Germania

Mi-e dor de profesorii mei de acasă. Mi-e dor să aud că ”99 nu este 100”, că ”este liber orice gând’’, că ”Harap Alb nu ar fi nimic fără Spân”. Dar nu sunt acasă, sunt aici, și tot ce se întâmplă în sălile de curs de la Jacobs University este unic, surprinzător și antrenant.

Prof. Karen: Cât de bine cunoști tu lumea asta?

Karen S. predă Teorie în Relații Internaționale și Sisteme Politice Comparate. Fiecare curs cere ca studenții să fi parcurs înainte o lectură pentru a putea fi la zi cu tema dată; eu și colegii mei intrăm mereu în sala de curs nerăbdători și curioși: cu toții așteptăm să vedem dacă explicația noastră față de teoria dată și integrarea ei în obiectul studiat este cea potrivită. Karen este neobosită în a prezenta informații și a cere informații. Nu numai că este o cunoscătoare absolută în temele ei, ci este și un profesor care te inspiră ca în fiecare zi să vrei să-ți crești puterea. Cât de bine cunoști tu lumea aceasta? Ce trebuie să știi pentru a crea schimbările pe care le vrei și, totodată, cum afli care sunt schimbările potrivite ce trebuie aduse? Cursurile lui Karen S. adună laolaltă 70-80 de studenți deodată. Și deși sunt atât de mulți, ca printr-o minune, îți arată că te cunoaște atunci când interacționează cu tine și își amintește ce i-ai spus acum 2 săptămâni și îți dă feedback constructiv atunci când te întâlnește pe hol.

Mă trezesc uneori, în timpul orelor, că o analizez și mă simt atât de norocos că învăț cât de important este să inspiri, să pari neobosit, inepuizabil. Atitudinea ei este mereu serioasă și impunătoare, iar nouă ne inspiră mult respect. Și ne transmite că face acest lucru pentru că ne consideră pe toți oameni serioși, competenți și calificați pentru a discuta teorii și probleme cu un anumit grad de complexitate. Îmi construiește un sentiment al datoriei și al vehemenței interioare și mă determină să vreau să fiu competent. Tot limbajul ei nonverbal transmite asta. În fiecare zi, la fiecare curs! Este prima dată când întâlnesc un astfel de profesor.

Frau Inga, profesoara de germană din Finlanda

Luni seară și miercuri seară am cursul de limba germană. Abia aștept să o revăd pe Frau Inga. Ea vine din Finlanda, iar în timpul studenției s-a îndrăgostit de Germania și de un german și a rămas aici, adoptând tot ceea ce înseamnă cultura germană. Ne predă totul temeinic, presărând umor și înțelegere. Nu folosește vreo metodă specială de predare, însă carisma și entuziasmul ei la ora 7 seara (după o zi întreagă de lucru atât pentru ea, cât și pentru noi, studenții) ne ține pe toți atenți și curioși. Sunt pus în situația de a verbaliza propoziții ce mă ajută în viața de zi cu zi. După o lună de cursuri cu Frau Inga, mi-am dat seama că puteam cere sau da indicații fără să trebuiască să apelez la engleză. Mereu vin mândru să-i spun ce și cu cine am mai vorbit în germană, iar bucuria ei când află mă motivează să mă străduiesc și mai tare. Frau Inga nu se supără când îi spui că îți este greu. Zâmbește și îți spune că știe, că te crede și că ai putea încerca un instrument de memorare. Și că este acolo să te ajute. Mi-e dragă Frau Inga și puterea ei de a te ajuta și de a nu te lăsa în urmă. Suntem 12 cursanți și fiecare student simte că este important, ca achiziția sa de azi a fost văzută și recunoscută de profesor, că mâine poate fi mai bine, că are încredere în noi.

