Tag

idei

Încheiem o serie de autor specială  şi un ciclu de filosofie românească marca Matricea Românească dedicate lui Constantin Noica, cu o discuție în jurul uneia dintre cele mai interesante opere ale sale, atât din punct de vedere al contribuției pe care această carte a avut-o, cât și din punct de vedere al conținutului pe care aceasta o aduce conștiinței publice.

Este vorba despre Jurnal de idei, o carte, după cum spuneam, cu un traseu foarte interesant. Cartea a fost reconstituită de către Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Sorin Vieru și publicată imediat după Revoluția din `89.

Căile întortocheate ale ideilor

După cum putem citi în prefața acestui volum, textul reconstituit și stabilit de către cei enumerați anterior a trecut prin mai multe etape, atât de creație, cât și de selecție.

Constantin Noica a început să țină jurnale în care să își consemneze ideile încă din 1939 și se pare că și-a menținut acest obicei până la sfârșitul vieții. Tot din nota introductivă aflăm și că, până în anul arestării (1958), adunase nouă caiete de astfel de însemnări și că îl începuse pe al zecelea. Este lesne de dedus ce s-a întâmplat cu toate aceste caiete în momentul arestării. Din cel de-al zecelea caiet s-au păstrat cinci pagini, cu care începe ediția reconstituită de discipolii săi.

Jurnalele sunt reluate după ieșirea din închisoare și continuate, cum afirmam anterior, până în 1987.

Diaristica ideilor

După lectura acestor însemnări, ne dăm seama de complexitatea demersului întreprins de către Constantin Noica: este vorba, în paginile jurnalului, de radiografierea unei ființe intelectuale, a unui om care trece totul prin filtrul gândirii și al filosofiei.

Jurnal de idei, al lui Constantin Noica, o veritabilă carte reper pentru ceea ce înseamnă filosofie românească

Jurnal de idei, al lui Constantin Noica, o veritabilă carte reper pentru ceea ce înseamnă filosofie românească

Nu este vorba despre autenticitatea „tipică” jurnalului, de autenticitatea relatărilor unor evenimente anodine sau, din contră, excepționale. Nu este vorba despre viața de zi cu zi a unei ființe în carne și oase. Este vorba despre viața de zi cu zi a unei „ființe de hârtie” (împrumutând un concept impus de Roland Barthes, dar neutilizându-l în sensul lui originar și complet), a unui „personaj” intelectual / a unei personalități intelectuale.

După cum ne dăm seama și din numele ales de către editori, Jurnal de idei, ideile sunt cele care guvernează paginile acestui „document”. Ideile despre idei.

O astfel de carte nu poate fi descrisă sau „povestită” în sensul clasic al cuvântului. Și nici redusă la niște repere filosofice. De asemenea, nu ai cum să condensezi și să expui în linii mari „ideile” care împânzesc paginile cărții.

Mai jos, câteva extrase care să dea seama despre dificultatea de a rezuma / discuta / analiza / expune materia acestei mostre inedite de filosofie românească:

Reflecți lucrurile? Sau reflectezi asupra lucrurilor? («Oglinda ar face bine să reflecteze puțin înainte de-a reflecta anumite imagini.») Sau te reflectezi, kantian, în lucruri? (p. 42)

[În margine:] De ce contează la moderni individul? Pentru că nu mai e simplu individ” (p. 269)

„Prepoziționalitatea e prepoziționalitatea. În ea însăși poate fi redată doar de ceva ca muzica. Simfonii ale lui cu, fără, peste, prin… Sfîrșitul lui Tristan și Isolda este un comentar pentru întru. (A fi întru extaz, moarte, iubire, acolo…) Este ahoretie, în «întru» (nu sînt determinații noi!).” (p. 271)

… și lista este inepuizabilă, putând să cităm întreaga carte. Repetăm: una dintre cărțile care trebuie citite neapărat, neavând nicio posibilitate de a o „rezuma” fără a-i distruge construcția!

 

Constantin Noica, Jurnal de idei, text stabilit de către Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Sorin Vieru, Editura Humanitas, București, 1990, 495 p.

Vacanța de iarnă mult-așteptată vine cu pași rapizi și ne aduce răgazul unor lecturi minunate, la adăpost de intemperii și de ce nu, cu ceva dulce la pachet, în ton cu atmosfera de Crăciun.

Matricea Românească a primit și ea darurile literare de la Moș Crăciun, şi vine cu o recomandare de carte românească, ce vă va anima perfect serile de iarnă. Am ales pentru dumneavoastră patru lucrări numai bune de pus sub brad.

