Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

geniu

Dacă ar fi să rezumăm, din fapte şi vorbe disparate, dar mereu consecvente cu el însuși, un decalog pe care râsu’-plânsul literaturii române – Nichita Hristea Stănescu – să ni-l fi lăsat moştenire și apoi să-l metamorfozăm în „de ce-uri de iubit”, am avea am putea avea (măcar) următoarele motive (aleatoriu prezentate, căci ordinea nu contează).

 

1. Pentru nepământeana lui generozitate

Se ştie că avea boierescul obicei de a dărui. Şi o făcea cu asupra de măsură şi fără să se raporteze pragmatic la lucruri, împărţindu-le artificial în „ale mele” şi „ale altora”. Acelaşi lucru a ales conștient să-l facă şi cu timpul, energia şi geniul lui. Nu cunoştea posesivitatea, s-a spus. Sau o cunoştea, dar alegea să o ignore.

„Se dăruieşte”, era vorba lui. Se aplica fără discriminare pentru obiecte şi abstracţiuni, că erau bani, vase etrusce, monede romane, cantităţi uriaşe de flori, frumoase bidonaşe cu dop de argint pentru „alcolache”, portrete schiţate de mâna lui sau poezii (în varianta „Se dedică lui…”).

Doar unul din exemplele… exemplare. A dăruit titlul unui poem, atunci când un scriitor l-a admirat – poemul se numea „Antrenorul de îngeri” – şi a cerut permisiunea să i-l fure pentru un roman. Nichita a rupt manuscrisul şi l-a aruncat fără regrete. „Se dăruieşte…”.

Despre generozitatea lui arhicunoscută, mulţi au spus multe, în cuvinte mari prin care transpare mirarea. Explicaţia lui este alta, justificându-și, modest, „excesul” printr-o lipsă: „Bătrâne, eu n-am avut niciodată matraflingheri (bani). Şi numai un sărac poate fi cu adevărat generos, fiindcă nu are conştiinţa valorii banului”.

2. Pentru că îi iubea pe toţi „activiştii suferinţei”

Nichita Stănescu iubea – cu gentileţe şi politeţe, dar şi cu frenezie şi dăruire – oamenii. Din această categorie nu-i excludea, pe motive de pizmă profesională, pe confraţii lui întru literatură sau artă, fie că îşi căutau locul în posteritate sau trecuseră de mult în rândul nemuritorilor.

Lucru rar, iubea poeţii şi n-a fost vreodată să se îndepărteze, cu un aer august, dezgustat sau sever de vreun „activist al suferinţei”, aşa cum le spunea el celor asemenea lui.

Pentru poeții tineri intervenea adesea pe la gazete să fie publicați sau le făcea recenzii în care laudele nu erau dozate cu picătura.

La poeții-efigie avea o raportare proprie.

Pe Eminescu îl numea „singurul mareşal al versului” şi un noroc al neamului românesc. Relaţia lui cu unicul literaturii române era de fiecare zi: îl alinta drăgăstos Mişu Eminescu (pentru că îşi permitea) şi totodată îi recunoştea martiriul întru poezie, onestitate şi dragoste de neam, numindu-l „sfântul Eminescu”. Se considera trimisul lui, sluga lui în slujirea limbii române. Gesturile de recunoaştere a acestei înnobilante vasalităţi sunt grăitoare şi înduioşătoare, dar mai ales curajoase. Pentru un poet tânăr, crescut în cultul firesc faţă de Eminescu, ruperea acestei relaţii ar fi fost un gest banal de independenţă. Au făcut-o şi alţii, mult mai puţin dăruiţi. Nichita şi-a asumat total şi cu mândrie această dependenţă, plasându-se astfel în linia descendenţei lui, pe un plan de egalitate în modestie şi geniu.

Dar şi alţii, toţi, s-au bucurat de dragostea lui. Se socotea, de exemplu, elevul lui Ienăchiţă Văcărescu şi al lui Vasile Cârlova, „aceşti poeţi de o rară modernitate şi de importanţă vitală pentru poezia românească”, spunea el.

Întrebat când l-a citit ultima oară pe Minulescu, Nichita răspunde: „Pe poeţii noştri îi cam citesc tot timpul şi îi răsfoiesc cam toată vremea, şi din pricină profesională, şi din dragoste pentru dânşii, aşa că nu pot spune dacă l-am citit ieri sau mâine”.

De asemenea, la întrebarea dacă îi pare corect să fie caracterizat în manualele vremii ca fiind „crescut la şcoala lui Labiş”, replică ferm „da”. De ce? „Pentru că iubesc memoria sfântă a lui Labiş.

Pe Urmuz, cu care nu considera că are în comun mare lucru, îl iubea, după spusele lui, „ca pe o lacrimă a lui Iisus”. Îi plăteşte şi lui tributul şi îi dăruieşte o parodie „finesse”, în stilul „derbedeului sacru”, după celebra „Fabulă”:

„Cică nişte cronicari / Duceau lipsă de denari / L-au rugat deci pe Agrippa / Ca să le plătească gripa. / Agrippa cel arhitect / Se juca cu ei perfect, / Preştiind pe-Octavian / Să-l facă din bolovan :/ «O, Senat, o, tu, Senat, / Strigă el ca apucat / Nu mai trage de sesterţi, / Pe etruscul meu de şperţ!» / Senatul scoase o liră / De din platoşa illyră / Şi exclamă «Engliterra! / Mai mănâncă tu din Terra!»

Morala: Out adică over”.

3. Pentru că avea umor

Fiind un „biet om în timpul vieţii sale”, Nichita obişnuia să nu se ia prea mult în serios şi reuşea să-(şi) împrăştie „starea de molfete spre solfete” cu o efervescenţă verbală în care jocurile de cuvinte ascundeau un „râsu’-plânsu’” care ne e tipic.

Cel care se autointitula cu ironie „rege al căpşunilor şi al coarnelor de melc” avea pentru câte o situaţie de viaţă – tristă sau hazlie – o sinteză lacunară şi sclipitoare: „Ulciorul nu Merces la apă”, „Nu vă trageţi de şireturi cu mine, că eu mă port desculţ”.

4. Pentru că îşi iubea ţara şi poetica limbă română

„Eu sunt pe jumătate român şi pe jumătate român”, se spune că i-ar fi răspuns – cu umorul mai sus pomenit – unui tânăr avântat care i se prezentase în Italia astfel: „Io sono jumătate italiano, jumătate rumeno”.

Şi român a fost în toate, de la umila lui plecăciune faţă de înaintaşi până la iubirea permanent declarată şi niciodată ruşinată faţă de ţară şi neam. Ba mai mult, şi-a asumat să le facă, girându-le cu geniul său, o adevărată şi dreaptă „campanie de imagine” – i-am zice azi.

„În ce cred?” zice Nichita. „Cred în forţa cuvântului românesc, care dă un sens moral realului”.

Dintr-un interviu:

„– Care este cel mai frumos vis pe care l-aţi avut vreodată?

– Limba română.

– Cel mai important lucru pe care îl doriţi de la viaţă?

– Să nu trădez această limbă minunată şi spiritualitatea ţării care m-a născut.”

Asemenea, îşi asuma lucid şi deplin cuvintele „Testamentului” lui Ienăchiţă Văcărescu, considerând că „nu există poet care să nu-şi iubească patria în mod absolut şi fundamental”.

Şi totuşi, n-au fost mulţi cei care, urmându-i lui, şi-au făcut din limba română o patrie și din asumarea necondiționată a țării o datorie.

5. Pentru îndelung exersata sa modestie

Poeţii sunt nişte – uneori simpatici – oameni ciudaţi. Mulţi sunt orgolioşi şi vanitatea lor naşte conflicte literare, cei atinşi de „morbul” poeziei considerându-se, pe bună dreptate, unici, dar şi mai presus de alţi confraţi.

Nichita se număra, şi la acest capitol, printre cei puţini. Nu intra în conflicte ivite din patimi sau gelozii de tagmă şi ridica din umeri când era subiectul lor: „În ţara asta e loc pentru toţi poeţii”.

Răsfăţat al vieţii publice şi literare, recunoscut din timpul vieţii drept „cel mai mare poet contemporan”, printr-un noroc care nu se dăruieşte adesea, Nichita nu și-a mâniat soarta și nici n-a avut neînțelepciunea de a o trece la capitolul „reușite personale”. Își primește norocul ca pe o răspundere pe care o poartă conştient. „Numai la cursele de cai există un câştigător”. În poezie, „cel mai mare-i cel de pe urmă”.

Îndemnat să se caracterizeze ca poet şi să-şi descrie propria poezie, declară lucid şi cu aceeaşi mare, irepetabilă modestie, că nu poate vorbi despre subiect. „Ar însemna să vorbesc prea mult, ceea ce ar fi egoism, ori prea analitic, ceea ce ar fi un răsfăţ”.

Nu se „îmburghezește” în starea de „geniu oficial” şi nici nu se complace în autosuficienţa acestui statut, proclamat de toţi: „O dată pe an îmi pun capul pe pernă şi zic: Sunt un geniu. Şi numai de şapte ori îmi acopăr capul şi zic: N-am talent.”

6. Pentru perpetuul cenaclu „Nichita”

Nichita este aparte în multe feluri, dar poate cea mai personală amprentă a sa rămâne felul în care, măcar aparent, şi-a trăit viaţa aproape public. Aparent, pentru că cine îl cunoştea mai îndeaproape ar fi remarcat şi altceva: că avea o cochilie specială pentru viaţa personală. La vedere rămânea poezia, pentru că şi-ar fi dorit ca viaţa lui să fie opera lui.

În orice caz, n-a fost dintre aceia care îşi poartă marca geniului ca pe un steag de luptă şi nici ca pe o povară aducătoare de suferinţe însingurate ori îşi împărtăşesc cu o elită fulguraţiile creative.

N-a avut multă vreme casa lui – „Eu nu am avut niciodată un loc fix, al meu” – şi locuia din prieten în prieten, împărţindu-şi cu ei salariul de corector, apoi de redactor II la Gazeta literară, un ceai amar şi tutun ieftin. Aşa că, atunci când s-a mutat în apartamentul din Piaţa Amzei nr. 7-9, cele două camere ale spaţiului locativ au devenit nu numai ale prietenilor, ci ale tuturor: poeţi sau aspiranţi, chemaţi şi nechemaţi, tineri în căutare de inspiraţie şi necunoscuţi care-şi doreau să trăiască „experimentul” Nichita sau doar să noteze în grabă versurile risipite în eter. Aici, ca la o instituţie publică, oamenii veneau fără să anunţe şi stăteau atâta cât voiau. N-a întors pe nimeni, niciodată, din drum, nu s-a arătat niciodată deranjat, supărat, obosit, plictisit şi pentru fiecare avea timp, solicitudine şi un pahar de vin.

7. Pentru că era omenos, respectuos şi amabil

Politeţea lui nu era conjuncturală, ca o haină pentru ocazii speciale, ci o stare permanentă, înadins exersată zi cu zi.

