Tag

Grecia

Dacă vrei să simți Grecia cu adevărat, trebuie să-i vizitezi insulele. Nu știu cine a spus-o, poate este doar un slogan inventat pentru campania publicitară a vreunei agenții de turism, oricum nu contează, pentru că este absolut adevărat. Dar Grecia insulară nu este doar turism, este istorie, civilizație, religie și peste toate sentimentul copleșitor de apartenență la un spațiu și la un destin comun.

 

ZAKYNTHOS

Pentru mine povestea insulei Zakynthos începe în secolul XIX, odată cu Philiki Hetairia, sau cum o cunoaștem noi, Eteria, organizația secretă a patrioților greci care a aprins făclia luptei pentru eliberarea Greciei de sub dominația Imperiului Otoman.

 

Zakintos

 

Marea idee a inițiatorilor Eteria încă de la înființarea sa, în anul 1814, a fost eliberarea creștinilor ortodocși din sud-estul Europei de sub dominația otomanilor și crearea unui stat creștin cu capitala la Constantinopol; o idee care le-a surâs și țarilor ruși, care se vedeau salvatorii creștinătății, iar Moscova devenind o a treia Romă (de altfel Eteria a fost înființată, cum se știe, la Odessa).

La acel moment Zakynthos avea deja o istorie revoluționară, impulsionată de Revoluția Franceză, înăbușită în forță de britanici și otomani.  În 1809 britanicii au preluat administrarea insulelor grecești din Marea Ionică și au constituit Statele Unite ale Insulelor Ionice, administrate din Zante, capitala insulei Zakynthos. În acest peisaj tulbure Eteria, prigonită, își găsea refugiul la Zante, în anul 1818. Trei ani mai târziu, frăția greacă punea umărul și la revoluția lui Tudor Vladimirescu, dar nu pentru mult timp; ambițiile liderului din Oltenia de a răsturna și domniile fanariote nu erau în planurile revoluției pornite de Eteria.

Pe de altă parte, Zakynthos respiră istorie, civilizație și tradiție venețiană; ceea ce vedem în Zante chiar și după devastatorul cutremur din 1953 poartă tiparul venețian pe care nici otomanii, nici englezii nu l-au putut șterge. Știind toate acestea, poate că anumite nuanțe pe care insulele ionice le oferă, iar aerul grecesc omniprezent nu le poate ascunde, pot fi mai bine înțelese.

 

5

 

Cazați în Argassi, singurul nostru gând a fost să străbatem insula aceasta pe jumătate stâncoasă, pe jumătate locuită și fertilă, în lung și în lat. Din punct de vedere turistic, vedeta insulei este stațiunea Laganas, în sud, situată la egală distanță față de aeroportul Dionysios Solomos ca și capitala port, aflată în estul insulei.

Dar am vizitat, într-un circuit pe mare în jurul insulei și un altul pe uscat, cu autocarul, multe alte locuri de o frumusețe rară. În primul rând capitala, care este o bijuterie venețiană cu un aer unic și oameni primitori. Acolo l-am cunoscut pe Dimitris, care ne-a arătat plin de mândrie că Taverna Dimitris este cuprinsă într-un ghid de călătorie francez cu referințe excelente (”…Dimitris și fiul său Spiros sunt foarte simpatici și cultivă discuțiile cu clienții…”) și apoi ne-a dovedit și de ce are referințe bune de la francezi.

 

6

 

Impresionantă este și Mânăstirea Strofadelor din centrul orașului, care adăpostește moaștele Sfântului Dionisie, canonizat în anul 1703; sfântul călător, cel căruia măcar o dată pe an i se schimbă încălțările pentru că le tocește în multele sale peregrinări în folosul credincioșilor, iar ciorapii și mai des, pentru că se rup, sunt plini de nisip și uneori chiar și de alge.

În Lithakia am vizitat muzeul producătorilor de ulei de măsline din Zante, dar și fabrica Aristeon, destul de cunoscută și în București, pentru că uleiurile și produsele lor cosmetice sunt bine vândute aici.  Românii sunt o prezență destul de obișnuită în insulă, dovadă că în Mânăstirea Strofadelor se găsesc tot felul de indicații în limba română, pentru uzul credincioșilor care se roagă sfântului călător sau vor să cumpere icoane ale Sfintei Mavra.