„În șalvari și în ișlic”, semnată de Constanța Vintilă - Ghițulescu, este un tablou al societății româneşti în secolul al XVIII-lea

„În șalvari și în ișlic”, semnată de Constanța Vintilă – Ghițulescu, este un tablou al societății româneşti în secolul al XVIII-lea

Constanța Vintilă – Ghițulescu, În șalvari și cu ișlic, Editura Humanitas, 2012, 448 pag.

Constanța Vintilă-Ghițulescu este o autoare care deja s-a recomandat drept unul dintre cei mai buni istoriografi români ai momentului, aducând publicului cele mai interesante sinteze ale realităților cotidiene din secolele trecute. De această dată, ne vom transpune în secolul al XVIII-lea, unde oamenii, fie ei bogați sau săraci, negustori sau boieri, se iubeau, se despărțeau sau ajungeau în fața instanțelor vremii din pricini diverse. Autoarea cumulează rezultatele unui studiu amănunțit, făcut în arhivele micului tribunal ecleziastic de pe lângă Mitropolia Ţării Româneşti, și oferă cititorului o retrospectivă aparte a unor timpuri demult apuse, dar care au modelat simțămintele unui popor tânăr. Din paginile cărții vor transcende imaginile unui secol al luminilor.

"Amintiri din pribegie", de Neagu Djuvara, este o frumoasă călătorie în timp și în locuri exotice

„Amintiri din pribegie”, de Neagu Djuvara, este o frumoasă călătorie în timp și în locuri exotice

Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, Editura Humanitas, 2012, 656 pag.

De această dată, trecem la memorialistică, și purcedem la o pribegie pe urmele reputatului istoric român Neagu Djuvara. Naraţiunea fluentă și captivanta aventură numită viață face din această biografie o lectură obligatorie, mai ales pentru cultura generală a oricărui cititor cu portofoliu literar de calitate. Firul roșu al evocării parcurge întreg destinul istoricului, deschizând firida trecutului. Veți descoperi nu doar o poveste despre emoții, trăiri şi patriotism, ci și un frumos jurnal de călătorii și impresii, rezultat în urma exilului din Patrie.

Vă așteaptă cu siguranță un deliciu literar, numai bun pentru zilele copioase de vacanță.

Lucrarea lui Constantin Gane se apleacă asupra vieții femeilor românce din secolele XVI-XIX

Lucrarea lui Constantin Gane se apleacă asupra vieții femeilor românce din secolele XVI-XIX

Constantin Gane, Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane, Editura Corint, 2016, 490 pagini

Și pentru că istoria nu a fost dictată doar de bărbați, am decis să includem pe lista noastră o carte ce dezvăluie cititorilor destinul femeilor, care au fost la rândul lor parte a elitelor culturale și sociale autohtone. Lucrarea este o veritabilă istorie de blazon, în care se împletesc studii istorice, jurnale, memorii, monografii, evocări, reeditări sau mărturii inedite despre consoarte românce mai mult sau mai puțin cunoscute publicului larg.

Totodată, este important să menționăm că autorul Constantin Gane (1885–1962) s-a născut în vechea familie boierească moldovenească a Găneştilor, așa că a putut studia problema din chiar inima acelei societăți.

Volumul coordonat de către Vintilă Mihăilescu este o lucrare eseistică de analiză și sinteză sociologică, politologică și ideatică

Volumul coordonat de către Vintilă Mihăilescu este o lucrare eseistică de analiză și sinteză sociologică, politologică și ideatică

Vintilă Mihăilescu, De ce este România astfel?, Editura Polirom, 2017, 312 pag.

Volumul coordonat de către Vintilă Mihăilescu este un răspuns reflexiv, pe alocuri cumva ironic, la demersul lui Lucian Boia din 2013, întruchipat în controversatul eseu „De ce este România altfel”. Antropologul Vintilă Mihăilescu vine cu un compendiu de răspunsuri la această întrebare, date de către sociologi, politologi, istorici, universitari şi cercetători. Cartea se recomandă a fi o luare de poziție vis-a-vis de cele mai frecvente probleme ale națiunii române, compilând observații, note, paranteze și comentarii relevante asupra subiectului.

Volumul este partajat în câteva părți cu titluri mai mult decât sugestive: „Altfelitatea României. Comentarii la eseul profesorului Lucian Boia” sau „Tentații și înfățișări ale excepționalismului românesc”.

Sperăm că veți include această recomandare de carte în listele dumneavoastră de citit, iar vacanța va veni la pachet cu impresii livrești, de aceea vă urăm spor la lecturi și sărbători calde în compania autorilor dumneavoastră favoriți!

