inaltare

Pr. Alexander Schmemann

Un fior al bucuriei străbate cuvântul „înălțare”, ce indică o provocare la adresa așa-numitelor „legi ale naturii”, la adresa declinului și veșnicei căderi; este un cuvânt ce anulează legile gravitației și ale căderii. Aici, el indică opusul tuturor, lumina, faptul că este ușor și perfect. Înălțarea Domnului se sărbătorește la patruzeci de zile după Paște, în Joia celei de-a șaptea săptămâni după sărbătoarea Învierii lui Hristos.

În miercurea ajunului, biserica săvârșește numita „Odovanie a sărbătorii Paștilor”, ca și cum ar saluta, adică, trecerea Paștilor. Slujba este exact aceeași, de la început și până la sfârșit, la fel ca în noaptea Paștilor, cu recitarea exact a acelorași versete: „Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui…”, „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea”. Atunci când preotul cântă aceste stihuri, el ține în mâna sa lumânarea pascală și tămâiază întreaga biserică, ca un răspuns la cântarea „Hristos a înviat”. Astfel, ne luăm rămas bun de la sărbătoarea Paștilor, „rămânând în așteptare” până anul viitor.

Poate ar trebui să simțim o oarecare tristețe. Dar în loc de tristețe, ni se dă o nouă bucurie: bucuria de a reflecta și de a sărbători Înălțarea. Conform relatării evanghelice legate de acest eveniment, Domnul, după ce a dat ultimele învățăminte ucenicilor Săi, „i-a dus afară până în Betania, și ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24, 50-52). Care este izvorul acestei mari bucurie ce dăinuie până în ziua de azi și surprinde cu a sa strălucire ziua Înălțării? Fiindcă se pare că Hristos a plecat și i-a lăsat pe ucenici în pace; a fost o zi a despărțirii. În fața lor se află drumul foarte lung al predicării, persecuțiilor, suferințelor și ispitelor ce umplu până la debordare istoria creștinismului și a Bisericii. Pare-se că bucuria a trecut, bucuria însoțirii pământești și zilnice cu Hristos, că purtarea de grijă oferită de puterea și a Sa divinitate au luat sfârșit. Câtă dreptate a avut un preot când și-a numit cuvântarea sa la vremea Înălțării „bucuria despărțirii”! Desigur, Biserica nu sărbătorește despărțirea și plecarea lui Hristos. Căci Hristos a zis: „Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18. 20). Noi nu sărbătorim plecarea lui Hristos, ci înălțarea Sa la Ceruri.

Sărbătoarea Înălțării Domnului este o sărbătoare a deschiderii cerului pentru oameni, a raiului drept o casă nouă și veșnică, a cerului, ca a noastră adevărată patrie. Păcatul a despărțit violent pământul de cer și ne-a făcut făpturi pământești și aspre, ne-a fixat privirea ferm pe pământ și ne-a făcut viața exclusiv geotropică. Păcatul este trădarea raiului în suflet. Chiar în această zi, la sărbătoarea Înălțării Domnului, ne simțim îngroziți de această negare ce umple întreaga lume. Omul, cu aroganță și mândrie, proclamă că el este doar material, că întreaga lume este materială și nimic nu există dincolo de material. Și, dintr-un oarecare motiv, se bucură chiar de aceasta și vorbește cu milă și condescendență despre cei care încă mai cred într-un fel de „rai”, de parcă ar fi bufoni, sau țărani. Veniți, fraților, „ceresc” este doar cerul, care este la fel de material ca orice altceva; nu există nimic altceva, nu a existat, nici nu va exista. Murim, dispărem, așa că în acest timp, să construim un rai pământesc și să uităm de fanteziile preoților (popilor). Acesta, pe scurt, este rezultatul final și esența culturii noastre, a științei și a ideologiei. Progresul se sfârșește în cimitir, prin progresul viermilor ce se hrănesc din cadavre. Dar ce ne sugerați, ne întreabă ei, care este acel cer despre care vorbiți voi, la care s-a înălțat Hristos? Oricum, nimic nu există pe cerul despre care vorbiți.

