Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Imperiul Rus

Matricea Românească vă prezintă frumoasa istorie a celui mai renumit arhitect, dar și om de artă, din Basarabia, care ne-a dăruit un Chișinău în piatră albă: Alexandru Bernardazzi.

Orașele se nasc din marea dragoste a oamenilor față de un anume loc, din devotamentul lor pentru o cauză comună sau pur și simplu, din necesitatea afirmării unei colectivități. Chișinăul, metropola basarabeană, are un trecut relativ tânăr, însă a reușit să suporte cu stoicism perioade dificile, având totodată și momentele sale de glorie.

Printre acele sclipiri siderale, care au transformat întreaga citadelă într-un oraș cu parfum parizian, se numără și apariția unui artist arhitect de un talent și de o râvnă aparte: Alexandru Bernardazzi. Îndrăgostit de imaginea unui Chișinău, aflat pe atunci sub regimul țarist, acesta a decis să întruchipeze frumosul în piatra albă, imaculată. Probabil această decizie și-a tras obârșia din geneza sa, Bernardazzi fiind parte dintr-o renumită dinastie italiană, propășită în Imperiul Rus, în perioada țarului Alexandru I (secolul XIX).

Sosit în Basarabia, în funcția de arhitect al orașului, acesta a descoperit un Chișinău cu fațade cazone, tipic acelor vremuri și încadrat perfect în așteptările imperiale față de o gubernie (provincie imperială, n.r.). Fiind un tânăr cu aspirații mari și multă pasiune, Bernardazzi începea să își formeze condeiul, râvnind să dea un nou viitor orașului care îl adoptase.

Despre el s-a scris în “Bessarabskaia gazeta” nr. 188 (852) din 1907 că “a fost un idealist clasic, în sensul strict al cuvântului, dacă înţelegem idealismul ca o încredere absolută în demnitatea intrinsecă a persoanei umane şi în triumful final al eternelor valori ale vieţii – dragostea, binele şi frumosul“, acest lucru fiind un prinos adus omului care ne-a plăsmuit peste cincizeci de clădiri, devenite patrimoniu cultural și istoric al țării, printre care se numără conacuri elegante (cel mai renumit fiind Conacul lui Manuc Bei din orașul Hâncești), biserici, parcuri, case de locuit.

Hanul lui Manuc Bei - unul din vestitele conacuri proiectate de Bernardazzi

Hanul lui Manuc Bei – unul dintre vestitele conacuri istorice proiectate de Bernardazzi. Foto: moldovenii.md

Calea sa profesională a început în îndepărtatul an 1850, când a fost numit în funcţia de arhitect secund la Agenţia de Construcţie a Drumurilor din Basarabia. Câţiva ani mai târziu, în 1856, Alexandru Bernardazzi a primit titlul de arhitect principal al oraşului Chişinău, funcţie în care a rămas până în 1878. De-a lungul celor douăzeci și doi de ani el, a modelat o Capitală aproape de standardele europene și moda existentă în Occidentul acelor vremuri.

Printre cele mai renumite lucrări ale sale se numără clădirea Dumei orăşeneşti, care astăzi reprezintă Edificiul Primăriei Capitalei. Fațada executată în stilul goticului italian, cu elemente de arhitectură renascentistă, încântă privirile trecătorilor, care și astăzi pot admira arcadele impecabile și ferestrele imense, care completează armonios întreaga clădire. Spre regretul nostru, clădirea Primăriei a fost parțial distrusă în cea de-a doua conflagrație mondială, fiind restaurată, la 1951, după niște fotografii și proiecte de epocă.

Edificiul Primăriei Chișinăului - una dintre principalele lucrări de arhitectură ale lui Bernardazzi

Edificiul Primăriei Chișinăului – una dintre principalele lucrări de arhitectură ale lui Bernardazzi

Venind dintr-o familie religioasă, Bernardazzi nu ar fi putut să lase deoparte creația ecleziastică, iată de ce una dintre lucrările sale inovative pentru acele timpuri este Biserica grecească „Sfântul Pantelimon”, unde a fost folosită, în premieră, piatra şlefuită, în două culori. Aflată în inima Capitalei, această Biserică este și astăzi un motiv aparte de mândrie, fiind o bijuterie specială, încastrată în arhitectura întregului Centru Vechi al orașului.

A urmat și o colaborare prodigioasă cu una dintre reprezentantele notorii ale mediului academic basarabean, și anume principesa Natalia Dadiani, cea care a finanțat proiectul Gimnaziului de fete și al Capelei de pe lângă ea (actualmente, Biserica Sfânta Teodora de la Sihla), în execuția lui Bernardazzi.

Biserica Sfânta Teodora de la Sihla, fosta capelă a Gimnaziului de fete ”Natalia Dadiani”

Biserica „Sfânta Teodora de la Sihla”, fosta capelă a Gimnaziului de fete ”Natalia Dadiani”

Frumusețea clădirii liceale, create în stil eclectic, s-a conservat în timp, aceasta fiind în prezent sediul Muzeului Național de Artă al Moldovei, ceea ce demonstrează încă odată talentul acestui artist.

