10-12 septembrie 2021, între orele 10.00 și 18.00

Muzeul Național al Țăranului Român

Cruce-n casă /Cruce-n piatră /Dumnezeu cu noi la masă / Maica Precistă pe fereastră.

Muzeul Național al Țăranului Român prăznuiește în ajunul zilei de 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci, una dintre cele mai importante sărbători ale calendarului țărănesc.

Aflat la a XX a ediţie, Târgul iconarilor și al meșterilor cruceri oferă publicului timp de trei zile, de vineri, 10 septembrie până duminică, 12 septembrie 2021, noi întâlniri, ateliere și demonstrații cu artiști și meșteri iconari.

Preocupat de valorificarea și revitalizarea patrimoniului cultural țărănesc, Muzeul Țăranului păstrează structura târgului de iconari și meșteri cruceri inițiat sub forma unui act cultural cu rol formator şi educativ prin prezentarea unor teme iconografice devenite reper în iconografia țărănească și prin inovații care folosesc imaginea tradițională ca re/sursă, teritoriu de explorare pentru creațiile contemporane ale artiștilor și ale meșterilor iconari.

Târgul iconarilor și al meșterilor cruceri își propune să redescopere frumusețea obiectelor de cult, a unui patrimoniu dedicat artei tradiționale și îndeosebi icoanelor, urmărind calitatea tehnicii și a meșteșugului, respectarea scopului pentru care este realizat obiectul de cult, evitând expresiile kitsch și serializările industriale pentru scopuri comerciale.

Continuăm noua formulă de prezentare a târgului, invitându-i pe meșterii și artiștii iconari să expună obiectele create pentru târg în cadrul unor micro-instalații, dând astfel posibilitatea de a viziona într-un context diferit creațiile personale și de a iniția un nou dialog cu publicul vizitator și fidel acțiunilor noastre de la începuturi.

Structura târgului rămâne ca întotdeauna mai aproape de atmosfera unui praznic, celebrând prin prăznicare, sfinți protectori, sărbătorile mari, heruvimi desprinși din cetele îngerești – Crucea în variante ne-împuținate, toate zugrăvite și închipuite pe icoane pe sticlă, icoane pe lemn, icoane de vatră, crucițe, cruci de mână, pristolnice, miniaturi religioase, izvoade, pecetare, mozaicuri, obiecte și lucrări care se înscriu în teritoriul artei sacre.

Însoțim iconarii cu ceaiuri de leac, cozonaci, dulcețuri, zacuscă, miere și prăjituri de casă.

Scoatem din lada de zestre a muzeului – albume, cărți poștale, scrieri și ziceri țărănești, revista Martor, caiete de meșteri, cataloage de expoziții – oferite spre vânzare publicului interesat.

Ateliere / întâlniri

După experiența pozitivă a atelierelor – demonstrații din cadrul edițiilor anterioare, continuăm întâlnirile cu câțiva dintre iconarii și crucerii dedicați împărtășirii tehnicii meșteșugului, a căror abordare dezvăluie căutări și reconstituiri personale ale meșteșugului Icoanei și o raportare adecvată la canon și tradiție. Adresăm astfel copiilor, dar și adulților, invitația de a descoperi cum desenau iconarii vechi izvoadele și zugrăveau icoanele, pictând pe dosul sticlei sau pe lemn grunduit, cum se însemnează și se încrustează pristolnicele și icoanele de vatră în cadrul unor ateliere ținute de artiști și meșteri iconari.

Vineri, 10 septembrie

orele 14.00 – 15.00 şi 16.00 – 17.00 – Ateliere de pictură cu Radu Dincă

Sâmbătă, 11 septembrie

orele10.30 – 12.00 – Ateliere de pictură cu Angela Ludoșanu

orele 13.00 – 15.00 – Ateliere de încrustat în lemn cu Vasile Moldoveanu

Înscrierile pentru ateliere se fac la: [email protected] / cost atelier: 25 lei / persoană

Prețul biletului de intrare la târg: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 2 lei. Elevii beneficiază de intrare liberă la târg, pe perioada vacanțelor școlare.

Coordonator târg: Lila Passima // [email protected]

Contact / comunicare / detalii organizare: Monica Chiorpec // [email protected]

Contact ateliere: Monica Chiorpec // [email protected]

Icoana reprezintă una dintre mărcile Ortodoxiei. Ea însoțește întreaga istorie a acesteia, ilustrând, prin culorile și reprezentările sale, evoluțiile și conflictele sale. Departe de a reprezenta o simplă operă de artă, icoana este în sine o formă de teologhisire, o exprimare plastică a dogmelor sintetizate de către părinți, ce poate fi experiată de către orice credincios. Mai mult decât atât, cultul icoanelor reprezintă unul dintre principalele lianturi ale comuniunii ortodocșilor, venerarea acestora fiind un limbaj universal în întreg mediul ortodox, din Egipt și până în Rusia. Mai mult decât atât însă, icoana are o valoare anagogică, ce cuprinde toate semnificațiile sale de bază și este posibil cea mai importantă pentru omul de astăzi.

În vederea demonstrării acestei afirmații, este necesară o incursiune istorică, pentru a înțelege rolul și simbolismul icoanei în Ortodoxia actuală: istoria artei creștine este marcată de o dezvoltare lentă în primele trei secole de existență ale Bisericii primare, mai ales din cauza persecuțiilor cvasipermanente îndreptate împotriva creștinilor. Arta creștină propriu-zisă începe abia odată cu perioada constantiniană, când arta păgână imperială romană începe să fie convertită iar religia creștină capătă libertate de manifestare, inclusiv artistică. Astfel, așa cum se exprimă un cunoscut istoric al artei din secolul trecut: „Delicatele figuri elenistice vor putea în fine pătrunde, transfigurate, în interiorul acestei sfere transparente la care visa Plotin și în care Bizanțul își va instala cortegiile imperiale și imaginile sfinte”[1].