Nu a lipsit din drumurile noastre nici mica mânăstire din satul Anafonitria, din nord-vestul insulei, acolo unde Sfântul Dionisie și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale pământești, într-o zonă stâncoasă și foarte apropiată de promotoriul cu panorama plajei Naufragiu, cea mai vestită dintre plajele Zakynthos-ului.

 

3

 

Zakynthos face parte din cvartetul celebru de insule grecești din marea Ionică, alături de Kefalonia, cea mai întinsă dintre cele patru mai importante, Corfu, ceva mai la nord, aproape de Albania și istorica Itaca, regatul pietros al lui Odiseu rătăcitorul. Preferate de turiștii din Marea Britanie, Corfu, Zakynthos și Kefalonia au rămas în memoria englezilor datorită lordului Byron, cel care a sprijinit lupta pentru independența Greciei și și-a pierdut viața pe pământ grecesc, la Mesolongi (sau Missolonghi).

Moartea sa l-a inspirat pe Dionysios Solomos, poetul născut în Zakynthos, creatorul faimosului Imn pentru Libertate din 1823 (versuri preluate în parte astăzi de imnul național al Greciei), să scrie poemul La moartea Lordului Byron, în 1824. Se spune că Solomos și Byron ar fi fost prieteni. De altfel doi oameni de un asemenea calibru nu puteau să treacă nepăsători unul pe lângă celălalt pe străzile înguste din Zante, ori să refuze să închine un pahar de vin parfumat la una din tavernele din port.

 

THASOS

Situată în nordul Mării Egee, adică exact în partea opusă față de Zakynthos, insula Thasos este foarte cunoscută românilor, care o preferă pentru că este apropiată și are plaje splendide. Thasos este patria mierii de pin, celebră pentru carierele sale de marmură, exploatate încă din antichitate, și pentru mielul la proțap, servit cu sos tzatziki (sau, dacă vreți, țațichi) și reconfortantul vin Retsina, păstrat în butoaie de pin și servit foarte rece.

Istoricește, Thasos a fost printre cele din urmă teritorii grecești eliberate de otomani. Revoluția de eliberare începută în 1821, condusă de Hatzigiorgis Metaxas (eroul a cărui locuință se găsește în Theologos, fosta capitală a insulei), a eșuat, iar turcii au încredințat insula spre guvernare unui pașă egiptean, Muhammad Ali. Egipteanul s-a dovedit un conducător milos, așa că insula a prosperat.

Thasos oferă și contrastul localităților (și stațiunilor) de coastă în comparație cu localitățile de munte, așa cum este cazul celebrului sat Theologos, vechea capitală (actuala capitală se numește Limenas Thasou sau Thasos), a satelor Sotiros sau Prinos. Din sudul insulei (Potos, Limenaria, Alyki), în zilele senine și cu nebulozitate scăzută, se vede foarte frumos muntele Athos.

 

4

 

Thasos este extrem de ofertantă și ca suprafață este asemănătoare cu Zakynthos. Cum o comparație între cele două insule este inutilă, am preferat mai degrabă să-mi consult însemnările și să fac un mic rezumat al peregrinărilor noastre prin insula egeeană.

În ziua de ”safari”, așa cum l-au prezentat localnicii, am vizitat în mașini de teren și pe drumuri de munte, trei plaje celebre ale insulei – Giola, ochiul de apă în care se scălda zeița Afrodita în vremurile de demult, plaja Paradis și plaja de marmură – și o carieră de marmură.

Apoi, în ziua  excursiei oferită de una din multele firme locale, am vizitat Mânăstirea Arhanghelul Mihail, situl arheologic impresionant de la Alyki, unde se văd foarte bine și urmele exploatării marmurei în antichitate și satul Panaghia, cu izvoarele Afroditei și (obligatoriu din punctul de vedere al organizatorilor) fabrica de ulei de măsline Sotiros.

 

2

 

Dar ceea ce ne-a mers la suflet câtă vreme am petrecut în Thasos, au fost excursiile noastre cu piciorul între Potos și Limenaria, pe o promenadă foarte frumos amenajată pe faleza stâncoasă și care se oprește în situl industrial Metallion, care a aparținut cândva germanilor de la Spindel și unde se procesau metale prețioase.

Fabrica Metallion, numită Palatul, a fost transformată cu bani europeni într-un sit turistic, dar și într-un sat al artiștilor; locul fiind frecventat și de amatorii de ezoterism (doar că fanii echipei de fotbal PAOK din Salonic, cărora li s-a părut că situl este ”profanat” cu sculpturi ce conțin simboluri păgâne, le-au ”corectat” cu vopsea neagră).