Cineva spunea că în românitatea lui se contopiseră două frumoase obiceiuri din strămoşi: era primul care dădea bineţe, ca un dac, şi întâiul care întindea mâna oricui, ca un roman.

Altfel, nu conta prea mult cine-l aborda. Cu toţii – tineri liceeni sau venerabili academicieni – primeau aceeaşi solicitudine, aceeaşi atenţie, acelaşi entuziasm – mărcile lui înregistrate.

Când era întâmpinat la rândul lui cu omenie şi delicateţe, simţea nevoia să răsplătească gestul pe măsură.

Hristu Cândroveanu i-a trimis prima lui carte, „Alfabet liric”. După o săptămână, a primit, la schimb, o scrisoare de mulţumire, în care Nichita scria: „M-a emoţionat profund studiul pe care mi l-aţi acordat în excepţionala dumneavoastră carte […] Nu ştiu dacă merit atât de calda dumneavoastră apreciere, dar ea m-a făcut pentru câteva momente eterne fericit.

[…] ca omagiu, îngăduiţi-mi să-mi transcriu numele după actul de naştere,

Hristea Nichita Stănescu.”

De fapt, în această dezvăluire a numelui său întreg stă cea mai mare mulțumire: un amănunt biografic ca o punte care îi uneşte.

Dăruitor prin excelenţă, Nichita devenea timid în momentele când trebuia să ceară sau să „abuzeze” de timpul sau efortul altcuiva. Redactorii care-i făceau adnotări pe manuscrise – aduse, din scrupul, „calde” în redacții – nu au avut de întâmpinat ironii usturătoare, priviri superioare sau respingeri categorice. Îşi nota cu seriozitate observaţiile şi, din teama de a nu inoportuna, promitea că va ţine cont de ele: „Bătrâne, am să văd ce pot să fac”.

8. De „râsu’-plânsu’”

Nichita a șocat abundent contemporanii, fără ca şocul să fie unul căutat. Nu și-a propus să intre într-o galerie de poeţi care au dat cu tifla lumii literare ori să facă înadins gesturi memorabile, instantanee de lăsat moştenire urmaşilor, perpetuate de contemporanii pasionaţi de cancanuri literare. Și în acest fel îşi urmează zeul, pe Eminescu, ale căror gesturi „altfel” au fost profund genuine, lăsând în urmă imaginea senin celestă a unui zăpăcit responsabil şi a unui boem moral, care stârnește un instantaneu respect.

Gesturile lui Nichita sunt din aceeaşi sferă, în care se respiră aer rarefiat. Ca unul care-i era cu adevărat urmaş, multe sunt închinate „sfântului Eminescu”.

La miezul nopţii se înfiinţează aiurea la uşa unui prieten şi dă la iveală dintr-un pachet pe care-l ţinea sub braţ o formă din ceramică dovedită a fi masca mortuară a lui Mişu Eminescu. Vorbeşte ore întregi despre el, mângâind efigia: „Uită-te la scumpul de el ce frunte sublimă şi ce profil…”

Aflat la Viena, unde i s-a acordat premiul Herder, îşi converteşte toţi banii din premiu în flori: unele le dăruieşte femeilor din diaspora română din Austria, pe toate celelalte – lalele negre – le împrăştie pe strada unde altădată locuise Eminescu, riscând să se facă de (cel mai frumos) basm într-o ţară care nu apreciază risipa, fie ea chiar poetică și omagială.

9. Pentru responsabilitatea lui adesea confundată

Mulţi şi-l vor putea imagina ca pe un terchea-berchea, un aiurit, un derbedeu fără cauză, un iresponsabil răsfăţat de soartă şi de un geniu pe care şi l-a irosit.

De ce? Pentru că trăia în poezie ca într-o vitrină, împărțindu-și cu toți timpul și creațiile. Pentru că nu avea crize de inspirație și unora li s-a părut că a fi Nichita este prea ușor. Pentru că nu avea solicitări sofisticate și nici nevoie de condiții speciale pentru scris.

Și totuși.

Însuși spune că poeziile lui spontane sunt rezultatul unor elaborări tainice care durează trei sferturi de an. Când scapă de asediul prietenilor și necunoscuților, lucrează în apartamentul unui apropiat la o ediţie reprezentativă a operelor sale. Şi lucrează cuminte, responsabil şi meticulos.

Surorii sale, Mariana, îi împărtășește cu o ocazie – într-o epistolă din 13 octombrie 1961 – crezul lui: „Te rog să nu mă consideri stupid dacă am să-ţi repet un loc comun, anume acela că numai prin muncă cinstită şi susţinută poţi să te realizezi ca om şi că munca nu coincide întotdeauna şi cu plăcerea. Cel puţin la început. Eu pentru fiecare bucurie am luptat la milimetru […] Nu e o minciună să-ţi spun că orice lucru frumos se dobândeşte greu, dar se dobândeşte sigur şi trainic.”

La final, rămân tot propriile-i vorbe: „Eu cred în vocaţia şi talentul meu. Pentru asta mi-am sacrificat întreaga existenţă”.

10. Pentru Necuvinte

(Re)inventatorul poeticei limbi române – al doilea după Eminescu şi altfel decât el – ne-a dăruit tuturor ceva desăvârşit și tainic – Necuvintele.

Despre ele, alții au scris cuvinte.

Despre ele, spune și el însuși: „În mare, eu nu fac decât să reiau o părere de-a mea, şi nu numai a mea, că poezia nu rezidă în cuvinte, ci cuvintele sunt simple vehicule ce transportă tensiunea comunicării estetice. Dacă am putea face poeme din pietre sau dacă am putea transporta sentimente pe spinările cailor, mi-aş fi intitulat cartea Ne-pietrele sau Ne-caii”.

 

Sursa citatelor și a întâmplărilor: Album memorial Nichita Stănescu, Viaţa Românească, Bucureşti, decembrie 1984

Foto deschidere: evz.ro

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om.

Eminescu este cel dintâi făurar de cuvinte din cultura românească.

Poate cea mai pregnantă particularitate verbală a lui Eminescu era, spun contemporanii lui, folosirea fără excepţie a lui “pur şi simplu”, expresie favorită “când voia să dea cuiva vreo lămurire sau când la vreo întrebare concretă venea cu răspunsul său”.

Poetul spunea: “Este pur şi simplu aşa şi aşa…”, completând apoi cu informaţii pentru interlocutor şi dând explicaţia pe larg. “Expresia aceasta era aşa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu”, scrie Ştefanelli în amintirile sale.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

Ştiaţi că Liviu Rebreanu a fost “patron” de taximetre? Sau că, după moartea marelui romancier, ţăranii de la Valea Mare au luat «suvenire» din cula acestuia, inclusiv biroul la care şi-a scris toată opera – obiect recuperat de către soţia geniului din chiar casa… preotului satului? Matricea Românească şterge colbul de pe scriptoriul lui Liviu Rebreanu…

Istoriile ne-au fost povestite, cu multă savoare, de către Adrian David, muzeograf la Casa Memorială “Fanny şi Liviu Rebreanu”, din Bucureşti.

“Liviu Rebreanu avea o culă ţărănească, pe care a cumpărat-o la Valea Mare în 1930. După achiziţia acesteia, Fanny, în vacanţele de vară, venea aici, nu mai mergea la mare. (…)

După moartea lui Rebreanu (în 1944, n.n.) şi mutarea soţiei în apartamentul din Bucureşti cu fiica lor, Puia, sătenii de la Valea Mare – care îl înmormântaseră în curtea bisericii de acolo – s-au simțit îndreptățiți să își ia câte un «suvenir» din casa celui care scrisese atât de frumos despre ei. Astfel încât, după un timp, a trebuit să meargă Fanny cu fiica, cu ginerele, cu jandarmii după ei și să cotrobăie prin case, să recupereze obiectele. Biroul, de exemplu, la care și-a scris Rebreanu întreaga operă, a fost recuperat din casa preotului satului. Avea şi omul standardele lui! (râde).”

biroul lui Liviu Rebreanu mare romancier român interior

„Simulatorul auto” al lui Liviu Rebreanu şi sanctuarul marelui romancier, înstrăinat de ţăranii din Valea Mare după moartea scriitorului

“Scria toată noaptea şi bea încontinuu cafea. Bea şi 2-3 litri!”

Filologul a mai vorbit şi despre obiceiurile nesănătoase, dar productive, ale marelui romancier:

“Vedeţi aici masa orientală pentru serviciu de cafea, indispensabilă, nelipsită de lângă biroul lui Rebreanu. El scria toată noaptea și bea încontinuu cafea. El singur spunea într-un interviu că bea și 2-3 litri de cafea, doar ca să-și creeze starea și să se așeze la birou, să se apuce de scris. Asta era condiţia omului de geniu. S-a «curăţat» tânăr, la 59 de ani…”

Liviu Rebreanu și mașinile lui

Puţină lume ştie că Liviu Rebreanu a fost un împătimit al maşinilor, făcând parte din clubul select al deţinătorilor de automobil din perioada interbelică, performanţă reuşită – atenţie – doar din scris!

“A fost primul deținător de mașină din România care nu era politician sau om de afaceri. A avut un Chevrolet din 1926. Și-a luat aceeași marcă în 1928, dar de această dată cu frână pe patru roți – îi scria Puiei cât de entuziasmat era. Apoi, pentru a face rost de bani, primele două le-a închiriat, legal, serviciilor de taxi. Scrie în Jurnal că a fost la Metrologie, să obţină avizele necesare…”, a explicat Adrian David.

“În 1930 și-a luat un Dodge, pe care și l-a oprit pentru el. Și, la biroul acesta și-a «făcut» școala de șoferi, a fost simulatorul lui auto, dacă vreți. El stătea pe fotoliu aici «la volan», soția cu fiica pe canapea…. «Curba la stânga» «Frână!»“, a simulat glumeţ muzeograful deprinderile de şofer ale lui Liviu Rebreanu.

 

Foto deschidere: Portret al lui Liviu Rebreanu luat la Bergen, în Norvegia, în 1928, azi în colecţia Casei Memoriale “Fanny şi Liviu Rebreanu”, din Bucureşti

Putea fi un general galonat al Imperiului care, la vremea aceea, îi asuprea pe români. Însă soarta l-a vrut unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române. Matricea Românească are povestea devenirii lui Liviu Rebreanu.

Metamorfoza lui Liviu Rebreanu a fost evocată pentru Matricea Românească de către muzeograful Adrian David, de la Casa Memorială Fanny şi Liviu Rebreanu din Bucureşti:

“Puțină lume știe că Liviu Rebreanu a fost ofițer în Armata Austro-Ungară. El a făcut Liceul Militar. Ar fi vrut să urmeze Medicina, era marele lui regret. Spunea: «Dacă am vreun regret, ăsta este, că nu am urmat Medicina. Cred că aș fi fost un bun medic». Nu avea bani, aşa că a mers pe linia militară. A făcut Academia Militară Ludovika (Ludoviceum) din Budapesta. A fost ofițer detașat la Gyula, în Ungaria. În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, bani din gestiunea unității militare,  «banii de popotă», a fost dat afară din Armată, a făcut un pic de arest.

