Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

ilustrație

Uneori, orice formă de artă, pare captivată de cursa contra cronometru. Și totuși, sunt oameni care se lasă purtați de contemplația oferită de măiestria frumosului. Artista Mădălina Andronic face, într-o eră a vitezei, a agitației și unde totul pare digitalizat, ilustrație. S-a perfecționat în Londra, după ce la noi a terminat design grafic.

Dumnezeu a avut grijă să îi aducă în cale doar oameni care i-au recunoscut, și mai apoi fructificat talentul, iar acum se bucură și se hrănește cu ceea ce face. Guvernează în jurul frumosului, îl creează și-l oferă mai departe celor care știu să-l aprecieze. A îmbrățișat o meserie care îi oferă posibilitatea să își pună creativitatea la încercare, să își planifice singură programul de lucru și libertatea de a alege proiectele la care lucrează.

„Mă inspiră emoțiile, amintirile, dragostea, momentele simple de fericire deplină, frumusețea locului în care trăiesc sau călătoresc”, mărturisește artista. Să o cunoaștem!

 

 

Mădălina, te joci cu culorile de mică. De când o faci la modul profesionist?

Aș zice că din timpul masteratului în Londra, 2011, când am avut primele proiecte serioase pe partea de ilustrație – dacă-mi duc bine aminte, cu banca ING.

 

Care este frumoasa poveste a escapadei academice? De la studiile făcute în București, deși născută în Constanța, cum ai ajuns să te perfecționezi, să urmezi masterul, în Marea Britanie?

Am făcut Liceul de Artă în Constanța (secția design industrial), apoi Facultatea de Arte decorative și Design UNARTE în București (secția design grafic). Totuși, îmi doream mult să  ilustrez și simțeam că am nevoie de mai mult spațiu să îmi spun poveștile decât îmi oferea designul, așa că am plecat la Londra, unde am făcut un masterat în ilustrație la UAL, Camberwell College of Arts.

Am beneficiat de două stiluri total diferite de educație academică și cred că asta m-a ajutat extrem de mult în a-mi construi abordarea față de această meserie.

 

Cea mai frumoasă întâlnire a ta este, oare, cu pasiunea pe care o porți și pe care o valorifici prin creații?

N-aș putea spune că “m-am întâlnit cu pasiunea”; să desenez mi-a venit mereu natural, așa că, probabil, focul era în mine de când m-am născut, nu ne-am găsit la o cafea. Mai degrabă am fost norocoasă să întâlnesc oameni care mi-au recunoscut talentul și mi l-au hrănit, încă din copilărie.

Cât despre cea mai frumoasă întâlnire – a fost cu soțul meu, ca-n filme 🙂

 

Ilustrația a devenit o meserie născută din pasiune sau rămâne complet o râvnă de a ta?

E ceva ce port în mine și de la care nu mă pot abține – probabil aș picta și dacă aș avea altă meserie, e o îndeletnicire care mă face fericită și care e parte din identitatea mea. Faptul că am reușit să îmi construiesc un business în jurul său este rezultatul unui cumul de factori – noroc,  încăpățânare, studii de specialitate, curaj, gândire strategică.

 

 

Cum ai defini stilul unui ilustrator?

Stilul este suma detaliilor care te fac recognoscibil pentru privitor, ca o amprentă. Stilul poate fi definit de temele pe care le abordezi, de modul în care reprezinți formele și siluetele sau de aspecte tehnice – o pensulație aparte, să zicem. Sau de toate acestea împreună.

 

Cum ți-ai construit stilul? A venit în timp?

Normal, stilul e ceva ce crește o dată cu tine – întâi nu știi cine ești și te mai uiți la alții, îți iei modele; apoi descoperi ce îți place și ce nu, arunci și păstrezi; mai departe, explorezi de unul singur, simți ce te reprezintă și cauți să dezvolți această latură până devii confortabil; apoi te relaxezi, te oprești din alergat și te simți bine cu cine ești și ce faci.

Dar nu acest punct final este stilul unui artist, ci toată călătoria care duce într-acolo.

 

Care este cea mai mare provocare întâlnită? Oare să fie partea de management, acolo unde, poate, simți că e necesar să te rupi de partea de creație?

