idealism

Secretul Fericirii este un element discret care nu scapă atenției unor scriitori precum Pascal Bruckner, Frédéric Beigbeder, Michel Houellebecq și, mai nou, Alex Popa. Textul curge lin, dens în semnificații, firesc în limbaj, fără personaje metaforă, ne introduce într-o poveste contemporană despre relații, viață, dragoste, dar și resentimente, vină și frică. Miezul este preponderent tare, dur, de esență imuabilă, deși poate unele replici pot părea aleatorii, ele doar pregătesc, în cazul nostru, publicul de film – căci vorbim despre noul film românesc Secretul Fericirii – pentru unele situații inedite, izvorâte din viața trăită și nu din vreo imaginație sur-realistă. Astfel, publicul bucureștean, precum și cel național, se poate regăsi în acest film ce promite să ofere, pe cât posibil, ”secretul” unei fericiri moderne de durată.

Dincolo de noțiunea de „fericire”, care este legată în mod direct de ideal, de intangibil, de acel ceva invizibil spre care tindem, spre o desăvârșire închipuită sau nu, beatitudine existentă sau nu, fericirea din Secretul fericirii este mai aproape de inima și sufletul omului contemporan, ce încă speră și crede în valoarea prieteniei, în anumite principii morale, pe care le încalcă din frustrări, resentimente, ingratitudine sau curiozitatea de a greși. Aici se vor identifica numeroși privitori ai acestui film, ce-și propune să ne înfățiseze o lume apropiată nouă, care poate scăpa de sub control chiar sub semnul dragostei și fericirii și în zodia prieteniei. Moartea devine un laitmotiv pentru principala acțiune concentrată a filmului, care reușeste să despartă apele într- un mod complet neașteptat, inoportun poate fericirii.

Replica lui Vlad Zamfirescu de la începutul filmului, care amintește de moarte, „fezandează” la foc mic dezlănțuirile ce alunecă pe parcurs într-un bulgăre impredictibil și ușor subversiv, nu doar pentru principiile morale invocate, cât și fizic pentru personajele ce iau parte la deznodământ.

Vlad Zamfirescu, un actor valoros și popular atât în lumea teatrului cât și în lumea filmului, la debutul său regizoral izbutește să scornească o poveste firească, transparentă, care servește drept indigo stărilor și trăirilor sufletești ale unei populații călare pe fericire. Această picătură de cerneală, opera lui Vlad Zamfirescu, este introdusă publicului printr-un inception regizoral (dacă îl putem denumi astfel) pentru a decanta efectele spre final, spre deznodământul întregii povești create. Tenacitatea personajului său, stoicismul precum și latura sadică, dublată de o carismă molipsitoare, ne dezvăluie un actor de film complex ce tinde spre o complementaritate a întregii palete artistice. Aștept cu nerăbdare de la Vlad Zamfirescu, atât în sfera teatrului cât și în cea a filmului, personaje complexe (bineînțeles, lichele, căci de la ele avem ce învăța) care să dovedească principiul expus mai sus. Vlad Zamfirescu este un actor care ne poate surprinde constant. Rămâne la latitudinea sa, ori a destinului său artistic, să exploreze resursele sale interioare și să aducă spre ființă personaje care să-l definească, să-l așeze mai exact pe orbita sa artistică.

Irina Velcescu are un farmec artistic absolut molipsitor. Are o complexitate complementară cu Vlad Zamfirescu, ei formând un duo efervescent și puternic vascularizat de un sânge ce-și urmează cursul exsanguu. Fără cuvinte mari, Irina Velcescu, pe orbita sa artistică, are o direcție proprie care ne poate uimi pe viitor, așa cum izbutește și acum în personajul său din Secretul Fericirii. Felul în care depășește, face trecerea prin diferite stări pe parcursul filmului, croiește un tomograf al intensității peliculei, care la un moment dat pare că îți răstoarnă intriga, că își prăbușeste propriul drum întrezărit pe parcurs. Această prăbușire este direct proporțională cu busola pe care o ţine Irina Velcescu, o actriță care își creionează personajele cu ajutorul naturaleții și gingășiei native.

Theo Marton aduce un plus de savoare și umor la acest amestec reușit numit Secretul Fericirii. El conturează un personaj care ține replicile într-un paralelism, într-un joc actoricesc prin contrast cu personajul interpretat de Vlad Zamfirescu, care creează un cadru și mai exploziv în nucleul central al poveștii.

