa cum a fost: „Bine mi-o fost orecând / În bufet la masă stând / Cu paharu plin în mână / Cu prietenii-mpreună”

Chiar dacă responsabilitatea etică ce îi revine este una covârşitoare, artistul din Săpânţa vede în ea mai mult un dar decât o apăsare:

“Este un dar. O cruce nouă intrată în cimitir… să o vedeți duminica sau de Sărbători, să prindeți un flux de persoane care merg în faţa crucii şi urmăresc exact ce s-a scris și ce s-a făcut pe cruce! Atunci este interesant, pentru că atunci vin criticile şi gura lumii.”

Mergeam prin spatele crucii, mă uitam şi vedeam reacţia omului. Încercam să văd ce doreşte lumea. Nu fac cruci de dragul de a face cruci!

“Mult după venirea mea aici, nu mă cunoștea tot satul, foarte puțini”, povesteşte Tincu pentru Matricea Românească. “Pentru că eu am fost plecat din Săpânța și m-am întors după câțiva ani. Am plecat în ’73 și m-am întors în ’77, după moartea lui Ion Stan Pătraş. Nu mă cunoștea lumea. Făceam câte o cruce și o puneam în cimitir. Mergeam deci prin spate, mă uitam și vedeam reacția omului. Prin aceste demersuri, încercam să văd ce dorește lumea.”

Click pe imagini pentru mărire

Unii întreabă: «De ce ai pus culoarea aia acolo?» Numai eu ştiu!

Pasiunea e transparentă şi nu poate fi simulată, iar spusele artistului, unul complet (“Sunt singurul cu diplomă dată de Ion Stan Pătraș pe care scrie sculptor-pictor. Sunt colegi de-ai mei care au sculptură în lemn sau pictură pe lemn – dar să le aibă pe ambele, nu le au”) o confirmă:

“Numai să faci un text, să pui o cruce în cimitir, sau să copiezi o cruce pe cealaltă, nu merge! Fiecare cruce are părticica ei de noutate, are personalitatea ei. Seamănă între ele, dar nu sunt aceleași. Sunt altfel de motive. E personalizată fiecare. Nu toată lumea înțelege asta. Ochiul omului nu-l duce să vadă ansamblul crucii, ci se uită la poză și la text. Nu-l interesează ce se face sau ce reprezintă. Fiecare părticică are o istorie a ei.”

Probabil cel mai frumos cimitir din lume: Cimitirul Vesel din Săpânţa, Maramureş, România

Probabil cel mai frumos cimitir din lume: Cimitirul Vesel din Săpânţa, Maramureş, România

Maestrul din Săpânţa e cum îi şade bine unui cunoscător al profunzimilor: înţelept şi întinerit, parcă, de misterele la care are acces: “Eu vreau să scriu o carte în domeniu. Sunt foarte mândru. Au fost televiziuni care mă întrebau exact cum mi-ați spus Dvs.: «Știți de unde i-a venit ideea lui Stan Pătraș?». De unde să știu, dacă el n-a răspuns la întrebarea asta? Alții vin şi întreabă: «De ce ai pus culoarea aia acolo?» Numai eu știu. Nu poate să ştie pentru ce am pus eu acolo, sau ce simbol are culoarea. Galben lângă verde, sau galben lângă roșu, sau roșu lângă verde sunt chestiuni care nu se adună. Trebuie văzut de ce. Nu fac cruci de dragul de a face cruci. Nu e așa.”

Această meserie nu este o singură parte, ci sunt trei: trebuie să fii bun sculptor, bun pictor și bun poet. Dacă nu legi aceste trei într-una, nu trebuie să fii aici. Trebuie să fie altcineva!

Etichetat de multă lume, din ignoranţă, drept “meşter popular”, Dumitru Pop Tincu se consideră ceva mai mult, iar argumentele tind să îi dea dreptate. Îl întrebăm, în replică, cum s-ar defini.

“Acum, depinde. Ce înseamnă meșter popular, aşa cum este creionat de noi, care ştim ce înseamnă? Meșter popular am fost până ce am intrat în meseria de bază. Atunci, eu am simțit că nu mai sunt un meșter popular care s-a axat pe mobilă, pe cruci sau pe pictură ori sculptură pe lemn. Ci am intrat pe o meserie din care fac trei. Pot să fac mobilă tradițională sculptată, pictată, pot să fac cruci pentru Cimitirul Vesel, pot să fac tablouri pictate, sculptate, pictură pe sticlă, pictură pe piatră. Sunt multe lucruri pe care le pot face.”