Umorul ca formă a cunoașterii

Joi și vineri avem cursul de Filosofie și Scris Academic cu profesorul Eyon R, care încă de la prima întâlnire m-a făcut să realizez nu doar că strălucește în domeniului său, ci și că îmi va face extraordinară plăcere să îl ascult. Întreaga mea clasă este absorbită timp de 4 ore (!) de lecția domnului profesor. El îmbină lecții practice de cercetare și scris academic cu cele de filosofie și teorie a cunoașterii. Pe cele dintâi le explică cu multă empatie pentru noi, studenți care găsim foarte greu momentul și starea necesară pentru a lucra la teme foarte lungi și ne împărtășește din trăirile sale din timpul studenției. Filosofia, foarte dragă mie, o expune folosind exemple apropiate de noi și anticipează perfect subiectele ce creează confuzie. Totuși, cel mai important lucru este simțul umorului. Colegii mei mai mari îmi spuneau înainte să încep cursul că mă voi simți ca la un spectacol de comedie intelectuală și nu puteau avea mai multă dreptate. Este neobosit în a ne răspunde la orice întrebare înainte, în timpul, sau după curs și este un exemplu de om ce caută să se perfecționeze în tot ce face. Mă inspiră de fiecare dată când îl întâlnesc!

Ce-mi oferă și ce așteaptă de la mine profesorii mei

Profesorii mei nu cer vreodată respect. Îl câștigă, necondiționat, în fiece zi. Simți că au misiunea de a te face un om mereu capabil să înțeleagă și să acționeze. Și că ești un norocos că ești în acea sală. Profesorii mei îți spun că ești un om valoros. Te privesc doar și te validează. Se întorc către tine cu tot corpul când îți vorbesc, îți zâmbesc și te ridică cu acel zâmbet. Pun mereu mare preț pe intervențiile tale și te determină să te pregătești fiindcă valoarea orelor este dată și de contribuțiile tale. Dau feedback punând accentul pe toate părțile pozitive pe care le găsesc. Și îți arată cât și cum poți crește. Profesorii mei îți spun ce ești și ce ai făcut. Și îți spun ce așteaptă de la tine. Își fac timp pentru tine indiferent de programul tău și de dificultățile prin care treci.

Acum am în mână ”The Guardian”. Citesc un articol despre exportul petrolului din Africa de Vest. Săptămâna aceasta prezint proiectul meu despre diferențele între formele de guvernământ dintre Nigeria și Singapore. Sunt pe pajiștea imensă din centrul campusului. Iarba e verde însă stejarii și plopii își pierd frunza. Miroase atat de bine a toamnă și frunzele sunt așa de galbene și roșii încât, dacă mijesc ochii, simt că sunt pe dealurile unui sat muntenesc din România. Uneori mările de dor cuprind fluviile cu sete de cunoaștere.

Cum e să fii arhitect în Dubai, orașul unei creșteri miraculoase, locul în care bugetul pare că nu e niciodată o problemă? Bogdan Georgescu este arhitect în Dubai, așa că am stat de vorbă cu el. Ne-a vorbit despre programul de lucru, despre termene și echipă, despre clienți și localnici. Un interviu pe care-l puteți asculta în variantă completă dând click pe fereastra de audio de mai jos și pe care îl rezumăm aici.

Bogdan, acum lucrezi spații de entertainment în case particulare și în parcuri de distracții. Ce ai făcut înainte de asta?

Am ajuns în Dubai acum patru ani și am început cu design interior în retail, spații comerciale. Lucram într-o firmă locală, care-și dorea dezvoltarea de magazine de lux, buticuri de lux pe domeniul parfumerie și marochinărie. Apoi am făcut partea rezidențială, m-am ocupat de construcții de vile, inclusiv interior design. Și am făcut și optimizarea unor spații de producție ale companiei respective.

Ce e diferit acolo, în relațiile cu angajatorii, cu clienții?

Când am ajuns acolo, mentalitatea mi s-a părut foarte asemănătoare cu cea din România. Am plecat în plină criză din România, când clienții începuseră să nu mai plătească facturile. Prima oprire a fost Germania, iar în 2015, când am ajuns în Dubai mi-am zis că e ca acasă, doar că se plătește.

Condiții de lucru?