Însă Biserica primară s-a dovedit adesea reticentă față de reprezentările simbolurilor și a imaginilor teologice[2], dintr-o multitudine de cauze. Una dintre ele ar fi reprezentată de numărul mare de credincioși proveniți dintre iudei, în conștiința cărora persista interdicția veterotestamentară a reprezentărilor divine. De asemenea, conducătorii Bisericii primare au căutat să-i ferească pe convertiții proveniți din rândurile păgânilor de a reveni la adorarea imaginilor[3]. De aceea, adesea Bierica a recurs la unele reprezentări simbolice, mai ales pentru a-L înfățișa pe Mântuitorul Hristos, precum porumbelul, peștele, lira ori ancora[4].

Această perioadă a începuturilor, cu manifestările ei artistice simple, a luat sfârșit însă odată cu acordarea libertății cultului creștinilor de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Dezvoltarea artei creștine înregistrată ulterior și-a găsit justificare nu numai în nou dobânditul statut al Bisericii creștine, ci și în scrierile patristice, numeroși Părinți arătând lămurit posibilitatea și necesitatea reprezentărilor iconografice și respingând argumentele celor ce se împotriveau acestora. Astfel, potrivit Sfântului Atanasie cel Mare: „Nu Dumnezeu îl imită pe om; dimpotrivă, datorită lui Dumnezeu, Care este în mod suveran și singurul adevărat Tată al Fiului Său, oamenii au fost la rândul lor numiți tații copiilor lor”[5].

Teologia icoanei

Dezvoltarea teologiei și elaborarea noțiunilor ei operante a contribuit de asemenea la fundamentarea teologică a artei iconografice, una dintre cele mai importante noțiuni legate de aceasta fiind acea de ipostas.

Deosebirea clară dintre natură și ipostas este făcută de către Sfântul Vasile cel Mare, în cadrul Epistolei 38 către fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, unde ierarhul capadocian arată că primul pas constă în a distinge natura și ipostasul. Natura (ousia) reprezintă ce este comun. Ipostasul stă dedesubt (hypo), și desemnează o realitate căreia i se semnifică în elementul propriu, dincoace de natura sa comună. „Omul” desemnează o ousia, dar „acest om”, cu un nume, detașat sau delimitat de această natură comună,e un ipostas. Este deci necesar ca ipostasul să deseneze conturul (perigraphe) acestei realități pe care noțiunea comună de substanță (sau de natură) o lasă nelămurită (aperigraphon). Ipostasul se   distinge de natura comună prin tot ceea ce descrierea unei persoane trebuie să menționeze ca trăsături caracteristice, astfel încât să nu o putem confunda cu alte persoane[6].

Astfel, în cuvintele arhiepiscopului Cezareei Capadociei: „ceea ce-i specificat într-un chip propriu e arătat prin cuvântul «ipostas» … Acesta-i ipostasul: nu noțiunea nedefinită a substanței, care  nu găsește nicio stabilitate în urma comunității lucrului specificat, ci acea noțiune care delimitează și definește ceea ce-i comun și nehotărât într-un anume obiect determinat cu ajutorul însușirilor sale proprii … așadar principiul deosebirii, pe care ai recunoscut-o, în cazul nostru, dintre ființă și ipostas, dacă-l transpui ca să-l aplici în dogmele divine nu te vei înșela. Tot ce gândirea ta îți poate sugera în legătură cu modul de existență al Tatălui vei putea s-o cugeți atât despre Fiul, cât și despre Duhul Sfânt … Și întrucât în Sfânta Treime deosebirea dintre persoane se face ținând seama de notele proprii ale fiecăreia dintre ele, tot așa stau lucrurile și când considerăm ceea ce e comun tuturor celor trei persoane, de pilsă când vorbesc de o ființă necreată sau care e mai presus de orice înțelegere, sau orice altceva asemănător nu o vom concepe global pentru ca să deosebim ceea ce-i particular; vom căuta numai semnele care ne vor îngădui să distingem clar și fără confuzie noțiunea despre fiecare persoană de cea a persoanelor considerate global”[7].

Privitor anume la imaginea Mântuitorului Hristos, Sfântul Vasile cel Mare face referire la noțiunea de chip, pornind de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Evrei 1, 3, potrivit căruia Fiul este „strălucirea slavei și chipul ființei lui Dumnezeu”. Astfel, ierarhul capadocian explicitează că: „…trupul se cuprinde cumva și în chip, dar altul este înțelesul chipului și altul cel al trupului. Iar definiția ce s-ar da uneia dintre aceste două cuvinte nu s-ar potrivi cu cea a celeilalte; totuși, cu toate că mintea poate face deosebire între chip și între trup, ființa nu admite această deosebire, ci le concepe împreună, unul cu altul. Așa crede apostolul că ar trebui să cugetăm … nici nu ni s-ar fi păstrat noțiunea chipului dacă el n-ar cuprinde în el și asemănarea expresă și neschimbabilă. Deci, dacă înțelegem frumusețea chipului ajungem în același timp și la înțelegerea modelului … Aceasta nu-i ca și cum am vedea în chipul conturat calitatea de nenăscut a Tatălui (în realitate aceasta ar fi exact același lucru, nu ceva diferit), ci ai recunoaște Bunătatea nenăscută din Bunătatea născută … De aceea ipostasul Fiului e într-un fel făptura și înfățișarea care ar permite recunoașterea Tatălui, iar ipostasul Tatălui e recunoscut sub forma Fiului, deși atributele pe care le știm în Ei rămân spre deosebirea netă a ipostasurilor”[8].