El venise în Regat și fusese arestat la București, căci România era în alianță cu Imperiul Austro-Ungar, prin urmare aveam tratat de extrădare. Liviu Rebreanu a făcut un pic de arest la Văcărești și apoi, până la 6 luni, la Gyula, în Ungaria. A considerat deci că și-a ispășit pedeapsa”, a povestit Adrian David.

În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, «bani de popotă», Rebreanu a fost dat afară din Armata austro-ungară, şi a făcut câteva luni de arest

Însă chinurile celui ce urma să devină marele prozator român Liviu Rebreanu nu aveau să se termine aici:

“După ce a început Primul Război Mondial și după ocuparea Bucureștiului (la sfârșitul lui 1916), pe la începutul lui 1918 A. de Herz, un dramaturg nemulțumit de vreo două – trei cronici teatrale defavorabile făcute de Liviu Rebreanu, l-a pârât nemților. Rebreanu considera că își plătise datoriile, adică nu ar mai fi avut treabă cu ei. Atunci, însă, funcționa conceptul de armată a întregului popor – orice bărbat capabil să poarte o armă în mână, în vreme de război, era mobilizat.

Jean Steriadi, îngerul păzitor al lui Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu nu s-a prezentat la mobilizare, la înrolare. Mai mult decât atât, a fost prins în spatele liniilor inamice. Ca fost ofițer, era o sursă inestimabilă de informații. A fost arestat în urma denunțului respectiv și risca și el, ca și fratele lui, Emil (modelul personajului Apostol Bologa din romanul Pădurea Spânzuraţilor, n.r.), să fie executat. A reușit să evadeze, ascunzându-se inițial la Mihail Sorbul, care era cumnatul lui, soțul surorii lui Fanny, și apoi a fost ascuns de Jean Steriadi, în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde Steriadi era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții, și risca și Steriadi, dacă-l prindeau, să fie executat.”

Rebreanu a fost ascuns de Jean Steriadi în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde acesta era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții scriitorului, iar Steriadi a riscat să fie executat

Tot pictorului Steriadi îi datorăm, din acea perioadă tulbure, salvarea romanului Ion, care avea să devină un clasic al literaturii române, spune David:

“Mai mult decât atât, după ce socialiștii au reușit să-l treacă, incognito, în Moldova la Iași pe Liviu Rebreanu  (în primăvara anului 1918, n.r.), Steriadi a fost cel care i-a păstrat manuscrisul romanului Ion, pentru că nemții au confiscat tot ce era scris de mână, neştiind română. Au luat tot ce găseau.

Acelaşi Steriadi a fost cel care a îngrijit-o pe Puia, fiica adoptivă a lui Rebreanu, pentru că Fanny plecase, de comună înțelegere cu Liviu, în turneu cu trupa de teatru.

Ce noroc am avut noi, spunea [Niculae] Gheran (autorul ediţiei critice Liviu Rebreanu, în 23 de volume, n.r.), că Armata austro-ungară a pierdut un general capabil, iar literatura română a câștigat un scriitor de geniu!”

Foto deschidere: Portretul scriitorului Liviu Rebreanu, 1946

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:
Corina Moisei

„Dragă Cuță”, „Momoți dragă” și alte asemenea dezmierdări folosește Mihai Eminescu în corespondența cu Veronica Micle, cea pe care o consideră sursa sa de inspirație și de emoție. În episodul de astăzi al seriei dedicate corespondenței celebre din cultura autohtonă, Matricea Românească vă dezvăluie o epistolă specială, în care marele poet o invită pe Micle la o conviețuire modestă, dar fericită în Bucureşti. 

Se știe că scrisorile sunt de fapt așteptări introduse în plic, speranțe puse între file. Ele definesc ideile și visele unei persoane, modelate în rânduri care își iau zborul în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Iar dacă aceste epistole sunt adresate persoanei iubite, sufletului – pereche, ele poartă pe pagini nu doar cuvinte, ci și lacrimi.

Așa precum v-am obișnuit în episoadele anterioare, continuăm cu o deosebită plăcere analiza unor scrisori celebre, parte fie a unui roman epistolar închegat, fie a unui frecvent schimb amical. În prezentul material, am decis să scoatem la lumină o nouă epistolă scrisă de către Mihai Eminescu pentru Veronica Micle, cuplul shakespearian al literaturii române.

De astă dată, privirile noastre s-au oprit asupra unei misive datate 4 august 1882, epistolă care transmite o disperare, o tristețe latentă, o resemnare în fața unei inevitabile cerți sau poate chiar despărțiri. Mihai Eminescu, poet al tuturor românilor, dar și om înainte de toate, își redă neputințele, spunând despre sine că: „un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge”.

Nefericitul poet Eminescu își face procese de conștiință, frământat de incertitudinile și de îndoielile sale, spunând: „M-am înșelat pentru prezent, Nică, și nici nu știu dacă nu m-am înșelat pentru viitor”. Mihai Eminescu leagă aceste conflicte interioare și de problemele existente în România acelor vremuri, notând: „E cu putință în România de-a găsi o ocupație independentă, e putință a trăi  cu condeiul făcând știință sau literatură?…

Nici de această dată, Veronica Micle nu îi răspunde sau cel puțin istoricii literari nu consemnează vreo epistolă în care aceasta i-ar ostoi păsul geniului.

În doi, la Bucureşti

În aceeași scrisoare, marele poet al tuturor românilor, Mihai Eminescu îi propune iubitei sale o mutare în Bucureşti, punându-i o întrebare din care se întrevăd cele mai sensibile și tandre preocupațiuni: „Vrei să trăim împreună très modestement, dar foarte fericiți totodată?”.

Această epistolă, impregnată de inegalabilul stil eminescian, este încă o mostră de galanterie, de respect față de Veronica Micle, dar și o spovedanie lăuntrică, o încercare în plus de a se face auzit în fața propriei sale nefericiri:

Draga mea Nică,

Om sunt și eu și înțeleg că starea ta trebuie să fie nesuferită. Un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge. Cu toată boala, cu toată mizeria în care sunt, cu toată durerea că singura mea fericire nu-i lângă mine, vegetez și mă chinuiesc și numai speranța de-a ajunge odată împreună îmi dă oarecare curaj… Pe tine te-nțeleg. Tu ești osândită a-ți petrece zilele cu gândurile tale, ai mult mai mult timp de-a te concentra. În adevăr, Nică dragă, singura vină care-mi roade conștiința și singura care am comis-o este că te-am atras în cercul mizeriei și al suferințelor mele, că mi-am închipuit că chiar un om ca mine are dreptul de a spera fericire în lume.

M-am înșelat pentru prezent, Nică, și nici nu știu dacă nu m-am înșelat pentru viitor. Dar spune tu singură, ce să fac? E cu putință în România de-a găsi o ocupație independentă, e putință a trăi cu condeiul făcând știință sau literatură, e în fine cu putință să mă umilesc la oamenii de azi să le cer un post – ca Bădescu ori ca alții? Tu mi-ai promis că la toamnă ai să fii în stare să vii la Bucureşti. Mai vrei s-o faci? Vrei să trăim împreună très modestement, dar foarte fericiți totodată? Să sper că la toamnă se vor schimba lucrurile, și voi putea veni la Iași? Nu îndrăznesc s-o sper, căci fericirea ar fi mai mare decât o merit, de cum o aștept.

Tu zici că m-a[u] plictisit scrisorile tale. Nu m-a[u] plictisit și-mi sunt pururea dragi. Le citesc totdeuna și le recitesc, numai prea adese sunt atât de obosit încât nu voi să-ți scriu în momentul în care le primesc pentru ca să nu iei oboseala mea drept rea dispoziție, să nu tălmăcești, tu tălmăcitoarea sistematică și cititoarea printre șiruri – un alt înțeles în ceea ce-ți scriu decât cum gândesc și simt eu.

Dragul meu Moț, nu te supăra, mai ales dacă poți să nu te superi. Crede că oricând, nu lipsa de voință, ci lipsa de putere e singurul meu defect.

Te sărut din toată inima, îți sărut picioarele, mica mea madonă, și crede-mă, dacă poți. Știu că e greu, pentru că în genere suferința e grea, știu că urâtul tău e incomparabil mai mare decât al meu, dar, Nică, așa e din nenorocire, așa sunt toate și numai timpul le poate goni.

Te sărut, Moți, și te rog să nu fii mânioasă pe

Emin

4 august 1882

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Dacă este adevărat că ziua în care ne naştem este ziua în care începem să murim, 15 ianuarie – cu oglinda sa funestă de 15 iunie – ar trebui să ne facă să medităm asupra existenţei chinuite a lui Mihai Eminescu. Viaţa lui Eminescu n-a fost nicidecum simetrică, însă – prin compensaţie – poeziile lui fac dovada unei armonii perfecte. Ipoteştii i-au dat spirit vital acestui meteor. L-au omorât Bucureştii pe Mihai Eminescu?

O linişte absolută. Asta îl aşteaptă pe vizitatorul inopinat la casa memorială a familiei Eminovici de la Ipoteşti, unde cel ce urma să fie poetul unui neam, Mihai Eminescu, şi-a petrecut probabil cele mai frumoase clipe ale vieţii. Ca într-o oglindă, finalul vieţii lui a fost zbucium cvasi-permanent, într-un oraş, Bucureşti, pe cât de neospitalier, pe-atât de înnebunitor, la 1889 ca şi azi. Sau, dimpotrivă, un loc deosebit de fertil creativ?

Din toamna lui 1877 şi până în vara lui 1889 datează relaţia poetului cu Capitala, perioadă sinonimă (deşi nu integral) cu epoca lui gazetărească, în redacţia Timpului, la care va ajunge să fie şi redactor-şef. Se păstrează azi, la Memorialul Eminescu de la Ipoteşti, cartea de vizită a primului redactor, pentru care Bucureştiul, sufocant prin ritmul de viaţă, plin de adrenalina nimicului, n-a fost “prielnic”, spune pentru Matricea Românească lector dr. Catrinel Popa, de la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.

“Relaţia dintre biografie şi operă trebuie privită cu circumspecţie. Există nenumărate filtre de diverse feluri care se interpun. Intervine un unghi de refracţie între realitate şi operă, ar fi greşit să urmăm linia unui determinism strict, hiper-simplificant”, ţine să atragă atenţia Catrinel Popa. Prin urmare, deşi Bucureştiul nu i-a priit omului Eminescu, el i-a fost util jurnalistului Eminescu şi poate chiar şi poetului.

“În perioada când a lucrat la Timpul, deci în ultima parte a vieții, Eminescu a trăit în Bucureşti, cred, în jur de 10 sau 9 ani, cumulat. Ideea este că biografia, cunoașterea biografiei unui scriitor e absolut necesară, dar multe dintre lucrurile care trec sau sunt transpuse pe un plan al creației suferă o prefacere, o metamorfoză.”