Sigur că a face un business/o meserie din artă, având la bază o doză mare de hedonism, nu e doar lapte și miere. Sunt nenumărate lucruri la care nu sunt atât de pricepută sau care efectiv nu-mi plac, pe care trebuie să le fac ca să meargă așa cum trebuie. Nu le-aș cataloga drept provocări, însă, ele sunt doar parte din job și le iau ca atare. Am șansa să am un partener care compensează multe din minusurile mele și împreună le depășim mai ușor.

Aș spune mai degrabă că e o provocare să nu cad în capcana lui “nu fac destul”, potențată de social media, unde lucrurile se succed cu o repeziciune uimitoare, unde “trebuie” este verbul dominant, unde etalarea este obiectivul principal și unde lucrurile nu sunt ceea ce par.

 

Ai fost tentată să pleci din țară. De ce te-ai dus peste hotare? Nevalorizarea reală în România te-a împins sau natura vieții te-a purtat?

Chiar am plecat din țară – de două ori, din motive diametral opuse.

În 2010 am plecat în UK să studiez ceva ce nu se studia în România (ilustrația nu există ca specializare la facultățile de artă din țară, mai toată lumea devine ilustrator prin autoproclamare), ca să înțeleg cum se întâmplă lucrurile la o scară mai mare, într-un mediu aliniat la standardele industriei internaționale și să știu cum trebuie să îmi construiesc drumul profesional.

În 2018 am plecat în sudul Italiei, acolo unde locuiesc în prezent cu soțul meu, fără nicio legătură cu meseria pe care o practic, ci din pură plăcere pentru o viață mai liniștită, mai înceată.

 

 

Ce proiecte ai în momentul prezent? Le-ai căutat sau au venit ele la tine?

Am cel puțin 5-6 lucruri la care lucrez în paralel, în permanență – fie proiecte personale, fie produse pentru magazinul meu online, fie colaborări cu clienți.

Nu îmi mai caut proiecte de ceva vreme, vin ele către mine – sunt reprezentată de o agenție de ilustratori din UK și agenta mea gestionează toate colaborările comerciale cu clienți. Din când în când găsesc timp să pictez pentru mine, iar la madiandronic.com/shop suntem mereu în mișcare și extindem gama de produse în fiecare sezon. E agitație, dar îmi place tare mult.

 

Ești artistă și presupun că vezi frumosul în orice. Din ce îți iei inspirația?

Mă inspiră emoțiile, amintirile, dragostea, momentele simple de fericire deplină, frumusețea locului în care trăiesc sau călătoresc. E mult din mine și din viața mea în ceea ce pictez, fiecare ilustrație e ca o sticluță de parfum care, o dată deschisă, mă teleportează fix în momentul care a inspirat-o. Glumesc, uneori, zicând că îmi pictez singură un album de familie pe care să-l răsfoiesc când o să fiu bătrână, cu Alzheimer, și-o să-mi amintesc de viața bună pe care am trăit-o.

 

Ești mereu creativă, Mădălina, sau îți oferi și pauze?

Iau pauze, nu trag de mine dacă nu am chef. Dar mintea mea are mereu rotițele în mișcare și-mi trimite gânduri pe care mi le notez în telefon sau în agendă, ca să le găsesc atunci când îmi revine cheful. Însă îmi place să nu fac nimic, atunci vin cele mai bune idei.

 

Cum simți că a fost anul 2023 pentru tine?

A fost și n-a fost, n-aș putea să-l descriu concret – n-a fost un an memorabil, dar a fost încă un an în care lucrurile au mers în sus, iar eu am mai câștigat niște minte și experiență. Ceea ce e  întotdeauna un succes.

 

 

Ce gând arunci în Univers legat de anul ce tocmai a început?

Să fim sănătoși, că de restul ne ocupăm.

 

 

Cristina Diana Enache pictează de când se știe și se dăruiește artei cu foarte mare dragoste. A îmbrățișat-o din vremea copilăriei, iar talentul descoperit timpuriu de către familie a fost fructificat într-o școală pe domeniul artistic în Focșani. 

Totul a început dintr-o joacă infantilă, și culmea, a ajuns să dea viață poveștilor din cărți. Face ilustrație, deși primii bani i-a câștigat din pictura pe icoane. Asta se întâmpla pe la vârsta când unii dintre noi nici nu știam ce liceu să urmăm și care specializare să o alegem ca să studiem.