Într-o zi de duminică am ales să participăm la slujbă în biserica din Potos. Surprinzător, sau poate dimpotrivă, deși limba greacă ne este complet străină, nu am resimțit nicio împuținare din această pricină atât cât a durat liturghia, ba chiar dimpotrivă.

La liturghie au fost prezenți și credincioși de limbă slavă, ruși și sârbi, turiști ca și noi, iar la sfârșit, după ce preotul ne-a miruit, am primit la ieșirea din biserică prescură și colivă, dar o colivă uscată, un fel de pesmet aromat cu stafide, delicios.

 

8

 

Thasos mi-a adus aminte de Zorba Grecul și de imaginile acelea incredibile cu livezi de măslini, capre, dealuri stâncoase și păstori cu mustăți țepoase și șepci din lână. Am făcut și eu exercițiul de a fotografia în sepia o veche livadă de măslini, în drum spre Theologos, iar efectul obținut a fost exact cel pe care-l căutam: am recreat într-un frame lumea lui Zorba!

Pe drumul spre Limenaria, după Pefkari, lângă o benzinărie, am oprit întâmplător la o tavernă ce părea sărăcăcioasă, cu fețe de masă în carouri și foarte curate, în contrast cu austeritatea sărăcăcioasă a locului. Taverna se numește Halkia și, dacă se întâmplă să vă iasă în drum, nu o ocoliți!

Noi am ajuns la Halkia dimineața devreme, când proprietarul tocmai pusese mielul la proțap. I-am cerut cafea și apă, el ne-a dat două mâini de caise culese din pomii care umbreau mesele și apa cerută, după care și-a pus repede casca și a plecat cu scuterul să o aducă de undeva din apropiere pe cea care mai apoi ne-a preparat o cafea grecească absolut divină.

Dar caisele, ei bine nu am mâncat niciodată fructe ca acelea: parfumate, corpolente, pline de dulceață și aromă, incredibile! Și nu exagerez câtuși de puțin. Dar știam această lecție și am aplicat-o: în Grecia locurile care par puțin îmbietoare sunt exact cele ce nu trebuie să fie ocolite.

 

1

 

 

Până să ne retragem la hotel, am mai făcut o oprire la o micuță galerie de artă din Potos; da știu, cine s-ar fi așteptat? Așa a zis și proprietarul (i-am uitat numele, of fi Nikos, sau Kostadinos? Trebuia să iau o carte de vizită…). Am văzut lucrări deosebite, și pânze și ceramică. Incredibile unele. Proprietarul ne-a sfătuit să urmărim pe Facebook ce expune și să comandăm, că ni le expediază fără probleme în România. Ce-ar fi…?

Gata, închid caietul de însemnări. Grecia insulară ne fascinează. Dar n-am fost încă la Atena. Va trebui negreșit să mergem și acolo, dar când? Mai sunt atâtea insule de explorat! Atena, va trebui să mai aștepți.

 

O stradă care îţi face inima de român să tresalte, prin denumirea ei, strada Voukourestiou (Bucureşti) din centrul Atenei străpunge surata mai mare Panepistimiou (redenumită, azi, Venizelou Eleftheriou), urcând către dealul Lykavitos şi fascinând turiştii nu doar prin magazinele-i de lux, ci şi prin clădirile-i cochete, adevărate bijuterii arhitecturale. Însă puţină lume ştie povestea din spatele numelui acestei străzi… pe jumătate româneşti. O istorie Matricea Românească de la Atena, via Voukourestiou.

Aşa cum Bulevardul Mihai Eminescu ne-a încântat privirile la Sofia, un pic mai la Sud, în Grecia, pe una dintre cele mai frumoase şi agitate străzi ale Atenei, n-ai cum să nu ciuleşti urechile la auzul unui nume cu rezonanţă familiară: “Voukourestiou”!

E, desigur, vorba despre Bucureşti, un Bucureşti pe care-l regăseşti în chiar inima capitalei Eladei, în centrul matricei elineşti, dacă spiritul ne e permis. Ei bine, nu ne mulţumim cu explicaţiile date de vulgara Wikipedia în materie – şi săpăm mai adânc. Sigur că strada Voukourestiou este simbolul cumpărăturilor de lux în Atena şi în Grecia, sigur că numele ei a fost imortalizat după Tratatul de la Bucureşti din 1913, din care România a ieşit, ca şi Grecia, câştigătoare.