“În mod straniu, și cumva paradoxal, de foarte multe ori în cazul artiștilor realitatea ostilă poate să fie stimulatoare. Un geniu nu îşi va găsi locul [într-un oraş precum Bucureşti]”, mai crede Popa.

Un geniu nu îşi va găsi locul în Bucureşti, însă acest oraş te dezgustă în asemenea măsură încât te poate stimula creativ

“Până la urmă, nici un oraș poate mai civilizat, mai primitor decât Bucureștiul, n-ar fi fost tocmai pe gustul unui mare autor romantic precum Eminescu, atras în general de evaziunea în oniric, în vis, în universuri alternative.”

Pentru un autor precum Eminescu, spaţiile bucolice, pitoreşti, „cărora nu ai ce să le reproşezi”, nu ofereau această posibilitate, apreciază filologul.

“Într-un fel, Bucureștiul te forțează să-ți găsești un spațiu «mai al tău», securizant. Şi atunci, dacă ai timpul necesar, te stimulează întrucâtva să scrii – în sensul că te dezgustă în asemenea măsură, încât ești obligat să îți cauți un soi de spațiu al tău, un refugiu al tău.”

“Binele are putere mai mică de reverberație decât Răul, întotdeauna, și în marea literatură universală. Infernul lui Dante e mai convingător decât Paradisul sau Purgatoriul.”

Să ni-l imaginăm, deci, pe Mihai Eminescu al anului 2018 scriind în minte “Luceafărul”, exasperat de ambuteiaj la un stop interminabil de pe bulevardul Ştefan cel Mare, la oră de vârf. L-au înnebunit Bucureştii pe Eminescu? Fără îndoială. L-a omorât Capitala pe geniul culturii româneşti? Indubitabil, aşa cum ne omoară pe fiecare dintre noi, în fiecare zi, din Berceni până în Pipera. Nu căutaţi Infernul în teologie: infernul e aici.

Diferenţa dintre noi şi geniul născut acum 168 de ani în Botoşani? În vreme ce noi stăm paralizaţi la stopurile vieţii, goliţi de idei, Eminescu a lăsat în urma lui o moştenire culturală incomensurabilă, pentru care trebuie să-i mulţumim.

 

Foto deschidere: Mihai Eminescu în 1884 (foto Nestor Heck, Iaşi) şi în 1887 (foto Jean Bielig, Botoşani). Sursa: volumul Ipoteşti, memoria unei case, Ipoteşti, 2015

Matricea Românească vă dăruiește un medalion literar cu poezie românească mai puțin cunoscută, dar la fel de sensibilă, cinci creații ivite de sub penița Marelui Geniu, Mihai Eminescu.

Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”, nota Mircea Eliade, iar cu acest simțământ de familiaritate am înscris versurile eminesciene la nivelul ADN-ului cultural al cărui purtători suntem. Dar cu toate acestea, Mihai Eminescu este un fenomen de amplitudine în poezia românească, studiul său fiind posibil doar trăindu-i rimele, iar pentru asta nu ne ajunge nici o viață de om.

Ne-am obișnuit să îi recitim „Luceafărul”, „Scrisoarea a III-a” sau „Glossă”, cele mai cunoscute creații, dar a venit timpul să îl redescoperim pe acest geniu prolific al poeziei românești și prin prisma unor lucrări rămase cumva în colbul trecutului. Este binecunoscut faptul că cel mai renumit volum de poezii, unicul tipărit în timpul vieții autorului, este cel îngrijit de către Titu Maiorescu. „Poesii” a văzut lumina tiparului pe 21 decembrie 1883 la editura Socec, înglobând în paginile sale un număr de 63 de poezii.

poezie romaneasca Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este un simbol al creației, un făuritor de poezie românească precum altul nu am cunoscut

Totuși, au rămas capodopere care încă nu au ajuns în vizorul cititorilor atenți, rămânând parte integră și naturală a patrimoniului poetic eminescian. Am decis, prin urmare să facem o selecție de cinci mostre de poezie românească, născute din spiritul Marelui Eminescu, dar care nu sunt foarte cunoscute publicului larg.

Prima pe lista noastră este poezia cu titlu provocator Eu nu cred nici în Iehova, care într-o manieră francă punctează o luare de poziție radicală a autorului asupra unor concepte precum viața, religia sau încercările societății de a-i perturba statutul de romantic desăvârșit:

Eu nu cred nici în Iehova
Nici în Buddha Sakya – Muni,
Nici în viață, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt și unul și-altul
Și tot una-mi este mie
De-oi trăi în veci pe lume
De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte,
Pentru om frânturi de limbă
În zadar gândești, căci gândul
Zău nimic în lume schimbă.

Și fiindcă în nimica
Eu nu cred, o, dați-mi pace
Fac astfel cum mie-mi pare
Și faceți precum vă place.

Nu ‘nvăluiți a mea gândire
Nici cu stil curat și antic,
Toate-mi sunt de o potrivă
Eu rămân ce-am fost: – romantic.

Continuăm acest medalion literar cu o confesiune smerită a succeselor pe care le-a trăit Mihai Eminescu de-a lungul activității sale literare. Poezia Cu gândiri și cu imagini este un îndemn, o scrisoare fără destinatar concret, dar cu un mesaj clar:

Cu gândiri și cu imagini
Înegrit-am multe pagini,
Ș’ ale cărții ș’ ale vieții.
Chiar din zorii tinereții.

Nu urmați gândirii mele,
Căci noianu-i de greșele,
Urmărind prin întuneric
Visul vieții-mi cel chimeric.

Ne având învăț și noimă,
Fantazia fără formă,
Rătăcită – era cu mersul,
Negru-i gândul, șchiop e versul.

Și idei, ce altfel simple
Ard în frunte, bat sub tâmple,
Eu le-am dat îmbrăcăminte
Prea bogată, fără minte.

Ele seamănă, hibride,
Egiptenei piramide:
Un mormânt de piatră’ n munte
Cu icoanele cărunte.

Și de sfinxuri lungi alee,-
Monoliți și propilee, –
Fac să crezi că după poartă
Zace-o ‘ntreagă țară moartă.

Intri ‘năuntru, sui pe treaptă,
Nici nu știi ce te așteaptă.
Când acolo!… sub o faclă,
Doarme-un singur om în raclă.

Putem observa furibunda negare a propriului geniu, Eminescu diluându-și stările febrile cu frumoasele poezii de dragoste, pe care le-am moștenit. Una dintre mostrele de gingășie, de senzualitate și de sentimentalism, este poezia Dormi, în rândurile căreia găsim o liniște cu totul specială:

De ce te temi? Au nu ești tu cu mine?
Las’ ploaia doar’ să bată în ferești,
Las’ vântul trist prin arbori să suspine –
Fii linișită tu! Cu mine ești.

Ce te-ai sculat și cauți în podele?
Uimită pari și pari a aștepta.
Nu poți vedea cu ochii printre ele,
Vrei să-ți aduci aminte de ceva?

Lasă-te ‘n perini – eu îți voi da pace
Dormi tu – și lasă să rămân deștept.
De când citesc, la tine-atunci îmi place
Din când în când privirea să-mi îndrept,

Să văd cum dormi, să te-admir cu drag,
Cu gura ‘abia deschisă cum respiri,
Eu de pe carte mâna mi-o retrag,
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.

Odorul meu… o, prea frumoasă fată,
Ca marmura de albă-i a ta față,
Îmi vine să alerg la tine ‘ndată
Ș’ astfel cum dormi să te cuprind în brață.

Dar te-ai trezit! Păcat! Și nu mă’ ndur –
Dormi liniștit c’ un braț pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur
Din când în când din mână cartea scap.

Și-s fericit… Pulsează – a nopții vreme
În orologiu cu pașii uniformi.
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!

Mihai Eminescu a fost un om al emoțiilor, turnura cărora a dat deseori tonul lucrărilor sale, iar pe fundalul unor dezamăgiri care îl atingeau, apăreau astfel de lucrări precum poezia Cum ai putut…, un strigăt de durere și refulată neputință:

Cum ai putut a-ți bate joc
De patimile mele,
De dulci petreceri la un loc
Din ceasuri ca acele?

Cum le-ai menit pe toate rău,
De s’au ales deșerte?
Dar care – i acel Dumnezeu
În stare să te ierte?

Când amândoi vom fi pământ,
Căci el pe toți ne-adună,
S’o stinge dor și jurământ,
Cu viețile ‘mpreună,

Ci ‘n lungul negrei vecinicii
Cântarea-mi se va naște,
Ce numai tu n’ ai vrut să știi
O lume va cunoaște.

În mintea vremilor ce vin
Va răsări cuvântu-mi,
Cu ‘ntreg al sufletului chin,
Ca iarba pe mormântu-mi.

Și-n versul meu ce va trăi
Infamă apăre – vei,
Cum n’ a fost alta, nici va fi
În neamu ‘ntreg al Evei.

Nici critica acidă nu a rămas străină vigilentului ochi al poetului Mihai Eminescu, acesta punând înainte de toate modestia și simplitatea ca garanții universale ale echilibrului spiritual, dar și ale creației. Simțim aceasta din versurile poeziei Ori-care cap îngust:

Ori-care cap îngust un geniu pară-și,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă,
Și, cum dorește, sgomot mare facă,
Cununi de laur de la plebe ceară – și.

Ci muza mea cu sine se împacă.
Eu am un singur, dar iubit tovarăș,
Și lui închin a mele șiruri iarăși,
Cântarea mea de glorie săracă.

Când dulcii – i ochi pe linii or s ‘alerge.
Și cumpănind în iambi turnata limbă,
Ici se va pune, dincolo va șterge.

Atuncea ea în lumea mea se plimbă,
Cu-a gândurilor mele navă merge,
Și al ei suflet pe-al meu și-l schimbă.

Din toate gândurile eminesciene pulsează emoția în retrospectivele ei cele mai inedite, de la ură la iubire și invers. Se resimt luciditatea și frenezia într-un tandem frumos, făuritor de idei, de rimă sensibilă. Aceste caractere îl fac pe Eminescu poetul român al tuturor timpurilor, geniu topit în slove scrise, o emblemă despre care Constantin Noica spunea: „Eminescu începe cu haosul de contraste, spre a se sfârşi cu cel de nediferenţiere totală”.

 

Poeziile au fost culese din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Trei, Doamne, și toți trei! este cea mai frumoasă poezie despre dragostea de părinte”, mi-a spus tata, pe când aveam cam 7-8 ani, în timp ce se îndrepta spre biblioteca din camera unde numai musafirii aveau voie.

Tata nu mi-a citit toată poezia, pentru că s-a emoționat încă de la primele strofe, dar mi-a predat cartea – prea mare pentru mâinile mele mici – ca să continuu eu lectura. Aceea avea să fie prima mea întâlnire cu opera poetului George Coșbuc. Abia apoi am aflat de poezia Iarna pe uliță, vestită în rândul școlarilor.