Pragul de 9 ore pe zi e de mult uitat. Vorbim de 12-14 ore de muncă pe zi. Câteodată ești sunat și în afara acestor ore și întrebat despre detalii lucrate de tine. Sunt multe informații pe care trebuie să le ții minte, este mult efort, nu există o programare strictă a muncii. Repet, acesta este felul de a lucra al firmelor locale, nu sunt toate așa. Multinaționalele sau firmele europene au alte protocoale de lucru. Firmele locale, fiind unicefale, au tendința de a respecta dorința unei singure persoane, ceea ce la o firmă este foarte dificil. Iar termenele sunt nerealist de strânse.

Dar accepți.

Oriunde ai lucra, tot trebuie să depui mult efort. Oricum, dacă ești pasionat de ce faci, anumite lucruri le dai de la tine, fără să te gândești la condiții. Pe de altă parte, există un beneficiu de salarizare care acoperă multe dintre aceste inconveniente. Partea negativă este că niciodată nu reușești să predai un proiect așa cum ți-ai dori, să-l termini așa cum ai fi vrut.

Ai un exemplu?

Imaginează-ți că ai de amenajat într-un mall un butic, un magazin de 30-40 metri pătrați, ceea ce nu ar părea prea mult, dar atunci când vorbesc despre acest butic, vorbesc despre detaliu de concept, producție și execuție, iar cu tot cu pereți și tavane înseamnă vreo 200 de metri pătrați. Tot ce înseamnă finisaje, mobilier, detalii de artă, de materiale și tot ce mai este. Ei bine, vorbim despre 10 astfel de proiecte în fiecare lună!

Pare mult.

Este destul de greu.

Așa se explică, probabil, rata uriașă de creștere a Emiratelor. Acum 40 de ani, acolo era doar nisip.

Dubai e un oraș foarte frumos. Centrul, câteva puncte cheie, Dubai Marina, Business Bay, sunt foarte bine dezvoltate. Dar pentru că totul a fost foarte repede construit, există probleme de infrastructură. Există o luptă zilnică, de exemplu, cu scosul nisipului din oraș.

Cum sunt localnicii?

Emirati sunt un popor tânăr. Senzația mea este că sunt o cultură care se simte în competiție cu celelalte cultură și vor să-și construiască propria lor identitate.

Deci ceea ce se întâmplă acolo e o demonstrație?

Este un vis, de fapt, un loc în care toate etniile și naționalitățile sunt binevenite.

Și chiar așa arată orașul? Ca un mix de etnii?

Chiar așa arată. Dar costurile locuirii în Dubai sunt mari, deci nu există excluderi directe, ci ele apar ca efect al nivelului social, al nivelului economic al orașului.

Nivelul de cheltuieli pentru locuire care este?

E puțin mai ieftin decât Londra, este net superior României, îl pot compara cu Münchenul în acest moment, când cererea este enormă în München și a crescut mult nivelul acolo.

Diferențele culturale între oameni sunt mari. Există conflicte?

Există, dar trebuie să înțelegi Dubaiul ca un Big Brother, emisiunea: există CCTV peste tot, orice spațiu public este acoperit de ele și sunt evitate doar hotelurile, apartamentele și casele, interiorul lor. Efectul direct este că, practic, nu există criminalitate. Acum vreo doi ani a existat un caz, cineva a vrut să spargă un ATM, iar după două ore și jumătate infractorul a fost prins. Există și poliție peste tot, iar regulile sunt stricte.

Pentru tine ca profesionist, Dubai este o etapă de creștere?

Da, pentru mine e o creștere evidentă. Am făcut Institutul de Arhitectură Ion Mincu din București, am profesat cam patru ani în România, apoi am plecat pentru masterat în Germania, și am lucrat acolo cinci ani, iar în 2015 am plecat în Dubai. Deci sunt acolo de patru ani. Sunt trei țări diferite, dar sunt și trei specializări diferite pentru mine. În Dubai m-am specializat în proiecte de lux, rezidențiale și comerciale, iar acum lucrez în aceste proiecte de entertainment, pe care le găsesc foarte importante.

Cum regăsești România? Ți se pare un spațiu bun de afaceri?

România are un potențial fantastic, se vede asta mai ales în ultimii ani. S-a ajuns la un nivel de bugete mari, pentru proiecte de calitate. Cred că este foarte atractivă pentru proiecte comune, adică finanțate din Orientul Mijlociu.