Mai mult decât atât, în Panegiricul la martirul Varlaam, Sfântul Părinte capadocian îi îndeamnă pe pictorii creștini să-l glorifice prin operele lor pe marele sfânt, deoarece culorile lor erau mai potrivite decât cuvintele sale: „De ce, prin cuvintele mele copilărești, să micșorez slava acestui ilustru atlet? Să-i încredințăm elogiul unui limbaj mai elocvent, unor trâmbițe mai răsunătoare. Veniți în ajutorul meu, pictori celebri ai faptelor eroice. Îmbunătățiți prin arta voastră imaginea imperfectă a acestui strateg; faeți să străluceaacă în culorile picturii pe atletul victorios pe care eu l-am înfățișat cu atât de puțină strălucire; vreau să fiu învins de către voi prin imaginea curajului  martirului: m-aș bucura să fie depășit astăzi de talentul vostru. Arătați-ne, reprezentată cu grijă, lupta mâinii împotriva focului; arătați-ne luptătorul înfățișat măiestrit în pictura voastră; arătați-nne demonii urlând, căci ei sunt astăzi îndepărtați de victoria martirilor, mulțumită artei voastre; faceți-i să vadă această mână arsă și biruitoare. Și înfățișați de asemenea, în pictura voastră, pe Cel ce stăpânește asupra luptei și a biruinței, pe Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor”[9].

Reprezentarea iconorafică a Mântuitorului

Întreaga problematică a reprezentării iconografice a Fiului lui Dumnezeu Cel Întrupat gravitează în fond în jurul misterului chenotic, înfățișat în Epistola către Filipeni 2, 7: „Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om”. Principalul termen al versetului este acela legat de „deșertarea” ori „golirea” Mântuitorului de slava Sa dumnezeiască în momentul venirii între oameni[10], redat în textul grecesc prin termenul „ἐκενωσεν” – ce desemnează primul aspect din viața pământească a Mântuitorului Hristos, anume starea Sa de umilință și deșertare de sine, din momentul Întrupării până la Răstignirea pe cruce. În traducerea englezească din Biblia King James, sensul acestei expresii este redat, stângaci, prin sintagma „made himself of no reputation”, pe fondul disputei privitoare la măsura în care Fiul lui Dumnezeu a renunțat la atributele Sale divine pentru a Se întrupa[11]. Această chestiune fusese lămurită anterior de către Sfântul Grigorie Teologul, care arătase că Mântuitorul S-a „deșertat pe Sine” fără a Se lipsi de firea dumnezeiască, ci „numai de slava și demnitatea Sa divină”[12]. Umilința, supunerea și renunțarea de sine sunt trei dintre principalele trăsături ale vieții pământești a Mântuitorului Hristos, ce trebuie a fi impropriate și de creștini, deoarece, așa cum afirmă întregul Nou Testament, omul care se smerește pe sine va fi slăvit (cf. Matei 23, 17, Luca 14, 11; 18, 14)[13]. Totodată, această „deșertare” la care se referă Sfântul Apostol Pavel semnifică totodată și deplina asumare a firii omenești de către Mântuitorul Hristos, așa cum putem observa și în textul Epistolei către Evrei (2, 17)[14].

Termenul de „chip”, redat aici prin „μορφῂν”, reprezintă, în viziunea întregii exegeze patristice, așa cum este ea ilustrată de către Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur și Teofilact, cele două firi unite în persoana Mântuitorului Hristos, în timp ce alăturarea, în cadrul acestei verset, a atributului de rob – redat prin „δούλου” desemnează în mod clar firea omenească a Mântuitorului[15], existând o paralelă între acesta și textul din cartea profetului Isaia (52, 13), referitor la asumarea „chipului de rob”[16]. Acest fapt este explicat în felul următor de către Sfântul Chiril al Alexandriei, în Glafire: „Căci I-a trebuit chipul slujirii pentru a face lucrurile slujirii”[17].

Suprema dovadă a firii umane a Mântuitorului este oferită de Sfânta Scriptură în episodul din grădina Ghetsimani, de pe Muntele Măslinilor, prin rugăciunea rostită de trei ori: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.” (Matei 26, 39). Aşa cum o arată Sfântul Ioan Gură de Aur: „prin cuvintele: Dacă e cu putinţă să treacă, a arătat firea Lui omenească, iar prin cuvintele: Dar nu cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu, a arătat virtutea şi înţelepciunea Lui, învăţându-ne să urmăm lui Dumnezeu, chiar dacă firea noastră ne trage în altă parte […] a unit cuvintele cu faptele, ca şi cei mai cârtitori oameni să creadă că a fost om şi a murit”[18].

