Tag

ilustrator

Nimic în lume nu se realizează fără pasiune, iar dorința ascuțită și pulsatorie este punctul oricărei realizări. Întărește această idee prin exemplul propriu invitata interviului de azi, ilustratoarea și autoarea de cărți pentru copii Diana Tivu. La bază, ea este arhitect. Și-a aprofundat cunoștințele pe acest segment, dar în paralel joaca favorită de când era mică, „de-a ilustratorul”, a devenit una serioasă. E una de care nu se desprinde niciodată, deși își alege atent proiectele și creează un echilibru între ele.

Să o cunoaștem!

 

 

Diana, te joci cu culorile de mică. De când o faci la modul profesionist?

Creioanele colorate au fost joaca mea favorită în copilărie și m-am jucat „de-a ilustratorul” în tot soiul de proiecte încă din școala gimnazială. Din 2015 lucrez liber profesionist ca ilustrator și autor de carte pentru copii, dar îmi dezvolt portofoliul grafic în toate direcțiile în care îmi găsesc inspirație.

 

Care este frumoasa poveste a escapadei academice?

Educația mea academică este de arhitect. Am obținut în 2014 o diplomă de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, unde am avut parte de aprofundarea istoriei arhitecturii și stăpânirea noțiunilor de proiectare specializată, în paralele cu joaca de-a ilustratorul de povești. Unele abilități dobândite atunci se resimt și în munca mea de acum: atenția de la imaginea de ansamblu până la cele mai mici detalii ale unui proiect, disciplina execuției și managementului unui proiect complex, plus referințe stufoase de elemente arhitecturale.

 

Dar profesională? Cu cine ai colaborat prima oară?

Editura Didactica Publishing House a răspuns pozitiv la portofoliul meu de începător și mi-au propus din prima atât publicarea primului meu proiect „Prostia omenească” adaptare după Ion Creangă, dar și o colaborare cu Simona Epure la volumul în versuri „Povestea celor trei vrăjitoare toante”, ambele apărute la începutul anului 2016.

 

Cea mai frumoasă întâlnire a ta este, oare, cu pasiunea pe care o porți și pe care o valorifici prin creații?

Nu mă pot întâlni cu pasiunea mea pentru că este parte din mine, din cine sunt, nu ne despărțim niciodată. Cea mai frumoasă întâlnire este însă mereu cu produsul final al acestei pasiuni – o nouă carte proaspăt ieșită de la tipar. Este atât de multă muncă în spate, abstractă și răsfirată în zeci de hârtii, fișiere și emailuri, încât nu pot să nu mă emoționez ca un copil în fața lui Moș Crăciun când urmează să am prima întâlnire cu o carte lucrată de mine.

 

 

Ilustrația a devenit o meserie născută din pasiune sau rămâne complet o râvnă de a ta?

Ilustrația s-a născut din pasiune și rămâne zi de zi o căutare care mă pune în mișcare, mă face să zâmbesc și să mă încrunt, mă epuizează și mă încarcă de sens.

 

Cum ai defini stilul unui ilustrator?

De departe, stilul este acel ceva al ilustratorului care devine recognoscibil, dar, de aproape, este totul, de la modulația liniei la paleta cromatică, de la înclinația către a reprezenta anumite lumi la atenția pentru anumite detalii, de la stilizarea personajelor la expresivitatea cu care își pune în scenă povestea.

 

Cum ți-ai construit stilul? El crește odată cu fiecare în parte?

Nu mi-am căutat niciodată stilul, ba chiar m-am încăpățânat să mă descopăr și să cresc cât mai mult ca artist provocându-mă mereu să îmi modelez grafica după nevoile proiectului, de aici și diversitatea de tehnici pe care le stăpânesc: tehnici tradiționale de pictură în acuarelă și linie de peniță pe hârtie, pictură complet digitală și orice între. Proiect după proiect, a început însă să se lege un stil mai ales în proiectele care vin de la mine, în care nevoia narativă se suprapune cu propria-mi viziune și preferințe de tehnică, cum sunt poveștile vizuale din „lumea țărăneilor”, subiect de printuri de artă, printuri pe suveniruri și carte ilustrată „Căruța-căsuța”, editura ACS, 2023.

 

Care este cea mai mare provocare întâlnită? Oare să fie partea de management, acolo unde, poate, simți că e necesar să te rupi de partea de creație?