Mai mult decât atât, însă, numele străzii Voukourestiou poartă o savoare pe care istoria canonică, de manual, nu o poate surprinde.

În secolul XIX şi începutul secolului XX, un grec care se respecta trebuia să aibă o casă la Atena, şi una la Bucureşti

E o poveste care ne-a fost lămurită de profesorul universitar Vlad Roşca, şi el, la fel ca şi noi, un admirator al farmecului indicibil al cetăţii ocrotite de zeiţa tutelară, Atena.

“Strada Voukourestiou are o poveste frumoasă. În secolul XIX şi începutul secolului XX, circula o vorbă la ei, potrivit căreia un grec care se respecta trebuia să aibă o casă la Atena, şi una la Bucureşti. Comercianţii şi afaceriştii greci făceau afaceri importante cu Bucureştiul, atunci când oraşul lui Bucur încă era un nod destul de important în comerţul balcanic / fanariot.

Pe viitoarea stradă Voukourestiou locuiau, deci, unii dintre afaceriştii greci importanţi care se consacraseră la Bucureşti. După care i-au dat şi numele…”

Istoria, dezvăluită profesorului nostru de către un localnic cu pedigriu, nu poate decât să adauge şarmului străzii Voukourestiou, făcându-ne să o îndrăgim şi mai mult.

Kalispera!

Matricea Românească nu doarme nici în vacanţă! Poposind în hiatusul de 1 mai pe meleaguri elene, sub Acropolă, cu un exemplar din revista Matricea Românească nr. 1 în bagaje, sufletul mi-a şoptit să găsesc un român căruia să i-o dăruiesc. Şi l-am găsit, în persoana părintelui Sorin Zahiu, de la metocul Sfântul Vasilie cel Mare din Atena, Grecia, cel cu care am purtat o discuţie memorabilă, pe care o vom populariza în foileton.

Strada Sarri din Atena e, alături de zona Thissio, una dintre cele mai frumoase ale capitalei Greciei, pe drept cuvânt un Montmartre elen, în care boemia e la ea acasă. N-ai bănui, deci, că într-un lateral al ei, pe strada Kranaou 2, vieţuieşte o bisericuţă românească, la parterul unui bloc. E, îmi va povesti mai târziu părintele Sorin Zahiu, un metoc mănăstiresc, în care slujeşte de ani buni. Sunt deja 13 ani de când fostul coleg de facultate al profesorului Adrian Lemeni se află în Grecia.

Pentru moment, însă, vorbesc într-o parcare cu un paznic grec, cel care nu pare să ştie nimic despre nici o biserică. Apoi, se luminează. Dumnezeu i-a dat gândul bun, cum se spune: “Iată-i acolo pe oamenii care se ocupă de biserică. La maşini! Dacă vă grăbiţi, îi puteţi prinde!”.

Asta se şi întâmplă. Iar părintele Sorin Zahiu, când aude că suntem din România şi că l-am căutat special ca să îi facem un cadou, face ochii mari, abandonează agenda prestabilită şi ne întreabă, cu toată inima: “Ce planuri aveţi? Aţi mâncat? Dacă nu, haideţi la masă!”

Românii din Atena, înjumătăţiţi în ultimii cinci ani

Cea mai frumoasă călătorie e cea din care te întorci cu un prieten nou. E ceea ce s-a întâmplat şi la Atena unde – dacă mai întârziam un minut – acest material n-ar mai fi văzut “lumina tiparului”. Nu există însă coincidenţe, iar dacă întâlnirea a avut loc, ea a avut loc cu un scop. La Matricea Românească, nici un român nu e mai puţin important ca altul: toţi sunt mioare bune şi demne de a fi salvgardate, în sens biblic.

Pe drum, printre roiuri de turişti vioi şi de localnici agitaţi, schimbăm mici impresii.

“Ştiţi ce m-a impresionat? Când am auzit cuvântul Matricea. Când am citit Dăinuim! pe copertă. Sunt cuvinte româneşti vechi, pe care lumea nu le mai foloseşte. Este o desfătare sufletească să vezi că mai sunt oameni care nu numai că le folosesc, dar le pun pe frontispiciul unui proiect de suflet, făcut pentru români!”, îmi spune părintele  Sorin Zahiu, cu toată sinceritatea.