Styx-ul românesc trece prin Săpânţa, iar luntraşul e Dumitru Pop Tincu

Styx-ul românesc trece prin Săpânţa, iar luntraşul e Dumitru Pop Tincu

Cimitirul Vesel, pe locul II în lume ca unicitate

Ucenic al renumitului Stan Ion Pătraş, cu care a lucrat aproape neîntrerupt, de dimineaţa până seara, de la 9 la 14 ani (“ştiu multe, foarte multe”), Dumitru Pop Tincu crede că “teza lucrării” în ce priveşte Cimitirul Vesel din Săpânţa se dă acum, dar şi că o înţelegere mai bună a fenomenului este garanţia valorizării sale aşa cum se cuvine.

“Din toate sursele pe care le am până astăzi, Cimitirul Vesel s-a dus pe locul II în lume, ca unicitate. Suntem locul V în lume în sculptură-pictură pe lemn, acea artă naivă, în care până astăzi nu s-a dat «teza lucrării». Acum se face «teza lucrării». Până acum, ne-a făcut meșteri populari. Fiind meșteri populari… Ştiți cum e meșterul – astăzi face una, mâine face alta… e altceva!

Dar un om care începe și are o finalitate, acela nu mai poate fi meșter popular. Aici e o problemă foarte mare. Iar omul de rând este dus într-o eroare.”

Ion Stan Pătraș a fost un autodidact. El nu a avut nici o clasă, pe când eu, continuator, am o clasă și sunt pregătit de el. Deja e o avansare

În discuţia noastră cu Dumitru Pop Tincu a reieşit foarte clar – strâns legată de dragostea pentru profesia lui unică – grija de a o proteja, cu orice mijloace, de comercializare, banalizare sau uitare, inclusiv pentru generaţiile care o vor duce mai departe.

“Eu, din ’78, am fost profesor la Școala Populară de Artă, unde mi-am pregătit copiii în această meserie. De un timp încoace m-am lăsat, pentru că nu mai este meserie de bază, pe care o poți proteja. Este o meserie pe care cineva ți-o poate fura la orice oră, spunând: «Domnule, eu am văzut, îmi place și fac, care e problema?».

Sfârşitul tragic al unei vieţi prematur curmate, redat în poezie: "Ne-a venit un ungur rău / Ne-a-mpuşcat în capul meu..."

Sfârşitul tragic al unei vieţi prematur curmate, redat în poezie: „Ne-a venit un ungur rău / Ne-a-mpuşcat în capul meu…”

Am încercat să o protejez prin marcă înregistrată, prin drepturi de autor. Pe timpul lui Ion Stan Pătraș nu s-a știut despre drepturi de autor, nici despre marcă înregistrată. Am încercat să fac marcă și să o înregistrez la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, n.r.). Şi încerc să protejez această meserie – căci oricine poate veni şi spune: «Am văzut la Săpânţa şi hai că fac şi eu, cine mă poate opri?»

Încerc să protejez prin drepturi de autor această meserie – căci oricine poate veni şi spune: «Am văzut la Săpânţa şi hai că fac şi eu, cine mă poate opri?»

Eu nu îi pot opri pe cei care vor să facă, doar să opresc meseria când știu că nu este dusă așa cum trebuie. Atunci intervin și spun: «Nu este bine!». Intră într-un copyright.”

Un cimitir viu, care îşi “dăinuie drumul”

Demersul este unul cu atât mai firesc, cu cât artistul este auto-referinţă pentru creaţiile sale. “De aceea este drept de autor pe texte, pe imagine. Fiindcă acolo nu merge copiat. Nu se lucrează după poză, laser cum se face acuma, ci doar imaginar. Doar ce spune creierul, aia se lucrează acolo. Nu cred că oricui îi e ușor să facă așa ceva.”

Graţie acestor eforturi, Cimitirul Vesel din Săpânţa trăieşte – da, aceasta este expresia corectă – pe mai departe.

“Deocamdată, cimitirul s-a extins mult, își dăinuie drumul, nu s-a lăsat – pentru că putea să pice, să devină un monument. Cimitirul este «viu», se duce mai departe. Vom vedea cum va merge, cât va merge și vom încerca să-l păstrăm ca originalitate.”

Originalitatea Cimitirului Vesel din Săpânţa trebuie văzută însă în esenţă, mai mult decât în reprezentarea ei tangibilă. E indubitabil că românii de aici au o relaţie specială cu moartea:

“Este singurul loc din lume unde se râde de moarte! La noi, de exemplu, a murit un om și este ținut la casa lui timp de trei zile. Familia îl bocește, îl cântă, dar restul oamenilor, nu. Trec prin râsete, prin jocuri în acele trei zile de priveghi. În altă parte, merge lumea și îi ține un memoriu, dar aici, nu. Dacă o să mergeți la o înmormântare, o să vedeți câteva persoane pe lângă sicriu și restul fac jocuri de cărți, locale. Se bârfește. Dacă stai între ei, afli tot felul de cuvinte. Se adună tot satul, unde sunt persoane mai cunoscute. Și auzi între ei discuțiile și se formează niște lucruri acolo. Cine are habar, are ce culege de acolo, folclorul satului. Acesta este specificul Maramureșului.”

