greşeală

Darius a scăpat farfuria pe jos. Farfuria s-a spart și toată mâncarea s-a împrăștiat pe parchetul ce tocmai fusese aspirat și spălat de tatăl lui. Acest lucru s-a petrecut la puțin timp după ce băiatul lăsase apa să curgă la baie și stropi fuseseră împrăștiați peste tot.

David ridică ochii spre tatăl său. Știe că nu a fost neapărat atent, știe că ceea ce urmează să audă nu o să îl bucure. Tatăl este acolo și își privește fiul care are ochii plini de lacrimi și umerii prăbușiți.

Când copiii noștri fac greșeli, nu se simt bine cu ei înșiși.

În acel moment, părinții au de ales: pot să susțină o lecție sau pot să susțină o pedeapsă.

Dacă alegem să vedem răul din copiii noștri (,,este un copil neatent, este un copil obraznic, este un copil egoist, este un copil lacom, este un copil îndărătnic”) și alegem pedeapsa, mărim intensitatea sentimentelor negative pe care cei mici le experimentează deja.

Ce se întâmplă atunci, efectiv?

Copiii noștri își pierd demnitatea, în timp ce se simt evident respinși și rușinați, nedoriți și etichetați. Toate aceste lucruri reprezintă o poțiune toxică, un amestec de emoții nocive.

Un copil care experimentează acest lucru în mod regulat începe să creadă că este rău și astfel va acționa nedorit. Începe să creadă că nu se poate comporta bine singur și, prin urmare, se bazează pe figura autorității pentru ,,a-l face” să se comporte ,,cum trebuie”.

Cum corectăm greșeala

În loc să găsim modalități de a-i face pe copii să se simtă rău în ceea ce privește comportamentul lor, poate ar fi potrivit să ne concentrăm pe felul în care îi determinăm pe aceștia cum să corecteze o greșeală. Cum să curețe mizeria. Cum să spună ,,îmi pare rău”. Cum să împartă. Cum să se abțină.

Copiii mici sunt incapabili să-și regleze emoțiile. De ce? Pentru că creierul uman se dezvoltă optim, de obicei, în jurul celui de-al douăzecilea an din viața noastră. Căile neuronale de care oamenii au nevoie pentru a naviga printre emoții puternice sunt încă în construcție.

Atunci când copiii experimentează furie intensă, tristețe, frustrare, mâhnire, se pot simți cu ușurință copleșiți, anxioși și speriați. Atunci au nevoie ca noi, părinții, adulții responsabili,  să-i ajutăm prin reglarea externă a trăirilor, să-i învățăm că toate sentimentele sunt valabile și să-i facem să se simtă în siguranță pentru a-și exprima emoțiile ciufulite uneori, alambicate, neclare, alteori.

Când suntem supărați pe copiii noștri și îi îndepărtăm de noi (,,du-te în camera ta și gândește-te la ce ai făcut!”), pierdem exact ocazia de a le transmite ceea ce am menționat în paragraful anterior. Ne izolăm copiii exact atunci când au cel mai mult nevoie de noi, lăsându-i să se înece într-o mare de sentimente prea mari pentru ei, poate, prea amare și copleșitoare. Singura lor opțiune este să intre într-un mod de luptă, zbor sau îngheț; niciuna dintre acestea nu este o metodă sănătoasă pentru a face față emoțiilor dificile. Și niciuna dintre aceste stări nu oferă o pârghie de învățare.

Adulții dăruiesc instrumente

Copiii noștri dețin capacități uimitoare și primesc ușor instrumentele pe care noi, adulții le putem dărui pentru a încuraja rezolvarea situațiilor/problemelor și rezolvarea conflictelor. Să educăm, să cultivăm empatia și compasiunea, astfel încât copiii noștri să poată prospera deoarece un copil care se simte bine, se comportă bine.

Ochii lui Darius sunt în ochii tatălui lui. Tatăl coboară la nivelul lui Darius și spune:

-Hai să vedem cum putem repara greșeala. Să luăm o cârpă curată și să ștergem cioburile. Ai grijă să nu te tai. Știu că data viitoare vei fi mult mai atent. Eu sunt lângă tine.

În scurt timp, pe jos nu mai este nici urmă de ciob, nici urmă de rest de mâncare. Totul este curat și luminos. Și exact așa este și sufletul băiatului.

După 1989, s-a auzit cântecul de sirenă care a determinat exodul românilor către altă ţară şi o viaţă – cel puţin teoretic – mai bună. După intrarea României în UE în 2007, trei milioane de români au luat calea pribegiei în doar 10 ani. Adrian Mielcioiu îşi spune povestea unei pribegii ratate, dar şi a unei vieţi împlinite, acasă.

Nu cred să fie român care să nu fi fost ispitit după 1989 de cântecul de sirenă al unei vieţi mai bune în altă ţară. Ştim din statistici că numai între 2007 şi 2017 au plecat din România peste trei milioane de români. Însă nu vom putea şti vreodată numărul românilor care au rezistat acestei ispite, fiecare legându-se de catargul propriilor judecăţi şi sentimente care s-a dovedit în cele din urmă suficient de puternic ca să-l reţină în ţară.

Când acest cântec de sirenă s-a auzit şi în familia noastră lucram amândoi la Stat, eu la un institut de cercetare şi soţia în învăţământ. Copilul nu apăruse încă, alte angajamente constrângătoare nu aveam, pe scurt aveam toată libertatea pe care ţi-o dă lipsa obligaţiilor de orice natură când eşti foarte tânăr.