 

Foto deschidere: suntparinte.ro

Continuăm seria de autor Constantin Noica prin încă un articol cu privire la Școala de la Păltiniș, de această dată concentrându-ne mai ales asupra metodei folosite și a modalității în care aceasta a schimbat noţiunea de cultură a României din acea perioadă.

Este foarte important de înțeles faptul că Școala de la Păltiniș a reprezentat un adevărat fenomen cultural, impactul lui fiind „ajutat” și amplificat și de, repetăm, contextul politic al României.

Redescoperirea lui Constantin Noica de către o și mai Tânără Generație

Pentru a înțelege cât mai bine impactul pe care această mișcare l-a avut, trebuie să mergem înapoi pe firul timpului și să vedem care era contextul creat în jurul lui Noica cu puțin înainte de apariția acestei „mișcări”.

Noica era un intelectual format într-o perioadă demult apusă a culturii române, venea dinspre „magica lume interbelică

Situația este expusă în următorul fel de către discipolul lui Noica, Gabriel Liiceanu: „În 1967, la doi ani după absolvirea acestei facultăţi, l-am cunoscut pe Constantin Noica. Prieten şi coleg de generaţie cu Eugène Ionesco, Mircea Eliade şi Emil Cioran, el a ales, spre deosebire de aceştia, să rămînă, după război, în ţară. Dacă, la rîndul lui, s-ar fi stabilit în Franţa, numele lui nu ar fi cerut, aşa cum nu cer ale celorlalţi, explicaţii suplimentare. A rămas, deci, în ţară, şi cînd drama postbelică s-a abătut asupra României avea 40 de ani. Cele şapte-opt volume pe care le scrisese şi puzderia de traduceri din Aristotel, Sf. Augustin, Descartes, Kant şi Hegel pe care le făcuse pînă atunci au fost trecute în fondurile secrete ale bibliotecilor. După zece ani de domiciliu forţat într-un orăşel de provincie şi după şase ani de închisoare executaţi dintr-o condamnare de 25 (pentru tentativa de a fi trimis spre publicare în Franţa o interpretare la Fenomenologia spiritului a lui Hegel) memoria lui ca om de cultură fusese ştearsă din mintea noilor generaţii” (Jurnalul de la Păltiniș).

Este de înțeles fascinația pe care Noica a exercitat-o asupra tinerilor din generația lui Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu: era un intelectual format într-o perioadă demult apusă a culturii române, venea dinspre „magica lume interbelică”, trecuse prin prăbușirea acesteia odată cu începutul celui de-al Doilea Război și suportase (pe drept sau pe nedrept – depinde din ce unghi privești situația) consecințele „unor derapaje”. Era unul dintre supraviețuitorii închisorilor comuniste și se „oferea” tinerilor spre a-i educa într-ale filosofiei: „În 1975, scurtă vreme după pensionarea sa, Constantin Noica a închiriat o cămăruţă mizeră de 8 m2 într-o cabană dintr-o staţiune de munte din preajma Sibiului, numită Păltiniş, situată la 1 400 m altitudine şi la 330 km de Bucureşti, şi s-a mutat acolo. Din acel moment a început partea cea mai spectaculoasă a aventurii noastre. De cum aveam cîteva zile libere, ne repezeam, cei trei–patru elevi ai lui, la Păltiniş şi, în izolarea totală a muntelui, «la 4 000 de picioare deasupra omenirii», cum îi plăcea lui Noica să spună, în plimbări care durau ore şi, în orele serii, în cămăruţa încălzită cu lemne, aveau loc cele mai fascinante discuţii la care am luat parte vreodată, cele mai pasionante înfruntări de idei, se făceau cele mai subtile, aprige şi prieteneşti observaţii pe marginea textelor proprii, supuse judecăţii celorlalţi. Aceste cîteva zeci de întîlniri au avut loc vreme de cinci ani, între 1977 şi 1981, şi îmi făcusem un obicei din a le consemna, la capătul zilei, pe toate”.

Şcoala de la Păltiniş, un model paideic de cunoaştere

Nu degeaba subtitlul celui mai bun document dătător de seamă pentru ceea ce a fost Școala este Un model paideic în cultura umanistă.

Noica se oferea pe sine ca alternativă la „sistemul de invățământ” al perioadei comuniste, își asumase un rol „socratic

Grupul de tineri intelectuali constituit în jurul lui Constantin Noica dorea și urma să se formeze după vechiul model grecesc, paideic (concept educațional în Grecia antică, ce urmărea cultivarea spiritului uman prin studiul filosofiei și științei, n.r.). Noica se oferea pe sine ca alternativă la „sistemul de invățământ” al perioadei comuniste, își asumase un rol „socratic” reperându-și discipolii și pornind cu ei pe calea cunoașterii filosofice.