Îl presăm pe amfitrionul nostru pentru a afla dacă acest tip – unic – de umor trebuie căutat “la sursă”. E momentul în care ochii şi vocea lui Dumitru Pop Tincu se înflăcărează: “Da, acesta este răspunsul la întrebarea: «Ce înseamnă Cimitirul Vesel?». El este dacul liber, care spunea: «Întâmpinam moartea cu râsul și nașterea cu plânsul.» De ce? Cel ce moare va fi liber. Cel ce se va naște va fi asuprit. Și asta este – asta s-a gândit atunci, și asta rămâne. E dăinuirea peste ani și peste veacuri.”

Cele mai vestite cruci din Cimitirul Vesel din Săpânţa sunt marcate, pentru a fi uşor recunoscute de către turişti

O identitate atât de pronunţată nu ar fi putut fi prezervată în Muntenia sau în Moldova, mai crede maestrul, specificul locului determinându-i istoria, şi nu invers: “Zona noastră nu prea a fost ocupată, acești oameni nu au fost alungați de pe locurile lor – și atunci, ei și-au păstrat portul, tradiția și obiceiurile. În alte zone au fost aruncați de pe locurile lor și nu au putut stăpâni sau să ducă mai departe ce au avut.”

Nici comunismul nu a rezistat Cimitirului Vesel din Săpânţa

Nici comunismul nu a rezistat Cimitirului Vesel din Săpânţa

Excepţii există, desigur, şi în Maramureş, unde invazia materialelor moderne şi a caselor de un kitsch grotesc ameninţă civilizaţia lemnului.

“Vedeţi ce înseamnă robotica? Omul, dacă a mers afară… Vedeți și la o pasăre că, dacă-și formează un cuib și nu-și găsește locul potrivit ei, cu timpul îl abandonează și îşi face altul mai frumos. Așa este și omul. La noi încă mai sunt case unde, pe jos, e pământ și trăiește omul. Şi trăiește poate mai bine decât ceilalți în cele moderne, în care acum o familie de două-trei persoane are 20-30 de camere. Tot mă gândesc: ce faci în ele? Pentru ce le faci, cui le laşi?

Aici este o problemă. Omul și-a făcut petec să se poată acoperi, nu a făcut petece pentru cinci sau pentru zece, ci pentru el însuși. Așa e și meseria asta. Datina de a transmite mai departe. Care este omul locului va dăinui. Care a plecat și se întoarce, să știți că nu mai este cel ce a fost. A părăsit zona unde s-a născut.”

Care este omul locului va dăinui. Care a plecat și se întoarce, să știți că nu mai este cel ce a fost. A părăsit zona unde s-a născut

Dintre oamenii locului, a se citi cei pe care i-a format lângă el, intenţionează şi Dumitru Pop Tincu să-şi “recruteze” urmaşul. “Va fi cineva, dintre cei pe care i-am adus până acum, care cred că va asigura continuitatea, care va păstra în viitor. Am încredere, fiindcă voi încerca sub orice formă să-l formez în aşa fel, ca să simtă măcar un sfert din ceea ce am simțit eu, să vadă ce înseamnă o meserie și o bază a meseriei. (…) Calitățile trebuie să i le caut eu. El degeaba va veni cu ele, dacă eu nu le simt. Degeaba formez un om cu o plăcere pentru o bază și să le piardă pe cele două de care vă spuneam.”

“A pune cruce” a ajuns să desemneze, în limbajul cotidian, închiderea definitivă a unui demers, a unei iniţiative. Doar la Săpânţa, crucea pusă este abia începutul unei poveşti pe care oamenii o vor cunoaşte zeci sau sute de ani de acum înainte.

Click pe imagini pentru mărire

“La noi, pânza freatică este sub un metru. Astfel, mortul se înmormântează direct în pământ. Până ce nu se așază bine locul după înmormântare, nu se pune crucea. Și atunci, nici cruce provizorie nu este. La oraș, când a murit cineva din familie, omul merge la fabrică și spune că vrea o cruce, ia una şi o pune. Dacă noi nu am avut o tradiție de acest gen, am încercat să facem să meargă cum a fost tradiția, originalitatea. Nu se pune.

