Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

implicare

,,-Ce copil, ce copil! Tare îi merge mintea!

-Mda, dar nu prea îl trage inima să învețe… tare i se potrivește zicala: ,,brânză bună în burduf de câine”

-Așa crezi?

-Da! Și o să le spun și părinților lui despre asta! Noi ne străduim să îl învățăm, ei se străduiesc să nu-i lipsească nimic…și el?? Uite așa, doar când are chef învață, în salturi…”

 

Expresia aceasta, „brânză bună în burduf de câine”, e o povară.

,,Intuiesc potențial în acest copil, însă el (copilul) nu este dispus să îl valorifice; îl lasă așa…pierdut! La voia întâmplării!” Oare ce simt copiii care aud această etichetare?

,,Brânză bună în burduf de câine” este o expresie, o zicală care îi descrie pe copiii care sunt plini de inteligență nativă, însă nu au clar o disponibilitate de a ,,rupe cartea”.

Părinți, bunici, învățători și profesori țin zicala asta ca pe o armă cu vârful ascuțit și o aruncă, înțepând, spre copiii care nu dau dovadă de voință.

Și, cumva, trimit responsabilitatea de la ei: e treaba lui, e treaba ei că nu performează. Treaba copilului.

 

Voința=dimensiune fundamentală a personalității

Una dintre dimensiunile fundamentale ale personalității este voința. Pentru buna modelarea a voinței, ar fi bine să punem cărămidă peste cărămidă, la fel de mult cât o facem pentru învățarea cititului, scrisului, socotitului.

Din ce în ce mai des întâlnesc adulți care cred că este doar treaba copilului să lucreze pentru acest filon lăuntric, motor pentru mai bine.

Părinții și bunicii țin teorii: ,,ai mâncare pe masă, ai tot ce vrei (nu ca mine!), nu te pun să faci nimic, ai doar de învățat!”. Educatorii pronunță și ei (la fel de răspicat): ,,eu îmi fac treaba în fiecare zi; apar la oră, explic și demonstrez și repet; treaba ta să înveți!”

Copiii buni pot.

Copiii ,,brânză bună în burduf de câine” pot, dar nu voiesc. Oare?

 

 

Voința nu este o simplă alegere.

Voința este înrâurită. Modelată, susținută, udată, crescută și oblojită.

Voința este rodul cuvintelor rostite în familie și în școală. Voința încolțește din acceptare și din încrederea pe care adulții o arată copiilor.

 

Ce ar fi de făcut?

Oferiți copiilor sprijin și încurajare în timp ce își dezvoltă voința. Încurajați-i să își exprime sentimentele și să vă împărtășească gândurile și preocupările lor și să știe că aveți încredere în capacitatea lor de a face față provocărilor.

Învățați-i pe copii să nu renunțe atunci când se confruntă cu dificultăți sau eșecuri. Încurajați-i să continue să își depună eforturile și să își ajusteze strategiile în funcție de feedback-ul primit.

Copiii observă și învață multe din comportamentul adulților din jurul lor. Fiți un exemplu de voință și determinare în fața provocărilor sau obiectivelor personale.

Voința nu vine de la sine. Voința nu este o simplă alegere de moment a copiilor. Voința e un motor intern ce e musai să fie alimentat cu energie benefică și hrănitoare de către adulții iubitori și responsabili.

Până la urmă, ar fi bine să vedem dacă expresia aceasta din popor nu ne definește chiar pe noi: ne iubim copiii, însă oare știm ce avem de făcut pentru ca dragostea noastră să hrănească și să ridice? 

 

 

Pe 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, respectiv cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, în această instanţă, de Banat. Vă prezentăm, mai jos, transcriptul celei de-a doua părţi a conferinţei “Elite. Elitită. Eliticid”, ce şi-a propus să răspundă la întrebarea «ce sunt elitele?», dar şi «care este funcţia lor»? într-o societate românească tot mai văduvită de elite reale – fie din cauza nepotismului, fie din cauza exodului masiv de inteligenţe cauzat de acesta.

(ia cuvântul Ada Hausvater)

Aş vrea să vorbesc despre acest subiect din perspectiva Teatrului Naţional Timişoara. În primul rând, subiectul, topica mi se par minunate. Trăim o perioadă – în România, cu precădere; şi ne afectează pe toţi, de la simpli indivizi la artişti – în care această întrebare, a criteriului, se ridică tot mai mult… Pe baza căror criterii ne diferenţiem? Ce anume ne face diferiţi unii de ceilalţi?  Ce ne face pe unii să fim elite, sau să nu fim elite?

Şi ce înseamnă acest titlu – când cineva este parte din elită, rămâne pentru totdeauna în elită? Sau ar trebui să dovedească ceva, ca să poată rămâne în această categorie? Ca şi când ai câştigat o dată medalia de aur – asta nu înseamnă că anul următor vei avea, din nou, medalia de aur.

Îmi pun nişte întrebări – şi mulţumesc Matricei Româneşti pentru ocazia de a ne pune împreună nişte întrebări – referitoare la substanţa acestui sens, astăzi. Mă întreb în ce măsură avem convingerea că avem definiţi aceşti termeni, aceste criterii de valoare: ce anume face pe un om să ia premiul I, II, III, şi medalia de aur, ce anume face ca unui individ să i se atribuie acest titlu de membru al elitei, şi cum şi-l poate dovedi pe mai departe?