Citind opera lui Constantin Noica, putem descoperi că acesta fusese unul dintre dezideratele cu care pornise la drum: de a ajuta Omul să-și împlinească destinul de ființă culturală, să acceadă la acea cunoaştere neoficializată și neinstituționalizată, la o cunoaştere care nu ține cont de normele unei anume societăți sau ale alteia, a unei epoci sau a alteia: „Există creatori care se mulţumesc să-şi înfăptuiască opera în supremul şi egoistul lor orgoliu creator. Dar atunci cînd «a crea» implică destinul unei comunităţi, devenind astfel ipostaza esenţială a fiinţei istorice, trebuie să apară creatori care să-i înveţe şi pe alţii să creeze. «A învăţa» înseamnă în acest caz a trezi în oameni fiinţa lor culturală uitată. Acest lucru îl implică dimensiunea paideică a personalităţii lui Noica. Şi ea trimite, în mod coerent şi fatal, la „ontologia“ lui culturalistă: la ideea că există un «paradis al culturii», o tablă de fapt neschimbată a valorilor, o «cultură clasică», în care esenţa omului se regăseşte şi se desfăşoară”.

Constantin Noica se retrage în turnul lui de fildeș, dar aduce cu el în turn și o parte semnificativă a unei generații care avea să participe, după 1989, la construirea propriului destin cultural.

Foto deschidere: Constantin Noica la bătrâneţe (în centru), înconjurat de studenţi şi cadre didactice. Sursa: ziaristionline.ro

Bicicleta, un vehicul – așa cum este încadrată din punct de vedere legal – are în spate o frumoasă istorie de aproximativ 200 de ani, perioadă în care aceasta a cunoscut diferite forme, materiale și accesorii, însă numitorul comun al tuturor variantelor fiind nelipsitele două roți. Astăzi, formele bicicletei nu diferă foarte mult de la un model la altul, iar posesorii acestora sunt liberi să-și „pună creativitatea la contribuție” pentru a-și exprima individualitatea. Dacă v-a plăcut serialul de televiziune „American Chopper”, când în fiecare episod se prezenta restaurarea sau chiar realizarea de la zero a unei motociclete, să asiști la același proces desfășurat în jurul unei biciclete este la fel de savuros.

Matricea Românească a pătruns, în Timișoara, într-un astfel de atelier și a cunoscut trei tineri care și-au transformat pasiunea pentru două roți într-o afacere care funcționează pe un principiu adânc înrădăcinat în mentalitatea românească: nu aruncă, ci repară.

Raul Gârleanu și Mihai Borcescu, absolvenți de Arhitectură, au fondat acum câțiva ani „Bicicle TeMe”, după ce au constatat că bicicletele proprii – recondiționate într-un stil aparte – sunt apreciate pe străzile timișorene și că primesc solicitări similare. Acum câteva luni, a fost adus în echipă și Cristi Bereczky, iar cei trei construiesc, personalizează, recondiționează, repară și oferă sfaturi cu privire la păstrarea și utilizarea bicicletei.

Raul Gârleanu (dreapta), evaluând o bicicletă alături de colegul său, Mihai Borcescu (centru)

Raul Gârleanu (dreapta), evaluând o bicicletă alături de colegul său, Mihai Borcescu (centru) Foto: arhiva personală

„Când ne-am găsit un spațiu pentru atelier, am considerat că era prea mare, pentru că erau 50 metri pătrați, șase biciclete, un banc de lucru, și o canapea. După aproximativ șase luni, spațiul era plin, aveam de lucru zilnic. Am fost bine primiți de comunitatea bicicliștilor. Când am început să facem și cargo-biciclete, chiar nu mai aveam spațiu liber. A trebuit să ne mutăm în alt loc și am avut noroc să prindem unul aproape de centru”, a început Raul relatarea despre cum a evoluat Bicicle TeMe.

Cum recunoaștem pe străzile Timișoarei – și nu numai, din câte mi s-a spus – o bicicletă care a plecat din atelierul băieților? La această întrebare ne-a răspuns Mihai, subliniind că paleta de culori este cea care face diferența: „În general, culorile sunt pastelate, și multe dintre biciclete au cauciucuri crem. Nu folosim culori stridente: roșu, roz, verde fosforescent. Am mai văzut multe biciclete foarte colorate și încărcate. Noi păstrăm o notă de simplitate. Oamenilor le-a plăcut mult asta, dar și ideea de biciclete simplu de întreținut și personalizate. Fiecare vrea ceva aparte, prin care să iasă în evidență”. Raul a completat, explicând că, deși clientul sosește cu propriile idei, ei încearcă să își exprime punctul de vedere și să găsească îmbinarea pefectă a detaliilor.