Să o cunoaștem!

 

 

Dai viață cărților de povești prin desen. Cât de multă bucurie îți aduce lucrul temeinic făcut de mâna ta?

Pictez de când mă știu. În ultimii ani mi-am dat seama că pictura nu e doar parte din mine, ci și o mare parte din lumea mea. Poate sună a clișeu, dar e terapie, e visare, e călătorie către mine. Mă ajută să nu mă pierd.

E înălțător când vezi cum ceea ce ai creat tu cu mâinile tale din emoțiile și trăirile tale, atinge sufletele privitorilor și naște alte emoții fiecare având filtru sau propriu. E misiunea mea de viața să bucur prin culoare și frumos.

 

Cristina, cine a descoperit talentul tău și ți l-a fructificat în timp?

Ca orice copil, am desenat de mică. Era o joacă. Tata îmi făcea desenele și eu le coloram, cărțile de colorat se terminau repede și erau deja plictisitoare. Și a fost așa o joacă până în clasa a cincea, când mama m-a înscris la liceul de arta Gheorghe Tătărescu din Focșani (liceul era abia înființat) la clasa doamnei Ortansa Mazilu care practic m-a descoperit. Nu cred în talent nativ, cred în zi după zi de exercițiu, zi după zi de căutări de mai bine, fiecare visând să ajungă la o performanță anume.

 

 

A fost de la sine înțeles că vei urma cursurile unei școli cu specific? Ce-mi poți spune?

Lucrurile s-au așezat oarecum firesc. Din clasele primare am început să particip la concursuri la care luam premii, chiar premiul internațional. Am aflat mai târziu că a fost luat de mine prin clasa a 7-a, medalia de argint în India. Am spart practic gheața

A fost firesc pentru mine să continui la liceul de artă unde am avut alți îndrumători, în special doamna Elena Barhalã de la care am prins dragostea pentru icoana bizantină. Eram de-a dreptul fascinată de tot ce însemna pictura bizantină. Am început cu icoanele pe sticlă, ca mai apoi să lucrez pe lemn, unde e mult mai complex și anume prepararea lemnului, aurirea. Dar sentimentul și trăirea pe care o ai când lucrezi la o icoană e de nedescris. Și uite așa am continuat până am ajuns către studiile universitare și drumul meu aici a luat ușor alta direcție, dar nu m-am oprit niciodată din a picta.

Eram într-o perioadă în care simțeam că mi se decide viitorul și cumva nesigură pe ce drum să aleg pe mai departe. E foarte important să ai cumva un îndrumător care să te ajute să descoperi în tine ce vrei cu adevărat la acea vârsta.

 

Ce face arta din om? Cum a lucrat pentru tine?

Pe mine, arta sub toate formele ei, simt că mă ține pe o frecvență mai înaltă, îmi deschide mintea și sufletul, îmi deschide noi orizonturi. Ilustrația a apărut în viața mea întâmplător. Pe vremea aceea locuiam în nordul Italiei la câțiva km Veneția. Îmi aduc aminte că era a doua zi de Crăciun și îmi era dor de casă, de ai mei dragi, de locuri, de rădăcinile mele, și, la impulsul acestor trăiri, m-am pus să ilustrez o zână ,am folosit ca inspirație povestea unei fotografe originară tot din Focșani. Îmi plăcea foarte mult pasiunea ei pentru frumos și căprioare. Am „zânificat-o”, am îmbrăcat-o în straie populare și am postat imaginea pe Facebook. Desenul a devenit oarecum viral și fain mi-a fost sentimentul. Și apoi au început să apară comenzi de zâne, ceva cu totul nou pentru mine.

La scurt timp, am fost contactată de o editura din Făgăraș pentru a ilustra o carte cu prinți și prințese. Am acceptat cu mari emoții proiectul. Practic, acestea au fost aripile mele către ilustrație pentru copii și au un loc aparte în sufletul meu. Sunt convinsă că cineva de sus i-a trimis la momentul potrivit în viața mea. Apoi totul a decurs atât de lin către alte proiecte, fascinant era pentru mine bucuria unei noi cărți dar si faptul că învățam lucruri noi și cunoaștem oameni noi. S-au legat prietenii frumoase cu oamenii cu care am lucrat și mă simt cu adevărat binecuvântata pentru asta.