George Coșbuc (1866-1918), născut în satul Hordou din județul Bistrița-Năsăud, este considerat unul dintre cei mai mari creatori lirici pe care i-a dat România și s-a distins ca poet al țărănimii, el zugrăvind, prin versurile sale, superbe tablouri pastorale românești. Fiind un autor canonic, poeziile sale sunt nelipsite din manualele școlare. Însă, Coșbuc s-a remarcat și prin activitatea sa prodigioasă de traducător, stăpânind cu măiestrie limbile latină, engleză, germană, italiană și chiar sanscrită. Capodopera lui Dante Alighieri, Divina comedie, a fost tradusă în română de către George Coșbuc, în peste douăzeci de ani, rezultatul fiind considerat până azi drept cea mai bună versiune existentă.

În clasa a IV-a, autor a peste 100 de poezii

Coșbuc s-a născut într-o familie numeroasă, el fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, la rândul ei, fiică de preot. Geniul său nu a rămas latent mult timp, făcându-și simțită prezența de la o vârstă fragedă: pe când era în clasa a IV-a, Coșbuc semnase deja 160 de poezii! El era tipul de creator care voia totul sau nimic, pentru că nu se mulțumea cu lucrurile făcute pe jumătate: dacă una dintre poeziile sale nu-l mulțumea, arunca hârtia în foc fără să clipească. Prietenii săi vor povesti ulterior că, odată, Coșbuc a ars zece poezii în numai câteva momente.

Poetul a urmat clasele primare la școala confesională din Hordou, iar mai târziu a făcut studiile la liceul din Năsăud. Grație profesorilor foarte bine pregătiți, ce puneau accentul pe limbile străine și pe literatura clasică, tânărul și-a format un temeinic bagaj cultural. În 1884, promovarea examenului de bacalaureat i-a deschis drumul către Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj, dar din 1886, el a frecventat sporadic cursurile din cauza problemelor de sănătate și ale celor financiare. Totuși, greutățile întâmpinate nu l-au împiedicat să colaboreze cu diferite publicații ale vremii, între care și Tribuna, de la Sibiu.

Despre tânărul ce își anunța deja imensul potențial, scriitorul Ioan Slavici a spus că este un „admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete”. Odată cu publicarea poemului Nunta Zamfirei, care l-a impresionat până și pe Titu Maiorescu, George Coșbuc a devenit cunoscut drept un mare poet.

Ioan Slavici: „George Coșbuc este un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete”

În consecință, Maiorescu i-a propus autorului poemului El Zorab să vină să muncească la București, ofertă pe care Coșbuc a acceptat-o, pentru că nu voia să facă armata – în 1889, Ardealul era sub bocancul austro-ungar, iar toate legile ce trebuiau respectate erau ale împăratului Franz Josef. Dacă ar fi fugit de armată, poetul ar fi fost considerat dezertor, așa că a trecut Carpații pentru a se stabili în Regat. Deși George Coșbuc a preluat o slujbă de conțopist care i-a produs o plictiseală groaznică, în orașul de pe Dâmbovița, viața lui a fost una boemă – ieșea des la un pahar de vin roșu în cercurile culturale, se împrietenise cu Ioan Slavici, mai stătea de vorbă cu Ion Luca Caragiale, îl admira pe Mihai Eminescu.

Apoi, în 1894, George Coșbuc, alături de Slavici și de Caragiale, a preluat conducerea revistei Vatra, a librarului Constantin Sfetea. În redacție, poetul muncea enorm și, după câteva luni aglomerate, acesta nu a apărut vreme de două zile. Sfetea, alarmat pentru că-l știa pe Coșbuc om serios, a început să-l caute pe acesta peste tot. Într-o mahala din zona Nerva Traian, într-o casă veche, cu o cameră întunecată, având ziare lipite pe rame în loc de geam, Coșbuc delira, cuprins de frisoane.

Accidentul care a răpit un tânăr, dar și un geniu românesc

Sfetea a adus un medic, apoi l-a luat pe bolnav la el acasă, pentru a-l însănătoși. Sora librarului, Elena, l-a îngrijit, iar la scurt timp, cei doi s-au și căsătorit. Nu mult după aceea (1896), celor doi li s-a născut un fiu, Alexandru, despre care se spunea că ar fi fost de o frumusețe covârșitoare. Deși nu a moștenit talentul scriitoricesc al tatălui său, Alexandru cunoștea mai multe limbi străine și știa să cânte la vioară.

De la stânga spre dreapta: George Coșbuc, Elena Vaida-Voievod, dr. Ciuta, Alexandru Vaida-Voievod și I. L. Caragiale, în 1911

De la stânga spre dreapta: George Coșbuc, Elena Vaida-Voievod, dr. Ciuta, Alexandru Vaida-Voievod și I. L. Caragiale, în 1911 Foto: wikiwand.com

Cu toate acestea, fericirea lor avea să fie, la un moment dat, spulberată: una din serile de august ale anului 1915 a adus drama în familia Coșbuc. În casa patronilor restaurantului „Carul cu bere”, mai mulți prieteni, printre care și George și Alexandru Coșbuc, s-au adunat, într-o atmosferă voioasă, pentru a sărbători intrarea României în război. În noaptea aceea, Alexandru a plecat într-o excursie cu un prieten, cu mașina Mercedes-Benz torpedo, ceva inedit și exclusivist la acea vreme. Accidentul de mașină produs în apropiere de Târgu Jiu, în noaptea de 29 august 1915, i-a curmat viața fiului lui Coșbuc. Tânărul, care avea numai 20 de ani, a fost rănit grav și a fost transportat cu căruța la spital, însă a murit pe drum.

George Coșbuc mergea la Cimitirul Bellu, la mormântul fiului său, în fiecare zi, la aceeași oră

Din acea zi, tatăl băiatului, marele poet George Coșbuc, nu a mai fost același om, și tot atunci se spune că ar fi băut ultimul său pahar cu vin. Poetul slăbise mult, avea ochii umflați de lacrimi, delira și își vedea fiul prin casă. Lesne de înţeles, renunțase la scris și arăta ca o fantomă. Mergea la Cimitirul Bellu, la mormântul fiului său, în fiecare zi, la aceeași oră. Așa și-a petrecut zilele în casa de pe Calea Plevnei din București, până în 9 mai 1918, când a trecut și el în neființă, trupul fiindu-i depus în cripta în care se afla fiul său.

Pe George Coșbuc l-am considerat, dintotdeauna, poetul care s-a remarcat, din suita de mari nume românești, prin luciditatea aproape dureroasă a operelor sale, el știind cum, prin cuvinte simple și bine alese, să redea adevăruri, povești și experiențe. Multe dintre operele sale merită recitite și astăzi, întrucât conțin tâlc mereu valabil: judecarea omului după aparențe (Nebuna), dragostea părinților (Trei, Doamne, și  toți trei!), vrajba dintre femei (Dușmancele), tinerețea (La oglindă) sau iubirea mistuitoare (Numai una).

https://www.youtube.com/watch?v=rtSmtCD4wMA

Nici nu mai ştiu de când îl ştiu pe Eminescu. Probabil că dintotdeauna, pentru că sunt român. De aceea, îl iubesc pe Eminescu fără să-l fi cunoscut, doar resimţit genetic. Eminescu, fie că vrem, fie că nu, curge prin venele tuturor. Mereu l-am considerat cadoul pe care Dumnezeu ni l-a făcut nouă, românilor. El însuşi mărturisea – şi reţin asta atât de viu, de pe un panou mare expus poate şi azi în Şcoala mea generală numărul 32 din sectorul 2 al Capitalei – “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. Marii oameni îşi cunosc geniul, nu şi-l trâmbiţează. Oare are nevoie soarele de lumina reflectoarelor?

Eminescu m-a învăţat să iubesc frumosul. El n-a scris, el a pictat în versuri. Poeziile lui stau alături de tablourile lui Rafael sau Botticelli. Înălţimile la care a dus limba română, pasiunea covârşitoare şi concomitent ruinătoare existenţial cu care a căutat forma perfectă a cuvântului, îl fac – nu un pieton al aerului, ci un astronaut al cuvintelor. Nu Prunariu, ci Eminescu a fost primul român în spaţiu. Citiţi “La steaua” şi vă veţi convinge.

Eminescu m-a învăţat să fiu conştient de propria-mi valoare, să nu caut gloria efemeră. Îmi va rămâne mereu în minte ipostaza în care, propus, ne spune Maiorescu, pentru “un bene-merenti sau nu știu ce altă decorație” din partea regalităţii – Carmen Sylva fiind o admiratoare declarată, “el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuș al cugetării omenești, care alt rege ar fi putut să-l distingă?”. Trăind într-o societate în care goana după averi şi funcţii a devenit religie neoficială, eşti pătruns nu atât de modestia lui Eminescu, cât de simţul propriei valori, atât de pur, de nobil, de neîntinat. Şi mai eşti pătruns de altceva: de extraordinara lui comoară interioară, independentă de condiţiile meschine în care uneori a trăit. Cuşca sufleorului în care şi-a făcut cultura în tinereţe nu e vreun open space. Dar, nici un geniu n-a lucrat vreodată într-un open space.

Eminescu m-a învăţat să-mi ascult vocea interioară, şi să-i răspund. “Dar când inima-ţi frământă / Doruri vii şi patimi multe”, ca om de litere – ba chiar în orice altă profesie ai activa – nu poţi sta locului şi nu poţi dormi aşteptând deschiderea programului de lucru. Eminescu ne învaţă că forţa diluvială a sentimentului, a sufletului, este cea care mişcă munţii şi creează realităţi, iar a-i pune stavilă este o blasfemie a blazaţilor, a funcţionarilor, a mediocrilor, a oportuniştilor, a laşilor. Eminescu ne învaţă că geniul înseamnă obstinaţia de a face lucruri care se justifică prin ele însele, indiferent de aprobarea sau dezaprobarea, ori sensul pe care li-l dă lumea. „Nu spera când vezi mișeii / La izbândă făcând punte, / Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte.”

Nu Prunariu, ci Eminescu a fost primul român în spaţiu

Eminescu m-a învăţat că există o forţă care schimbă lumea, şi aceea sunt cuvintele. Şi dacă mai există sceptici, câţi pot spune că lumea lor nu s-a schimbat auzind aceste două cuvinte: “te iubesc”?

Eminescu m-a învăţat să iubesc. El însuşi romantic prin definiţie, imposibil a se mulţumi cu vreun avatar feminin, el a iubit iubirea ca anulare a individualităţii şi ca intuiţie fulgurantă a eternităţii. Eminescu n-a iubit pentru că a fost poet, ci a fost poet pentru că a iubit cu nesaţ, toată viaţa – de la colinele natalului Ipoteşti, până la ultimul petic de pământ românesc, până la ultimele versuri pe care le-a aşternut pe hârtie. Dezamăgit adesea de oameni, el a iubit şi a servit umanitatea.

