Tag

George Coșbuc

George Coşbuc e poate cel mai mare poet desuet al românilor, o anormalitate pe care Matricea Românească are obligaţia morală de a o desfiinţa. Aşadar, vă propunem azi un Cântec despre sensul vieţii şi al omeniei, ieşit din pana sacră a titanului ardelean, cea înnoitoare de poezie românească.

În Cântec, George Coşbuc dă măsura vieţii, aşa cum trebuie ea trăită: nu-n căutări vane de “mărire”, de recunoaştere efemeră din partea semenilor. Nici în invidii mărunte şi-n goană nebună după aur şi arginţi, cum vedem peste tot. Grijile lui, pe care poetul vrea să ni le transmită, sunt dintre cele mai uşoare şi au mireasmă de Evanghelie pastorală, alinătoare de bătrâneţe: “A mele griji sunt fericiri: / Să cânt, să strâng în braţe fete…”

Nimic nu contrastează mai mult decât extazul extras din trăirea pură a vieţii şi agitaţia nejustificată, galopul suicidar după deşertăciune. Sensibil la cumpenele existenţei, creatorul ştie prea bine că timpul e “cu braţ de spijă” – adică de metal, inflexibil, necruţător – iar cea mai sigură cale spre mântuire e o viaţă pentru care mulţumeşti, pe care-o storci de sens în fiecare clipă, indiferent de ai sau n-ai.

Nu ai nevoie de life coach când îl ai pe George Coşbuc, învăţându-te în 12 versuri cum să trăieşti. Lecţia lui? Mai bine Om şi sărac, decât neom şi bogat.

Cântec

Mărirea voastră n-o socot!
Nu sunt setos să-mi fac renume,
Nimic nu-nvidiez pe lume;
Sa strâng averi, ca voi, nu pot!

A mele griji sunt fericiri:
Să cânt, să strâng în braţe fete,
Şi să-mi dedic albelor plete
Ghirlande roşi de trandafiri.

De alte griji alţi oameni ştiu –
Eu numai pentru azi port grijă!
Că timpul e cu braţ de spijă,
Şi mâne pot să nu mai fiu!

Foto deschidere: montaj după wikimedia.org

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui George Coșbuc, cu o poezie românească despre popoare, despre credință și despre Dumnezeu, intitulată sugestiv „ Psalm ”.

Poezia lui George Coșbuc este simbolică nu doar pentru literatura română, în care s-a înscris cu naturalețe, ci și pentru spiritul românesc, care așa cum a demonstrat istoria, are o vie necesitate de simboluri, de credință și de venerație. Grație acestei firi deosebite a românului, versurile lui Coșbuc au devenit un soi de talisman, numai bun de pus la inimă în momente de restriște.

În lirica sa, poetul construiește punți legate, pe de o parte, de vitalele simboluri ale poporului, transpuse în muncă, glie, soare, iar pe de altă parte, de firea smerită a poporului român. Este și cazul poemului Psalm, parte a celui mai vestit volum de poezie românească semnat de către George Coșbuc, Fire de tort.

De această dată, George Coșbuc lansează un îndemn, punând în capul mesei figura atemporală a soarelui și a Divinității, care păstoresc oamenii, simbolizând o comuniune eternă. Poetul declamă: „Închinați-vă, popoare! Dumnezeu e bun…”. Coșbuc încearcă astfel să tulbure dormitarea în care plutesc spiritele umane, aducându-le aminte de necesitatea imperioasă de dreptate și de valori, întruchipate în figura mesianică a lui Dumnezeu, pe care poetul o descrie în condiție tripartită: e bun, e drept, e sfânt.

George Coșbuc nu se sfiiește să dezvăluie speranța în Înviere prin smerenie, care în versurile poemului Psalm îmbracă dimensiunea unei renașteri, unei regăsiri: „El renaște-a sa viață, dintr-al său mormânt!”. Poetul învie flacăra credinței, unind popoarele într-o permanentă și asiduă rugă, de parcă acest Psalm ar fi o ultimă șansă la veșnicie.

Psalm

Închinați-vă, popoare!
Dumnezeu e bun –
El a pus în soare focul
Verii – a tot încălzitoare.
Inima – i e sfântul soare,
Și – alte lumi el pune – n locul
Lumilor ce-apun.

Închinați-vă, popoare!
Dumnezeu e drept –
Binecuvânta – va anii
Celui ce-n dreptate moare.
Însă jalnic plângătoare
Vor avea-o-n veci tiranii
Inima din piept!