La această întrebare să îl lăsăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur, un mare Părinte la Bisericii care a trăit în urmă cu șaisprezece secole, să răspundă. Vorbind el despre cer, acesta exclamă: „Ce nevoie am eu de cer, când eu însumi voi deveni cer?”. Să lăsăm răspunsul să vină de la Părinții care numeau Biserica drept „cerul pământesc”. Punctul central al acestor două răspunsuri se succedă din următoarele: cerul este numele adevăratei noastre chemări, ca făpturi omenești, cerul este adevărul desăvârșit despre pământ. Nu. Cerul nu se găsește undeva în spațiul adânc dincolo de planete, sau într-o galaxie necunoscută. Cerul este ceea ce ne readuce Hristos, tot ceea ce am pierdut prin păcat și mândrie, prin științele și ideologiile de pe pământ și exclusiv pământești, iar acum este deschis, ne este oferit și readus de Hristos. Cerul este împărăția vieții de veci, împărăția adevărului, a bunătății și a frumosului. Cerul este întreaga metamorfoză duhovnicească a vieții omenești; cerul este împărăția lui Dumnezeu, biruința asupra morții, triumful dragostei și al grijii; cerul este împlinirea acestei ultime, supreme, dorințe, despre care s-a spus: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2,9). Toate acestea ne-au fost revelate nouă și dăruite de către Hristos. Și astfel, cerul pătrunde în viața noastră aici și acum, pământul însuși devine o reflectare, o imagine a frumuseții cerești. Cine s-a pogorât din cer pe pământ să ne dea nouă înapoi cerul? Dumnezeu. Cine s-a înălțat de la pământ la cer? Iisus, Omul.

Marele Atanasie spune că „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu”. Dumnezeu s-a coborât pe pământ pentru ca noi să putem urca la cer! Aceasta sărbătorim noi în ziua Înălțării”. Acesta este izvorul strălucirii și a bucuriei de nespus. Dacă Hristos se găsește în cer, și dacă noi credem în El și Îl iubim, atunci suntem și noi, împreună cu El, la cina Sa, în împărăția Sa. Dacă omenirea se va înălța împreună cu El și nu va cădea, atunci și eu, împreună cu El, mă voi ridica, la a Sa chemare. Și „întru El” mi se arată scopul, noima și bucuria eshatologică a vieții mele. Totul în jurul nostru ne trage în jos. Dar eu, privind înspre trupul cel pământesc ridicându-se la cer, contemplându-L pe Hristos cel ce se îndreaptă spre cele înalte „în chimvale bine răsunătoare”, îmi zic mie și întregii lumi: aici se găsește adevărul lumii și al omului, aici este viața la care ne cheamă Hristos din veșnicie.

Plinind rânduiala cea pentru noi și cele de pe pământ unindu-le cu cele cerești, Te-ai înălțat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, nicicum despărțindu-Te, ci rămânând nedepărtat și strigând celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră!

Artiștii manifestă o caldă deschidere față de oricine dorește să le afle inspirația care i-a călăuzit în realizarea lucrărilor. Un astfel de artist este și Maria Cioată, cea care modelează lutul și metalul, pentru a-și exprima trăirile sufletești, precum toți cei care creează frumosul. Am întânit-o pe artistă la un maraton al atelierelor de ceramică la care s-a aliniat și Maria și a lăsat ușile „biroului său” larg deschise pentru curioși.

Deloc surprinzător la un artist dedicat, Maria Cioată le este recunoscătoare generațiilor anterioare, care au lăsat drept moștenire tradiția creației ceramice, ceea ce a produs un adevărat patrimoniu cultural, fie că vorbim despre zona decorativă sau despre cea utilitară. Moștenire sau nu, creativitatea este cuvântul de bază care guvernează munca artistului. Mâinile sale sunt instrumente de nădejde, care se supun inconștientului ce domină mintea unui plastician, în momentul în care inspirația îl vizitează.