“Faţă de acum 5 ani, populaţia de români din Atena s-a înjumătăţit. Au plecat românii din Atena, românii din Grecia, în alte ţări. De ce să stai aici, când poţi câştiga altundeva de 3 ori mai mult?”, întreabă, retoric, părintele. Îi fac remarca faptului că şi Atena pare un oraş depopulat şi îmbătrânit. Confirmă: “Şi grecii se confruntă cu un exod. Ei sunt orientaţi în special pe Anglia, e o ţară spre care au o înclinaţie. Acolo le pleacă tinerii.”

La ultima slujbă, pe care am ratat-o “la mustaţă”, părintele Sorin Zahiu a avut, probabil, zece enoriaşi. Românii din Atena, nu foarte mulţi şi nici foarte mobilizaţi, au mai multe biserici din care pot alege, însă doar bisericuţa “Sfântul Vasilie cel Mare” se întreţine singură, îmi spune cu mândrie părintele. “Aşa arăţi că eşti un om mare – când te întreţii singur. Cu ce se ocupă enoriaşii mei? În general, românii de aici lucrează în construcţii, doamnele au grijă de bătrâni… Sunt oameni simpli, cu familii.”

“Grecii credeau că, în comunism, noi românii ne îmbrăcam toţi complet în roşu!”

Ne aşezăm la masă. Înainte să comandăm, îl întreb pe părinte cum ne văd Grecii pe noi, Românii. “Anii de comunism au creat multe confuzii şi idei preconcepute, unele explicabile, altele exagerate. De pildă, cineva de aici mă întreba dacă noi, în comunism, ne îmbrăcam cu toţii în roşu! Ei aşa credeau! Fiind Cortina de Fier, neexistând prea multe informaţii despre ce se întâmpla la noi… M-a frapat! Nu mi-a venit să cred, nu ştiam ce să fac – să râd sau nu? Cum să te îmbraci doar în roşu – că, doar, roşul e o culoare aprinsă, agresivă!”

E doar unul dintre exemplele pe care părintele Sorin Zahiu le evocă spre a ilustra percepţia, de către Greci, a Românilor. Un altul face referire la obiceiurile noastre funerare. “Bunica unei fete, grecoaică fiind, vorbea despre obiceiul familiei sale de a priveghea morţii. Ei erau din Asia Mică. Atunci când a aflat că şi noi, românii, mai facem asta, nu i-a venit să creadă! Credea că ei sunt singurii care păstrează tradiţia! Deci, cumva, există această percepţie şi despre ortodoxie. Or, când află că mai suntem şi noi pe aici…”

“Învăţând greaca, m-am îndrăgostit de limba română”

Părintele Sorin Zahiu vorbeşte o limbă română dulce, pe care n-ai cum să n-o remarci. Mai mult decât atât, are un stil luminos, ceea ce-l face un interlocutor foarte agreabil.

“Eu cum m-am îndrăgostit de limba română? Învăţând greacă! Noi învăţăm română natural, nu ne-o conştientizăm. Dacă vă întreb acum cum se clasifică adjectivele, nu ştiţi. Pentru că noi nu am învăţat-o ca un străin. Am învăţat-o de la mama. Când înveţi greaca, înveţi că grupele sunt astea, terminaţiile sunt astea… Cum se declină, şamd. Clar! Şi atunci, mi-am pus întrebarea: dar la noi cum este? Şi ce am descoperit e că limba română pe care o vorbim este foarte grea, foarte complexă, comparativ cu a lor – cu neogreaca. Limba română este o limbă foarte complexă. E o limbă care şi-a păstrat cinci grupe de verbe, ca latina. Unii zic că sunt patru doar, că pun i şi î ca fiind aceleaşi. Dar i nu e acelaşi cu î! După cum ă nu e acelaşi cu a! Ce mai tura-vura! Deci sunt cinci.”

Minunându-ne încă o dată cum ne-am întâlnit („Apar foloase când faci treabă bună, nu ai cum!”), îl întreb pe părintele Sorin Zahiu cum se raportează tinerii români din Grecia la Ţară. „Eu am făcut 18 ani în 1990. Şi, după mai mulţi ani, mi-am dat seama că tinerii de după mine sunt diferiţi. Ei nu mai au o educaţie patriotică. Ca să nu mai vorbim deja că mulţi nu mai ştiu că a fost o Revoluţie. Nu se mai ştiu lucrurile acestea foarte clar. Sunt mai influenţaţi de mass-media, ca să zic aşa.”

