Închisoarea comunistă s-a clădit, din punct de vedere spiritual, pe un paradox: dorința sistemului de a reforma „omul”- de a-l înnoi prin reeducare- nu a îngenuncheat sufletul celor încarcerați, ci durerea lor fizică a fost izvor pentru ascensiune duhovnicească și pentru puternice experiențe sufletești. Așa cum mulți dintre aceștia mărturisesc, temnița i-a apropiat de Dumnezeu și de oameni, au înțeles nevoia iertării, au primit bucuria gesturilor mărunte, au cugetat la păcatele lor și au cunoscut flacăra „iubirii”.
Și această flacără a lămurit „aurul”, a rupt peceți ale păcatelor, a curățit suflete căzute și i-a ridicat până la înălțimea sfințeniei, fiind pentru toți modele de îndumnezeire într-o societate contemporană. Mărturisirile colegilor de celulă, însemnările din dosarele Securității, jurnalele și autobiografiile amintesc de practica autentică a ortodoxiei (cu viață liturgică) în celule mizere ale închisorilor.
Misiunea desfășurată în lagărul comunist nu urmărea promovarea ortodoxiei sau aducerea la aceasta a celor de alte confesiuni, ci păstra intimitatea religiozității fiecărei persoane. În schimb, preoții și teologii încarcerați au slujit Sfânta Liturghie, Sfânta Taină a Pocăinței, au împărtășit cu Trupul și Sângele Mântuitorului, au ținut prelegeri despre viață și moarte, despre trăire în Hristos. S-a practicat rugăciunea comună și cea a inimii, un puternic dialog ecumenic, s-au scris poezii și s-au cântat cântece religioase.
Dar cea mai însemnată armă misionară a fost exemplul personal, care era ușor observabil și recunoscut de către toți cei prezenți. Sfințenia nu se împărtășea doar prin cuvânt, ci prin prezența celui ce a primit harul. Iar ajutorul oferit nu era cuantificabil, ci se concretiza în sprijinul moral pentru a depăși momentele critice, de deznădejde și cădere. Sfinții închisorilor erau reperele la care cei ce doreau întărire se raportau zilnic, copleșiți fiind de bunătatea, mila și dragostea lor.
Au fost și cazuri în care s-a săvârșit Taina Sfântului Botez acelora care au cerut să îmbrățișeze ortodoxia, fie evrei ori creștini de alte confesiuni.
Aspectele formale, folosite uneori exacerbat, s-au risipit în contextul temniței, unde trăirea fiecărui cuvânt cunoștea adâncă intensitate, și actele liturgice erau primite cu frică și deseori cu lacrimi. Conștientizarea prezenței divine în celulă se creionează printr-un comportament specific, printr-o întoarcere la creștinismul primelor veacuri, unde viața era dăruită lui Hristos, primindu-se cununa muceniciei.
Experiența convertirii în închisoare, sub presiunea umilinței și a morții, îl face pe Părintele Nicolae Steinhardt să sancționeze pe cei ce nu înțeleg cuvântul- fondul- ci se limitează doar la formă, afirmând : „nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”.)… Domnul iubește nevinovăția, nu imbecilitatea”.[1] Această atitudine rămâne consecventă în paginile jurnalului său (Jurnalul Fericirii), evidențiind experiența duhovnicească înaltă, cunoscută în lagărul comunismului românesc, care întărește însă paradoxul amintit.
Condiția umană îngenuncheată, nu se poate înălța decât în Hristos, sprijinită prin harul Său, pentru a îndura, a înțelege și depăși umilința, care devine, însă, creatoare de sfințenie. Participarea la suferința aproapelui împlinește porunca iubirii lăsată de Fiul lui Dumnezeu (Luca X, 27) și redefinește relațiile interumane, întinse în jertfă, chiar cu prețul vieții.
Legionarismul, principala acuzație
Majoritatea membrilor clerului sau a teologilor încarcerați de regimul comunist în diferitele închisori din țară sau în lagărele de muncă forțată erau acuzați de „legionarism”, adică apartenență la mișcarea politică numită Garda de Fier.