„Modelarea bucății amorfe de pământ, dorinţa intensă de a vedea formele crescând din mâinile mele și de a da viață, plăcerea de a modela porţelanul, de a-l turna pentru posibilitatea acestuia de a se mula şi a mima formele m-au făcut să mă îndrept spre ceramică. De asemenea, provocarea materiei care pleacă de la pasta moale şi ajunge material dur, dar şi fragil în acelaşi timp, şi provocarea manufacturării tehnologice a acestei materii m-au atras”, își începe Maria Cioată povestea.

Artistul plastic Maria Cioată, în atelierul său Foto: Mihai Vladu

Simplu, maleabil și accesibil: acestea sunt doar câteva dintre caracteristicile de bază ale lutului, pe care am putea să le enumerăm cu toții. Însă argila este mai mult decât atât, pentru că pasta magică oferă formă: din lut a fost creat omul, s-au construit casele, obiectele utile, dar și idolii. Astăzi, lutul le oferă artiștilor șansa de a da formă imaginației lor, iar procesul creației cere un tip de comunicare aparte.

„Lucrul cu pământul implică o stare specială, tainică, încărcată de spiritualitate, având o legătură foarte intimă cu materialul ce capătă viaţă, energie, prin formă. Eşti într-un continuu dialog cu materialul, ce îți permite sau nu să intervii asupra lui. Sunt tehnologii de care trebuie să ții cont dar, în momentul când începi să te împrietenești cu acesta, există un schimb de energii între tine și material. Tu, ca om, ești tot pământ, până la urmă”.

„Trăire”, din cadrul ansamblului de lucrări „Căile sufletului”

Lucrări-gânduri ce readuc liniștea începutului

Lucrările artistului nostru nu sunt tipice şi nici “comerciale” în accepţiunea modernă a termenului, ci reprezintă un întreg univers neobișnuit pentru privitor, dar în care acesta ajunge cu ușurință prin „portalul” explicațiilor Mariei. Ea ne-a prezentat, atunci când i-am vizitat atelierul, lucrările aferente ansamblurilor „Căile sufletului” și „Înălțare”, realizate prin tehnica mixtă, pentru care a folosit ceramică, metal, lemn, porțelan și gresie. Toate aceste materiale au ajutat artistul să redea ideea de „suflu al materiei ce vorbește despre ponderabilitate și imponderabilitate”.

„Însuflețire”, din cadrul ansamblului de lucrări „Căile sufletului”

„Lucrările sunt gânduri, idei, stări ce duc spre «Înălţare». Glorificând înălţarea spirituală, sunt instalaţii suspendate a căror verticalitate creează ideea de înălţare. Ideea de zbor s-a transferat în materialul ceramic cu valențe sonore, ce se pot răspândi la nesfârșit, ascunzând infinite posibilități de organizare estetică a spațiului. Pornind de la mișcarea roții olarului, prin ridicarea la mână, se poate surprinde acel sentiment tactil al genezei formei, acea tendință de evoluție, de înălțare, căpătând astfel o logică internă ce dă naștere unui suflu al materiei.

Acea construcție a formelor din interior în exterior este tipică ceramicii. Formele nu sunt imitative, ci mai degrabă meditativ – transfigurate, organice, prin mişcările evolutive ale volumelor. Ca proces firesc al vieții de reîntoarcere la «rădăcinile din cer», la o înălțare, descătușare, se ajunge la ideea de zbor spre înălţare. Este nevoia de a te întoarce la liniștea începutului, a arhetipului pur cu care se naște esența umană, «începutul și sfârşitul», «alfa și omega».”

Atelierul artistului Maria Cioată

Chiar dacă, așa cum spunea poetul Octavian Goga, „arta este un duhovnic impecabil”, nu se poate face artă fără credința în Dumnezeu, iar Maria Cioată consideră că rolul frumosului este acela de a crea o legătură între om și Creatorul lui.

„Lucrând cu credință în suflet, și obiectul are încărcătura spirituală ce îți conferă bucurie. Practic, devii mai mult spirit, decât materie… Toate cercetările fizicii actuale duc către ideea de continuum energetic, ceea ce s-ar traduce, în relația specială care se naște între artist și creația sa, numai aparent materială, dar care are un potențial spiritual înalt.”

Hrist răstignit, după o icoană irlandeză – lucrare realizată de Maria Cioată în studenție