Închinați-vă popoare!
Dumnezeu e sfânt –
Cel ascuns e-n veci de față,
Cel etern într – una moare!
Vă-nchinați, ca-nvingătoare
El renaște – a sa viață
Dintr-al său mormânt!

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Fire de tort”, ediție îngrijită de Ioan Pintea și apărută la Editura Cartier, 2016, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.

Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia evurilor trecute şi prezente din România, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne aminteşte câtă suferinţă, câtă frustrare, şi câtă furie amestecată cu geniul prea răbdător al Românului se ascunde în spatele unui simbol naţional fundamental: Tricolorul.

Câţi dintre noi mai simt un foc la inimă atunci când văd stindardul albastru-galben-roşu fluturând în bătaia vântului? Sunt mulţi, vorba unui celebru caz de proprietate intelectuală, cărora „li se fâlfâie” la auzul imnului naţional, la văzul steagului nostru pătat cu sânge. Prostiţi de aproape un secol, ne-am săturat de apeluri la „deşteptare” (trăiască geniul limbii române, care permite astfel de polisemantisme!), înecându-ne în apatie, încercând furibund să negăm cine suntem. Vorba istoricului Ioan-Aurel Pop: un individ care îşi pierde memoria suferă o catastrofă personală şi riscă să ajungă „la nebuni”. Ce se va alege de poporul care face asta?

O poezie bună e ca un vin de soi, care în timp îşi îmbogăţeşte buchetul. Tricolorul lui George Coşbuc, scris la 1896, e la fel de aplicabil şi azi, când doar formele s-au schimbat.

Tripticul suferinţei româneşti, aşa cum l-a pictat George Coşbuc

Marele nostru poet transilvan alcătuieşte aici un triptic al suferinţei istorice a Românului, pictând o Sfântă Treime aparte şi viu colorată în nuanţele durerii. Lecţia de patriotism începe calm: „Albastru, române, ți-e steagul, / Dar știi tu de ce? Să te-nvăț”, pentru a căpăta dramatism: „Albastru-nsemnează ciocoii, / Și tot ce-ți aduni tu cu boii / Din mila căldurii și-a ploii / Al lor e, și-acum și de-a pururi, / Și-al tău, cerșetorule,-un băț.” Pronia divină e singura care ajută Românului, pare a sugera Poetul, în vreme ce Păturicii secolelor îşi ascund rapacitatea pretextând – truc mai vechi decât lumea – că poartă de grijă oilor pe care le jupoaie şi-al căror destin îl păstoresc. Ironia şi comentariul social merg mână-n mână şi sunt evidente: „Dar rabdă, c-o fac din iubire: / Să tem că te duce-n pierire / Belșugul prin trai cu răsfăț.” Exploatare din iubire: nu suferă românul o zi bună, el e creştin pentru că-i place să se chinuie spre mântuire! Iar boierii ştiu asta atât de bine! La fel de bine cum ştiu că luxul şi rafinamentul sunt monopolul „elitelor”. Adică al lor.

Un individ care îşi pierde memoria suferă o catastrofă personală şi riscă să ajungă „la nebuni”. Ce se va alege de poporul care face asta?

Dacă belşugul nu e de nasul românului, trebuie că e munca! Şi munceşte, românul, munceşte galben de foame pe „plantaţiile” stăpânilor, de sute de ani, umilit şi rău plătit. „Iar galbenul spune de voi, / De cei de la pluguri, țăranii, / Voi galbeni de foame sărmanii, / De boale purtate cu anii / La scară, și dracul vă ducă!” Din tifosul lui Gheorghe şi Ion, ajunşi azi junior project manager şi altele asemenea, se plătesc toate extravaganţele „stăpânilor”: va banque, adică jocuri de societate cu mize uriaşe, mese copioase şi mai ales amantlâcuri scumpe: „Stăpânii au scumpe nevoi: / Va banque și dineuri și păsuri / Și-amante cu cai și mătăsuri, / Și toată nădejdea-i la voi!”

Se simte, în dureroasele cuvinte ale lui Coşbuc, revolta din Noi vrem pământ („Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoși să fiți, nu veți scăpa / Nici în mormânt!”), care nu întâmplător face parte din acelaşi volum magistral.