Pe lângă „cele văzute”, băieții au menționat că la fel de importante sunt și aspectele nevăzute, care-i asigură biciclistului o perioadă lungă de pedalare a vehiculului ecologic.

Bicicleta de oraș a unei domnișoare

Bicicleta de oraș a unei domnișoare

„Ținând cont că facem și reparații, încercăm să menținem calitatea produsului cât mai înaltă, respectiv să o menținem pe linia de plutire cu piese bune. Încercăm să convingem clienții că o bicicletă de calitate joasă nu este una în care să investească. Dacă se strică o piesă, încercăm să aducem aceeași piesă sau chiar una mai bună”, a explicat Mihai.

Vestul țării are o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor»

Potrivit fondatorilor Bicicle TeMe, o bicicletă bună este cea „în care poți avea încredere că te va duce și te va aduce înapoi acasă și pe care nu trebuie să o duci la reparat o dată pe săptămână. Penele sunt comune, avem cioburi, cuie și pe piste de bicicletă – acest lucru se întâmplă oriunde. Dar fiabilitatea, încrederea că bicicleta «va ține», că va merge bine, sunt ceva important pentru noi. La una de calitate joasă pot ceda piesele în timpul unei pedalări de grup, și rămâi în urmă în timp ce ceilalți merg mai departe. Nu considerăm că e acceptabil pentru un oraș micuț”.

Bicicletă tip custom cruiser

În atelierul care se bucură de prezența a  doi teckeli extrem de prietenoși, deși întâmpină vizitatorii cu lătrături puternice, au pătruns bicicletele tuturor categoriilor de persoane, chiar și din afara Timișoarei.

„Vin și studenți din Germania care locuiesc aici. Ei sunt obișnuiți să meargă cu bicicleta la ei acasă și li se pare normal să o facă și aici, unde studiază. De asemenea, avem clienți toate vârstele. Fetele vor întotdeauna biciclete frumos colorate, cu un stil clasic și, neapărat, trebuie să existe un coș în fața acestora”, s-a amuzat Raul.

Campa, unul dintre cățeii atelierului

Campa, unul dintre cățeii atelierului

Pe lângă bicicletele de care băieții se ocupă zi de zi, în atelier au fost desfășurate proiecte cu care aceștia se mândresc, precum restaurarea bicicletelor din anii ’50, dar și realizarea unei biciclete de mari dimensiuni (chopper bike, foto deschidere), lungă de trei metri, care a uimit țara. „Se merge mai ciudat cu ea, dar se poate. E la fel ca la tir sau la autobuz. Trebuie mult loc de manevră”, au dezvăluit interlocutorii noștri. De asemenea, nici vestitele Pegasuri nu lipsesc din portofoliul lor, alături de bicicletele ale căror construcții au început cu o singură piesă.

Deși Timișoara poate fi comparată, în ceea ce privește comunitatea bicicliștilor, cu București sau Cluj, Cristi a punctat că încă este loc de educație la acest capitol și nu-și explică de ce, odată cu renovarea Centrului Vechi al orașului, ele sunt interzise în spațiul respectiv. Însă Raul a adăugat optimism, spunând că în ultimii ani se observă o toleranță din ce în ce mai ridicată a șoferilor față de vehiculele cu două roți, „atât timp cât bicicliștii nu se expun sau nu fac nebunii în trafic”.

Așa gândim noi, românii: se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă

Același Raul a mai spus că „Vestul țării are, din câte știm, o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor». Credem că provine din influența austro-ungară. În zona de Vest s-a dezvoltat, poate, și din cauza terenului. Este plat, nu avem dealuri, poduri, nimic greu de depășit cu o bicicletă, și acest lucru o face un instrument foarte ușor de folosit în deplasările zilnice, fără nimic complicat”.

Bicicletă construită în atelierul Bicicle TeMe

Specificul românesc care gravitează în jurul muncii lor este acea dorință de a repara lucrul care li se așază pe tejghea și de a nu-l arunca.

„În străinătate se practică: «Gata, nu mai merge bine, schimbăm, luăm ceva scump». La noi e: «Hai să vedem ce are, e un pic de lucru la ea, durează câteva ore, nu costă mult, și o să meargă mult timp de acum încolo». Ideea aceasta e înrădăcinată în mentalitatea românească. Se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă.”