Această concluzie a viziunii ortodoxe asupra reprezentării iconografice a Fiului lui Dumnezeu Cel Întrupat a fost afirmată într-o manieră conclusivă de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a arătat lămurit că motivul Întrupării este dorința lui Dumnezeu de a aduce creația la adevăratul ei scop și, ca o dovadă a bunătății Sale, El S-a arătat oamenilor, prin Întruparea Fiului, Care S-a făcut icoană a acestei bunătăți: „Căci El trebuia să Se creeze în chip neschimbat ca noi, primind, pentru nemăsurata iubire de oameni, să Se facă chipul și simbolul Său și să Se arate din Sine în mod simbolic pe Sine; și prin Sine, Cel arătat, să călăuzească spre Sine, Cel cu totul ascuns în nearătare, toată creația și să ofere oamenilor, cu iubire de oameni, prin lucrarea dumneziească în trup, semnele vădite ale infinității nearătate și ascunsee dincolo de toate și cu neputință de a fi înțeleasă sau numită de niciuna din existențe, în niciun mod”[19]. Sau, altfel spus: „Identic cu noi prin aspect, El a devenit propriul Său tip și simbol. El S-a arătat ca simbol El Însuși, pornind de la El Însuși; El a dus de mână întreaga creație, manifestat prin El Însuși în vederea Lui Însuși, ca fiind complet ascuns întrucât nu Se arată”[20].

Reprezentarea chipurilor în icoane

Viziunea teologică a Sfântului Ioan Damaschin cu privire la reprezentarea chipurilor în icoane și venerarea acestora de credincioși este astfel subsumată de către istoricul bisericesc german Hans-Georg Beck: „Icoana este sublimată într-o instituție a Bisericii necesară pentru mântuire, iar tainele aproape că sunt uitate! Cine nu urmează asta neagă întruparea lui Dumnezeu și este un disprețuitor al materiei create de Dumnezeu. Întruparea nu este doar legitimarea în sine a reprezentării lui Hristos – și chiar a sfinților – ci și a tuturor formelor de cult care stau în legătură cu asta. Cultul icoanelor este o datorie. Vederea este mai presus de auz în ce privește forța pe care o are cuvântul lui Dumnezeu, imaginea explică mai bine cuvântul lui Dumnezeu, cu o claritate care nu îi este dată cuvântului. Expresia paulină despre Fiul – chip al dumnezeiescului Tată este pusă fără multe nuanțe în relație cu raportul dintre Hristos și chipul Lui. Și astfel apare la Ioan Damaschinul în cele din urmă propoziția capitală: «Am văzut imaginea lui Dumnezeu în chip de om, iar sufletul meu a fost mântuit»”[21]. Această concepție se regăsește, într-o formă mult mai concisă, și în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin: „Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui, S-a făcut om cu adevărat pentru mântuirea noastră și S-a făcut om, nu cum S-a arătat lui Avraam în chip de om și nu cum S-a arătat profeților, ci S-a făcut om în chip substanțial și real -, a locuit pe pământ, a petrecut cu oamenii, a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, S-a înălțat, și toate acestea s-au întâmplat în chip real și a fost văzut de oameni; deci, când s-au făcut acestea, s-a înfățișat în icoană chipul Lui spre a ne aduce aminte de El și spre a căpăta învățătură noi, care n-am fost de față atunci, pentru ca, fără să fi văzut, dar auzind și crezând, să avem parte de fericirea Domnului”[22].

Efectele chenozei, ale smeririi Fiului lui Dumnezeu, Care de bunăvoie a primit a pătimi ca un om pentru a ridica firea omenească cea căzută, sunt permanent actualizate în cadrul Bisericii creștine, unde, prin primirea harului la Botez, fiecare om își împropriază mântuirea obiectivă, dobândită de către Mântuitorul. Totodată, chenoza reprezintă un model permanent actual și un îndemn pentru fiecare om, de a se apropia cât mai mult de asemănarea cu Dumnezeu, Care „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2, 6-7).

În Biserica Ortodoxă, omul primește așadar arvuna îndumnezeirii încă din viața aceasta, de aceea, după cum concluzionează Părintele Dumitru Popescu, putem spune că: „Ortodoxia consideră că procesul îndumnezeirii omului începe aici pe pământ, în virtutea întrupării reale a Cuvântului lui Dumnezeu și e operei Lui mântuitoare, în hotarele lumii naturale”[23].

[1] Kostas Papaioannou, La Peinture byzantine et russe, Rencontre, Lausanne, p. 12.

[2] A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, traducere Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, editura Polirom, Iași, 2010, p. 265.

[3] Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, trad. fr. Dom H. Leclerq, tom III, partea a II-a, Letouzey et Ané, Paris, 1910, pp. 603-604.

[4] Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, p. 606.

[5] Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 15 – Scrieri. Partea I, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 105.

[6] Alain Besançon, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, trad. Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 1996, p. 127.

[7] Sfântul Vasile cel Mare, „Epistola 38, către fratele său Grigorie”, trad. Pr. Constantin Cornițescu și Pr. Teodor Bodogae, col. PSB, vol. 12 – Scrieri. Partea a treia, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, pp. 178-179.

[8] Sfântul Vasile cel Mare, „Epistola 38, către fratele său Grigorie”, pp. 184-185.

[9] Apud Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, p. 611.

[10] Merrill C. Tenney, Studiu al Noului Testament, trad. Livius Percy, ed. Cartea Creștină, Oradea, 2008, p. 379.

[11] The Interpreter’s Bible, vol. XI, Abingdon, Nashville, 1973, p. 49.

[12] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 127.

[13] William Barclay, The Letters to the Philippians, Colossians and Thessalonians, Westminster John Knox Press, Louisville, p. 38

[14] The Interpreter’s Bible, p. 50

[15] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, pp. 91-92.

[16] The Interpreter’s Bible, p. 49.

[17] Sfântul Chiril al Alexandriei, apud. Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 128.

[18] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia LXXXIII, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 23, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 939.

[19] Sfântul Maxim  Mărturisitorul, Ambigua, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 80, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983, p. 164.

[20] Sfântul Maxim  Mărturisitorul, Ambigua, p. 166.

[21] Hans-Georg Beck, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin, trad. de Vasile Adrian Carabă, ed.  Nemira, București, 2012, pp. 166-167.