Ca și suport ideologic, aceasta folosea Ortodoxia și valorile ei , dorind, ca și partidul comunist, un alt model de cetățean, care să respecte cu strictețe elementele moralei creștine. Nerespectarea lor era sancționată cu vehemență, iar unii dintre cei ce se opuneau au fost omorâți. Naționalismul promovat de mișcarea legionară găsea ortodoxia ca unul dintre cele mai importante fundamente ale națiunii; despre aceasta, Nichifor Crainic- un reprezentant important al naționalismului interbelic- consideră că „toată cultura istorică românească își găsește sorgintea în Biserică și este pătrunsă de <<forța creatoare>> a religiei ortodoxe și de concepția bizantină privind lumea transcendentală și cea fenomenală”[2]. Aceste forme de mutare a spiritualității în spectrul politic, au dus la confiscarea de către ultima categorie a Ortodoxiei, care devine nu doar izvor al națiunii ci și platformă de guvernare. Mai mult, „naționalismul religios poate fi generator de sentimente extremiste, în sensul că propriile tradiții religioase sunt atât de legate de națiunea în cauză, încât orice amenințare la adresa acestora constituie un atac la adresa propriei religii. În acest context, este foarte probabil că aceste simboluri religioase să fie folosite în scopuri etnice și naționaliste.”[3]
După anul 1948, atunci când Partidul Comunist dorește instituirea unui regim totalitar, astfel încât Statul să nu aibă oponenți sau concurenți, teologii și clericii apropiați de viziunea naționalistă au fost acuzați de apartenență la Garda de Fier. Prin aceasta se încerca ștergerea trecutului, a oricăror elemente disidente, pentru a implementa modelul socialismului sovietic.
Despre aceasta „în cuvântarea ținută la întrunirea sindicală de la ANEF din 24 septembrie 1944, Gh. Gheorghiu Dej afirma că << legionarii și elementele reacționare antonesciene sunt principalul pericol intern. Ei amenință libertățile dobândite la 23 august și împiedică lărgirea lor, democratizarea țării>>. La rândul său Vasile Luca aprecia că reminiscențele fasciste << sunt pătrunse în viața noastră publică, începând cu administrația, aparatul de stat, Biserica, școala și terminând cu mentalitatea otrăvită a poporului >>. Concluzia era limpede: epurarea clericilor și teologilor considerați legionari.”[4]
Această curățare a „sistemului” se desfășoară în diferite etape, iar „ metodele folosite pentru îndepărtarea <<dușmanilor poporului>> erau dintre cele mai diverse: dovadă că persoana respectivă făcuse politică <<legionară>> sau participase în orice fel, la războiul împotriva Uniunii Sovietice; impunerea unei alte conduceri în cadrul unei instituții prin sindicat; indicarea în funcție după ce se făcuse dovada unei participări active în cadrul partidului comunist sau a unei grupări politice obediente. Totodată se încerca și folosirea structurilor bisericești în acțiunile de propaganda inițiate de partidul comunist.”[5]
Dar scopul nu era exterminarea unei întregi mase de cetățeni care s-ar fi manifestat împotriva noului regim, ci inventarea omului nou, așa cum el era configurat prin raportarea la doctrina marxistă. Iar noul om trebuia să-l înlocuiască pe cel vechi, cu obiceiurile sale, comportamentul și atitudinile anterioare; astfel, se inițiază procedeul numit: reeducare. „Reeducarea avea patru faze, și anume demascarea externă, demascarea internă, demascarea morală publică și torturarea altor deținuți întemnițați. Prin aceste faze comuniștii urmăreau nimicirea sufletului din om, iar pentru a realiza acest lucru, au atacat credința creștină, distrugând perceptele moral-creștine și făcându-le ineficace.” [6]
Presiunea constantă asupra credincioșilor, dar mai ales asupra clerului (considerat unul dintre principalii formatori de opinie pentru societatea românească) a cauzat și colaborarea unei părți cu Partidul Comunist. O altă parte a fost condamnată și trimisă în închisori, unde a reușit să reziste reeducării, și să curețe legionarismul (principala acuzație) de elementele unei doctrine politice, păstrând doar verticalitatea morală și trăirea autentică în Hristos.
„După o evaluare postdecembristă, din <<12.000 de preoți ortodocși, peste 3.000 au stat închiși sau trimiși la canal. Din aceștia peste 1.800 au murit. La Poarta Albă într-un transport de 100 preoți, în zece zile, majoritatea au pierit. Adică, unul din patru preoți ortodocși au trecut prin închisorile comuniste>>.”[7] Misiunea lor a continuat și în perioada încarcerării, arătând exemplul suprem de jertfă prin propria lor viață, închiși fiind pe nedrept.
[1] Nicolae STEINHARDT, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p.26.
[2] Keith HITCHINS, România 1866-1947, trad. de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 301.
[3] Călin SINESCU şi Liliana TROFIN, „Religia-sursă majoră de insecuritate şi conflict”, Sfera Politicii, Nr.140, Anul XVII, 2009, p. 65.
[4] ANIC, fond CC al PCR- Cancelarie, dosarul nr.28/1944, f.63 în Cristian VASILE, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p.43.
[5] Pr. Dr. Adrian GABOR şi Adrian Nicolae PETCU, Biserica Ortodoxă Română şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian, în „ Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, pp. 93- 136.
[6] Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, pp. 47-48.
[7] Pr.Prof.Dr. Ioan DURĂ, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981, în Altarul Banatului, An XIII, Nr. 10-12, Timişoara, 2002, p. 35.