Fiind văzută ca o poartă de intrare în Europa?

Da, poate. Dar și luată în considerare ca potențial de dezvoltare. Problema Europei Occidentale este că toate asset-urile ei sunt foarte bine organizate, cuantificate, există o piață care controlează totul, de aceea fluctuațiile de beneficii sunt foarte mici. Investițiile sunt sigure, dar cu marje foarte mici de profit. În România există un fond deloc evaluat, un patrimoniu foarte bogat, adică terenuri, imobile, iar astfel ea este tentantă pentru investitori.

Pe final, te rog să le spui tinerilor care ar fi tentați să urmeze arhitectura, ce le trebuie ca să ajungă arhitecți mari.

Îți trebuie foarte multă consecvență și răbdare ca să faci arhitectură. Asta e experiența mea personală. Eu aș face-o din nou. Nu poți fi mare arhitect dacă nu ai cultură în spate și o înțelegere multidisciplinară. Nu poți lucra fără spirit de echipă. Arhitectura e și artă, e și știință tehnică. Dar de multe ori rămâne evidentă doar partea tehnică, iar atunci trebuie să ai răbdare multă. Și mai trebuie multă smerenie față de ceea ce faci.

Dana Dumitru semnează, pe Matricea Românească, o recenzie proaspătă a cărții „ Povestea sașilor din Transilvania ” de Ruxandra Hurezean, sinteză de istorie și mărturii despre destinul tulburător al minorităților ardelene.

Jurnalista Ruxandra Hurezean adună în paginile acestui volum poveștile de viață ale sașilor din Transilvania, un mănunchi de oameni care se împuținează pe zi ce trece, și a căror istorie riscă să fie înghițită de negura timpului. Printr-o serie de interviuri realizate între 2005-2015, publicate pe www.hotnews.ro și apoi în revista Sinteza, autoarea culege mărturiile emoționante ale unor oameni în lupta cu timpul și istoria vitregă, dar face și o radiografie a regimurilor politice care au alungat de-a lungul secolelor sașii și șvabii din România.

Istoria oamenilor se face din mici firimituri de viață, dar cineva trebuie să le adune pentru ca povestea lui să spună ceva și după ce el nu va mai fi

Dincolo de istoriile personale, încărcate deopotrivă de nostalgii și tristețe, reportajele se grupează sub tema comună a identității pierdute și regăsite odată cu reîntoarcerea în locurile copilăriei, după căderea comunismului. Neadaptarea în Germania și dorul după meleagurile natale, sentimentul de înrădăcinare pe care doar familia și țara ți le pot conferi, răzbat din fiecare pagină.

Povestea sașilor din Transilvania este utopia Lindenfeld, ce prinde viață sub minunatul condei al Ruxandrei Hurezean, care face portretul unor oameni excepționali. Lumea Transilvaniei în care vechile meserii sunt readuse la viață, iar obiceiurile străvechi sunt păstrate cu sfințenie și transmise din generație în generație, dezvăluie o Românie cu un viitor luminos, plin de speranță.

Sofia Folberth s-a născut la Criț în 1922 într-o familie înstărită de sași. Știe povestea vechii așezări, limba flamandă, germană și română. A trăit războiul și comunismul ca pe două mari boli. A fost în lagăr în Germania, a fost în CAP la Criț, iar acum și-a luat libertatea de a trăi așa cum îi place, în cele două țări ale ei. Este ghid la biserica evanghelică din Criț, acolo o găsiți vară de vară, refăcând cu vorbele ei trecutul pierdut al poporului de sași.

Sofia deapănă amintiri despre iubitul pierdut în război, fratele care a făcut șase ani de lagăr rusesc, dar, mai ales, despre comunitatea unită și sentimentul de apartenență ce nu o părăsește nicio clipă:

Cum să te obișnuiești acolo când ai capul și pieptul plin de amintirile de acasă? Cum să continui să trăiești, când ai lăsat în spate atâtea lucruri pe care le iubești, pietrele pe care călcai le știi ca pe podul palmei tale, perii de la poarta casei îi visezi noaptea, iubitul și poteca de pe lângă școală le vezi și acum în fața ochilor și te trezești dimineața cu mirosul lămâiței în nări, dar nu, nu ești lângă zidul bisericii tale. Ești la mii de kilometri depărtare.