Secretul Fericirii este o poveste vividă, firească, fluentă, ce prinde fără excepție publicul în capcana unei confesiuni despre sine, promițător tulburătoare. Când veți păși în sălile de cinema, să pășiți cu încredere și cu această ultimă sintagmă – „promițător tulburătoare”. Rămâne întrebarea care ne va fura multe nopți: „Oare noi am fi în stare să facem așa ceva?”

Clip de prezentare Secretul Fericirii (2018, regia Vlad Zamfirescu)

Un film românesc apreciat internaţional

Secretul Fericirii, după un scenariu scris de Alexandru Popa, urmărește doi prieteni care descoperă că fericirea unuia depinde de nefericirea celuilalt, pentru că resursele de fericire sunt limitate, și reprezintă debutul regizoral al actorului Vlad Zamfirescu. Din distribuție fac parte Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu și Theo Marton.

Filmul a fost prezentat în premieră mondială la TIFF 2018 (Selecție oficială, secțiunea Zilele filmului românesc, clasat pe locul 2 în preferințele publicului, după „Un pas în urma serafimilor”, regizat de Daniel Sandu, 2017) și a fost declarat câștigător la mai multe festivaluri internaționale de film, după cum urmează: Los Angeles Film Awards, SUA, 2018 (Best Duo: Vlad Zamfirescu & Theo Marton; Honorable Mention: Narrative Feature), Virgin Spring Cinefest, India, 2018 (Silver Award: Best Debut: Vlad Zamfirescu), Burgas International Film Festival, Bulgaria, 2018 (Selectat în competiția oficială, cu proiecție specială). În luna iulie, Secretul Fericirii a fost selectat în Competiția de Lungmetraj a Festivalului ANONIMUL IFF 2018.

Secretul fericirii este o producție Movie Production Entertainment, iar producător este Cristina Dobrițoiu.

Filmul intră pe marile ecrane din România pe 19 octombrie.

Sensul generaţiei noastre de tineri e de a face pentru România ceea ce generaţia predecesorilor n-a vrut sau n-a putut.

De fiecare dată când aud un membru al generației care “a făcut Revoluția” rostind mantra “pe vremea lui Ceaușescu era mai bine”, încerc un sentiment contradictoriu. Să fie, mă întreb, paseism, confuzie psihică, sau doar o (explicabilă, de înţeles) nostalgie după tinerețea pierdută, după tovarăşele iernilor de altădată? Bineînțeles că să fii tânăr într-un regim totalitar e preferabil lui a fi bătrân într-o democrație neo-liberală (opresivă și ea, desigur, pe căi mult mai “libere”). Omul duce bine persecuția semenilor, mai greu pe cea a Timpului. Iar biologia e prea puțin interesată de politică, deși reciproca e mult mai adevărată.

Generația din care fac parte, a oamenilor între 25 și 40 de ani, nu e ostateca Istoriei – deși ar putea, prea bine, ajunge victima ei. Ceea ce nu e nicidecum un avantaj, dar nici o vină. Ni se reproșează, de către antecesori, că suntem generația fără rădăcini, uitându-se că rădăcinile le dau, sau măcar le prelungesc, cei dinaintea noastră. În sterilitatea luptelor civile și în scurmările păguboase ale anilor ’90-2000, în marginalizarea Istoriei și trimiterea (educaţi)ei la periferia conștiinței sociale, se pot găsi multe explicații pentru ignoranța și lipsa de mândrie a tinerilor de azi cu privire la originile lor. Ceea ce nu ni se poate imputa nouă sunt experimentele – generația dinaintea noastră a făcut (și a fost) un experiment colectiv, generația noastră face experimente individuale, cu bunele și cu relele lor. Nouă ne revine datoria de a ne transforma ignoranța în virtute pe care să construim.

