Înălțarea Domnului

Cea mai veche menţiune despre sărbătoarea Înălţării Domnului se regăseşte în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor” a lui Eusebiu din Cezareea (anul 332). Atunci era sărbătorită odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos.  Spre sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului V, obiceiul s-a schimbat, Înălţarea Domnului a fost prăznuită în a 40-a zi după Înviere.

Ziua marchează momentul în care Hristos S-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor şi a doi îngeri. Sfânta Scriptură descrie că Mântuitorul Şi-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar, pe când îi binecuvanta, S-a înălţat la cer, în timp ce un nor L-a făcut nevăzut pentru ochii lor.

În popor, sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte și Ispas, după numele martorului ascuns, nevăzut al Înălţării. Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit, şi mai apoi a povestit alor săi cele întâmplate.

DR. DOINA IȘFĂNONI, etnolog și critic de artă, despre sărbătorirea Ispasului

Ca și sărbătoarea Nașterii Domnului, sărbătoarea Înălțării este asociată în tradiția populară românească cu un personaj real. Acesta pare a fi, în primul rând, un simbol al bunătății și  al iubirii.

Ispas era un om bun, cumsecade, precum Crăciun. Vedeți dumneavoastră, mai multe entități  spirituale ale credinței creștine, în popor, s-au metamorfozat în oameni gospodari, oameni de sat, care au fost integrați universului rural. Cred că aici credința creștină, cel puțin cea ortodoxă, are valori modelatoare extraordinar de importante, pentru că dacă eu îl consider pe Ispas vecinul meu, consătean, sigur că nu-mi pot permite să mă port oricum; el este un reper modelator al personalității umane.

Este o sărbătoare care te invită să descoperi bucuria universului în care tu trăiești

Ispas era un om de vază, era înțelept, era sfătos, era omul care știa să găsească răspuns și la dilemele sufletului, dar mai ales, la nenumăratele probleme care frământă mintea oamenilor pentru soluționarea activităților zilnice, dar și a celor de perspectivă. Imaginea aproape mitică a lui Ispas, creată de popor, s-a conjugat extraordinar de frumos cu semnificația creștină a zilei dedicate Înălțării Domnului . Este sărbătoarea care te invită să descoperi bunătatea, armonia și bucuria universului în care trăiești.

În tradiție, legat de sărbătoarea Înălțării, este și Paștele Cailor.

Da. Se spune că doar la Ispas mănâncă și ei un ceas și se vor sătura, astfel Maica Fecioară i-a blestemat, că numai rele au făcut când s-a născut pruncul Iisus. Paștele Cailor este în tradiția populară și un tip de soroc, dată la care se fac  înțelegerile dintre partenerii unor activități/servicii viitoare.  Știm că la Ispas se  tocmeau oamenii pentru paza turmelor, a holdelor cu semănături(paznicii de câmp) și se făceau diverse înțelegeri între gospodari. Asemenea angajamente  nu se puteau realiza oricând, ele se făceau fie la Sfântul Gheorghe, fie la Ispas, în funcție de climatul zonelor etnografice.

Ce ar trebui să facă gospodinele ca să împlinească și din perspectiva obiceiurilor noastre românești această mare sărbătoare?

În această zi trebuie să ne amintim de moșii și strămoșii noștri. Să facem pomană, că sunt Moșii de Ispas. Femeile roșesc ouă și fac pască, ca la Paști. Cu aceste alimente-ofrandă ele merg la biserică să fie sfințite și apoi le dau de pomană, în cimitir, la mormintele familiei. Dacă nu pot fi preparate asemenea daruri, este bine să împarți oric, și o felie de pâine, și o cană cu apă, însoțite însă de câte un ou roșu, care amintește de  sacrificiul lui Iisus și Înălțarea Sa. De asemenea, tot de Ispas, mai ales în Transilvania, se sfințesc holdele. Orzul, secara care acum dau în spic (se pârguiesc)  trebuiesc binecuvântate, pentru a fi protejate de urgiile climaterice și dăunători. Dincolo de aceste obiceiuri, unanim răspândite în România, la Ispas există, aproape în fiecare zonă și alte practici de protecție a oamenilor, a turmelor  și a semănăturilor, celebrând triumful vegetalului.

Dr. Doina Ișfănoni, pasionat cercetător al tradițiilor românilor

Tradiții de Ispas:

• Oamenii îşi pun la brâu frunze de nuc, pentru că se crede că şi Iisus ar fi avut când s-a înălţat la ceruri, şi se bat cu leuştean ca să fie feriţi de rele şi de boli. La fel şi vitele sunt bătute cu leuştean, ca să se îngraşe, să fie sănătoase şi păzite de vrăjitorii.
• Se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar, cu urarea: “Să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar!”
• Se sfinţesc plantele de leac – leuşteanul, paltinul, alunul.
• În anumite zone se ţin Moşii de Ispas, iar casele şi mormintele sunt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean.
• Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se mai ales pâine caldă, brânză, ceapă verde şi rachiu.
• Sunt marcate vitele şi se taie mieii.
• Este ultima zi în care se mai pot înroşi ouă.
• Se crede că cine moare de Ispas ajunge în Rai.