În cimitir, o să vedeți morminte fără cruci. Se face rotația crucilor. De aceea spuneam că Cimitirul Vesel este unul viu și, după 20 de ani, o altă persoană are dreptul să fie înmormântată. Crucea se ridică. Vine altă cruce, altă persoană”, ne-a spus Dumitru Pop Tincu, omul care a realizat peste 700 de cruci, nu doar în România, ci şi pe mapamond. “Am multe la muzee din lume, dar și în cimitire: în Franța, Italia, Belgia, Olanda, SUA. Mai fac și farse. Ați văzut, în atelier, crucea unei japoneze foarte cunoscute, Ayako Imoto, căreia i-a făcut o farsă o televiziune din Japonia. A adus-o aici și și-a găsit crucea în Cimitirul Vesel. A râs, a plâns…”

Cimitirul Vesel este unul viu și, după 20 de ani, o altă persoană are dreptul să fie înmormântată. Crucea se ridică. Vine altă cruce, altă persoană

 Îl lăsăm pe Dumitru Pop Tincu, menestrelul vieţii şi al morţii, să îşi scrie cartea în care, sau cu care, va face istorie.

“Voi aduna şi multă poezie. Din ’80, am activat la Cenaclul Flacăra, unde am transmis multe texte despre crucile din Cimitirul Vesel și au fost scrise în revista lui Adrian Păunescu. Am colaborat foarte mult cu el, cu Alexandru Raicu, Virgil Carianopol, Romulus Vulpescu, doctorul în folclor Mihai Florea. Am avut ocazia să stau de vorbă cu multe personalități și, prin ele, am cunoscut habarul acestei meserii. Dacă nu-i cunoșteam, nu aveam habarul acestei meserii – unde se poate ajunge cu ea.

Interioare, Casa Memorială „Ion Stan Pătraş”, Săpânţa

Eu voi strânge mult și voi scrie mult. După mine, o să las o istorie. Eu n-am primit de la Stan Ion Pătraș o istorie a meseriei, dar am încercat, după moartea lui, să strâng tot ce merita el.”

Tradiţia nu se poate păstra în oraşe. Aici este problema și asta le transmit meseriaşilor care ştiu ce înseamnă o meserie lucrată cu inima, nu pentru bani – o meserie pe care o stăpânești nu pentru a te îmbogăți, ci pentru suflet: să păstreze aşa cum sunt cele ce au în mână

O ultimă întrebare: cum va primi moartea omul care o persiflează, dar o şi îmbrăţişează, în fiecare zi? Un râset scurt, urmat de poate cel mai memorabil răspuns pe care l-am primit, unul care sintetizează toată viaţa şi arta omului de litere:

“Eu lucrez în această meserie – dar stau și mă gândesc câteodată, pentru că nu e om pământean căruia să nu-i vie timpul, dar nu știe când. Tot timpul sunt pregătit, ori că m-a lua prin râs, ori prin somn, cine știe prin ce. Dar știu că sunt dator cu o moarte. Nu pot să spun că mă feresc de moarte. Aș vrea să-l văd pe acela care spune: «Eu nu mor!». Nu cred asta. Eu râd tot timpul – vedeţi Dvs., printr-un singur text, eu pot face orice. E foarte ușor.”

Câtă dreptate are Dumitru Pop Tincu. Cimitirul Vesel din Săpânţa, pe care îl păstoreşte cu atâta dragoste, e dovada vie că, şi la început, şi la sfârşit, a fost şi va fi tot Cuvântul.

Lucruri puţin ştiute despre Liviu Rebreanu: “A fost primul deţinător de maşină din România care nu era politician sau om de afaceri” / “Biroul lui a fost recuperat de la preotul din Valea Mare”

11 Aprilie 2018 |
Ştiaţi că Liviu Rebreanu a fost “patron” de taximetre? Sau că, după moartea marelui romancier, ţăranii de la Valea Mare au luat «suvenire» din cula acestuia, inclusiv biroul la care şi-a scris toată opera – obiect recuperat de către soţia geniului...

Nu rataţi Centenarul - la doar 99,99 (b)ani!

19 Februarie 2018 |
De câteva zile, pe posturile româneşti de televiziune îşi face veacul (cea mai potrivită expresie!) o publicitate având ca obiect “100 de ani de România”. Sub pretextul românismului, în realitate unul de ocazie, un mare lanţ de magazine – nici măcar...

Cinci poezii mai puțin cunoscute ale lui Mihai Eminescu

11 Ianuarie 2018 |
Matricea Românească vă dăruiește un medalion literar cu poezie românească mai puțin cunoscută, dar la fel de sensibilă, cinci creații ivite de sub penița Marelui Geniu, Mihai Eminescu. „Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la...

Gellu Naum şi moştenirea lui Apolodor

22 august 2017 |
Geniul limbii române se vădeşte în poate cea mai populară carte pentru copii, uriaşă lecţie de poezie, scrisă de către Gellu Naum în anii ‘50 şi publicată în 1959: Cartea cu Apolodor. La circ, în Târgul Moşilor, Pe gheaţa unui...