“De 1 decembrie 1995, nu s-a spus nimic despre România. Atunci a început…”

“Îmi aduc aminte că în 1995 s-a întemeiat ProTV-ul, nu? De 1 decembrie. Eram acasă. Şi am rămas şocat când am văzut că, toată ziua de 1 decembrie, ăia n-au zis nimic de România. Şi era Ziua Naţională. Drapel, ceva, nimic! Numai distracţie! Atunci mi-am zis: «domnule, nu e normal». Erau primele semne. După aceea, ştim bine ce a lucrat ProTV-ul în conştiinţa românească.

Ei bine, majoritatea celor veniţi la muncă aici fiind tineri – că tânărul vrea să îşi construiască o viaţă! – nu prea sunt conectaţi patriotic. Mă mai întâlnesc cu ei la botezuri, şi îmi place să intru în vorbă cu ei, să îi mai provoc un pic, să văd ce mai simt, ce mai cred…

Erau nişte tineri aşa, la un botez. «Ce mai faceţi?», zic. Şi mai pe toţi îi întreb: «Când aţi mai fost în Ţară?». Am, aşa, o întrebare-tip. Iar celor care vin din România, le adresez întrebarea aceasta: «Ce ne mai ziceţi din Ţară?»

Ei bine, când i-am întrebat pe aceşti tineri asta, ei – aproape în cor – mi-au zis: «Ce, părinte, că noi nu mai avem legătură cu România, gata!» Am rămas mirat, şi m-a şi deranjat personal. Şi zic: «Da, mă, dar atunci, scoate paşaportul şi dă-i foc!» «Păi nu, că îmi trebuie să trec graniţa, să…» «Păi, atunci, înseamnă că ai nevoie de România, măi! Paşaportul ăla ţi l-a dat ţara aia…», rememorează cu patos părintele Sorin Zahiu.

“Adică, măcar fii cinstit şi, cum să zic, nu poţi să arunci la gunoi cu totul şi, în acelaşi timp, să te foloseşti în mod parşiv de ceva. Ori te desprinzi de tot – şi suferi… Dar el, vedeţi, arunca ce considera el că îl trage în jos, dar ce considera că e bun pentru el, ţinea!”

De ce trebuie să ne respectăm dascălii

Îi povestesc părintelui Sorin Zahiu, preot român din Atena, că proiectul Matricea Românească, atât cât poate, cu umilele-i mijloace, îşi propune să fie un soi de Minister al Culturii, încrucişat cu un Minister al Educaţiei, din umbră. Dă din cap aprobator.

“Eu, maturizându-mă, mi-am dat seama că sunt foarte dator Statului român care mi-a dat o educaţie gratuită. În aceeaşi ţară, cu 60-70 de ani înainte, ca să te duci la şcoală, tata trebuia să dea bani. Fără să fiu comunist sau paseist, sunt foarte realist: domnule, s-a întâmplat ceva. Dacă s-a întâmplat asta, mi-au dat degeaba. Eu am învăţat engleză şi franceză degeaba. Şi acum, târziu, am conştientizat ce îmi ziceau profesorii: «Măi, copii, învăţaţi limbi străine, că or să vă trebuiască!»

Şi azi, chiar dacă nu vorbesc la nivelul tinerilor de acum, mă descurc decent cu engleza, pentru că nişte profesori, în regimul comunist, m-au învăţat. Trebuie să am un minim de respect, să n-arunc cu noroi în ei. Măcar atât! Să ai bunul-simţ de a-ţi respecta dascălul, pe cel care te ajută, care îţi slujeşte.

Vedeţi, ei, tinerii, nu conştientizează. Trebuie ajutaţi. Educaţia trebuie să fie prioritatea 0 a României.”

 

va urma

Matricea Românească la Atena. O discuţie cu părintele Sorin Zahiu (metocul Sf. Vasilie cel Mare, strada Kranaou 2): “Nu poţi să arunci la gunoi România, dar să te foloseşti - în mod parşiv - de paşaportul românesc! Trebuie să fim cinstiţi”

3 Mai 2018 |
Matricea Românească nu doarme nici în vacanţă! Poposind în hiatusul de 1 mai pe meleaguri elene, sub Acropolă, cu un exemplar din revista Matricea Românească nr. 1 în bagaje, sufletul mi-a şoptit să găsesc un român căruia să i-o dăruiesc. Şi l-am...