DR. DOINA IȘFĂNONI, despre cum arată satul de azi și ce se întâmplă cu civilizația sătească

S-a schimbat mult satul românesc, în ultimele decenii: s-a schimbat arhitectura caselor, portul, ulițele parcă nu mai sunt prăfuite ca altădată. Mai rău este că s-a schimbat și mentalitatea. Ajutați-ne să înțelegem mai bine și corect aceste schimbări.

Nu trebuie să ne temem de schimbări. Este firesc ca pe măsură ce societatea evoluează și satul să se schimbe. Este firesc să pășim în cadența timpului istoric pe care îl trăim, să nu rămânem paseiști, să nu rămânem, din punct de vedere economic, al modului de locuire, al ocupațiilor, sclavii unor modele, să spunem, de la începutul veacului al XIX-lea. Electricitatea, de pildă, era absolut necesară. Multe case au acum și apă curentă, au devenit mai spațioase, mai confortabile. Trist este, însă, că acestei avalanșe a modernizării vieții materiale, timpul îi joacă o festă neplăcută, fiindcă oamenii se grăbesc să se schimbe, să fie în pas cu vremea, lăsând deoparte ceea ce experiența multor generații a adus în satul lor. Noi, ca etnologi, pledăm  pentru o valorificare înțeleaptă a specificului zonal, a experienței locale și putem oferi , în baza cercetărilor noastre, o consiliere de specialitate pentru a nu desfigura imaginea satului românesc,  a arhitecturii vernaculare, de exemplu, prin construirea locuințelor după modele străine spațiului nostru cultural. Casele semețe, din beton și cărămidă, cu unul sau două niveluri, cu ferestre și uși din termopan, cu finisaje stridente, realizate cu lavabile în culori acrilice, sunt o impietate nu doar pentru mediul ambiant, ci și pentru modul în care volumetria lor se înscrie în peisaj  și chiar pentru sănătatea oamenilor din aceste case care ”nu mai respiră o dată cu proprietarul”, așa cum făceau casele din lemn, paiantă sau lut bătut(material ecologice).

O amestecare periculoasă între amintiri și realități, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie

Casele de odinioară, practic, se înscriau armonios în peisaj, completându-l. Noile construcții se izolează sau domină peisajul, au o anumită aroganță pe care satul și locuința tradițională nu le-a cunoscut. Impregnarea  pereților cu vopseluri și elemente decorative din stuc total nepotrivite, geamurile termopane, nu fac decât  să șocheze, să deruteze privitorul asupra locului unde se află. Arhitectura pare scăpată de sub controlul materialelor, de sub planimetriile care, de multe ori, nu au nici o legătură cu specificul peisagistic și cultural al zonei. De aici toate metamorfozele care au făcut ca interioarele să fie sincretice, între cuvertura de la bunica sau covorul de pe perete, de la mama,apare carpeta industrială și  mobilierul minimalist.  Acest amestec periculos între amintiri și realități duce, în cele din urmă, la ceea ce  definim prin termenul de kitsch, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie. În această situație, cred că a sosit timpul  să ne hotărâm ce dorim: tradiția înțelept valorificată sau modele urbane europene, pierzându-ne identitatea?

Mai este un fenomen întâlnit în unele sate: în casa modernă găsim camera tradițională.

Da, pentru că oamenii  de azi au început să simtă nevoia unui rapel la tradiție, la maniera de amenajare a interiorului ca  pe vremea bunicilor. Este această dorință un fel de nostalgie a originilor, o reactivare a memoriei strămoșilor și a experiențelor lor de viață. Camera tradițională  este modul prin  omul modern  își amintește de strămoșii lui. Pe de altă parte,în această nostalgie distingem și o nevoie personală de a rememora specificitatea locului, de a arăta celorlați de ce au fost în stare înaintașii noștri. Alături de aceste comportamente  există însă și o  periculoasă atitudine de negare, de refuz încăpățânat al tradiției, care aduce cu sine un soi de ignorare conștientă a competențelor tradiționale, începând cu cele legate de ocupații, cum se cultivă pământul, cum se construiește casa, cum se respectă un anumit cod al comunicării și al conviețuirii în comunitatea rurală. Putem spune că în aceste comportamente regăsim  ceva din ideologia comunistă care propovăduia eliberarea omului modern de obscurantismul și superstițiile trecutului, considerând întreaga experiență de muncă și viață a înaintașilor, învechită. Un asemenea individ se dorește a fi independent, dar această independența este adesea o aroganță nefondată care duce la pierderea rădăcinilor și a adevăratei personalități umane, a identității culturale. Acest tip uman își închide ușa casei sale făloase și nu-l interesează vecinii. În  căsoiul său  se izolează, considerându-i pe ceilalți inferiori. Poate că un asemenea proprietar se simte confortabil în locuința sa modernă  unde totul este bine organizat, dar  el rămâne adesea singur și anonim

Unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce: insularizarea locuitorilor săi

Vedeți, satul tradițional tocmai aici a lucrat, la această comuniune și comunicare sinceră, armonioasă și permanentă între membrii săi. Și iată, în prezent, unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce este tocmai  insularizarea locuitorilor săi, izolarea lor, lipsa de comunicare . Trebuie să remarc însă că sunt totuși localități în care intelectualii satului, ca odinioară, au reușit să creeze noi punți de comunicare între locuitori. Acești oameni,prin puterea exemplului, explică celor care trăiesc încă în sat  de ce este bine să nu-și lepede cu totul tradițiile și măcar la zile de sărbătoare să încerce să arate oamenilor ce e mai frumos în locul în care trăiesc. Aici și noi ca specialiști avem un cuvânt de spus, conlucrând cu acești oameni inimoși din sate contribuim la păstrarea identității culturale a locului.

Ce înseamnă ”Crucea zilei”?

Aceasta este una dintre formulele prin care, în satul tradițional, se marca scurgerea timpului. Pentru săteni ziua începea odată cu apariția luminii, chiar înainte de răsăritul soarelui.Amiaza era pentru țărani  întotdeauna, timpul când te puteai bucura de servirea mesei și un pic de odihnă, întrucât soarele era în ”crucea zilei”, în jurul orei 13.00. Crucea zilei  este așadar, în satul tradițional, timpul când oamenii aflați la lucru în zilele toride își permiteau răgazul să se odihnească. În partea de sud a țării, în Oltenia, în Muntenia, în zonele de grânar ale României, dar și în Moldova, oamenii spuneau că în crucea zile” este bine să stai și tu un pic pentru că este pericol de soare sec, adică de ceea ce noi numim astăzi insolație. În vechime această suferință se numea ”betegenie” sau ”beteșug de soare sec”, iar dacă erai lovit trebuia să te duci să fii descântat. Descântecele de soare sec sunt foarte multe și frumoase din punct de vedere poetico-literar. Textele lor exprimă, într-adevăr, acel univers în care satul și-a desfășurat  viața spirituală și viața materială, făcând ca întregul mediu, natura, habitatul, oamenii, vecinii, neamurile să aibă relații foarte frumoase și armonioase.

Sângele a sute de mii de soldați români a curs și a înroșit fronturile în războaiele secolelor trecute. Ostașii aceia și-au luat ranița în spate și au pornit cu nădejea în Dumnezeu, în lupta pentru țara lor. Azi, România e schimbată, preocupările sunt altele, dar recunoștința față de sacrificiu a rămas, în acest sens, comemorările fiind puse la loc de cinste în calendar. Calendarul de joi ne arată o dublă sărbătoare – pentru creștinism, dar și pentru istoria țării noastre: Ziua Eroilor și Înălțarea Domnului.

„Ziua Eroilor va fi marcată, în acest an, pe data de 25 mai, potrivit programului manifestărilor dedicate acestei sărbători, adoptat printr-o Hotărâre a Guvernului. Zilei Eroilor i s-a conferit prin lege statutul de «sărbătoare națională» și s-a stabilit să fie marcată în cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paști, Ziua Înălțării, potrivit tradiției românești”. Iată câteva rânduri, compuse în limbajul oficial al autorităților, extrase dintr-un articol postat în data de 11 mai pe site-ul oficial al Guvernului României, ce anunța ziua închinată acestei importante sărbători naționale.

25 mai, prin urmare, marchează atât Înălțarea Domnului, cât și Ziua Eroilor. În cea dintâi sărbătorim ridicarea la ceruri a Mântuitorului, după patruzeci de zile de la Înviere, iar cea din urmă presupune pomenirea și cinstirea tuturor celor care și-au dat viața pe front, pentru integritatea neamului românesc și a credinței ortodoxe.

În urmă cu aproape 100 de ani, s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie marcată simultan cu Înălțarea, ca urmare a semnării Tratatului de pace de la Versailles (1919), prin care țările beligerante s-au angajat la întreținerea mormintelor ostașilor îngropați pe pământul lor. Cu acest prilej, România a devenit primul stat ce i-a asimilat pe eroii străini celor naționali.