Vibrează, române, la ultima strofă a poeziei lui Coşbuc, căci Tricolorul nu e despre o bucată de pânză, despre o bucată de mătase, ci despre tine: ţi-e roşu steagul şi e în geniul neamului tău s-o ştii de ce. E roşu şi de sângele tău şi-al duşmanilor, ca în Dumbrava Roşie, dar parcă mai roşu e de sângele rău pe care ni l-am făcut noi contra noastră: „E roșu de-o tristă rușine, / Că vremea-ndreptării nu vine, / Că tot mai cu multe mânii / Ne-ajunge voitul dezastru;”.

Finalul e apoteotic şi-nchide în versurile sale tâlcul unui popor:

„Abisu-ntre galben și-albastru

Satano, de unde ne vii?”

Poate că acest Satan despre care vorbeşte Coşbuc nu vine din afară, ci dinlăuntrul nostru, trăind şi prosperând tocmai în „abisu-ntre galben şi albastru” al existenţei româneşti. E un lucru la care merită să medităm.

 

Tricolorul

 

Albastru, române, ți-e steagul,

Dar știi tu de ce? Să te-nvăț.

Albastru-nsemnează ciocoii,

Și tot ce-ți aduni tu cu boii

Din mila căldurii și-a ploii

Al lor e, și-acum și de-a pururi,

Și-al tău, cerșetorule,-un băț.

Dar rabdă, c-o fac din iubire:

Să tem că te duce-n pierire

Belșugul prin trai cu răsfăț.

 

Și galben, române, ți-e steagul.

Iar galbenul spune de voi,

De cei de la pluguri, țăranii,

Voi galbeni de foame sărmanii,

De boale purtate cu anii

La scară, și dracul vă ducă!

Stăpânii au scumpe nevoi:

«Va banque» și dineuri și păsuri

Și-amante cu cai și mătăsuri,

Și toată nădejdea-i la voi!

 

Și roșu, române, ți-e steagul.

Și-un geniu e tâlcul, s-o știi.

Al neamului geniu, vezi-bine:

E roșu de-o tristă rușine,

Că vremea-ndreptării nu vine,

Că tot mai cu multe mânii

Ne-ajunge voitul dezastru;

Abisu-ntre galben și-albastru

Satano, de unde ne vii?

(Fire de Tort, 1896)

Ilustraţie deschidere: Constantin Daniel Rosenthal, România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii

Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia românească a evurilor trecute şi prezente, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne-a învăţat că o familie nu se vinde nici înaintea feţelor împărăteşti. “Cântec” este o perlă a creaţiei sale poetice, dar şi o expresie a dragostei părinteşti: cu doar un an înainte, autorului i se năştea singurul copil, Alexandru.

George Coşbuc este «responsabil» pentru, probabil, unele dintre cele mai recognoscibile începuturi de poezie din literatura română, ceea ce nu face decât să îi sporească mitul. “A venit un lup din crâng” e tocmai asta: una dintre cele mai cunoscute introduceri în lumea candoarei şi-a iubirii părinteşti, în pofida aparenţelor: un lup, fioros ca toţi lupii, iese “din crâng” – doar foamea îl scoate pe lup din pădure! – şi caută în sat “copiii care plâng”. Nota bene, suntem în era de dinainte de Monsters, Inc., când copiii încă se speriau natural, şi nu «ajutaţi» de o regie elaborată în studiouri de animaţie.

Lumea lui Coşbuc nu e despre efecte speciale, ci despre oameni speciali, fără efecte. Când lupul poposeşte la poarta lui, părintele îşi apără odrasla cu o verticalitate propriu românească, şi cu umorul care ne-a luminat, în istorie, cele mai întunecate momente: “Lup flămând cu trei cojoace / Hai la maica să te joace”. Invitaţia la papară e, cum altfel, declinată de musafirul nepoftit (“Eu chemam pe lup încoace / El fugea-ncotro vedea.”). Lupul nu trebuie privit aici în forma lui animală: el poate fi, conotativ, orice – de la un om, la o autoritate. Reacţia părintelui român, intrepid până la moarte pentru ai lui, va fi, de-a pururi, aceeaşi.

Lumea lui Coşbuc nu e despre efecte speciale, ci despre oameni speciali, fără efecte

Istoria nu ne-a lăsat pe noi, românii, niciodată să ne tragem sufletul, instanţă manifestă şi-n micro-universul lui Coşbuc, unde pericolul la adresa familiei se repetă. Un om sărac, dornic poate de ajutoare, pune întrebări despre copiii netrebuincioşi, în speranţa unei afaceri neaşteptate („Poartă-se copiii bine? / Dacă nu, să-i vâr în sac!”). Din nou, dragostea de tată şi de mamă îşi află replica, într-unul dintre cele mai faimoase schimburi din poezia românească („Puiul meu e bun și tace / Nu ți-l dau, și du-te-n pace! / Ești sărac dar n-am ce-ți face! / Du-te, du-te!” și s-a dus.”).