[22] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 214.

[23] Pr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 201.

Bibliografie:

1. Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 15 – Partea I, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
2. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia LXXXIII, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 23, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 80, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983.
5. Sfântul Vasile cel Mare, „Epistola 38, către fratele său Grigorie”, trad. Pr. Constantin Cornițescu și Pr. Teodor Bodogae, col. PSB, vol. 12 – Partea a treia, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
6. Barclay, William, The Letters to the Philippians, Colossians and Thessalonians, Westminster John Knox Press, Louisville.
7. Beck, Hans-Georg, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin, trad. de Vasile Adrian Carabă, ed. Nemira, București, 2012.
8. Besançon, Alain, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, trad. Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 1996.
9. Hefele, Charles Joseph, Histoire des Conciles, trad. fr. Dom H. Leclerq, tom III, partea a II-a, Letouzey et Ané, Paris, 1910.
10. Mircea, Ioan, Dicționar al Noului Testament, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
11. Papaioannou, Kostas, La Peinture byzantine et russe, Rencontre, Lausanne.
12. Popescu, Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
13. Tenney, Merrill C., Studiu al Noului Testament, trad. Livius Percy, ed. Cartea Creștină, Oradea, 2008.
14. Vasiliev, A., Istoria Imperiului Bizantin, trad. Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, ed. Polirom, Iași, 2010.

Crinii dragostei

23 martie – 4 aprilie 2021, Sala Acvariu

Muzeul Naţional al Țăranului Român

Iubirea pentru Maica Domnului, în al cărei chip minunat copiii își văd adesea propriile mame, i-a însuflețit și anul acesta pe artiștii mici și mari ai Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

Pentru ei, drumul către Sfintele Paști sau „drumul Păresimilor” este încununat, an de an, de bucuria întâlnirii cu Maica Domnului, în Ziua Buneivestiri. Icoanele lucrate de ei, sfintele cruci modelate și pictate sunt darul către ființele dragi pentru care Maica Domnului este modelul absolut. Mame, dăscălițe, bunici, primesc și ele, în această zi „Crinii dragostei”, din mâini iubitoare și calde inimi de copii.

Vernisajul expoziției va avea loc marți, 23 martie, la ora 16.30, în Sala Acvariu a Muzeului Naţional al Țăranului Român. Invitat special – Doina Lavric-Parghel.

Expoziţia va putea fi vizitată la Sala Acvariu, până la 4 aprilie 2021, de marţi până duminică, între orele 10.00 şi 18.00. Luni este închis. Intrarea este liberă.

Călătorii care tranzitează în luna martie aerogara din Otopeni pot vedea icoane și reprezentări ale sfinților voievozi și domnitorilor din cele trei provincii românești. Lucrările au fost realizate în cadrul celei de-a VI-a ediții a Simpozionului Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”, care a avut loc în noiembrie anul trecut. Alături de piesele realizate in timpul atelierelor deschise, ce au avut loc la Centrul Cultural ”Ion Manu”, sunt expuse și modelele care au folosit drept sursă de documentare și de inspirație: tablourile votive, păstrate in biserici românești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

Ioan Popa, pictor, coordonatorul proiectului: ”O lecție de istorie vizuală”

Expoziția aceasta vine ca o finalitate obligatorie pentru atelierele tematice din luna noiembrie, artiștii trebuie recompensați și astfel. Spațiul de expunere a lucrărilor însă dă proiectului dimensiuni pe care cred că nu le-ați intuit atunci când ați pus ideea în practică.

Da. Este o expunere care are ca prioritate prezentarea istoriei țării noastre, a personalităților și a figurilor marcante din toate cele trei provincii românești, chipuri ce au fost iconicizate și ilustrate în cadrul Simpozionului internațional ”Iconari în Otopeni”. Lucrările sunt expuse într-un spațiu de maximă fluență, mai ales pentru călătorul străin, turistul care ne vizitează și urmează să-și fixeze niște repere, niște puncte, niște obiective speciale ale României. Le va găsi concentrate în forma acestor icoane și tablouri votive, care sunt însoțite în reprezentările lor de principalele ctitorii. Este o invitație pentru turiști să le viziteze și apoi să dea o mărturie mai departe pe unde va ajunge.

În învălmășeala aeroportului, cafenele, duty free, check in, bagaje, îmbarcare, credeți că există și răgaz pentru a arunca fie măcar și o privire în fugă peste aceste lucrări? Nu credeți că tematica ar putea intimida?

Cred că impactul va fi unul bun, spațiul de expunere este unul neobișnuit, un areal unde de obicei vezi doar publicitate sau afișaje comerciale. Tocmai de aceasta vrem ca cel care trece să plece cu un plus de informație și de cunoaștere mai specială a trecutului nostru.

Sunt expuse 14 lucrări, tempera pe lemn, frescă, sculptură, mozaic, desen pe hârtie și pergament. Alături, printuri de mari dimensiuni cu modelele de unde s-au inspirat iconarii. Am înțeles că modelele au fost extrase din biserici vechi importante din toate cele trei provincii românești. Și texte informative.

A fost o muncă serioasă și sperăm să fie cu rezultate pentru cei care vor prelua aceste imagini. S-a făcut o catalogare foarte atentă de către specialiști, de către istorici, cu datare, cu atribuire corectă a fiecărei ctitorii. Ca atare, putem spune că în acest hol al Aeroportului Internațional Otopeni avem reprezentate toate monumentele istorice și bisericile vechi importante din România. Este o informație foarte vastă, o lecție de istorie vizuală, care te atrage, te îmbie la răgaz, atât cât permite acest loc, de obicei aici ești contra-timp, însă oricând se poate reveni la informație, se poate accesa blogul acestui eveniment. În scurt timp va fi finalizat și catalogul acestei ediții în care vor fi prezentate toate imaginile și textele de specialitate.