Şi m-a mai învăţat ceva Eminescu, anume că o viaţă fără poezie este o viaţă care nu merită trăită. Că oamenii care (şi)-au gâtuit poezia sunt, de fapt, oameni morţi, oricât de bogate şi de colorate ar avea cortegiile pe care şi le claxonează prin marile oraşe.

Odihneşte-te în pace, Mihai.

 

Foto deschidere: manuscrise Eminescu, la Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de studii Mihai Eminescu

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Involuntar, pentru mulți dintre noi, numele lui Nicolae Labiș devine, instantaneu, sinonim cu trista poezie „Moartea căprioarei”. Dar Nicolae Labiș a fost mai mult decât autorul unor versuri emoționante, el fiind numit, în anumite cercuri, urmașul lui Mihai Eminescu. Însă, roțile din oțel ale unui tramvai bucureștean au răpit României „un liric excepțional”, așa cum îl considerau criticii pe poet. El avea doar 21 de ani, iar lucrurile mărețe pe care le-ar fi putut oferi României au pierit pe șinele reci.

Sensibilitatea a fost trăsătura definitorie a personalității poetului Nicolae Labiș, pe care și-a transpus-o, prin talentul înnăscut – cum altfel? -, în versurile atât de apreciate.

Născut în satul Mălini (Suceava), în anul 1935, Neluțu, așa cum i se spunea acasă, a fost dintotdeauna fascinat de natura locului natal pe care, de altfel, a cinstit-o în operele sale.

Poetul a urmat liceul la Fălticeni și la Iași, fiind apoi selectat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde a avut drept mentori nume mari din literatura română, precum Mihail Sadoveanu (acesta fiind și unul dintre oamenii care-l prețuiau pe Labiș), Camil Petrescu sau Tudor Vianu. Printre cei din această școală, autorul poeziei „Moartea căprioarei” s-a impus ca lider de opinie, datorită talentului și inteligenței sclipitoare de care a dat dovadă.

Versurile lui Nicolae Labiș dezvăluie o sensibilitate aparte, de mare poet

Versurile lui Nicolae Labiș dezvăluie o sensibilitate aparte, de mare poet Foto: a1.ro

El a debutat ca poet, în mod oficial, la vârsta de 15 ani, cu poezia „Fii dârz și luptă, Nicolae”, publicată în revista Iașiul Nou. Participarea la Olimpiada Națională de Limba Română de la București i-a adus premiul I, prilej cu care tânărul a fost remarcat de către redactorii revistei Viața Românească.

Deși, inițial, Nicolae Labiș a acceptat ideile regimului comunist de la acea vreme, lăudându-le prin intermediul poeziilor sale – ceea ce i-a adus notorietate în interiorul partidului -, ulterior el a devenit conștient de tarele acestui sistem, lansând, cu o sinceritate periculoasă, o serie de critici.

Având în vedere faptul că, în scurta sa viață, Nicolae Labiș și-a demonstrat valoarea, nu ne putem decât imagina operele pe care le-ar fi putut crea și de care românii au fost vitregiți

Unii afirmă că această reorientare a ideilor i-a adus sfârșitul poetului, când avea numai 21 de ani. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labiș, după ce a băut țuică la Casa Capșa din București și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui tragic accident de tramvai, el fiind – susțin unele voci – împins de către cineva. Deși medicii care s-au ocupat de Labiș au făcut tot ce le-a stat în putință să-l salveze, la 22 decembrie, acesta a decedat. Doctorul care i-a preluat cazul a declarat că poetul nu avea nicio șansă, întrucât „măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile”.

Sensibilitatea aproape ieșită din comun a poetului a devenit cunoscută în rândul românilor în special prin intermediul capodoperei „Moartea căprioarei”, inspirată după un caz real: neavând ce să mănânce, el a pornit, alături de tatăl său, la vânătoare. Momentul când în bătaia puștii s-a ivit o căprioară a lăsat urme adânci în sufletul lui Nicolae Labiș, poezia dedicată experienței fiind o dovadă în acest sens: „Ce-i, inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea… / Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea! / Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! / Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”.

Având în vedere faptul că, în scurta sa viață, Nicolae Labiș și-a demonstrat valoarea, nu ne putem decât imagina operele pe care le-ar fi putut crea și de care românii au fost vitregiți.

Ilustrație deschidere: interior „Mică Enciclopedie a României pentru copii”

Din păcate, a spune că un geniu nu a fost, la vremea sa, apreciat și înțeles de către contemporani, ci numai post-mortem, a devenit o realitate amară a României. Astăzi, ne cinstim valorile prin simpozioane, depuneri de coroane la mormintele îngrijite în preajma comemorării lor, dar în timpul vieții, aceste genii erau socotite drept „incomode” pentru viziunea lor.

Despre scriitorul Ion Luca Caragiale (1852-1912) s-a spus că era „ultimul ocupant fanariot în România”, când el nu era decât un om care știa să facă haz de necaz – o virtute a românilor – și să inspire o neîncetată bună dispoziție. Scriitorul, filosoful și omul de cultură Andrei Pleșu a dezvăluit publicului, în week-end-ul recent încheiat, o suită de lucruri mai puțin cunoscute despre „veselul Caragiale”, în cadrul conferinței Teatrului Național București (TNB), o instituţie culturală aflată sub patronajului marelui dramaturg supus discuției.

„Mai bine închiriam Sala Palatului”, a glumit Ion Caramitru, directorul TNB, la vederea Sălii Studio pline până la refuz de către românii avizi de cultură.

E uimitor că dramaturgul deținea, în materie de comunicare, atâtea registre, la un nivel atât de înalt

În debutul conferinței, Pleșu a recunoscut cu modestie faptul că „are dificultăți” în a discuta despre Caragiale, așa cum are oricine vorbește despre un personaj pe care-l apreciază. Însă, intelectualului i-ar fi plăcut să-l cunoască sau chiar să bea cu scriitorul român. Cu toate că românii știu cine a fost Nenea Iancu, folosesc în limbajul colocvial replici din operele sale și îi cunosc umoru-i unic, puțini știu detalii despre viața celui care a devenit un mare om de cultură grație unei virtuți rare: era un autodidact însetat de cunoaştere.

Andrei Pleșu, vorbind despre personalitatea lui Caragiale, la conferința TNB

Andrei Pleșu, vorbind despre personalitatea lui Caragiale, la conferința TNB Foto: Florin Ghioca / TNB

„Nu e clar dacă el și-a terminat liceul. A făcut, la început, la o biserică în Ploiești, niște pregătiri culturale cu preotul de acolo, apoi la un gimnaziu din Ploiești ceva clase gimnaziale, apoi se pare că și ceva la București, dar tot nu e clar. Apoi a făcut un an sau doi de studii de mimică și declamațiune la o școală de teatru. (…) A ajuns să știe românește cum puțini știau la vremea aia, a ajuns să știe franțuzește cum puțini știau la vremea aia, dintre cei fără școală, și să-și facă o cultură, cu ajutorul unor prieteni mai învățați, extrem de solidă”, a spus Andrei Pleșu, continuând prin a evoca vorbele lui Macedonski care, deși avea o „gură rea”, spunea despre Caragiale că era un om extrem de cultivat.

Ştia franţuzeşte mai bine decât francezii!

O situație care confirmă vasta cultură și inteligență ale lui Caragiale a avut loc la Berlin, unde scritorul și-a petrecut, în exil autoimpus, ultimii ani din viață.

„E uimitor că el deținea, în materie de comunicare, atâtea registre, la un nivel atât de înalt. Cât era la Berlin, a fost vizitat de unii și de alții, iar printre ei era și Le Corbusier (1887-1965), marele arhitect. La vremea aceea, el era foarte tânăr și făcea turul lumii. Băieții de familie bună aveau bani ca să facă, la 18 ani, o călătorie în jurul lumii. În jurnalul lui, Le Corbusier spunea: «Am cunoscut un român, Ion Luca Caragiale, care știa franțuzește mai bine decât mine»”.

Geniul lui Caragiale nu a rămas în stare latentă, motiv pentru care recunoașterea nu a întârziat să apară. Astfel s-a făcut că, la numai 36 de ani, dramaturgul a fost numit, prin decret regal, director general al teatrelor. Dar visul frumos nu a durat decât un an, deoarece s-a produs o „situațiune” clasică în CV-urile scriitorilor și oamenilor de cultură români: „A trebuit să plece în anul urrmător, și-a dat demisia pentru că au început să-l înjure toți”.

Lui Caragiale nu i-a displăcut experiența de cârciumar

Lui Caragiale nu i-a displăcut experiența de cârciumar Foto: destepti.ro

Au urmat o serie de încercări de a activa în mediul cultural, care nu i-au reușit lui Caragiale. Colac peste pupăză, acestuia i s-a refuzat un premiu al Academiei (cu 20 de voturi „împotrivă” și cu 3 „pentru”), unul dintre motivele deciziei fiind acela că scriitorul „prea ia totul peste picior”, contemporanii săi descriindu-l cu răutate drept imoral, antinațional, fanariot. Personalitatea și opera caragialiană păleau și deveneau “ieftine”, în comparație cu cele ale prietenului său Mihai Eminescu.

Tragicul nu a ocolit însă viața lui Caragiale, el trecând prin experiențe prin care niciun părinte nu își dorește: i-au murit două fetițe, când nici nu împliniseră doi ani, din cauza tusei convulsive, păcătoase la acea vreme.

Mai remarcat la berărie, decât în domeniul cultural

Refuzat de contemporanii care nu-l înțelegeau, Caragiale a pătruns, pentru a-și asigura traiul, în lumea comerțului.

„În 1893, a deschis o berărie în strada Gabroveni. Macedonski a protestat, spunând că e «inadmisibil ca un scriitor cu talentul domnului Caragiale să ajungă în situația să fie cârciumar». Dar lui Caragiale nu i-a displăcut. Ba mai mult, a fost remarcat mai mult în acest domeniu, decât în domeniul cultural. Dovadă că, la 1 decembrie în același an, a fost primit în Societatea Internațională a Chelnerilor din București. Din care a fost exclus după un an, pentru neplata cotizațiilor. Dar nu s-a descurajat. În 1894, anul următor, a deschis altă berărie, Berăria Academică «Bene Bibenti» de pe strada Sfântul Nicolae din Șelari. În anul următor, a fost șeful restaurantului din Gara Buzău.” Dar încercările de a susține o afacere în lumea cârciumarilor nu s-au sfârșit, Caragiale mergând și la Iași, fără succes, pentru a se reîntoarce în Capitală și a deschide berăriile „Cooperativă” și „Gambrinus”.