Când spunem elită – vorbim despre caracter, pe lângă o performanţă profesională evidentă, cred. În ce măsură performanţa profesională serveşte unui scop pozitiv social, unei direcţii constructive?

Dacă ai câştigat o dată medalia de aur, asta nu înseamnă că anul următor vei avea, din nou, medalia de aur. Apartenenţa la elită se dovedeşte continuu

În meseria noastră, orice om este esenţial. Nu putem sacrifica un om pentru o masă. Fiecare om are o individualitate, un rost aparte, şi trebuie privit ca atare.

Dacă ar fi să redefinim, azi, elita, ar trebui să dăm şanse oamenilor să se exprime, să se perfecţioneze, să aflăm de ce ne înţelegem – nu de ce nu ne înţelegem! -, să găsim argumente pentru a construi împreună, pentru a restabili bazele dialogului. «Dialog» este un cuvânt foarte demonetizat în viaţa publică, în viaţa politică. Se foloseşte imediat: dialog, comunicare, unire

Or, a demonetiza cuvinte esenţiale, după mine, este periculos. Dialogul înseamnă a privi, a asculta omul din faţă, şi a-i răspunde după ce înţelegi ce are de spus.

Ca să putem redefini elitele, trebuie să ascultăm oamenii, să vedem ce poate face fiecare. Vin generaţii care vin în necunoscut, într-o necunoaştere faţă de ceilalţi, care de asemenea sunt, cumva, dezorientaţi. Este o criză a dialogului teribilă.

A demonetiza cuvinte esenţiale – dialog, comunicare, unire – este, după mine, periculos

Din enumeraţia de termeni ce compun titlul conferinţei, elitită mi-a plăcut cel mai mult, recunosc. Ar fi frumos să se descopere acest vaccin, care probabil se numeşte bun-simţ, cultură, mă gândesc? Cred că bunul-simţ ne-ar salva. Un pic de caracter ne-ar salva. Un pic de îndoială de noi înşine ne-ar salva şi ne-ar da puţin jos de pe soclu, ne-ar face puţin mai atenţi la oamenii din jurul nostru. Noi, în teatru, fără asta nu existăm. Noi, fără oameni, nu existăm. Fără grija faţă de om nu existăm!

Dramaturgia contemporană se întoarce, avidă, la crizele din jur. Sigur, sunt mulţi care acuză – în presă, cu precădere – dramaturgia contemporană, spunând că este extrem de virulentă, sau că filmele actuale sunt extrem de agresive. Pe de altă parte, realitatea, de multe ori, ascunde acest fapt. Nu putem spune că spectatorii văd ceea ce în realitate nu există. Cinstit vorbind, de câte ori nu avem probleme cu funcţionarii, cu lipsa de comunicare, cu aplicarea procustiană a legislaţiei? De nenumărate ori. Câte probleme sunt, câte crize sunt – de la nivelul copiilor, până la vârstele cele mai înalte, în societate? Sunt foarte multe, ştim foarte bine. Scenariile de film şi scenariile de teatru văd problemele – şi le pun în lumină. Şi pun întrebări, pentru că acestea trebuie rezolvate.

Un pic de caracter ne-ar salva. Un pic de îndoială de noi înşine ne-ar salva şi ne-ar da puţin jos de pe soclu, ne-ar face puţin mai atenţi la oamenii din jurul nostru

Ţine de fiecare dintre noi să nu fim indiferenţi. Prima condiţie pentru a vorbi despre elite este să nu fim indiferenţi la oamenii din jurul nostru. Să nu spunem: «OK, nu e problema mea. În definitiv, acel om are o problemă, dar eu nu am nici o problemă. Pot să stau liniştită». Nu, nu este normal. Şi atunci, mă întreb şi eu, care este elita? Şi în ce măsură elita, probabil, ar trebui redefinită. Probabil ar trebui să aibă alte criterii: să vorbim despre cât de sensibili suntem la ce se întâmplă, în ce măsură putem să ne implicăm, în ce măsură dorim să deschidem drumuri noi pentru noile generaţii, generaţii – consider eu – absolut minunate.

 

Mulţumiri: Raluca Selejan şi Oana Doboşi, „La două bufniţe” Timişoara

Va urma

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Brânză bună în burduf de câine

    27 februarie 2024 |
    ,,-Ce copil, ce copil! Tare îi merge mintea! -Mda, dar nu prea îl trage inima să învețe... tare i se potrivește zicala: ,,brânză bună în burduf de câine” -Așa crezi? -Da! Și o să le spun și părinților lui despre asta! Noi ne străduim să...

    Regizorul Ada Hausvater, la Întâlnirile Matricei (Timişoara): “Prima condiţie pentru a vorbi despre elite este să nu fim indiferenţi la oamenii din jurul nostru” / “Vaccinul anti-elitită este bunul-simţ”

    11 iulie 2018 |
    Pe 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, respectiv cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, în...