La sfârșitul fiecărei toamne, de șase ani încoace se organizează Simpozionul Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”. O săptămână de evenimente: ateliere de pictură, discuții, conferințe.

Simpozionul este un laborator de lucru, câteva zile în care artiști și iconari cu preocupări diverse, cu orientări diverse se întâlnesc, pun împreună toate experiențele lor din ateliere sau de pe șantierele de lucru, discută și analizează. Sunt invitați și specialiști din diferite domenii, tocmai pentru a avansa și a afla mai multe detalii despre tema în cauză. Așa cum a fost și la ultima ediție, în noiembrie anul trecut, când punctul de interes a fost prezentarea domnitorilor și a sfinților voievozi, pentru ca la final să se poată găsi noi rezolvări, noi iconografii pentru aceste teme care sunt mai puțin accesate. 

Care va fi tema ediției din 2019?

Ca în fiecare an va fi o temă legată de declararea anului omagial de către Patriarhia Română. 2019 fiind anul omagial al satului românesc ne vom îndrepta spre iconografia de factură populară, de factură provincială: de exemplu, pictura din Transilvania, din micile biserici ctitorite de boieri și de țărănimea română. Ca atare, va fi o abordare de stil mai rustic, mai puțin folosit de breasla noastră. Vom investiga în această direcție. Iar ca tematică e posibil să facem o selecție cu sfinții din mediul rural, cei din Mărginimea Sibiului. Încă este în lucru tema, dar din nou este una foarte provocatoare.

Mădălina Mirea, curatorul general al expoziției:

Practic, alături de sfinți, care au deja o iconografie clară, au fost incluși și domnitori. Unii foarte cunoscuți, de exemplu Mihai Viteazul știm că are în conștiința publică o imagine foarte precisă, la alții însă încă se lucrează la reprezentarea iconică. A fost o ediție în care fiecare iconar a ales să înfățișeze un domnitor local, din zona din care a venit.

Atelierele din noiembrie anul trecut au fost pregătite și prin câteva excursii de documentare în toate regiunile istorice ale României de unde s-a adunat un material vizual extraordinar de dens și de consistent. Cei care tranzitează acum aeroportul pot admira lucruri ce se văd foarte rar, la care nu ai acces ca vizitator în mod normal. Este foarte bine că această expoziție are loc în aeroportul Otopeni, în primul rând pentru că organizarea ei este legată de orașul Otopeni, de Centrul Cultural ”Ion Manu”, și în al doilea rând cred că are o mai largă vizibilitate pentru publicul român dar și străin.

Pictorul Viorel Maxim, autorul unui portret în mozaic al regelui Ferdinand I, Întregitorul României:

Oarecum am fost luat prin surprindere, nu mă așteptam să primesc drept temă un domnitor. A trebuit să mă documentez un pic, așa că am văzut cam toate reprezentările regelui Ferdinand. Am ales, probabil, poza cea mai cunoscută, mai reprezentativă. Am găsit fotografii și din tinerețe și picturi, dar am ales o poză la maturitate. Am oscilat între a face un portret realist sau o stilizare spre pictura bizantină; am încercat un compromis, sper că am și reușit. Conceptul pentru care am optat este tip medalie, portretul și alte câteva mici detalii sunt din smalț, scrisul este din aur, însă multe detalii sunt preponderent din piatră naturală. Piatra naturală se armonizează de la sine, nuanțele sunt mai plăcute, nu sunt așa sintetice și se armonizează foarte bine. Cum coroana regilor României este realizată din oțelul tunurilor de la Plevna, pentru reprezentare am ales o nuanță de aur roșcat.

În ansamblu a fost o muncă frumoasă, dar și grea. Mozaicul este foarte frumos văzut din afară. Din interior, este desigur frumos, dar și foarte dificil. Înseamnă foarte multă tehnică, este greu și cu materialele, cu montajul pe perete. Dacă-ți place este ușor!

Coborârea de pe Cruce (secolul XVI), icoană expusă la Muzeul Național de Artă al României, comandată de către Doamna Despina Milița după moartea timpurie a fiului său, Teodosie, este o paralelă unică între divinitate și om.

Filosoful geman Martin Heidegger afirma că „arta este o punere în operă a adevărului”, iar continuând această axiomă am ajunge să spunem că arta plastică este transpunerea fluentă a emoțiilor în culoare. Iată de ce, fiind deciși să aflăm cât de adevărată este această idee, am purces la o călătorie prin galeriile Muzeului Național de Artă al României. Fiind basarabeancă de origine, am fost impresionată de impozantul bastion al frumosului național. Purtând pecetea timpului pe fiecare element, Muzeul reușește să ajungă pe picior de egalitate cu alți reprezentanți europeni de tradiție.

Muzeul Național de Artă al României. Foto: trecator.ro

Structurat într-o manieră logică, Muzeul prezintă trei expoziții de artă plastică și iconografică aranjate cronologic (de la medieval spre modern), dar și geografic (traversând toată România, de la Moldova până în Transilvania). Și dacă modernismul m-a impresionat cu lucrări bogate în culori și expresivitate, inima mea a rămas în sălile Galeriei de Artă Veche Românească, unde se regăsesc, în mare parte, lucrări din aria iconografică și bisericească.