 

 

Să fii înconjurat de oameni frumoși alături de care să crești e un mare dar. O, e greu! Sunt zile când oricât aș trage de mine nu iese nimic, lucrurile nu merg forțate și deși știu lucrul asta îmi e greu de fiecare data să accept. Sunt genul de om foarte activ care nu poate sta.

Și atunci îmi dau seama că e cazul să iau o pauza, ori grădinăresc dacă e anotimp frumos și îmi permite vremea, ori gătesc ceva, ori fac o plimbare. Călătoriile în natură sunt o sursă bună de inspirație.

În copilărie, visam să devin designer vestimentar ,am avut o perioadă lungă în care desenam tot felul de rochițe și mă pasiona să le pun în practică, ca ii forfecam mamei toate materialele ce găseam prin casă. Sunt singura din familie care pictează.

Alex, fiul cel mare, are o imaginație fantastică și un simț al frumosului aparte, dar nu e pasionat de desen. Pasiunile lui sunt spre știință, iar cel mic care are abia un an și 4 luni și e fascinat de pensule și culori, dar e și normal la vârsta asta, dar vedem.

Îmi doresc ca ei să își urmeze calea lor, nu țin neapărat să mă moștenească.

 

Se câștigă din artă?

O, complicată întrebare! Eu am ajuns în punctul în care pot spune că se câștigă din artă, acum depinde de așteptările fiecăruia. E drum lung până să ajungi să monetizezi munca ta. Eu am o credință și anume dacă faci ceea ce îți place și muncești mult, e imposibil banii să nu apăra. Primii mei bani i-am câștigat prin clasa a 9-a, o icoană pe sticlă mi-a fost cumpărată de profesoara de limba română. Eram foarte încântată că îmi pot câștiga singură banii, căci de la acea icoană au urmat multe altele, în special în perioada sărbătorilor de iarnă erau comenzi multe.

 

 

La ce proiecte lucrezi?

În prezent, lucrez la două cărți de povești și un proiect personal, exersez arta digitală deoarece doar așa pot lucra perioada aceasta cu bebe mic prin casă.

Nu aș renunța niciodată la modul tradițional, dar observ că exercițiul acesta digital îmi îmbogățește abilitățile artistice. Mă învață să lucrez mai cu încredere, dacă ai greșit e foarte ușor să repari.

 

 

Adrian Serghie, în prima parte a vieții sale, nu a ales artele în mod conștient, ci mai degrabă a ascultat glasurile părinților săi. Și cum viața ne surprinde și e imprevizibilă, aceasta deja îi stabilise traseul: ilustrator.

Poate cu un început nesigur, dar cu o dorință de a crea o legătura între text și imagine și de a reda dinamica dintre cele două, ieșeanul a muncit să ajungă unde este azi și anume în ipostaza de a fi văzut și apreciat de către public. Am înțeles că nu ai nimic precis în această lume fascinantă a ilustrațiilor, dar Adrian nici nu a așteptat să vină clienții stând pe loc, ci s-a mișcat. Pentru a ajunge la publicul de pe internet, întâi a ajuns la publicul fizic mergând și participând la evenimente, expoziții, dând interviuri, realizând sesiuni de live-drawing. Apoi, prin 2019, pe internet, de unde îi vine în prezent și marea majoritate a clienților, își propusese să realizeze un proiect în care să creeze un desen în fiecare zi, timp de un an. Mai târziu, el s-a transformat în albumul ultra-cunoscut cu „expresii românești ilustrate”. Nu e singurul la care lucrează, dar sigur în toate a pus același suflet. Culmea, suferă de boala Behcet, o boală autoimună rară, ce i-a afectat ambii ochi și lucrează cu lupa de mulți ani, dar lucrul ieșit din mâinile sale e temeinic. Să-l cunoaștem!

 

 

Adrian, hai să facem un exercițiu: cine este Adrian-omul? Cine este Adrian-ilustratorul?

Adrian-omul e la fel ca toți ceilalți: plătește facturi, face cumpărături, se bucură sau are problemele uzuale de zi cu zi, duce pisica la veterinar, iubește și trăiește. E fiu, frate, prieten și soț, și de vreo 10 ani, pacient.
Adrian-ilustratorul e cel ce se simte dator, datorită talentului lui, să facă o schimbare sau să lase ceva după el. Mi-am dorit mult să ajung în acest stadiu, cel în care să fiu văzut și apreciat de public, așa că lumea va tot auzi de mine.