Alexandru Bernardazzi a dat dovadă și de o filantropie specială față de țara sa adoptivă, proiectând și construind spitalul pentru pacienți cu boli mentale din orășelul Costiujeni, finanţând parţial, din mijloace proprii, edificarea bisericii. Rușinos este faptul, că în prezent, acesta a ajuns la limita dispariției ca rezultat al indiferenței sau rău-voinței chișinăuienilor.

Spitalul pentru boli mentale din Costiujeni- o dovadă de filantropie a arhitectorului Alexandru Bernardazzi

Spitalul pentru boli mentale din Costiujeni – o dovadă de filantropie a arhitectului Alexandru Bernardazzi. Foto: costiujeni.com

Dincolo de creația sa arhitecturală, Bernardazzi a dat dovadă și de un pragmatism aparte, acest lucru rezultând din rapoartele de Arhivă, care reflectă implicarea sa în construcția apeductului, a turnurilor de apă și a drumurilor Capitalei.

De unde a venit acest atașament deosebit față de o țară străină? Sau cum un trimis al Imperiului Rus a reușit să transforme cu tandrețe un oraș provincial tipic într-o Capitală a pietrei albe? Putem doar intui răspunsul la aceste întrebări. Faptul că a început aici drumul său artistic sau poate legătura personală cu acest ”copil” al creației sale sunt doar câteva dintre ipotezele plauzibile. Cert este, că și la apusul anilor săi, acesta a lăsat testamentar voința de a fi înmormânt la Chișinău, alături de mama sa. Și dorința sa a devenit realitate, arhitectul fiind înhumat în cimitirul Luteran, azi dispărut.

Turnul de apă - inovație inginerească proiectată de Alexandru Bernardazzi

Turnul de apă – inovație inginerească proiectată de către Alexandru Bernardazzi. Foto: lume.md

Dar, cum perioada sovietică a șters cu buretele orice rămășiță de trecut glorios, mașinăriile acesteia nu au ignorat nici amintirea celui care a adus Chișinăul mai aproape de frumos. Astfel, spre marea noastră rușine, locul de veci al acestui mare om de artă a fost distrus în anii ’60 ai secolului trecut, lăsând loc pentru un cinematograf (!), iar osemintele sale au fost pentru totdeauna pierdute.

Așadar, cine a fost acest om pentru Chișinău? Din chiar necrologul lui, publicat în aceeași “Bessarabskaia Gazeta” la 1907, reiese că “a fost întruchiparea celor mai bune calităţi din acele vremuri. Viaţa lui, trăită în văzul public, a fost curată şi plină de generozitate; în inima lui ardea nestins flacăra entuziasmului pentru frumuseţea acestei lumi, flacără care scălda în lumină tot ce-l înconjura”.

Sunt locuri pe pământ unde frumosul, romanticul și candoarea se întrepătrund, dând naștere unui veritabil izvor de emoții și trăiri. Purcari este unul dintre acestea, mai ales pentru că transpune povestea în realitate. Pornită într-o călătorie surpriză, nu știam că voi ajunge pe acele meleaguri, unde aroma de vin și de aer tomnatic se împletesc, îmbiindu-ne să fim mai sensibili, mai creativi și mai spirituali.

Așezat cuminte pe malul drept al Nistrului și la o distanță de circa șaizeci de kilometri de Marea Neagră, satul Purcari (raionul basarabean Ștefan-Vodă) ascunde în inima sa una dintre vinăriile devenite emblematice pe harta mondială a vinului. Podgoria Purcari are în spatele său o tradiție seculară, fiind născută pe locul unei mănăstiri medievale, numită Afon-Zograf, unde călugării storceau strugurii și făceau cea mai gustoasă licoare pastorală din acel ținut.

Propriu-zis, istoria succesului acestei mărci începe în îndepărtatul secol XVIII, când câțiva coloniști francezi, aciuați după războiul ruso-turc pe meleagurile Basarabiei, au închiriat podgoriile mănăstirești în schimbul unei desetine (plată în roadă, n.r.). Fiind copiii ai tradiției franceze, aceștia au intuit că spațiul sau așa-numitul terroir pe care creștea vița-de-vie este unul aparte. Doar decenii mai târziu a ieșit la iveală că Purcari este amplasat la aceeași latitudine geografică cu una dintre cele mai renumite regiuni vinicole franceze: Bordeaux. Dar să nu credeți că acest fapt reprezintă doar o coincidență geografică, el oferind și anumite particularități soiurilor de vinuri din portofoliul ales al Podgoriei. Astfel, solul bogat în rubidiu conferă vinurilor o culoare purpurie intensă, specifică și vinurilor bordeleze.

Purcari este amplasat la aceeași latitudine geografică cu una dintre cele mai renumite regiuni vinicole franceze: Bordeaux

Fiind Gubernie a Imperiului Rus preț de un secol, Basarabia a intrat în atenția unuia dintre cei mai puternici Țari, și anume Nicolae I, care în 1827 emite un decret prin care stabilește înființarea primei gospodării vinicole basarabene, cu amplasamentul la Purcari. De atunci, proprietari ai Vinăriei Purcari au fost atât boierii moldoveni Dăncilă și Clot, dar şi alții de origine germană, rusă și franceză. Deja în 1847, în cadrul Iarmarocului Agricol Basarabean, vinul de Purcari obține prima sa medalie de aur.

