E o poveste urbană, pe care am auzit-o recent şi, într-o lume atât de normală ca cea în care trăim, nu poate fi decât atât: o poveste. E o poveste desprinsă din acele cărţi pentru copii care îi captivează pe micuţi: “Fetiţa care şi-a pierdut numele”, “Girafa care şi-a pierdut maimuţica şi nu mai putea să adoarmă”, “Copilul care a uitat limba română”. E o poveste incredibilă, perfectă de adormit copiii sau de trezit părinţii. Cum preferaţi. Piaget şi Chomsky, luaţi notiţe!
Povestea spune că un micuţ de vârstă fragedă, ai cărui părinţi umblă – cu munca şi cu el – în lungul şi-n latul planetei, a uitat limba română, şi asta poate chiar înainte s-o înveţe. Nici părinţii nu ştiu cum s-a întâmplat asta: dar nu e nevoie de detectiv. Câteva vizite prelungite în Marea Britanie, în Asia şi în Lumea Nouă, unde românaşului nostru i s-a vorbit non-stop în engleză (chiar şi în familie), şi Ionică s-a pomenit John Doe, aruncat în malaxorul lingvistic al internaţionalismului hipsteresc – sau hipsterismului internaţional – practicat de o comunitate tot mai mare de părinţi români “moderni”. Revenită pe meleaguri autohtone, după câteva luni de aventuri tarasconiene prin lumea largă, familia noastră ne-tradiţională (vorba unei reclame simpatice) s-a pomenit că Ionică, bulversat, nu mai rupe o boabă în română, dar nici în altă limbă. Zeul Harpocrate şi-a cerut tainul!
Desigur, e doar o poveste. La Matricea Românească nu cunoaştem părinţi care ar fi atât de inconştienţi să chatuiască cu ţâncul doar în engleză, pentru că “îşi revine el pe parcurs”. E greu de crezut că cineva ar fi aşa de carefree, când are la dispoziţie atâtea cursuri de parenting care te transformă în părinte-model şi dacă nu dai pe-acasă. E suficient să le asculţi în maşină, în drum spre sală! Dar, să revenim. Nu ştim, doar putem bănui, ce ar spune Piaget sau Chomsky despre asta. Probabil că primul ar respinge temerile ca nefondate, pretextând că faza senzorio-motorie nu s-a încheiat, în vreme ce al doilea ar spune că da, copilul are engleza ca limbă nativă, dar cu puţin “effort”, nu-i exclus să înveţe nici româna!
Dacă ajungem să vorbim în toate limbile pământului – mai puţin româna – în familie, români fiind! se cheamă că suntem mai full of shit decât scutecelele micului Ion din povestea mea
Multă apă va mai curge pe Potomac şi pe Tamisa pân-o să ne vină mintea la cap, vorba românului, că nu-i o ruşine să-ţi vorbeşti limba în oglindă, pentru că asta e limba: o oglindă în care ne verificăm, dimineaţă de dimineaţă, zi după zi şi seară de seară, identitatea. Sigur că e o plăcere deosebită, pe undeva de înţeles, să ne testăm acuitatea lingvistică într-ale englezei, ori de câte ori prindem ocazia. Însă, dacă ajungem să vorbim în toate limbile pământului – mai puţin româna – în familie, români fiind! se cheamă că suntem mai full of shit decât scutecelele micului Ion din povestea mea.
Din fericire, e doar o poveste. Părinţii de 30 şi ceva de ani pe care îi cunosc eu dorm cu DEX-ul sub pernă şi nu le-ar face niciodată o asemenea aroganţă propriilor copii, vorba unui scriitor contemporan apreciat în penitenciare şi pe stadioane. “Responsabilitate” e cuvântul care descrie cel mai bine hipster-părintele român al anului 2018.
Şi acum, hai să luăm wrap-ul, pentru că nu mai e la modă cu cărucior, şi să-l ducem pe Lil’ John la speech therapist. Departe de a fi un semn că suntem părinţi proşti, simplul fapt că al nostru nu (mai) vorbeşte româna e un semn că e mai deştept decât 99% din copiii vecinilor. Ar putea ajunge chiar CEO.
Foto deschidere: captură YouTube