 

Care este povestea din spatele artistului Adrian? Ai ales artele în mod conștient?

În prima parte a vieții, nu. M-am simțit împins de către părinții mei să fac asta. Mai târziu, dar mai aproape de prezent, în facultate, am decis să o fac pentru mine, nu pentru a mulțumi/îndeplini așteptări. Nu aveam încredere în mine, mă uitam la ceilalți colegi care păreau că fac totul natural, iar eu, parca mă zbăteam ca un pește pe uscat încercând din răsputeri să îmi găsesc un stil sau ceva aparte. Lupta asta interioară a durat foarte mult.

 

 

Dar despre băiețelul Adrian ce îți amintești? Desena ultimele pagini ale caietelor și în loc să facă la școală adunări, folosea creionul pentru a reda desene din propria imaginație?

În timpul orelor desenam de la jumătatea caietelor spre sfârșitul lor. Multe dintre ele nu însemnau nimic, fiindcă erau tot felul de chestii aleatorii (personaje ciudate, mesaje, studii de ochi sau de mâini, mașini sau nave spațiale, personaje văzute prin reviste sau la TV, etc).

Foloseam pixul și nu creionul pentru a da impresia că sunt atent la ore și că îmi notez tot ce aud, dar am fost și prins făcând asta și profesorii credeau că le fac caricaturi. Îmi luau caietul și nu găseau nimic despre ei.

 

Cum trăiește un ilustrator în România noastră, în era în care suntem? Ai putea să o descrii ca fiind instabilă?

Pot vorbi doar din perspectiva mea fiindcă nu cunosc situația altor ilustratori sau artiști. Poate că pentru ilustratorii din București sau Cluj e o alta situație, dar pentru mine, ilustrator ce locuiește în Iași, simt că trebuie să trag mult mai mult, și că nu ai nimic clar și precis, dacă vor fi sau nu proiecte. Poți doar spera și să ții capul sus.

 

Cum ai ajuns tu la public? Cât de mult te-a ajutat internetul? Este un instrument în promovarea creațiilor?

Majoritatea clienților îmi vin de pe internet, apoi sunt cei din recomandări directe, de la persoane ce au lucrat sau cumpărat de la mine și au fost mulțumiți. Investesc foarte mult timp în crearea postărilor, atât pe Facebook cât și pe Instagram, deci da, internetul este sau poate fi numit un instrument de promovare chiar și pentru artiști.

Pentru a ajunge la publicul de pe internet întâi am ajuns la publicul fizic mergând și participând la evenimente, expoziții, dând interviuri, realizând sesiuni de live-drawing. Apoi, pe internet, îmi propusesem prin 2019 să realizez un proiect în care să încerc să fac câte un desen în fiecare zi, timp de un an. Mai târziu, el s-a transformat în albumul ultra-cunoscut cu „expresii românești ilustrate”. Oricum, nu există o rețetă clară de succes. Dacă veți întreba 10 ilustratori cum sau ce au făcut ei pentru a ajunge cunoscuți, vor da exemple diferite. Cred că ce poate fi considerat comun, e munca depusă și dedicarea.

 

Ce te inspiră pe tine, Adrian? De unde îți extragi elementele creatoare?

Nu simt că ideile îmi vin dintr-un singur loc, ci simt că ele sunt și trec pe lângă mine iar eu doar le adun pe cele potrivite și le pun pe hârtie. Pățesc să aud ceva amuzant sau interesant de ilustrat în tramvai sau autobuz, într-o melodie sau într-o carte, ceva ce fac pisicile prin casă, sau chiar în discuțiile cu soția mea (așa au apărut desenele cu “Nu ridica Tonul” și „Ținem legătura”).

 

Care este marea provocare când te așezi la masa de lucru?

Când mă așez la birou, cred că sunt mai multe provocări: să am vederea în regulă (vederea mea scade temporar sau fluctuează dacă nu am avut un somn bun, dacă sunt stresat, dacă mi-a bătut vântul în față, dacă soarele sau lumina a fost prea puternică, etc), să mă simt creativ (odihna e foarte importantă) și să nu fiu cu gândul în altă parte.

Te-ai gândit vreodată să părăsești România și să trăiești din artă în altă țară?