Provocările sunt în toate aspectele muncii mele, de la cât mă străduiesc să îmi dezvolt grafica, până la gestionarea cifrelor de tot felul. În general sunt foarte organizată cu managementul unui proiect și am o disciplină a muncii de care sunt mândră. Cea mai mare provocare și frustrare pentru mine este imposibilitatea adesea de a împăca limitările financiare ale proiectelor editoriale din industria autohtonă de carte ilustrată cu viziunea și aspirațiile mele de a aduce pe lume cărțile pe care vreau să le creez.

 

 

Ce proiecte ai în momentul prezent? Le-ai căutat sau au venit ele la tine?

Momentan lucrez la un al doilea volum din seria „Români de succes” recent lansată cu volumul „Traian Vuia și pasărea de metal” la editura Corint Junior, în paralel cu o primă colaborare cu editura Paralela 45 pe un text clasic (nu vă stric surpriza) și alte proiecte diverse din zona de editorial și grafică. Niciodată nu am doar un proiect în lucru, ci am mai multe în diferite stadii de lucru. Ocazional caut eu să demarez proiecte, dar de cele mai multe ori vin proiectele la mine, eu doar mă îngrijesc să fiu omul potrivit pentru ele.

 

Ești artistă și presupun că vezi frumosul în orice. Din ce îți iei inspirația?

Cred că cea mai de preț trăsătură a unui artist vizual este să învețe să se uite în jur, să fie prezent în senzațiile, experiențele și emoțiile pe care ni le oferă oamenii, lumea, viața oriunde suntem. Lăsând să treacă prin noi totul, ne adunăm mărgeluțele colorate de inspirație cu care să ne activăm munca, iar eu asta încerc să fac zi de zi. Apoi mai am grijă să țin larg deschise porțile către amintirile mele din copilărie, să nu mă deconectez de la ele și să îmi păstrez cu orice preț aprinsă gândirea magică de copil, indiferent cu câtă maturitate trebuie să navighez lumea în care sunt dincolo de foile de hârtie.

 

Ești mereu creativă, Diana, sau îți oferi și pauze?

Pentru că îmi plătesc toate necesitățile vieții din munca mea creativă, nu am încă privilegiu să iau pauze când am nevoie de ele neapărat, dar am învățat să îmi aleg proiectele și să le distribui în calendarul de lucru ca să nu mă prăjesc, să echilibrez munca după un proiect care mă stoarce creativ și emoțional cu ceva poate într-o altă stilistică, cu o altă încărcătură sufletească. Însă știu că lucrurile cu adevărat valoroase pe care le fac vin din momentele de pauză, când îmi dau spațiu să creez fără agendă, să alerg după fluturașii cu idei ce îmi zboară prin minte. Văd fără dubiu valoare unor pauze nu atât de la partea creativă, ci de la munca efectivă cu responsabilitatea unor termene de finalizare.

 

Adrian Serghie, în prima parte a vieții sale, nu a ales artele în mod conștient, ci mai degrabă a ascultat glasurile părinților săi. Și cum viața ne surprinde și e imprevizibilă, aceasta deja îi stabilise traseul: ilustrator.

Poate cu un început nesigur, dar cu o dorință de a crea o legătura între text și imagine și de a reda dinamica dintre cele două, ieșeanul a muncit să ajungă unde este azi și anume în ipostaza de a fi văzut și apreciat de către public. Am înțeles că nu ai nimic precis în această lume fascinantă a ilustrațiilor, dar Adrian nici nu a așteptat să vină clienții stând pe loc, ci s-a mișcat. Pentru a ajunge la publicul de pe internet, întâi a ajuns la publicul fizic mergând și participând la evenimente, expoziții, dând interviuri, realizând sesiuni de live-drawing. Apoi, prin 2019, pe internet, de unde îi vine în prezent și marea majoritate a clienților, își propusese să realizeze un proiect în care să creeze un desen în fiecare zi, timp de un an. Mai târziu, el s-a transformat în albumul ultra-cunoscut cu „expresii românești ilustrate”. Nu e singurul la care lucrează, dar sigur în toate a pus același suflet. Culmea, suferă de boala Behcet, o boală autoimună rară, ce i-a afectat ambii ochi și lucrează cu lupa de mulți ani, dar lucrul ieșit din mâinile sale e temeinic. Să-l cunoaștem!

 

 

Adrian, hai să facem un exercițiu: cine este Adrian-omul? Cine este Adrian-ilustratorul?