Bineînțeles că să fii tânăr într-un regim totalitar e preferabil lui a fi bătrân într-o democrație neo-liberală

Racordați la, dar nu înlănțuiți de, Istorie, netributari păcatelor ei obsedante, putem să ne reconectăm la ea dacă devenim actori activi ai săi. Poate că “era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” – sărăcia era, până la urmă, egală, cu alese excepții, vorba unui ministru vietnamez – dar Istoria Românilor nu se termină la Ceaușescu, și nici la “…eștii” de după el. Confruntată cu fantomele iritante ale unui trecut aproape tangibil, care-i aparţine prea puţin, dar detaşată de „bagajul” lui, generația noastră trebuie să-și facă misiune din a propune o figură luminoasă sau – preferabil – mai multe figuri înnoitoare, în jurul cărora să-și adune energiile. Nu va dura mult până să descopere că astfel de figuri nu sunt fenomene izolate, excepții în devenirea noastră istorică, ci constante.

Generația noastră nu trebuie să aștepte sine die schimbarea de gardă, care se va produce oricum inevitabil în următorul deceniu, pentru a lua puterea, ci trebuie să și-o asume. Dar nu printr-o lovitură de stat, ci lovind la temelia generației “asta este”. Acestui “asta este” resemnat, care ne-a furat nouă românilor decenii de istorie şi-n comunism, şi după, trebuie să-i opunem un sfidător şi temerar “așa nu mai merge!” Instrumentele noastre vor fi auto-educația spiritului, deschiderea la opinia contrară superioară, strădania fără scurtături, bunătatea necondiționată, angajamentul civic. Generația noastră va fi una a abnegației și a generozității, acolo unde generația precedentă a fost una hiper-absorbită de sine în cursa febrilă pentru supraviețuire și, un nivel mai sus, în goana nebună după parvenire.

Generația noastră, departe de a fi una fără Dumnezeu, e o generație pe care Dumnezeu o iubește, pentru că i-a rezervat scena principală la deschiderea unei stagiuni unice în istoria României. Ne-am repetat rolul 30 de ani, poate că o vom mai face încă 10. Fi-vom în stare să ne transfigurăm grimasele în animaţie fructuoasă, frustrarea dependenţei de cei vechi în zâmbet superior, dezamăgirile în acțiune decisivă? De acest răspuns depinde succesul generației noastre.

Generația noastră e obligată să redevină spirituală, după trei sau patru decenii de materialism mult mai acut decât materialismul dialectic. Ea va eșua dacă își va face viței de aur, pentru că ea ar trebui să învețe din păcatele părinților. Crassus a murit înecat cu aur de către parţi. Sufletul României sunt oamenii ei buni, elevaţi moral, și nu oamenii ei bogați.

Generația noastră, departe de a fi una fără Dumnezeu, e o generație pe care Dumnezeu o iubește, pentru că i-a rezervat scena principală la deschiderea unei stagiuni unice în istoria României

Generaţia noastră trebuie să fie muncită şi noaptea de ideea moştenirii ei, ideal pe care generaţia predecesorilor noştri şi l-a sugrumat. A lăsa ţara în chirie sau în arendă nu e o moştenire, a o lăsa într-o stare mai bună decât ai primit-o, cum îmi spunea odată Cătălin Tolontan, este.

Un om la care ţin mi-a reproşat recent că generaţia noastră “se va mai plânge încă 50 de ani de urmările comunismului”. Dacă va fi aşa, asta ne-ar transforma într-o generaţie ratată. Dar sensul generaţiei noastre e altul: să redea României speranţa şi curajul. Curajul desprinderii de angoase, de canoane, de paranoia prolifică şi-n mediul public şi-n cel privat, semn al duplicităţii morale, de cronysm-ul care afectează societatea zilei de azi. Sensul generaţiei noastre e cutezanţa instituirii meritocraţiei, pe care predecesorii noştri n-au ştiut sau n-au vrut să o implementeze.

L-am ascultat cu regret, nu demult, pe un profesor universitar care mi-e prieten, mărturisindu-mi cu vizibilă amărăciune că generaţia lui şi-a ratat misiunea istorică, bulversată de libertatea de după 1989, de prea multe posibilităţi care, în mod recurent, n-au dus nicăieri. Pentru generaţia noastră, libertatea nu e o trufanda de care abuzezi din poftă şi-o aduci la nivel de viciu, e însăşi substanţa vieţii noastre. Dacă nu vom irosi această substanţă pe lucruri vane, ci o vom canaliza spre binele comun, dacă vom îndrăzni să gândim singuri şi nu cu idei perimate sau rău-intenţionate, “confecţionate” de alţii, România va ieşi câştigată şi înnoită.