Acolo unde natura şi sărăcia n-au răzbit, trebuie că vor răzbi banii, suprema forţă a universului făurit de oameni, cea care face şi desface vieţi. La poarta părinţilor soseşte, deci, ca-n apogeul Ispitirilor lui Iisus, “un negustor / Plin de bani, cu vâlvă mare”, care cumpără copiii nedoriţi, neiubiţi. Calmă în faţa sălbăticiei şi-a neghiobiei, iubirea izbucneşte în faţa cinismului: “Și-am ieșit și l-am certat: / —«N-ai nici tu, nici împăratul / Bani să-mi cumpere băiatul! / Pleacă-n sat, că-i mare satul, / Pleacă, pleacă!» și-a plecat”.

Nu se pot da sfaturi viitorilor or proaspeţilor părinţi despre ce înseamnă să fii părinte, iar cursurile de parenting, importate din culturi străine, n-au nici un efect, ca toate scamatoriile inventate să escamoteze banii naivilor. Însă “Cântecul” lui George Coşbuc, nepreţuit deşi nu costă nimic, se poate da, şi-ar fi cel mai minunat cadou. De gheaţă de-ai fi, dintr-însul “înveţi” să iubeşti, dacă asta ar fi posibil. Şi este: e una dintre minunile poeziei.

Câtă iubire părintească e cuprinsă în aceste versuri minunate:

—”Puiul meu e bun și tace

Nu ți-l dau, și du-te-n pace!”

Mai puţin Disney şi mai mult Coşbuc, dragi părinţi ai României celei noi!

Cântec

A venit un lup din crâng
Și-alerga prin sat să fure
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu c-o nuia:
„Lup flămând cu trei cojoace,
Hai la maica să te joace” —
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.

Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine:
—”Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!”
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu și i-am spus:
—”Puiul meu e bun și tace
Nu ți-l dau, și du-te-n pace!
Ești sărac dar n-am ce-ți face!
Du-te, du-te!” și s-a dus.

Și-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlvă mare,
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubește mama lor.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit și l-am certat:
—”N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă!” și-a plecat.

(Fire de tort, 1896)

 

Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege scântâietoarea poezie românească a evurilor trecute şi prezente, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în minunatele-i Balade şi idile (1893), ne-a învăţat să iubim curat şi să contemplăm frumuseţea pură prin al său Cântec Oriental.

Nu-i ca ea-n orașul tot
     Mai frumoasă fată —
Ea se-nchină? Cei atei
     Sunt bigoți deodată,
Iese-n stradă? S-a făcut
     Pe-al ei pas lumină —
Ea zâmbește? De e nor,
     Vremea se-nsenină.

Ea se scaldă? Îngeri vin
     Să s-ascundă-n spume.
Stă la geam? Pe sub ferești
     Nu încapi de lume.
Iese-n piață? Scad în preț
     Florile deodată —
Nu-i ca ea-n orașul tot
     Mai frumoasă fată!

(Cântec oriental, în Balade şi Idile, 1893)

Să ne imaginăm că Botticelli ar fi fost Boticescu, iar a lui “Venus” s-ar fi născut nu pe ţărmuri mediteraneene, ci din spuma Mării Negre, ori a Someşului ori Cibinului – ultimele, râuri pe care Coşbuc le va fi contemplat fără îndoială.

Nu întâmplător e “cântecul” lui Coşbuc oriental, pentru că, oricât ne-ar displăcea afilierea noastră culturală la Orient, în Orient se sublimează mai mult, iubindu-se şi cu ochii, şi cu sufletul şi mintea, nu doar cu trupul, cum s-a făcut şi tot mai mult se face în Occident.

“Adorata” lui Coşbuc e-o tânără, dar ea scapă definiţiei, ca orice silfidă: poate fi, la fel de bine, o fiică sau o iubită, pentru că dragostea pe care lumea i-o datorează e pură. Unicitatea ei e certă: “Nu-i ca ea-n oraşul tot / mai frumoasă fată”. Epitomă a puterii radical transformatoare a iubirii, ea are darul de a-i converti pe atei la credinţă, face din străzile, poate decrepite, câmpuri de lumină, căci omul sfinţeşte locul, scoate soarele din nori, căci întreg Universul vrea să-i aducă prinosul cuvenit.