Adrian-omul e la fel ca toți ceilalți: plătește facturi, face cumpărături, se bucură sau are problemele uzuale de zi cu zi, duce pisica la veterinar, iubește și trăiește. E fiu, frate, prieten și soț, și de vreo 10 ani, pacient.
Adrian-ilustratorul e cel ce se simte dator, datorită talentului lui, să facă o schimbare sau să lase ceva după el. Mi-am dorit mult să ajung în acest stadiu, cel în care să fiu văzut și apreciat de public, așa că lumea va tot auzi de mine.

 

Care este povestea din spatele artistului Adrian? Ai ales artele în mod conștient?

În prima parte a vieții, nu. M-am simțit împins de către părinții mei să fac asta. Mai târziu, dar mai aproape de prezent, în facultate, am decis să o fac pentru mine, nu pentru a mulțumi/îndeplini așteptări. Nu aveam încredere în mine, mă uitam la ceilalți colegi care păreau că fac totul natural, iar eu, parca mă zbăteam ca un pește pe uscat încercând din răsputeri să îmi găsesc un stil sau ceva aparte. Lupta asta interioară a durat foarte mult.

 

 

Dar despre băiețelul Adrian ce îți amintești? Desena ultimele pagini ale caietelor și în loc să facă la școală adunări, folosea creionul pentru a reda desene din propria imaginație?

În timpul orelor desenam de la jumătatea caietelor spre sfârșitul lor. Multe dintre ele nu însemnau nimic, fiindcă erau tot felul de chestii aleatorii (personaje ciudate, mesaje, studii de ochi sau de mâini, mașini sau nave spațiale, personaje văzute prin reviste sau la TV, etc).

Foloseam pixul și nu creionul pentru a da impresia că sunt atent la ore și că îmi notez tot ce aud, dar am fost și prins făcând asta și profesorii credeau că le fac caricaturi. Îmi luau caietul și nu găseau nimic despre ei.

 

Cum trăiește un ilustrator în România noastră, în era în care suntem? Ai putea să o descrii ca fiind instabilă?

Pot vorbi doar din perspectiva mea fiindcă nu cunosc situația altor ilustratori sau artiști. Poate că pentru ilustratorii din București sau Cluj e o alta situație, dar pentru mine, ilustrator ce locuiește în Iași, simt că trebuie să trag mult mai mult, și că nu ai nimic clar și precis, dacă vor fi sau nu proiecte. Poți doar spera și să ții capul sus.

 

Cum ai ajuns tu la public? Cât de mult te-a ajutat internetul? Este un instrument în promovarea creațiilor?

Majoritatea clienților îmi vin de pe internet, apoi sunt cei din recomandări directe, de la persoane ce au lucrat sau cumpărat de la mine și au fost mulțumiți. Investesc foarte mult timp în crearea postărilor, atât pe Facebook cât și pe Instagram, deci da, internetul este sau poate fi numit un instrument de promovare chiar și pentru artiști.

Pentru a ajunge la publicul de pe internet întâi am ajuns la publicul fizic mergând și participând la evenimente, expoziții, dând interviuri, realizând sesiuni de live-drawing. Apoi, pe internet, îmi propusesem prin 2019 să realizez un proiect în care să încerc să fac câte un desen în fiecare zi, timp de un an. Mai târziu, el s-a transformat în albumul ultra-cunoscut cu „expresii românești ilustrate”. Oricum, nu există o rețetă clară de succes. Dacă veți întreba 10 ilustratori cum sau ce au făcut ei pentru a ajunge cunoscuți, vor da exemple diferite. Cred că ce poate fi considerat comun, e munca depusă și dedicarea.

 

Ce te inspiră pe tine, Adrian? De unde îți extragi elementele creatoare?

Nu simt că ideile îmi vin dintr-un singur loc, ci simt că ele sunt și trec pe lângă mine iar eu doar le adun pe cele potrivite și le pun pe hârtie. Pățesc să aud ceva amuzant sau interesant de ilustrat în tramvai sau autobuz, într-o melodie sau într-o carte, ceva ce fac pisicile prin casă, sau chiar în discuțiile cu soția mea (așa au apărut desenele cu “Nu ridica Tonul” și „Ținem legătura”).

 

Care este marea provocare când te așezi la masa de lucru?

Când mă așez la birou, cred că sunt mai multe provocări: să am vederea în regulă (vederea mea scade temporar sau fluctuează dacă nu am avut un somn bun, dacă sunt stresat, dacă mi-a bătut vântul în față, dacă soarele sau lumina a fost prea puternică, etc), să mă simt creativ (odihna e foarte importantă) și să nu fiu cu gândul în altă parte.