Pe vremea aceea România nu era în UE, iar nemulţumirea noastră cea mai mare era legată de ritmul redus în care se schimbau lucrurile în direcţia bună. Nu puteai să nu te gândeşti că în ritmul acela şansele să îmbătrâneşti aşteptând un trai mai bun erau foarte mari. Judecând astfel, alegerea era una simplă: pleci într-o ţară în care să te bucuri de beneficiile civilizaţiei de tip occidental chiar de la sosire sau rămâi în România, sperând că nu vei îmbătrâni până când vei avea parte de ele şi aici.

La 8 dimineața când intram pe poarta institutului aveam senzaţia că mă întorc în timp. În toamna anului 1989 vizitasem institutul ca elev în clasa a IX-a al unui liceu de matematică-fizică ce era un fel de pepinieră pentru acel institut. După absolvirea liceului, dacă nu intrai la facultate, puteai să te angajezi liniştit acolo, într-o tradiție care a condus în timp la situația în care părinții ajungeau să fie colegi de serviciu cu proprii lor copii. O tradiție ale cărei rădăcini adânci nu au fost smulse din mentalul românesc nici până astăzi, dimpotrivă, ea a continuat să se perpetueze paralizând toate instituțiile Statului român, ale căror organigrame gem suprapopulate de rubedenii colegi de serviciu.

La 8 dimineața, când intram pe poarta institutului, aveam senzaţia că mă întorc în timp

Experienţa angajării mele la institut n-a făcut altceva decât să-mi confirme chiar de la început că obiceiul pământului rămăsese neschimbat, cu toate că trecuseră mai mult de zece ani de la Revoluţie. Se scoseseră la concurs cinci locuri de inginer cu diverse specializări, iar eu am picat primul sub linie cu a şasea medie. Întâmplarea a făcut ca primul admis să se răzgândească şi aşa am ajuns eu să am a cincea medie din concurs ocupând ultimul loc disponibil. Ulterior am aflat că cel care ocupase primul loc voia de fapt să se transfere pe acelaşi salariu de la altă sucursală a regiei respective din care făcea parte şi institutul. Cum la institut sporurile erau mai mici, nu putea să aibă acelaşi salariu, lucru care l-a determinat să se întoarcă înapoi de unde voia să plece. Părinţii celorlalţi patru candidaţi admişi lucrau de mulţi ani la institut, cum aveam să aflu după ce am ajuns cu toţii colegi de serviciu. Trei ani, cât am stat eu acolo, m-am simţit ca un copil adoptat de marea familie a institutului, în care aveam să descopăr şi oameni foarte bine pregătiţi pentru care respectul meu a rămas neştirbit până astăzi, chiar dacă a trecut mult timp de atunci.

Unii dintre aceşti colegi de serviciu erau chiar părinţii unora dintre colegii de liceu cu care vizitasem institutul înainte de Revoluție. Faptul că niciunul dintre ei nu-şi angajase copilul la institut m-a bucurat, chiar dacă mi-ar fi plăcut să-mi fie colegi şi acolo. Am avut totuşi norocul să fiu coleg de birou chiar cu unul dintre colegii mei de clasă de la liceu. Ca şi mine, şi el se angajase la institut fără pilele pe care să i le pună vreo rudă. Din câte ştiu, şi acum mai lucrează acolo.

Lăsând la o parte legăturile de familie dintre angajaţii institutului, lucrul cel mai supărător care m-a determinat până la urmă să plec era modul de lucru, moştenit şi el din comunism

Lăsând la o parte legăturile de familie dintre angajaţii institutului, lucrul cel mai supărător care m-a determinat până la urmă să plec era modul de lucru, moştenit şi el din comunism. Un mod de lucru care te făcea să te simți inutil pentru că beneficiarul temei tale de cercetare nu ştia ce să-ți ceară, iar tu nu ştiai de ce are el nevoie. Ajungeai să-i propui beneficiarului, care era o altă sucursală a regiei din care făcea parte şi institutul, o anumită lucrare, el îşi însuşea propunerea ta şi ți-o trimitea înapoi în nume propriu, ca şi cum el făcuse propunerea respectivă, iar tu o executai. Cu alte cuvinte, tu centrai, tu dădeai cu capul, într-un joc de o inutilitate exasperantă. Tot jocul ăsta absurd era întreținut de Statul român prin sponsorizări generoase care nu produceau aproape nimic.

După trei ani în care intram dimineața într-o instituție rămasă neschimbată de pe vremea Republicii Socialiste România, ca să ies după opt ore din ea încercând să fac față într-o Românie nu cu mult mai avansată, am ciulit şi eu urechile la cântecul de sirenă al unei vieţi mai bune în străinătate.

Cum nici soţia mea nu se putea lăuda la ora aceea cu o experienţă mai reuşită în învăţământ, am început să facem toate demersurile necesare ca să plecăm din ţară. În tot acest timp încercam să ne acomodăm cu ideea emigrării, purtând fel şi fel de discuţii pe temă. Într-una dintre ele, într-o noapte sub pătură, ne-am dat seama că noi făceam totul ca să plecăm fără să fi făcut totul ca să rămânem.

Într-o noapte sub pătură, ne-am dat seama că noi făceam totul ca să plecăm fără să fi făcut totul ca să rămânem

Eram foarte tineri şi realizam dintr-o dată că nu poţi lua o asemenea decizie care ascunde implicaţii nebănuite, până nu eşti convins că ai făcut totul ca să rămâi. Şi noi ştiam foarte bine că mai erau câteva lucruri de încercat, înainte să plecăm cu conştiinţa împăcată că am făcut tot posibilul să rămânem în România.

După acest moment de iluminare în care am văzut clar ce aveam de făcut, ne-am dat demisiile de la Stat, după care lucrurile au evoluat pentru noi într-o direcţie care ne-a confirmat că am fi făcut o mare greşeală dacă am fi plecat din România.

România nu se poate schimba repede dacă cei capabili de această schimbare nu fac totul ca să rămână s-o schimbe.