Am petrecut clipe în șir în fața icoanei Coborârea de pe Cruce, hipnotizată de energia pe care aceasta o emană și de misterul care stă în spatele ei. Am presupus că ar avea o taină, pentru că scena redată, personajele pecetluite pe icoană spun mai multe decât pare la prima vedere.

Tabloul iconografic, datat în perioada 1522 – 1523, o are  în centrul compoziției pe Maica Domnului cu Iisus Hristos în brațe, imediat după momentul când Acesta este coborât de pe cruce. În spatele figurii materne se regăsește imaginea apostolului Ioan, preaiubitul Său ucenic, pe care Iisus, în ultimele clipe, lasă grija mamei sale. “Iată fiul tău!”, i-a strigat de pe cruce Domnul Maicii Sale îndurerate, arătând spre Ioan, singurul din cei doisprezece care Îl urmase în tăcere până pe Golgota. La picioarele Domnului Iisus o avem pe Maria Magdalena, a cărei figură exprimă o smerenie deosebită. Toate figurile biblice au imprimate pe chipuri o durere aparte, trasă de penelul iconografului cu deosebită subtilitate. Trupul lui Iisus poartă nu doar însemnele durerii, ci și o paloare aparte, culoarea menținând registrul întregii lucrări. Gama cromatică aleasă de către artist transmite și ea un mesaj, în care se ascunde o tristețe și deznădejde deosebite.

Ceea ce apare, la prima vedere, într-o disonanță este figura altei mame redate pe această icoană, ținând în brațe un băiat încoronat, fapt care denotă apartenența la familia regală. Săpând în sursele istorice, am descoperit că acest element vine să sublinieze o paralelă unică între durerile materne. Pe de o parte, o avem pe Maica Domnului, iar pe de altă parte, o avem pe Doamna Despina Miliţa deplângând moartea fiului său Teodosie.

Această Doamnă, pe numele său de botez Elena, dar intrată în istorie ca Despina Miliţa este descendentă a familiei imperiale bizantine Cantacuzino, fiica lui Iovan Brancovič, din familia despoţilor sârbi, nepoata mitropolitului Maxim Brancovič şi soră vitregă cu Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş.

Doamna Despina Milița. Foto: wikimedia.org

S-a căsătorit cu Neagoe Basarab, viitorul Domnitor al Țării Românești, rudă cu marii boieri Craioveşti, în 1504. Au avut împreună şase copii: Ion, Petre şi Anghelina, morţi înainte de vreme, Teodosie, Ruxandra şi Stana. „Viaţa împreună a acestor doi soţi, care s-au înţeles şi s-au iubit, a fost închinată Bisericii şi artei … au strâns, în timpul domniei lor, o întreagă comoară: Evanghelii de aur, căţui de argint, sfeşnice, cruci, inele, paftale, ceşti, toate podoabele ce se puteau culege sau face la noi sau aiurea”, nota autorul Constantin Gane.

Și pentru că destinul lor s-a împletit cu imaginea credinței vii, cele două capete regale au ctitorit împreună biserica Sf. Gheorghe, schitul Ostrov din Călimăneşti, au sprijinit zugrăvirea sau refacerea mănăstirilor Dealu şi Glavacioc, a bisericii Mare din Snagov şi a celei din Tismana, înzestrându-le cu frumoase şi costisitoare obiecte de cult. Cea mai importantă ctitorie a fost biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeş, pentru construcţia căreia, spune tradiţia, Doamna a făcut un mare sacrificiu financiar: vânzarea bijuteriilor moştenite de la familia sa din Serbia.

De ce și cum a apărut imaginea Doamnei Milița și a fiului său pe o icoană votivă? Răspunsul se ascunde în chiar originea ei, aceasta fiind o comandă specială a Doamnei pentru biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeș. Locul ei este chiar potrivit în această compoziție iconografică, mai ales că însuși Iorga, marele nostru istoric, o cataloga drept „unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române. Foarte evlavioasă, iubind ca şi Neagoe clădirile, juvaierele, cărţile preţioase, bună soţie şi duioasă mamă, ea nu-şi dezminţea neamul înalt din care se cobora”.

Viața ei a fost însă, sortită unei mări de lacrimi și unei dureri imense. Rămasă văduvă în 1521, aceasta vede cum fiul ei Teodosie este încoronat la frageda vârstă de 16 ani. Pe fondul luptelor pentru putere existente în țară, Teodosie ajunge la Constantinopol, unde caută sprijin, dar moare la 1522. Profund îndurerată de pierderea fiului preaiubit, Doamna Despina Milița comandă această icoană, în colțul stâng al căreia este scris: „Despina făcu să se zugrăvească însăşi cernita sa fiinţă, purtând pe braţe copilul încoronat care nu mai era acuma printre cei vii”.

Inscripția mai conține și rugăciunea adresată Maicii Domnului: „Stăpână, primeşte sufletul robului tău Ion Teodosie Voevod şi adu-l la judecata ta, Doamna Despina.”

Sacralitatea acestei icoane și durerea care i-a dat naștere o fac parte importantă a patrimoniului nostru cultural, având menirea să ne aducă aminte de restriștea vremii și de condiția maternă, care dincolo de trecerea timpului este la fel actuală și de sensibilă.

Vă îndemn ca, atunci când veți trece prin Sala 2 a Galeriei de Artă Veche Românească, să vă opriți pașii pentru a privi cu evlavie imaginea celor două mame îndurerate și a rememora că doar Dumnezeu ne este călăuză și sprijin în clipe de tristețe.