Te-ai gândit vreodată să părăsești România și să trăiești din artă în altă țară?

Am visat de multe ori cu ochii deschiși la asta, dar nu mă simt încă pregătit să o fac, dar cine știe ce îmi rezervă viitorul.

 

 

Ce te motivează în ceea ce faci având în vedere perioadele financiare fluctuante?

Ca sfat pentru cei ce trec prin perioade în care nu au clienți sau nu vin bani, e bine să ai păstrat ceva în plus din lunile în care a mers mai bine și să te concentrezi la proiecte viitoare. Eu, de exemplu, în lunile ianuarie sau august în care lumea nu prea investește în artă sau desene personalizate, lucrez la pagini de benzi desenate, sau desene ce aș putea să le pun pe tricouri.

Mă speriam mult mai mult înainte. Acum știu ce am de făcut și nu mă gândesc speriat la ce voi face.

 

La ce proiecte lucrezi în prezent și care este perspectiva ta de viitor?

Păi, tocmai am lansat o expoziție de ilustrație la Institutul Francez din Iași; apoi, lucrez încet-încet la o nouă bandă desenată ilustrată și scrisă de mine, încerc să refac toate desenele din cărțile de colorat cu pisici (și e o muncă enormă) pentru a fi mai apropiate stilului meu actual de desen și, de prin 2019, desenez expresiile românești. Mai nou am început să ilustrez și proverbe românești, și poate în viitor voi ilustra chiar și bancuri românești.

Înainte de începerea pandemiei realizasem 3 ediții de Desenaton (maraton de desen de 12h), eveniment creat de mine, iar acum încerc să fac o a 4-a ediție. Îmi doresc să fac în Iași desenul mult mai apreciat.

 

 

Adrian, în rest, cum te găsim? Ce ne poți mărturisi despre starea ta de sănătate?

Atunci când sunt întrebat cum sunt, răspund automat că sunt bine, dar de multe ori o zic așa pentru că nimeni nu vrea să îți audă cu adevărat greutățile bolii. Deoarece nu arăt ca un pacient ce pare să sufere (nu stau în scaunul cu rotile, nu am semne vizibile ce par că sufăr sau că trec printr-o boală), mulți consideră că sunt în regulă și că poate, mă alint sau dramatizez mai mult decât e cazul. Doar soția mea știe cel mai bine cum sunt cu adevărat, deoarece mi-a fost alături în toate momentele. Sufăr de boala Behcet (boală autoimună rară), boală a vaselor de sânge (ce ține de reumatologie), boală ce mi-a afectat ambii ochi, mult mai tare stângul. Sunt nevoit să folosesc lupa de mulți ani, uneori nu mă ajuta nici ea. Nu mă ajuta să îmi fac ochelari. Boala Behcet nu are tratament și trebuie să merg constant la spitalul de oftalmologie și la cel de reumatologie pentru a fi sub supraveghere.

 

Ai simțit vreodată că unii îți cumpără creațiile doar din cauza bolii? Dacă da, ce sentimente te încearcă în acel moment?

Da, dar foarte puțini fac asta. La început mă simțeam prost, dar acum știu și înțeleg că e felul lor de a mă ajuta.

 

Cum privești acum viața după diagnostic?

Am primit diagnosticul în 2016. Aproximativ 4 ani am primit numai speculații și am făcut analize în continuu. M-am simțit ușurat, deoarece nu mai știam ce să cred, dacă există o boală, dacă e în capul meu. Odată aflat, am trecut printr-o perioadă de negare, apoi într-una de documentare, apoi încet-încet într-una de acceptare, apoi am apăsat pe toate butoanele disponibile din panoul de comandă propriu pentru a da peste 100% în direcția artei. Dacă la un moment dat nu voi mai fi în stare să desenez din cauza ochilor, eu tot voi continua în direcția artei sub o formă sau alta. Poate că voi fi speaker motivațional pentru cei ce sunt la început de drum și le voi povesti despre drumul meu. Cine știe?!

 

 

Ce ai învățat până la anii tăi despre ce înseamnă viața?

Viața mi-a arătat că trebuie să apreciem mai mult ceea ce avem: vederea/sănătatea, persoanele de lângă noi, familia, și mai nou, timpul.

Banii vin și pleacă și nu contează cât contează cele de mai sus. Banii nu vor ține și nu pot înlocui nimic.