Mausoleul de la Mărășești, poate cel mai reprezentativ monument ridicat în cinstea eroilor români din Primul Război Mondial

În timpul comunismului, printr-un ordin dat în 1948, Ziua Eroilor a fost stabilită pe 9 mai, atunci fiind abrogate prevederile anterioare. După Revoluția din 1989, în urma demersurilor Ministerului Apărării Naționale, sărbătoarea nu a mai fost marcată în 9 mai, ci în ziua Înălțării, iar în mai 1995, Parlamentul României a adoptat legea care unea în mod oficial cele două sărbători într-o singură zi.

Ţara noastră a pierdut secolul trecut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, jertfă comparabilă cu martiriul creştin

În această zi de joi, toate bisericile din țară, dar și din străinătate, pomenesc eroii români care s-au sacrificat, de-a rândul veacurilor, pe front. Pentru a le aduce un omagiu, pe tot teritoriul României se află amplasate monumente care comemorează ostașii români căzuți la datorie.

În luptele de apărare a României, din cursul secolului trecut, țara noastră a pierdut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, prin aceasta, jertfa lor nefiind cu mult diferită de martiriul creștin. Emblematic pentru români este Mormântul Ostașului Necunoscut, amplasat în prezent în Parcul Carol I din București. Pe piatra mormântului se poate citi următorul epitaf: „Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite. 1916-1919″. Dar cum a ajuns Ostaşul Necunoscut să-şi doarmă somnul de veci în Capitală?

Steagul regal al României, la loc de cinste în Mausoleul din Vrancea

„În semn de veşnică cinstire, în anul 1923, conducerea statului român a decis ca simbolul sacrificiului celor mulţi, căzuţi pentru reîntregirea patriei, să fie evocat de osemintele unuia dintre ostaşii anonimi, morţi în luptele din Primul Război Mondial. Deshumarea şi ridicarea acestor rămăşiţe pământeşti a fost urmată de aşezarea lor în zece sicrie de stejar, căptuşite cu tablă de zinc şi depuse în Biserica «Adormirea Maicii Domnului» de la Mărăşeşti, în ziua de 13 mai 1923. Alegerea sicriului cu osemintele Ostaşului Necunoscut (trimise la Bucureşti, restrămutate în taină la Mărăşeşti de către comunişti în 1958, finalmente revenite în Parcul Carol după 1989) a aparţinut elevului Amilcar C. Săndulescu (de la Liceul Militar «Dimitrie A. Sturdza», premiant şi orfan de război) care, în faţa celui de-al patrulea sicriu, a îngenuncheat şi a rostit cuvintele celebre: «Acesta este tatăl meu». După desemnarea Eroului Necunoscut, celelalte nouă sicrie au fost duse, la loc de aleasă cinstire, în Cimitirul Eroilor din Mărăşeşti şi îngropate cu onoruri militare în ziua de 14 mai 1923”, se arată pe pagina Oficiului Național pentru Cultul Eroilor.

Această sărbătoare nu este ignorată de către autoritățile române, care organizează diferite manifestări de cinstire a eroilor, dar nici de către școlile care îi evocă – sau ar trebui – la orele de curs pe cei cărora le datorăm libertatea de astăzi.

Cinste celor care au făcut „România dodoloață”

„Poporul român este unul credincios și, pe lângă faptul că sărbătorește Înălțarea Domnului, inima și mintea îi sunt și la eroii care s-au jertfit pentru apărarea pământului străbun și pentru pacea populației, pentru liniștea ei, sacrificându-și viața pe câmpul de luptă. În credința sa, poporul a dedicat această zi și eroilor, prin ideea că sufletul lor se înalță către ceruri.

Acesta este un moment în care se aduc omagii tuturor celor care s-au jertfit pentru țară, mai ales cei care s-au jertfit într-un «timp» apropiat. Vorbim despre cei căzuți în Războiul de Independență din 1877, despre cei căzuți în Primul Război Mondial, în cel de întregire a țării – cei care, prin jertfa lor, au făcut România dodoloață, România Mare – și nu în ultimul rând, despre cei căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial”, a explicat Marius Mitrof, consilier al Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu din Galați.

Istoricul a subliniat că este important să nu uităm niciodată această zi și să le transmitem generațiilor ce vin aceeași evlavie și recunoștință pentru înaintașii lor.

„E important să îi pomenim și să îi avem veșnic în memorie pe care care s-au jertfit pentru țară. Ei reprezintă o pildă pentru cei care sunt acum, dar și pentru cei care vor veni, a modului în care au datoria să-și apere, la nevoie, țara”.