Eginald Schlattner este al 99-lea și ultimul preot la biserica luterană din Roșia (sau Rothberg) de Sibiu, unde, în prezent, alături de el, mai trăiesc patru sași. A făcut închisoare pentru că a participat la un cenaclu literar, și, din 1991, aduce alinare deținuților, în calitate de preot misionar pentru penitenciarele din toată țara. În ianuarie 2002 fost numit „Ambasador cultural al României“.

Ilustraţie din cartea „Povestea saşilor din Transilvania”, de Ruxandra Hurezean

De ce n-am plecat și eu? Pe mine, Dumnezeu aici mă știe după nume, aici sunt mulți oameni care au nevoie de mine și unii care mă iubesc. Nu pot pleca, pentru că numai aici sunt identificat cu etnia mea, sunt recunoscut ca fiind ceea ce sunt numai aici. În Germania n-ar fi așa. Identitatea mea nu rezidă numai «intra muros», istoria mea este și cum mă recunosc ceilalți, ce acceptă și confirmă ceilalți că aș fi: sas din Ardeal!

Eginald face o minunată sinteză a spiritului român și a modului cum educația religioasă se răsfrânge asupra socialului și politicului. De reținut atunci când suntem întrebați cu ce contribuie România la Uniunea Europeană:

[…] Am fost întrebat care este contribuția României la sufletul Europei? Imediat n-am știut ce să spun, am ocolit răspunsul, apoi am spus: spiritualitatea ortodoxă! […] Uitați-vă cum în Moldova și Oltenia stau fântânile la poartă să împartă apă, jumătate pentru el, jumătate pentru ceilalți. La voi nu vezi așa ceva. Iar băncuțele la poartă sunt două, față în față, ca să vină și vecinul la o poveste. E o deschidere spre celălalt, exact ce a uitat occidentalul să facă. Și asta are ca suport spiritualitatea ortodoxă. Am să vă rog să vă uitați la felul în care sunt construite bisericile noastre, cea ortodoxă și cea occidentală. Cea occidentală are o axă longitudinală care face cruce cu turnul de la intrare, are ca element central răstignirea, momentul sacrificiului. Pe când biserica orientală are cupola, un punct central, și în jurul ei tot restul construcției, iar când ridici privirea, vezi sus un Iisus înviat, senin. Ei au ca punct central învierea, speranța. Asta aduce România la sufletul Europei: mai multă credință în viață!

Johann Schaas şi soția sa Johanna sunt singurii sași care mai trăiesc la Richiș. El este curatorul bisericii, o bazilică gotică, cu detalii celtice (pe basoreliefuri se regăsește figura lui Grünen Mann, omul verde, zeul vieții, al suflului vital și creator).

Hans știe istorie, știe cum s-a făcut reforma luterană, cine era regele Geza sau cu cine a fost coleg la școală Honterus. Hans este și un mecanic pasionat. Hans nu este nici al Germaniei, nici al României. Hans este un om care s-a eliberat de istorie. Un iezen care a sfidat vulpea.

În fabula lui Hans, iezenul este un animal harnic, ce-și sapă o vizuină, unde vulpea vine și-și face nevoile. Bătrânul concluzionează că „vulpea e istoria care a făcut la ușa sașilor multe dimineți la rând”.

Paul Hemmerth, născut în Mediaș, pleacă în Germania în anii ‘80, dar se întoarce după Revoluție. Cumpără la Richiș casa străbunicului lui Johann și aduce treisprezece oameni în sat. El va fi păstrătorul cheii bisericii după ce Herr Schaas va trece în lumea celor drepți.