Când Adorata se scaldă, “îngeri vin / să s-ascundă-n spume”, dând sanctitate unui moment în care erotismul nu-şi are locul. Iubita e, cum ar trebui să fie, a opta minune a lumii (“Stă la geam? Pe sub ferești / Nu încapi de lume”), ea influenţează bursele, ca şi negoţul mărunt (“Iese-n piață? Scad în preț /  Florile deodată”), mişcă fundaţiile oraşului, ţării, planetei.

Nu e pic de concupiscenţă vulgară în poezia lui Coşbuc, care poate fi închinată la fel de bine jumătăţii sau fiicei, într-o sărbătorire a frumuseţii şi iubirii pure. O poezie pe care n-o poţi citi, în mod normal, fără emoţia unei lacrimi în colţul ochiului.

Matricea Românească deschide o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege scântâietoarea poezie românească a evurilor trecute şi prezente, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în a sa Balade şi idile (1893) ne-a dat o subtilă lecţie de Logică.

Popa Toader, din scripturi,
Dă lui Mitru-nvățături:

— „Mitre, știi ce spune psaltul?
Să nu faci în viața ta
Ceea ce te-ar supăra
De ți-ar face-o altul!”

Mitru stă și stă gândind,
De el multe nu să prind.

— „Dar mai știu eu cum e asta!?
Altul, da ! zici înțelept,
D-apoi eu? Să n-am eu drept
Să-mi sărut nevasta?”

 

(Logică, în Balade şi Idile, 1893)

Nimic nu s-a schimbat de pe vremea marelui George Coşbuc până astăzi. “Să faci ce zice popa, nu ce face popa!”, spune o veche zicală românească, iar adevărul pe care ea îl conţine e nedemontabil. De la venirea Mântuitorului până la revenirea Mântuitorului, lumea e plină de învăţători ai Scripturii care îi “îndoaie” preceptele, precum cârciumarii vinul cel bun, în folos propriu. Nu se trăieşte în lume după logica mănăstirii, şi nici în mănăstire după logica lumii. La fel de adevărat e că una, fără cealaltă, nu poate exista. Păcătoşii au sensul şi utilitatea lor, iar cei mai mari sfinţi s-au născut din cei mai mari păcătoşi.

Mitru din “Logica” lui George Coşbuc nu e vreun sfânt, ci e un ţăran simplu care ascultă predica ad-hoc a lui Popa Toader şi ponderează, smerit – dar nu prosternat. “Să zică popa ce-o zice, tot ca mine fac eu”, va fi gândit Mitru, şi e plin de Mitri în societatea secolului XXI.

O diferenţă mare, însă: la 1880, Mitru era încă legat de pământ, şi cordonul ombilical netăiat între el şi glia strămoşească îi dădea geniu şi agerime a spiritului. Atunci când “popa” îi propune – nu  lipsit de onestitate şi bunăvoinţă – Regula de Aur (“Să nu faci în viața ta / Ceea ce te-ar supăra / De ți-ar face-o altul!”, adică “Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Prorocii.”, Matei 7), Mitru “stă şi stă gândind” la încercarea impromptu de catehizare, ne povesteşte rapsodul, pentru că ţăranul român, aşa neştiutor de carte şi needucat cum va fi fost, reţinea un scepticism cristalin, sănătos, la manipularea «domnilor»: “de el multe nu să prind”.

Ceea ce urmează e lovitura de graţie a minţii lumeşti asupra înţelepciunii supraumane, adesea speculate în scopuri mult prea umane: “Altul, da ! zici înțelept, / D-apoi eu? Să n-am eu drept / Să-mi sărut nevasta?”

Să ne sărutăm, deci, nevestele, fără grija de a încălca Scripturile. Râde Dumnezeu de fantasmele habotniciei cotidiene, în care orice gest minor e un păcat care impune autoflagelare, dar pentru orice păcat de moarte se găseşte o justificare bună, şi îl aplaudă pe Mitru pentru deşteptăciunea lui de om adevărat, cu mintea-ntreagă! Nu se trăieşte în lume ca în mănăstire, şi nici în mănăstire ca în lume, nici la 1893, şi nici în 2018, aşa cum ne arată geniul marelui poet român George Coşbuc.

Drapelul e Sfânta Treime a României: George Coşbuc, „Tricolorul”

16 Februarie 2018 |
Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia evurilor trecute şi prezente din România, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne aminteşte câtă suferinţă, câtă...