În urmă cu câteva luni, un preot mi-a spus, printre multe alte cuvinte înțelepte, faptul că Biserica însăși este un spital care oblojește sufletul omului. În urma unei scurte vizite în istoricul oraș Alba Iulia, am trecut pragul unui loc despre care pot spune, fără teama de a greși, că reuneşte ambele instituții: în incinta primului spital militar din România a fost inaugurat un muzeu al icoanei și cărții religioase. Museikon este singurul muzeu de artă religioasă din țară, precum și noua instituție de care albaiulienii se pot bucura și prin care își pot îmbogăți atât intelectul, cât și duhul. Matricea Românească a fost invitată vineri, 28 aprilie, la inaugurarea acestui pol cultural, născut în urma proiectului „MUSEIKON. Un nou muzeu al icoanei revitalizează o clădire monument istoric restaurată în Alba Iulia”, finanțat printr-un grant oferit de Islanda, Liechtenstein și Norvegia.

Cu toate că, în spațiul românesc, granița dintre patrimoniul cultural și cel religios este fină, ba pe alocuri chiar inexistentă, pentru că adesea cele două se întrepătrund, la Museikon vizitatorii sunt invitați să cunoască icoana transilvană, să rezoneze la nivel spiritual cu ea, dar și să aibă contact cu cărțile de cult, acesta fiind unul dintre principalele scopuri ale entității nou înființate.

Și pentru că semnificația cea profundă a icoanei este aceea a comuniunii omului cu Dumnezeu, la inaugurarea Museikon a avut loc și sfințirea acestui spațiu, de către Arhiepiscopul Alba Iuliei, Irineu. Evenimentul de vineri a fost organizat de Consiliul Județean (CJ) Alba, Muzeul Național al Unirii, Arhiepiscopia Ortodoxă a Alba Iuliei și de Muzeul Universității din Bergen (Norvegia).

Museikon, primul muzeu al icoanei și cărții religioase din România, va găzdui mii de obiecte de patrimoniu religios

„E ciudat cum județul actual a reușit să concentreze cele mai importante figuri de artiști români transilvăneni, și nu numai, care au venit și au lucrat pentru comunitățile de aici. De ce aici și nu pentru altele, aș avea un răspuns: pentru că aici au fost oameni mai cu dare de mână, au putut plăti mai mult, au avut mai din timp șansa să-și înfrumusețeze bisericile, au fost mai luminați și și-au dat seama că trebuie să facă ceva și pentru Casa lui Dumnezeu. Asta a adus la apariția unei colecții incredibile, și trebuia făcut ceva cu ea. Suntem la începutul mileniului III, vorbim de patrimoniu cu aplomb și suntem foarte entuziasmați de ce o fi aia, «vai de mine!». Dar clădirile pică pe noi, obiectele se sfărâmă și ce facem, facem cu banii altora. Așa a fost și în această situație”, a declarat, pentru Matricea Românească, muzeograful Ana Dumitran, de la Muzeul Național al Unirii.

„La icoană te rogi şi dacă eşti credincios, şi dacă nu eşti”

Unul dintre motivele pentru care acest proiect s-a născut a fost acela al prezenței tradiției de iconari în Alba, una ce merită conservată şi promovată, întrucât meșterii sunt din ce în ce mai puţini. Ion Dumitrel, președintele CJ Alba, a dezvăluit auditoriului că, odată cu restaurarea vechiului spital în care se află Museikon, se va da startul la amenajările multor alte instituții culturale din oraș, care au nevoie de atenție: Sala Unirii, Muzeul Unirii sau Cercul Militar.

Icoana rămâne centrală pentru spiritualitatea transilvană

„Am început cu icoana, pentru că în tot ceea ce ne dorim să facem pentru acest loc minunat al României, trebuie să începem cu o rugăciune, întotdeauna în fața icoanei. Cât de credincios sau necredincios este cineva, când trece prin fața icoanei, tot se roagă. Sunt convins că și colegii s-au rugat”, a mărturisit Dumitrel.

„Un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit”

Muzeul va fi populat cu toate obiectele de patrimoniu din arhivă în câteva luni, întrucât normele în vigoare spun că piesele trebuie găzduite de un spațiu nou creat abia după jumătate de an, pentru a nu fi afectate de umiditate. Însă din toamnă – tot atunci când va avea acces şi publicul -, încăperile răcoroase și albe vor cuprinde tezaur, icoane pe sticlă sau pe lemn și cărți rare bisericești, din colecțiile Arhiepiscopiei locale și ale Muzeului Național al Unirii. Faptul că icoana este una dintre cel mai des întâlnite mărturii ale istoriei românești, întrucât a rezistat trecerii anilor în comparație cu alte vestigii, nu mai este o surpriză pentru nimeni. De aceea, Museikon îmbină istoria cu religia.

La inaugurarea muzeului au participat personalități locale, dar și fețe bisericești

Însă nici prezentul nu a fost ignorat, întrucât vizitatorii au la dispoziție și echipament digital modern, prin intermediul căruia pot cunoaște taina și arta iconografiei. Mai mult, elevii, dar și adulţii, sunt așteptați la atelierul de pictură pe sticlă și pe hârtie, unde vor învăța să picteze icoane, pe care le vor lua acasă.

Vizibil încântat de concretizarea proiectului, Henrik von Achen, directorul Muzeului Universității din Bergen (Norvegia), a subliniat că Museikon are menirea de a salvgarda patrimoniul religios, reprezentat de icoanele transilvănene: „Pentru a păstra patrimoniul cultural este extrem de important ca acesta să rămână viu și accesibil. De aceea muzeul este atât de important: un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit. Patrimoniul religios nu poate fi înțeles fără credința care îl exprimă și îl definește. Avem de-a face, aici, cu dimensiunea relaționară a icoanei”.