La 1 decembrie 1893, Caragiale a fost primit în Societatea Internațională a Chelnerilor din București. Din care a fost exclus după un an, pentru neplata cotizațiilor 

Finalmente, datorită unei moșteniri, Caragiale reușit să se stabilească la Berlin, pentru a-și petrece ultimii opt ani din viață. Chiar dacă era departe, în toți acești ani a făcut nu mai puțin de 20 de drumuri în România și comanda frecvent, de la cârciumile din București, bunătăți care nu se găseau în Germania.

“A murit subit, la 60 de ani, efect al faptului că era un fumător înrăit. La autopsie”, potrivit lui Pleşu, “medicul a spus: «Nu am văzut creier așa frumos, dar nici scleroză așa de avansată». Cu acest trist prilej, țara și-a revenit. Ministerul de Interne a deschis un credit de 22.000 lei pentru aducerea în țară a trupului neînsuflețit al marelui dramaturg, pentru înmormântare. Coșciugul a fost depus într-un tren de marfă, a ajuns la București, dar nimeni nu a bănuit, nici șeful trenului, ce era în vagonul cu pricina. S-a zvonit că ar fi fost Caragiale. Au venit prietenii și l-au dus la Bellu. Ne plac geniile naționale moarte. Suntem mari iubitori de parastase. Omul viu ne incomodează, dar cel mort, mai ales dacă e glorios, începe să devină «frecventabil și muzeal». Caragiale încercase tot, câte berării putea să deschidă ca să supraviețuiască?”.

Eternul şi fascinantul Caragiale

După moartea sa, în mod previzibil, fiecare regim care a urmat a încercat să-l preia și să și-l asume. Astăzi, Caragiale este omniprezent în cotidianul românesc, și există în situații cu care ne confruntăm zilnic. Unul dintre motivele pentru care memoria sa este încă vie în conștiința națională este acela că dramaturgul a fost cu mult înaintea epocii sale, de aceea contemporanii săi nu l-au înțeles.

Finalul conferinței TNB a fost marcat de sesiunea de întrebări din partea publicului

Finalul conferinței TNB a fost marcat de sesiunea de întrebări din partea publicului Foto: Florin Ghioca / TNB

Drept dovadă, redăm un text de-al lui Caragiale, pe care Andrei Pleșu l-a recitat la conferința de la TNB, pentru auditoriu:

„Noi, românii suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. Într-o țară ca a noastră, unde când afirmi ceva nu ți se cer și dovezi, unde spiritul public nu are niciun element serios de control, mai ales asupra luptelor ivite pe tărâmul științei de stat, reaua credință este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputațiuni.

Ca să treci cel mai curat, n-ai decât să ponegrești cu, ori fără drept pe alții, ca să te crează lumea om cinstit și de treabă, n-ai decât să ocărăști și să osândești în vileag purtarea altora, chiar dacă dânșii au o bună purtare, și mai ales în cazul acesta! Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filosof, înșal-o gros, că subțire nu se prinde. E mult numai până să-ți faci o reputație frumoasă, și în urmă poți fără griji să săvârșești însuți păcatele de care osândeai odată pe alții buni nevinovați.”

Ilustrație deschidere: metamorfoze.wordpress.com

„Când aveam 4 ani, dădeam concerte așa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf și foarte rece. Mulțumeam publicului, deși nu știam ce însemna asta.” Zeci de ani mai târziu, dirijorul, pianistul și compozitorul român Sergiu Celibidache (1912-1996) avea să cunoască inefabilul sentiment al aprecierilor și aplauzelor publicului din marile săli de concerte ale lumii.

Sergiu Celibidache, unul dintre cei mai mari și mai originali dirijori ai secolului XX, a intrat in istoria muzicii drept un perfecționist până la extrem, el solicitând, de fiecare dată, numeroase repetiții, până era convins că totul sună așa cum trebuie. De asemenea, muzicianul refuza înregistrările pe discuri, precum și comercializarea acestora, fiind de părere că aceste suporturi nu pot reda acuratețea interpretării și că muzica adevărată și sentimentul produs în sufletul omului nu pot fi trăite decât în sala de concert.

Ulterior nașterii marelui artist la Roman, în județul Neamț, familia Celibidache s-a mutat la Iași unde tatăl, ofițer de carieră, a devenit prefect al regiunii. Capul familiei își dorea pentru Sergiu – care proba o vădită inteligență peste medie – un viitor în tumultuoasa lume politică. Însă, atunci când fiul și-a menținut dorința de a studia muzica, un conflict în interiorul căminului a devenit iminent. Chiar și așa, hotărârea tânărului și dragostea pentru muzică nu s-au stins, ci dimpotrivă, s-au intensificat: la vârsta de 18 ani, el a luat o decizie radicală, părăsind casa părintească.

Românul Sergiu Celibidache este considerat unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX

Românul Sergiu Celibidache este considerat unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX Foto: moderndesign.org

În consecință, după studiile liceale, lecțiile de pian și de compoziție luate la Iași, Sergiu Celibidache s-a mutat la București, pentru a studia filosofia și matematica la Universitate, timp în care și-a câștigat existența în calitate de pianist corepetitor la o școală de dans. La vârsta de 23 de ani, în 1935, acesta a plecat pentru studii la Paris – unde o experiență aparent banală avea să-i deschidă drumul către uimitoarea lume a muzicii clasice.

Ascultând la radio un cvartet de coarde al compozitorului german Heinz Tiessen (1887-1971), românul nostru a fost cuprins de entuziasm și a compus el însuși propriul cvartet de coarde, pe care i l-a trimis celui dintâi. Tiessen, profesor la Facultatea de Muzică din Berlin, a remarcat geniul muzical pe care Celibidache îl avea și l-a invitat pe tânăr la Berlin, după cum consemnează cartea Mică Enciclopedie a României pentru Copii (Editura Art Educațional, 2016, 368 pagini).

În scurt timp, Celibidache a învățat limba germană și s-a înscris la Facultatea de Muzică a Universității „Friedrich-Wilhem”, unde a luat  lecții de la marii profesori ai vremii. Concomitent, el a început să urmărească concertele și repetițiile dirijorului Wilhelm Furtwängler.

La fel ca și George Enescu, Celibidache a uimit prin capacitatea sa extraordinară de a memora toate lucrările dirijate. Talentul lui nu a rămas, bineînțeles, neobservat, întrucât, după numeroase concerte, în 1945, la doar 33 de ani, românul a devenit dirijor al uneia dintre cele mai faimoase orchestre filarmonice din lume, cea din Berlin. Într-un interviu din acea perioadă, profesorul său, Heinz Tiessen, mărturisea că dirijorul său preferat, pe lângă Furtwängler, este Sergiu Celibidache.

Chiar dacă muzica și studiul i-au asigurat românului toată hrana de care spiritul său avea nevoie, condițiile de trai în Germania celui de-al Doilea Război Mondial au fost extrem de delicate pentru compozitorul, și așa sărac aproape dintotdeauna: slăbise mult, nu avea bani aproape deloc și a reușit să treacă peste acele vremuri dificile doar grație ajutorului unui cuplu de la care primise o cameră într-un cartier din Berlin. În acest timp, în România, Celibidache era perceput – pe bună dreptate – drept un student cu aptitudini speciale, motiv pentru care nu a fost chemat din Germania pentru a lupta în război.

Sergiu Celibidache, dirijând (1978) „Rapsodia Română” a compozitorului George Enescu

Alături de Orchestra Filarmonică din Berlin, dirijorul român a susținut 400 de concerte în numai 7 ani. Pe lângă aceasta, Celibidache a condus altă mare orchestră a lumii, London Philharmonic Orchestra, iar evoluția sa nu s-a oprit aici, întrucât bagheta sa a dirijat – și vrăjit – în toată lumea.

Recunoașterea pentru geniul românului nu a întârziat să apară, el primind, de-a lungul vieții, numeroase distincții: Premiul Berlinez de Artă pentru Muzică (1953), Crucea de Merit a Republicii Federale Germania (1954), Premiul Uniunii Criticilor Germani (1955), Moneda Aurită de Onoare a orașului Munchen (1987), Acul Aurit de Onoare al orașului Milano, distincția de membru de onoare al Academiei Române (1992) și cea de cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași (1994). O altă mare onoare a survenit în 1995, când Guvernul francez l-a desemnat Comandor al Artelor și Literelor.

Marele dirijor, compozitor și pianist român s-a stins din viață în 1996, în comuna La Neuville-sur-Essonne, în apropiere de Paris.

Anul 2012 a fost declarat, de către UNESCO, „Anul Sergiu Celibidache”, când a avut loc și prima ediție a Festivalului „Sergiu Celibidache”, în care s-a implicat și fiul dirijorului, Serge Ioan Celibidache.

Cartea „Mică Enciclopedie a României pentru Copii” face parte din colecția bibliotecii „Mihai Eminescu” a „Bulboacă și Asociații SCA”

Cartea „Mică Enciclopedie a României pentru Copii” face parte din colecția bibliotecii „Mihai Eminescu” a „Bulboacă și Asociații SCA”

Ilustrație deschidere: interior „Mică Enciclopedie a României pentru copii”


Multă lume s-a mirat, atunci când echipa Matricea Românească a ales să străbată sute de kilometri şi să treacă iarna o graniţă şi un râu mitic, pentru a lua pulsul Chişinăului, uitând un lucru esenţial: acesta este al doilea cel mai numeros oraş, ca populaţie vorbitoare de limbă română, după Bucureşti.

La Chişinău am auzit o limbă română cristalină, vorbită cu pofta şi puritatea celor care, zeci de ani la rând, s-au văzut nevoiţi să îşi ascundă identitatea de ochii necruţători ai santinelelor ideologice. “Pe vremea comuniştilor, limba română devenise, pentru noi, «limbă de bucătărie». O vorbeam în casă, încercând pe cât posibil să n-o uităm, să nu ne uităm poeţii, să nu ne uităm poveştile şi doinele”, l-am auzit mărturisindu-ne pe un domn respectabil, cu o tristeţe şi o emoţie indescriptibile în vocea-i tremurată.

Limba română are o bogăţie pe care noi, cei de “acasă”, uităm adesea să o recunoaştem, “splituiţi” între conştiinţa apartenenţei la aceste locuri blestemate şi binecuvântate deopotrivă, şi veleităţile noastre occidentale. Nu e “fun” să fii român când poţi foarte bine să te dai vestic. Până la urmă, conducem maşini străine, îmbrăcăm haine fabricate prin ţări asiatice, folosim telefoane mobile produse tot în Extremul Orient, mergem în “city break” şi mâncăm “indian” în aşteptarea „Valentine’s Day”. Ce ne mai rămâne al nostru, la urma urmei? “Hint”: sufletul.

Cât timp vom spune “mama” şi nu “mother” ca prim cuvânt, înseamnă că avem o obligaţie pe viaţă faţă de limba română

La Chişinău, în Basarabia (“copil înfăşurat în sârmă ghimpată”, cum spune celebrul gând al lui Grigore Vieru), am auzit poate cea mai curată limbă română, după cea a mamei, din trei decenii de viaţă. Iar asta spune multe despre rezistenţa limbii noastre în faţa valurilor istoriei. Aici nu vorbim despre regionalisme, vorbim despre încăpăţânarea frumoasă şi trainică a unei limbi seculare şi despre resursele-i nebănuite de a se reîmprospăta în cele mai neaşteptate locuri, pe – în teorie – cele mai virane terenuri. Limba română este un trandafir imun şi la betoane, şi la noroaie, care îşi croieşte singur drum către marginile cerului.