Am visat de multe ori cu ochii deschiși la asta, dar nu mă simt încă pregătit să o fac, dar cine știe ce îmi rezervă viitorul.

 

 

Ce te motivează în ceea ce faci având în vedere perioadele financiare fluctuante?

Ca sfat pentru cei ce trec prin perioade în care nu au clienți sau nu vin bani, e bine să ai păstrat ceva în plus din lunile în care a mers mai bine și să te concentrezi la proiecte viitoare. Eu, de exemplu, în lunile ianuarie sau august în care lumea nu prea investește în artă sau desene personalizate, lucrez la pagini de benzi desenate, sau desene ce aș putea să le pun pe tricouri.

Mă speriam mult mai mult înainte. Acum știu ce am de făcut și nu mă gândesc speriat la ce voi face.

 

La ce proiecte lucrezi în prezent și care este perspectiva ta de viitor?

Păi, tocmai am lansat o expoziție de ilustrație la Institutul Francez din Iași; apoi, lucrez încet-încet la o nouă bandă desenată ilustrată și scrisă de mine, încerc să refac toate desenele din cărțile de colorat cu pisici (și e o muncă enormă) pentru a fi mai apropiate stilului meu actual de desen și, de prin 2019, desenez expresiile românești. Mai nou am început să ilustrez și proverbe românești, și poate în viitor voi ilustra chiar și bancuri românești.

Înainte de începerea pandemiei realizasem 3 ediții de Desenaton (maraton de desen de 12h), eveniment creat de mine, iar acum încerc să fac o a 4-a ediție. Îmi doresc să fac în Iași desenul mult mai apreciat.

 

 

Adrian, în rest, cum te găsim? Ce ne poți mărturisi despre starea ta de sănătate?

Atunci când sunt întrebat cum sunt, răspund automat că sunt bine, dar de multe ori o zic așa pentru că nimeni nu vrea să îți audă cu adevărat greutățile bolii. Deoarece nu arăt ca un pacient ce pare să sufere (nu stau în scaunul cu rotile, nu am semne vizibile ce par că sufăr sau că trec printr-o boală), mulți consideră că sunt în regulă și că poate, mă alint sau dramatizez mai mult decât e cazul. Doar soția mea știe cel mai bine cum sunt cu adevărat, deoarece mi-a fost alături în toate momentele. Sufăr de boala Behcet (boală autoimună rară), boală a vaselor de sânge (ce ține de reumatologie), boală ce mi-a afectat ambii ochi, mult mai tare stângul. Sunt nevoit să folosesc lupa de mulți ani, uneori nu mă ajuta nici ea. Nu mă ajuta să îmi fac ochelari. Boala Behcet nu are tratament și trebuie să merg constant la spitalul de oftalmologie și la cel de reumatologie pentru a fi sub supraveghere.

 

Ai simțit vreodată că unii îți cumpără creațiile doar din cauza bolii? Dacă da, ce sentimente te încearcă în acel moment?

Da, dar foarte puțini fac asta. La început mă simțeam prost, dar acum știu și înțeleg că e felul lor de a mă ajuta.

 

Cum privești acum viața după diagnostic?

Am primit diagnosticul în 2016. Aproximativ 4 ani am primit numai speculații și am făcut analize în continuu. M-am simțit ușurat, deoarece nu mai știam ce să cred, dacă există o boală, dacă e în capul meu. Odată aflat, am trecut printr-o perioadă de negare, apoi într-una de documentare, apoi încet-încet într-una de acceptare, apoi am apăsat pe toate butoanele disponibile din panoul de comandă propriu pentru a da peste 100% în direcția artei. Dacă la un moment dat nu voi mai fi în stare să desenez din cauza ochilor, eu tot voi continua în direcția artei sub o formă sau alta. Poate că voi fi speaker motivațional pentru cei ce sunt la început de drum și le voi povesti despre drumul meu. Cine știe?!

 

 

Ce ai învățat până la anii tăi despre ce înseamnă viața?

Viața mi-a arătat că trebuie să apreciem mai mult ceea ce avem: vederea/sănătatea, persoanele de lângă noi, familia, și mai nou, timpul.

Banii vin și pleacă și nu contează cât contează cele de mai sus. Banii nu vor ține și nu pot înlocui nimic.