„Păstrătorul cheii” din cartea Povestea saşilor, de Ruxandra Hurezean

Caroline Fernolend a înființat fundația Mihai Eminescu Trust, ce se ocupă cu protejarea și revitalizarea patrimoniului istoric transilvănean. Este fiica Sarei, cea care l-a întâmpinat prima dată la Viscri pe prințul Charles. Înarmată cu un borcan de dulceață și un ștergar tradițional, l-a impresionat pe monarhul britanic, care, de mai bine de douăzeci de ani vine cu regularitate în România și promovează turismul în Transilvania. La Viscri, vechile meșteșuguri au fost readuse la viață: Gheorghiță, cărămidar de mai multe generații, conduce acum o fabrică de cărămidă, fierarii Istvan și Matei fac potcoave-suvenir și alte mici obiecte de feronerie, iar Asociația „Începe” are o producție considerabilă de ciorapi de lână, ce iau calea străinătății.

Sașii din Saschiz sunt grupați în tabloul dezolant al satului părăsit, unde amintirile dureroase îi împiedică pe majoritatea să se întoarcă:

Anneliese stă între cele două lumi, puternică și vie, cu sufletul ghemuit peste amintirile copilăriei și multă experiență în a merge mai departe. Nu vrea să se mai întoarcă. Iar casa, după ce va primi cheia, o va vinde.

Peter Trimper locuiește în Charlottenburg, satul circular de lângă rezervația de cerbi lopătari, Șarlota. Este singurul neamț din sat, într-o colonie de rromi. Se îngrijește de biserică, spune istoria satului, și își așteaptă liniștit sfârșitul. Putea să plece la frații săi în Germania, dar, cine s-ar mai fi îngrijit de mormintele părinților?

Margit Șerban este un medic de excepție, şefa Centrului de Transplant Medular din Timişoara, originară din Charlottenburg.

Pentru mine cea mai importantă e unitatea, familia… cei din jurul meu. N-am putut să plec și atunci am zis: fac tot ce pot în viața asta de aici, la mine acasă!

László Rákosy este un biolog renumit, din Sighișoara. Din copilul curios ce se aventura pe dealuri să prindă felurite insecte, astăzi este președintele Societății Lepidopterologice Române și cel care a înființat rezervația cu fluturi din Viişoara, unde se găsesc 850 tipuri de specii. Dulce și melancolică este trecerea în revistă a copilăriei, perioada când a descoperit lumea magică a fluturilor.

Familia Einschenk se ocupă din 1896 cu repararea și comercializarea instrumentelor muzicale, la Brașov, pe fosta Stradă Neagră, nr. 50. Micul lor atelier a rezistat intemperiilor politice, iar meseria s-a transmis mai departe, din generație în generație. Ecourile familiei răzbat din mai toate orgile din Transilvania.

Friedrich Philippi a fost profesor de geografie și este acum cunoscut mai degrabă ca „omul cu berzele”. În plimbările sale, a început să observe cuiburile de berze și s-a gândit să le documenteze pe toate din Transilvania.

Am rămas să păstrez Patria pentru copiii noștri, dacă au aici o ușă deschisă, pot mai ușor să se întoarcă, ei au o posibilitate în plus pe care alți nemți n-o au: ei au patria unde s-au născut, ne au pe noi. Și când o spune, dincolo de ochelari, vezi cum ochii lui precum cerul înoată în lacrimi.

Hans Prömm s-a născut la Brașov, dar, la 17 ani a emigrat în Germania. Cu studii militare, ajunge să lupte în Iugoslavia în 1996, iar apoi își începe o carieră economică la grupul multinațional Philips. Munca îl readuce pe meleagurile natale în 2005, când înființează cu un vechi coleg de școală o firmă ce acum numără mai mulți angajați la Brașov decât în Germania.

Hans scrie o scrisoare ce ajunge virală pe internet, „despre cât de complicat, dar și cât de frumos este să te accepți pe tine ca să ajungi să-i iubești pe ceilalți. Cât de greu este să trăiești pe drumuri, să schimbi locuri, țări, ocupații. Dar să revii de fiecare dată la tine însuți. Să nu te pierzi. Poate că aceasta este provocarea lumii care va veni.”

Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea sașilor așa.

Ruxandra Hurezean, Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 218 pagini

Cele două volume scrise de Ruxandra Hurezean (Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei și Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași) fac parte dintr-un proiect amplu dezvoltat și susținut de către Fundația Michael Schimdt, care vizează conservarea moștenirii săsești în Transilvania.