În 1878, casa de vinuri sărbătorește un adevărat triumf în cadrul Expoziției Mondiale de la Paris, când pe parcursul unei degustări închise, experţii francezi au fost impresionaţi de un vin sec, de culoare intens – rubinie, fiind siguri că este un vin de Bordeaux. Mare însă le-a fost mirarea să afle că vinul își are originile într-un sătuc necunoscut de pe malul Nistrului. Atunci, vinul emblematic Negru de Purcari a obținut prima sa medalie de aur la o expoziție internațională.

Negru de Purcari - vin simbol în Basarabia, devenit legendă a succesului.

Negru de Purcari – vin simbol în Basarabia, devenit legendă a succesului. Foto: finewine.md

Un timp îndelungat, vinurile casei Purcari au fost la fel de populare precum vinurile de Bordeaux sau Burgundia. Acestea erau servite la mesele țarului Nicolae al II-lea, ale regelui George al V-lea și ale Reginei Victoria a Marii Britanii. Comercializate în Danemarca, Olanda, Suedia, Germania, Franța, vinurile de Purcari erau înalt apreciate și obțineau numeroase trofee.

Renașterea unei legende

Dar așa cum destinul joacă feste și celor mai buni, culturile vitivinicole din Purcari au căzut pradă unei molime, care i-a decimat roada și a aruncat un abur de uitare peste vinărie și roadele ei. Până în 1950, doar paragina și trecutul mai hălăduiau pe acea câmpie nistreană. Însă cultura vinului a revenit în forță, grație perseverenței vinificatorilor moldoveni, care au reușit să restabilească tehnologia clasică de producere a celebrelor vinuri. Unul dintre marii profesioniști ai timpului, Pimen Cupcea, a reconstituit rețeta legendarului vin Negru de Purcari, iar Ion Ungureanu a creat o nouă capodoperă – Purpuriu de Purcari.

Podgoria Purcari a fost creată pe locul unei mănăstiri medievale unde călugării storceau strugurii și făceau cea mai gustoasă licoare pastorală din acel ținut

Drept dovadă a acestui succes fulminant servesc rezervele arhivistice de vin, cu sticle îmbuteliate în stilul sovietic al timpurilor și cu etichete tipărite în chirilică. Spre regretul meu, nu am putut vedea butelii din îndepărtatul trecut boieresc al regiunii, dar am reușit să facem o promenadă interesantă în beciurile istorice ale vinăriei. Beciul central reprezintă fostele chilii mănăstirești, amplasate în formă de cruce, iar la capul crucii există un izvor, semn al binecuvântării dumnezeiești.

După un tur de forță în spațiile industriale, dotate după ultima modă în materie de laboratoare și spații de îmbuteliere, am fost invitați să vizionăm o mică introspecție tematică și să participăm la o degustare de vinuri. Am putut prinde câteva șiretlicuri din profesia de somelier, începând cu maniera în care simți olfactiv buchetul vinului sau percepi gustul licorii. Originalitatea vinurilor de Purcari se măsoară cu precădere în maniera cu care specialiștii transformă o licoare obișnuită într-un vin de o finețe aparte.

Toată frumusețea și plenitudinea vinurilor aromate a fost completată cu măiestrie de niște bucătari iscusiți și de un anturaj impecabil, vinăria dispunând de un hotel minunat, o reconstrucție fidelă a castelului coloniștilor francezi. Amplasat în imediata apropiere a beciurilor, acesta găzduiește camere pentru oaspeți și un restaurant minunat, în care serile tomnatice devin și mai plăcute, mai ales când un foc viu arde în șemineu.

Podgoria Purcari - una dintre vinăriile simbol ale Basarabiei

Podgoria Purcari – una dintre vinăriile simbol ale Basarabiei. Foto: branzan.com

În egală măsură, oamenii din spatele acestui proiect au păstrat și relațiile istorice frumoase, găzduind în inima casei lor de vinuri figuri marcante, precum Principele Radu al României, care a sădit un butaș de poamă albă și a dăruit podgoriei o părticică din Tezaurul de la Pietroasa. Grație acestor relații călduroase, Vinăria a devenit furnizorul oficial de vinuri al Casei Regale din România, titlu onorific pentru această marcă basarabeană.

Peste câmpia Podgoriei Purcari se lasă ceața unei seri de noiembrie, iar noi ne savurăm vinul Ice Wine, creat din ultimii struguri de după brumă, și inhalăm liniștea, care acolo este aproape de poveste. În acel spațiu, unde încă se zbate verdele verii cu galbenul toamnei, s-a păstrat intactă senzația de smerenie, de reculegere, de prinos în fața naturii. Să fie asta moștenirea călugărilor?

Foto deschidere: rotravel.info (Alin Popescu)