Cred în putinţa de a face bine a generaţiei noastre, în iscusinţa ei de a separa neghina stricăcioasă a trecutului de grâul încolţind al prezentului. Alungată de-acasă de bâjbâirile şi rătăcirile părinţilor, ademenită înapoi cu promisiuni parţiale şi interesate, dar îndeosebi de dorul şi de iubirea de patrie proprii, generaţia noastră va schimba România prin ea şi prin ceea ce va transmite după ea, prin oamenii adevăraţi pe care îi va ridica.

Sensul generaţiei noastre e acela de a face mult bine României, acolo unde alţii, îmbătrăniţi în rele şi-n compromis, i-au făcut un pustiu de bine.

Foto deschidere: okazii.ro

Am mai spus-o în paginile foii noastre de cultură, şi o vom mai spune: 2018, anul Centenarului, e anul în care e cel mai la modă să fii român. E, deşi n-ar trebui să fie, clipa de aur a ipocriziei în toate câmpurile vieţii sociale, momentul potrivit pentru oamenii cei mai nepotriviţi. De aici marele, uriaşul pericol al imposturii: vedem zilele acestea luând naştere diverse “mişcări” tip “Salvatore della Patria” dintre cele mai eterogene, de integritatea unei brânze şvaiţer, haite de lupi bătrâni în haine de oi, predicând cu glas de miei, în fapt mişeleşte, orice le poate aduce capital de imagine: adevăr, credinţă, Dumnezeu, dragostea de neam şi de ţară, iubirea de istoria, cultura şi simbolurile naţionale.

Unde vor fi fost aceşti “patrioţi” timp de 30 de ani, când generaţia lor a vândut, la remat, România pe care tot ei ni se lăudau că au construit-o în comunism? Sau, acolo unde n-au vândut-o, ne-au închiriat-o nouă, generaţiei tinere, la suprapreţ? Unde vor fi fost când milioane de români luau, disperaţi, calea străinătăţii, când Şcoala şi Sănătatea românească fuseră aduse în genunchi?

Azi, patrioţii de ocazie, prosperi proprietari de sclavi în căutare de noi plantaţii pe care să le secătuiască, adoratori şi apostaţi ai tuturor credinţelor, români de nevoie şi cosmopoliţi oricând trebuie, de cele mai multe ori una contra alteia, se bat cu pumnu-n piept, Păturici moderni declamându-şi dragostea neţărmurită de România.

Aceste manifestări maimuţăreşti ne fac să râdem din toată inima. Revoluţiile nu se fac la 55-60 de ani, cât e media de vârstă a stimabililor, ci la 30 de ani, când idealismul n-a fost mâncat de molia cinismului şi-a interesului venal, când tinereţea poate, vrea şi e capabilă de sacrificiu în beneficiul scopului celui mai înalt, numit România. Asta nu înseamnă că nu poate exista idealism la 50 sau 70 de ani. Ci că nu bătrânii fac revoluţiile, ci tinerii – fie că e vorba de revoluţie în cultură, în economie, în politică, în societate în înţelesul ei larg. Alexandru, Iisus, Napoleon au cucerit lumea, fiecare prin metodele lui, la vârsta de aur a unui om: 30 de ani.

Patriotismul “cu beneficii” afişat pe toate gardurile fizice şi zidurile virtuale, în aceste zile, patriotismul pe care-l simulezi doar pentru a specula un context şi a obţine sinecuri şi pensii grase, după care îl lepezi la prima ocazie, e mai mult decât un păcat. E o crimă morală. Să fie o coincidenţă că marile noastre izbucniri de “patriotism” şi “moralitate” post-1989 sunt, ca un făcut, mereu înaintea alegerilor?

Patriotismul care urmăreşte ceva pentru sine, oricât de mic, nu e patriotism. Patriotismul se arată cu sufletul, nu cu portavocea şi nici cu pixul, calculând profituri posibile.

Eminescu, citim la Ştefanelli, avea o vorbă preferată cu care, student la Viena fiind, saluta pe toţi: “Trăiască naţia”! Când era el însuşi salutat astfel, răspundea: “Sus cu dânsa!”

Sus cu dânsa, şi jos cu dânşii care vor s-o aducă la nivelul lor de micime, zicem şi noi.