Atunci când l-am auzit pe vicepreşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei rugându-ne a-l aştepta “să-mi îmbrac ochii”, am fost nu doar încântaţi, ci şi răscoliţi pe interior şi umpluţi de sensuri intrinseci, pentru că geniala limbă română tocmai dăduse unei acţiuni banale – punerea ochelarilor – o dimensiune ritualică.

“Am făcut două păcate”, mi-a spus şi un scriitor român de peste Prut, referindu-se la cele două cărţi pe care le-a scris. În Basarabia caii poartă “obrăzari”, clădirile sunt aşezate “în mâna dreaptă” (n.r., pe dreapta) sau “în mâna stângă”, alcoolul te „loveşte în cap”, însoţitorii sunt “alăturaşi”, şi tot în frumosul nostru pământ românesc se face mare diferenţă între “fudulie şi mândrie”. Iar asta ar trebui să ne dea de gândit.

Mândriţi-vă deci că sunteţi români, şi nu vă fuduliţi că ştiţi engleză, inundându-vă casele şi vieţile cu ea. Trebuincioasă este, fără îndoială – însă, cât timp vom spune “mama” şi nu “mother” ca prim cuvânt, înseamnă că avem o obligaţie pe viaţă faţă de limba română.

Foto deschidere: „Sfatul Ţării”, veche publicaţie de limbă română din Basarabia, fotografiată în Muzeul de Istorie de la Chişinău

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

 

Credința în Dumnezeu reprezintă, fără tăgadă, motorul care pune în mișcare daimonul creației aflat înlăuntrul artiștilor, iar cei mai cunoscuți români care ne-au făcut cinste prin lucrările lor și-au declarat, în memorii și în interviuri, dragostea pentru Creatorul suprem. Un exemplu mai mult decât elocvent îl reprezintă compozitorul George Enescu (19 august 1881 – 4 mai 1955), un mare român, care L-a iubit pe Dumnezeu, și-a iubit țara, și-a iubit soția, iar dovadă simțămintelor puternice care-l mânau în focul creației stau compozițiile de excepție, pentru care este apreciat în întreaga lume. „Nu mi-am servit țara decât cu armele mele: condeiul, vioara și bagheta”, a declarat cu înflăcărare Enescu.

George Enescu, sau micul Jurjac – așa cum îl alinta familia -, s-a născut în satul Liveni-Vîrnav, din Botoșani, iar copilul-minune știa încă de la vârsta de 5 ani că vrea să devină compozitor. Geniul românului ni s-a înfățișat cu mult mai mult: a fost, pe lângă un compozitor desăvârșit, un virtuoz al viorii, pianist, dirijor și pedagog apreciat.

Deprinderile privind cinstirea lui Dumnezeu i-au fost însuflate micului Jurjac încă din fragedă copilărie, întrucât în sânul familiei existau oameni ai Domnului: bunicul său, Gheorghe Enescu, a fost un preot dedicat, care avea o voce de înger, potrivit mărturiilor vremii. Atât credința în Creatorul văzutelor și nevăzutelor, cât și talentul muzical au fost moștenite de micul Enescu. De asemenea, însuși tatăl său a fost înzestrat cu aptitudini muzicale notabile, el fiind trimis de către părinți la Seminarul de la Socola (pe unde a trecut și scriitorul Ion Creangă). Însă, tatăl lui George Enescu a constatat că straiele bisericești nu sunt în consonanță cu personalitatea sa și a decis să devină învățător, după care a preluat funcția de administrator de moșie. Însă, talentul lui George avea să depășească barierele instaurate de ceilalți membri ai familiei sale.

Enescu, românul care a schimbat faţa muzicii universale

Enescu, românul care a schimbat faţa muzicii universale Foto: newsic.fr

Copilăria, definitorie pentru micul Enescu

Copilăria micului geniu a fost una destul de „încorsetată”, în lumina faptului că bucuria venirii sale pe lume s-a „războit” cu teama părinților de a-l pierde și pe el (toți cei unsprezece frați ai săi au murit fie la naștere, fie în primii ani din viață). Acest «glob de cristal» în care se va afla până la vârsta adolescenței a contribuit la conturarea, în spiritul lui Enescu, a unei sensibilități mai rar întâlnite: se ferea de jocurile prea brutale, joaca i se părea o pierdere de timp în detrimentul studiului muzicii, ura vulgaritatea și gălăgia și simțea „un fel de spaimă înnăscută în fața vieții”.

“Dacă aș îndrăzni să mă plâng, aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare. (…) Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu vigilența înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă și tensionată, m-am maturizat prea repede. Și, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea”, avea să i se confeseze compozitorul lui Bernard Gavoty (critic muzical și jurnalist de radio).

George Enescu, un spirit nemuritor

George Enescu, un spirit nemuritor Foto: Mihai Vladu

Mai mult, cuprinsă de spaima de a-l pierde și pe Jurjac, mama acestuia, Maria, a devenit din ce în ce mai credincioasă și a efectuat toate ritualurile, dar și obiceiurile „băbești”. Înainte de nașterea pruncului, ea a trecut pe sub altarul Bisericii toate hăinuțele cu care avea să-l îmbrace pe micuț și, după ce acesta a venit pe lume, prevăzătoarea mamă nu a dat voie nimănui să se apropie de el, rudele cunoscând bebelușul de afară, prin fereastră. De asemenea, primii ani din viață ai singurului copil al familiei au fost vitregiți de orice tovarăși de joacă. “Mama m-a îngrijit cu idolatrie. Cea mai mică indispoziție a mea o prăbușea de durere și spaimă”, a mai rememorat compozitorul.

Toată munca zilnică a familiei Enescu a fost guvernată de credința în Dumnezeu, lucru pe care îl simțeau și cei din jur. Consătenii îi iubeau foarte mult pe tatăl lui George, Costache fiind o fire generoasă: de sărbătorile religioase le oferea mese gratuite sărmanilor, trimitea ajutoare spitalelor și închisorilor, iar la strânsul grânelor, după măcinare, arendașul le asigura tuturor o masă îmbelșugată. La toate aceste dovezi de mărinimie compozitorul a fost martor, drept pentru care, personalitatea sa a fost influențată de gesturile familiei.

Un copil cu talente uimitoare

Copilul George Enescu a fost înzestrat de către Dumnezeu cu abilități remarcabile, în acest context, supranumele de copil-geniu fiindu-i atribuit pe bună dreptate. Astfel, Jurjac avea un auz uimitor, o memorie uluitoare (era suficient să audă o singură dată o melodie, pentru a o putea reproduce cu ușurință și, la maturitate, putea dirija întreaga operă a compozitorului Richard Wagner și cânta pe dinafară nu mai puțin de 62 de volume de Bach), deținea o excelentă memorie vizuală (imediat ce vedea o partitură , o „îndosaria” în minte). Mai mult, Enescu știa să citească, să scrie și să socotească încă de la vârsta de 4 ani, cunoștea notele muzicale la 5 ani, realiza tablouri și desene la 6 ani și vorbea engleza, franceza și germana la 9 ani (!).

Părinții compozitorului au observat înclinația răsfățatului familiei pentru muzică și i-au dăruit o mică vioară cu trei coarde. Cu o luciditate admirabilă specifică omului care știe care îi este menirea, viitorul creator al Rapsodiei Române, supărat că părinții nu l-au luat în serios și că nu a primit o vioară adevărată, a aruncat jucăria în foc! Din momentul în care micuțul a primit prima vioară adevărată, lumea întreagă a stat la picioarele acestui om genial, criticii vienezi numindu-l un Mozart român – la nu mai mult de 11 ani, George Enescu a urcat pe scena sălii Bösendorfer din Viena, moment în care a demonstrat cât de bine stăpânește vioara și pianul.

De-a lungul anilor, succesele au încununat activitatea lui George Enescu, firea lui sensibilă și simțămintele nobile insuflate de către familia sa influențându-i tot parcursul vieții.

Marele compozitor român şi-a întâlnit Creatorul în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, după ce vreme de un an a suferit, la Paris, din cauza unei congestii cerebrale, urmate de paralizia parțială.

geniu

Decalogul lui Hristea Stănescu sau De ce îl iubim pe Nichita

25 octombrie 2018 |
Dacă ar fi să rezumăm, din fapte şi vorbe disparate, dar mereu consecvente cu el însuși, un decalog pe care râsu’-plânsul literaturii române – Nichita Hristea Stănescu – să ni-l fi lăsat moştenire și apoi să-l metamorfozăm în „de ce-uri de...

O expresie favorită a lui Mihai Eminescu (I)

18 septembrie 2018 |
“Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură...

Lucruri puţin ştiute despre Liviu Rebreanu: “A fost primul deţinător de maşină din România care nu era politician sau om de afaceri” / “Biroul lui a fost recuperat de la preotul din Valea Mare”

11 aprilie 2018 |
Ştiaţi că Liviu Rebreanu a fost “patron” de taximetre? Sau că, după moartea marelui romancier, ţăranii de la Valea Mare au luat «suvenire» din cula acestuia, inclusiv biroul la care şi-a scris toată opera – obiect recuperat de către soţia geniului...



L-au omorât Bucureştii pe Eminescu?

15 ianuarie 2018 |
Dacă este adevărat că ziua în care ne naştem este ziua în care începem să murim, 15 ianuarie – cu oglinda sa funestă de 15 iunie – ar trebui să ne facă să medităm asupra existenţei chinuite a lui Mihai Eminescu. Viaţa lui Eminescu n-a fost nicidecum...

Cinci poezii mai puțin cunoscute ale lui Mihai Eminescu

11 ianuarie 2018 |
Matricea Românească vă dăruiește un medalion literar cu poezie românească mai puțin cunoscută, dar la fel de sensibilă, cinci creații ivite de sub penița Marelui Geniu, Mihai Eminescu. „Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la...


Ce m-a învăţat Eminescu

15 iunie 2017 |
Nici nu mai ştiu de când îl ştiu pe Eminescu. Probabil că dintotdeauna, pentru că sunt român. De aceea, îl iubesc pe Eminescu fără să-l fi cunoscut, doar resimţit genetic. Eminescu, fie că vrem, fie că nu, curge prin venele tuturor. Mereu l-am considerat...




Manifest pentru limba română

13 februarie 2017 |
Multă lume s-a mirat, atunci când echipa Matricea Românească a ales să străbată sute de kilometri şi să treacă iarna o graniţă şi un râu mitic, pentru a lua pulsul Chişinăului, uitând un lucru esenţial: acesta este al doilea cel mai numeros oraş,...


 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează