Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

inchisoare

Un alt instrument al misiunii în închisoarea comunistă este puterea exemplului, care ajută pe cel din temniță să găsească în aproapele său trăitor, nu doar un izvor de cunoștințe teoretice, abstracte despre viața în Hristos, ci înțelegerea învățăturilor concretizată într-un comportament specific, clădit pe porunca iubirii. Aceste experiențe întăresc relația între semeni, dar accentuează și adeziunea către Dumnezeu, văzând în aproapele semnele evidente ale prezenței divine, împărtășire de har.

Mai mult, aceste comportamente copleșite de iubire sunt răspunsul firesc la dinamica spirituală a închisorii, căci în penitenciarele unde se săvârșeau Sfintele Taine și se slujea Sfânta Liturghie, se aștepta o educare a deținuților în duhul creștinesc al jertfei.

Pentru cei care nu erau obișnuiți cu un contact constant, întâlnirea cu oameni ai jertfei (conștientă și voluntară) sub pecetea lui Hristos le schimba viața (experiențele le pot reorganiza existența).

Cel care propovăduiește nevoia rugăciunii ca act intim de comunicare cu Dumnezeu, dar nu o practică, adică nu o expune prin puterea propriei sale trăiri, acela devine doar un informator și mai puțin un formator.

Amintim ca exemplu al trăirii autentic ortodoxe pe „badea Trifan” avocat și doctor în drept care a deținut în perioada guvernării legionare funcția de prefect al județului Brașov și care nu renunță la „onoarea legionară” și nici la valorile specifice acesteia. În Săptămâna Patimilor din anul 1955, închis fiind la închisoarea Gherla, trăiește chinul Golgotei prin rugăciune și lacrimi, izolat într-un colț al celulei. Această conduită „îi impresionase pe toți cei din cameră într-atât, încât întreaga săptămână mare a fost una de doliu; om al rugăciunii, blând și smerit, a câștigat multe suflete cu trăirea și cuvântul său înțelept în lungul său pelerinaj 21 de ani prin pustiul temnițelor comuniste.”[1] Lucrarea personală de asemănare cu divinitatea îl ridică pe om la starea de sfințenie, reflectată și în relația cu semenii; comportamentul se modifică, se adaptează la nevoia de a dărui iubire, zdrobind egoismul omului egocentric. Colegii de celulă observă demnitatea chipului lui Dumnezeu din om reflectată în smerenie, blândețe, înțelepciune etc., devenind un etalon de urmat în procesul individual de moștenire a Împărăției Cerurilor.

Un alt model este Valeriu Gafencu, care impunea prin statura sa duhovnicească un respect față de cuvântul și sfatul său. „Rugăciunea lui Valeriu și pilda vieții sale lucrau pe nesimțite în sufletele celor ce-l înconjurau. De pildă, într-una din zile R. trăgea pe furiș dintr-un rest de țigară pe care-l găsise prin curte. Valeriu l-a văzut și i-a spus: Cum vei putea rezista la marile încercări în care suntem angajați, dacă nu te poți stăpâni de la un fum de țigară? Lui R. tânăr student pe cât de bine pregătit, pe atât de bine intenționat i-a fost suficientă această observație pentru ca să înceapă să-și pună cu seriozitate problema vieții creștine și a trăirii lăuntrice.”[2] Observația sa și sfatul său sunt fundamentate pe autoritatea trăirii autentice, pe o viață înaltă care poate fi justificare și garanție că nu folosește cuvânt ieftin, ci plin de putere.

O atitudine demnă și iubitoare observăm și la părintele Ioja, care a fost condamnat la temniță pentru susținerea „rezistenței din munți”, arestat în 1949 și anchetat folosindu-se metode dure cu obiectivul smulgerii unei declarații incriminatorie. Anastasie Berzescu dă mărturie despre părintele Ioja amintind: „ unul câte unul eram strigați pe nume și conduși la butucul cu lanțuri. Nu toți erau legați în lanțuri. Numai aceia care erau considerați mai periculoși și șefii de loturi. Eu am fost legat în lanțuri împreună cu părintele Ioja Sinesie din comuna Rănușa, județul Arad. Era un om bun și blând, cu multă dragoste față de om și cu credință în Dumnezeu (…) Părintele Ioja era legat de piciorul stâng. Trebuie să fim foarte atenți și să pășim deodată amândoi, că altfel ne împiedicăm și ne tragem unul pe altul.  Așa ne-am dus zilele legați în lanțuri grele. Așa am dormit, am mers împreună la W.C. Ne uitam unul la altul cu resemnare și cu speranță că odată vom scăpa. Blândele priviri ale părintelui Sinesie mă încurajau.”[3] Șansa unui coleg de suferință iubitor și dedicat lui Hristos, te întărește în nădejdea izbăvirii, te sprijină să nu cazi, te ridică după îngenunchere. Prezența harului este evidentă și prin el Hristos, care păstrează o formă autentică a demnității în ființa deținuților, chiar dacă regimul dorea umilirea și distrugerea lor. Comportamentul celuilalt obligă la asumarea unei atitudini asemenea, ca manifestare a omagiului și respectului ce i se cuvin; dar involuntar se produce început al mântuirii, pentru că voința este înduplecată, iar mintea luminată să cunoască pe Dumnezeu în fratele de suferință, care pășește cu ușurință peste înjosirea pricinuită.

Despre pilda sfințeniei ca și cale de urmat vorbește părintele Steinhardt cu referire la părintele Haralambie. Acesta îl evoca spunând: „operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toata ziua culcat și acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie V. așteaptă moartea. Află însă mijlocul și tăria de a ne vorbi uneori, câte puțin. Monah ce se află, întâmpină sfârșitul cu seninătate, dar nu fără griji: ca omul cuminte care se gătește de drum lung și cunoaște că nu-i de râs, că e bine să chibzuiești din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri și să te echipezi, cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească. Îmi dăruiește și mie câtva timp și privindu-l, grăindu-i, mă copleșește convingerea că suferințele au sens, că viața toată nu se poate să nu aibă sens (…) Părintelui Haralambie ca unui sfânt cutez să-i împărtășesc e primul cele două vise avute la Jilava cu un an și jumătate înainte, în celula douăzeci și cinci.”[4]

Moartea și viața primesc noi valențe înțelese prin „filtrul” sfințeniei, care uimesc pe cei ce nu cunosc nădejdea și întărirea dăruite de Dumnezeu. Pilda vieții unor colegi de celulă produce în sufletul deținutului frământări importante, ridică întrebări existențiale și justifică suferința și durerea. Un astfel de răspuns este necesar pentru a nu cădea în deznădejde, considerând că divinitatea l-a uitat, îl pedepsește iremediabil ori căzând în extrema contestării existenței lui Dumnezeu. Gândurile intime sunt expuse unor astfel de trăitori pentru că răspunsul lor este apreciat ca soluția viabilă, sinceră și izvorâtă de la Creator.

Se poate observa, ca și vector comun al exemplelor anterioare, calitatea omului duhovnicesc de a avea discernământ și înțelepciune, de a ști să aleagă atitudinea firească și creatoare în diferite situații, care îl pot influența concret pe cel în nevoie.

Facem referire și la cazul părintelui Sandu Tudor, care este acuzat de activitatea sa împotriva regimului comunist prin acțiunile întreprinse prin Rugul Aprins, fiind arestat în 1958. Acuzarea încadra fapta în categoria „uneltire contra ordinii sociale”, fără a avea însă asupra sa nicio dovadă. Acesta nu va accepta recunoașterea „activității subversive” și va suferi bătăi, maltratări prin diferite metode prin care se încerca exterminarea sa: „pentru a afla date suplimentare, anchetatorii îi introduc în celulă un informator care, timp de aproape o lună, dă mai multe note referitoare la atitudinea părintelui Daniil. Coroborate cu procesele verbale de interogatoriu, aceste note ne arată dimensiunea morală a starețului de la Rarău, care nu a acceptat sub nicio formă să denunțe pe cineva. Iată câteva fragmente: Nu-și poate închipui, cum anchetatorul său, un om tânăr, își permite să-l înjure și să-l amenințe. Îi este milă de el pentru că este un rătăcit, care și-a vândut sufletul și conștiința. Păcat de el, căci pare să fie un om inteligent… Pentru viitor și-a stabilit o linie de conduită care să oblige pe anchetator să-i acorde respectul cuvenit ca reprezentant al Bisericii.”[5] Părintele Daniil nu se dezinteresează de viața fratelui său, ci caută prin diferite metode să-i influențeze starea de credință, atingându-i diferite zone sensibile prin care poate să-i producă o convertire. Dar vehiculul central al acestei strategii este „linia de conduită”, un comportament care să provoace în inima informatorului rușinea față de păcatul făcut, și să modifice jignirile într-un respect sincer față de demnitatea preoțească.

Acest deținut continua în declarația sa: „este o fire emotivă pe care încearcă să și-o biruie prin voință. L-au impresionat strigătele ce le-a auzit luni seara și, după ce s-a liniștit, a început să-mi explice că cei ce trec prin asemenea probe dau dovadă de lașitate până la urmă, recunoscând totul pentru a scăpa de durerile fizice. Aceștia nu au fond spiritual, necunoscându-l pe Dumnezeu și toate tainele credinței creștine. Dacă L-ar cunoaște, în acele clipe grele s-ar ruga cu încredere lui Dumnezeu și Acesta i-ar da puterea necesară să îndure durerile fizice momentane, scutindu-l de remușcările ulterioare.”[6] Deși tulburat, părintele Sandu Tudor nu părăsește linia amintită ci rămâne constant în iubirea de Dumnezeu, căutând să explice că singurul mod de a depăși durerea fizică este nădejdea și credința în Hristos. Transpune tot acest proces prin lumina fondului spiritual pe care cei ce suferă bătăi și chin ar trebui să-l posede, pentru a nu ceda presiunii. El se arată nedispus la această formă de compromis, devenind exemplu viu de jertfă, păstrându-se curat. Un astfel de comportament în fața terorii și durerii produce în sufletul deținuților ce l-au cunoscut pe părintele Daniil, nu doar respect (aspect căutat în relația cu informatorul), ci mai ales urmarea pe drumul deschis de dânsul.

Gradul sfințeniei se relevă în decizia de a ierta pe cel care îți este dușman, chiar dacă îți produce suferință fizică, durere și chin. Astfel, „ultimul stareț al Tismanei a declarat celui care îl torturase: Te iert din toată inima și, la fel ca mine, și ceilalți creștini. Iar dacă noi iertăm, cu siguranță că Hristos, Care e mai bun decât noi, va ierta și El. Se va găsi și pentru tine un loc în cer.”[7]

Un alt model de conduită în închisoare este poetul Vasile Voiculescu, despre care se spunea că „era impresionantă purtarea lui față de cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt și era creștin adevărat. Nu-l interesa prea mult hrana, împărțind-o cu ceilalți. Se crease în jurul lui un cerc de profitori care, uneori, îi luau mâncarea, fără să-l întrebe măcar. Într-o bună zi, un bolnav, deși operat, s-a repezit să-i ia mâncarea de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: Lăsați-l, și el este creatura lui Dumnezeu și, dacă s-a repezit să o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine.”[8]

Aceste semne simple ascund profunde trăiri sufletești, atât din partea celui care se dăruiește, dar și a aceluia care primește darul; se generează o stare puternică de unitate, o comunitate fundamentată pe împărtășirea din colegul de celulă, văzând în el pe Hristos în nevoie. Pomenirea acestor fapte după zeci de ani de la petrecerea lor, evidențiază impactul pe care l-au avut asupra sufletului celor ce au fost protagoniști, dar și a „spectatorilor” care au privit și au fost mișcați.

Amintim un episod petrecut în temnița Aiudului, unde Părintele Iustin Pârvu primește un pachet cu o pereche nouă de bocanci în contextul în care închisoarea  nu mai deținea fonduri pentru aprovizionare. După cererile repetate, trimite o scrisoare familiei și  „în câteva săptămâni bocancii au ajuns, erau noi, nouți, numai buni să înfrunte iarna. În celula părintelui însă fusese adus, în acele zile, un deținut nou care târa după dânsul niște bocanci care aveau numai fețele, tălpile lipseau, așa că bietul băiat avea picioarele numai răni și la fiecare pas scotea câte un geamăt. Fără să ezite, părintele, și-a scos bocancii săi și  i-a dat tânărului, spunându-i: Iată, măi frate, ține această încălțăminte și bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuiește, eu sunt vechi aici și mă descurc…! (…) Numai cu asemenea gesturi ne-am întărit și am reușit să ne salvăm, omenia și caracterul au reușit să încălzească și să înnobileze chiar  și acel loc în care ne-au împins istoria și trădările din sânul neamului românesc.”[9] Această ultimă afirmație subliniază caracterul important al exemplului personal, care ajută pe deținuți să-și păstreze o stare de demnitate prin relația de iubire ce nu poate fi alterată.

Părintele Arsenie Papacioc concluzionează afirmând: „imaginea pușcăriei mele, spune părintele referindu-se la trăitorii de la Aiud, este alături de grupușorul acesta în care m-am simțit foarte bine. Între noi era o mare unitate. Toți erau gata de moarte. Pe oamenii aceștia, pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe toți, Maxim, Pașcu, și ceilalți, pe toți i-aș sfinți (canoniza). Era, oare, unul mai bun ca celălalt? Contează maniera în care primești suferința. Pe toți, i-aș sfinți, pentru că au fost sinceri și pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toți se jertfeau. S-au dus cu toții, rând pe rând. Cu o bucurie greu de explicat.”[10]

Jertfa pentru semenul suferind atinge pragul paradoxului, pentru că nu deposedează pe cel dispus la dăruire, ci îi suplinește lipsa prin har, trecând peste suferință, nu cârtind, ci acceptând-o. Mai mult, moartea lor cauzată de actul jertfelnic este o eliberare, un cadru de bucurie și nu de tristețe, sub căldura deplină a iubirii.

În subcapitolele anterioare am amintit despre principala acuzație adusă teologilor aceea de a fi legionari. Doar o parte dintre cei condamnați astfel au avut adeziuni la Garda de Fier; totuși, legionarii se distingeau de restul deținuților printr-o aplecare către mistică și rugăciune, către meditație și discuții teologice, considerând închisoarea un loc al curățirii și al experierii Golgotei, fiind parte a modelelor spirituale întâlnite în temniță.

Un asemenea legionar, închis sub regimul de teroare instaurat de comunism, este „Vasile Turtureanu. Arestat sub Antonescu pentru activitatea în Frățiile de Cruce, își va petrece întreaga tinerețe, de la 19 la 42 de ani în temniță, folosind timpul încarcerării sale ca un parcurs către urcușul duhovnicesc”.

El mărturisea: „În închisoare nu am stat degeaba. Totdeauna am fost atent la mine însumi, la îmbunătățirea mea sufletească. Am căutat să realizez în mine omul nou, care trebuie să fie adevăratul legionar. Acesta nu este altceva decât omul nou în Hristos. Omul nou legionar, așa cum eu l-am înțeles, se naște din durere și renunțări, crește în strălucire udat de lacrimi de pocăință spovedania și Sfânta Împărtășanie- are dragoste sinceră față de aproapele și credință nelimitată în biruința și învierea neamului românesc, în lumina sfintei învățături a blândului Iisus.”[11] Această viziune, de a despărți politicul de religios printr-o redefinire a „omului nou” (din perspectiva legionară), este vectorul care transformă deținutul în sfânt. El continua „a trebuit să ajung singur la niște concluzii. Eram aspru față de greșelile altora, cât am fost liber și în primii ani de închisoare. Suferința a fost cea care m-a făcut să-L simt pe Dumnezeu și să fiu foarte iertător față de oameni.”[12] Firea omului căzut este curățită prin suferință, o readuce în starea naturală, autentică. Pentru unii suferința este înrobire, dezumanizare, iar pentru alții este calea spre deplina umanitate. Găsirea puterii de a ierta cu ușurință, ajută detenția „colegilor”, care simt întărire.

Exemplele folosite conturează doar în parte viața jertfelnică a deținuților, care aduc prin gesturile lor, prin comportamentul izvorâtor de iubire o stare de comuniune în Hristos, ce luminează întunericul gulagului românesc. Pilda „faptei bune” (înțeleasă ca ajutor material, dar și moral) este consecința înțelegerii în viața personală a Evangheliei, care se reflectă într-un comportament specific, devenind model pentru cei ce doresc să cunoască divinitatea. Fără asemenea exemple, am păstra doar la nivel abstract învățătura despre Fiul lui Dumnezeu și despre trăirile în duh filocalic din temniță.


[1] Dumitru BORDEIANU, Mărturisiri din mlaştina disperării, ediţia a II-a, Editura Scara, Bucureşti, 2000, p. 393 apud. Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.43.

[2] Monah MOISE, op.cit.,p.149.

[3] Anastasie BERZESCU, Lacrimi şi sânge. Rezistenţa anticomunistă armată din munţii Banatului, Timişoara, Editura Marineasa, 1999, pp.125-126 apud. Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 381.

[4] Nicolae Steinhardt, op.cit., pp.100-103.

[5] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 165.

[6] Ibidem., p. 165.

[7] Ibidem., p. 389.

[8] Ibidem., pp. 730-731.

[9] Adrian Alui GHEORGHE, Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2006, pp. 31-32.

[10] Monah MOISE, op.cit., pp. 45-46.

[11] Ibidem., pp.55-59.

[12] Ibidem., p.62.

 

 

Rugăciunea este legătura conștientă a omului cu Dumnezeu, canal de comunicare prin care ne împărtășim de Creator, aducându-i prinosul recunoștinței noastre, dar și cereri pentru milostenie, nădejde și mântuire. Prin rugăciune adorăm Creatorul, primim harul divin, păstrăm firea naturală chemată la asemănare, semănăm unitatea ființială a Bisericii, de care suntem legați, ca și mădulare. Harul este lucrător, pentru că atunci „când tu te rogi, se roagă Duhul iubirii în tine (…) dacă tu ești mădular al Bisericii, rugăciunea ta este necesară pentru toți membrii Bisericii. Dacă mâna ar spune că sângele corpului nu îi este necesar și ea nu i-ar da sângele ei lui, ea s-ar usca”[1]; rugăciunea este actul iubirii de Dumnezeu și de aproapele.

Către divinitate, „rugăciunea este ridicarea minții și voii noastre către Dumnezeu, rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu. A cugeta la Dumnezeu numai, nu înseamnă rugăciune; că și demonii cugetă la Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă”[2], pentru că rugăciunea înseamnă împărtășire, adăpare din izvorul vieții. „Se cuvine să trăim tot timpul în rugăciuni, să slujim lui Dumnezeu și să cugetăm la Dumnezeu; se cuvine deci să socotim că viața noastră, sănătatea noastră, bogăția noastră, cununa bunătăților noastre este rugăciunea către Dumnezeu, rugăciuni făcute cu suflet curat și nestricat. După cum soarele e lumină pentru trup, tot așa rugăciunea e lumină pentru suflet.”[3]

Rugăciunea pentru aproapele este răspunsul poruncii divine de a ne ruga neîncetat, dar și de a ne ruga unii pentru alții, căci „putere mare are rugăciunea dreptului” (Iacov 5, 16) atât pentru sănătatea sufletească cât și trupească. Fiind mădulare ale aceluiași Trup, simțim durerea și suferința celuilalt, pentru că întregul nu rămâne indiferent de nevoia părții.

În gulagul comunist, rugăciunea are forță eliberatoare și izvorâtoare de nădejde, ridicând ființa umană peste starea degradării sale; părintele Bejan evoca starea contemplării din temniță, spunând: ,,rugăciunea noastră în pușcărie, ca și în viața de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-I spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simțeai totdeauna că Dumnezeu aude și te ajută să suporți greutatea (…) Doi țărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iași și Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea fața când se rugau. Se predau total rugăciunii și prin ea lui Dumnezeu.”[4] Această ,,predare” către Dumnezeu, o părăsire a nădejdii în om și o investire în cea a divinității, devine singura formă de scăpare din iadul torturii. Și iadul torturii se dezlănțuie în nebunia reeducării de la Pitești, unde experimentul inventării omului nou eșuează după ce expresia acestei inovații este doar omul dezumanizat. Gheorghe Andreica, unul dintre cei ce a rezistat fenomenului Pitești, explică în cartea ,,Mărturii din iadul temnițelor comuniste”, cum a reușit să-și păstreze sufletul neatins de furia schimbării. Izbăvirea venea rugându-se astfel:  ,,ajută-mă, Doamne, și ține-mă sănătos, să nu-mi pierd mințile asemeni roboților, care mă torturează. (N-am reușit să-i înțeleg) Îmi dădeam seama că dacă voi deveni asemenea lor, voi înțelege. De aceea strigam din toate puterile sufletului meu ca să mă mântuiască . Rugăciunea era simplă și scurtă : Doamne, miluiește-mă! Doamne, adu-ți aminte de mine! Preasfântă Fecioară, ocrotește-mă!”

Acestea erau cele trei rugăciuni   care le-am rostit neîncetat în timpul torturilor. Îmi era frică de clipa când îmi voi pierde mințile și voi deveni asemenea torționarilor mei. De aceea și strigam în gândul meu cel răvășit: Doamne, nu mă lăsa! Doamne, nu mă lăsa!”[5] Același autor descrie regimul de la Zarca (Aiud) în care  ,,orice asistență medicală era exclusă (…) unicul medicament rămânea rugăciunea și mila lui Dumnezeu”[6], care vindecau de ,,orice boală și neputință”.

Gradul sfințeniei atins de unii dintre deținuți creează o rugăciune, care se îndrepta, chiar  spre torționarii care îi chinuiau, cerând iertarea lor de la Dumnezeu. În rugăciune trupul uman se transfigurează și se primește lumina necreată care încarcă cu putere pe cel căzut și-l ajută să depășească toată durerea. Astfel, amintim ca exemplu pe singhelul Emilian despre care aflăm „din mărturiile unor țărani din Polovraci care au fost anchetați ca martori, că singhelul  avea o fața luminoasă, ce amintea de martirii de la începutul creștinismului, căci acesta se ruga pentru sufletele anchetatorilor și cerea să se întoarcă la adevăr și credință. Spre exemplu, părintele Emilian s-a rugat să fie iertate păcatele locotenentului de Securitate Sechei, care desfăcuse Sfântul Altar cu ranga și băgase mâna unde este locul pecetluit, spurcând biserica (…) în timpul torturilor, părintele Emilian avea cămașa numai sânge, și de multe ori nu mai putea nici mânca.”[7]

Rugăciunea, ca și manifestare religioasă,  nu era permisă, iar cel care era descoperit ca practicând-o era aspru pedepsit; actul de comunicare cu Dumnezeu devine în acest context un act martiric, cunoscând că  acest  curaj de a exprima liber și cu putere adeziunea către divinitate putea fi condamnat prin tortură aducătoare de moarte.

La Gherla, Dumitru Bordeianu trăiește un episod dramatic, în care un deținut ce se ruga este maltratat de către gardieni; acesta relata: ,,sunt martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu prin vizeta ușii, în momentul când își făcea rugăciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit pe fiul de preot pe dușumea si l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort. Era o brută, un tip de proletar cu putere (politică) de care abuza oricând, executând ordinele de distrugere.”[8]

Pentru a nu putea fi surprinși rugându-se, deținuții mai înduhovniciți cunoșteau rugăciunea inimii, dar și discreția stării de comuniune, făcând abstracție de locul sau mediul în care se petrece. Trăirea se adâncește deși trupul pare a rămâne în dispoziția anterioară. Un ascet al pușcăriei comuniste este Naidim Marin care „spre deosebire de alți frați de cruce cu închisoare îndelungată, Naidim era echilibrat și prin faptul că păstra o notă decentă, smerită, a trăirii lui religioase. Numai un ochi atent poate observa clipele de absență ale lui Nadim când își făcea rugăciunea sau când postea. În toate zilele era de o extraordinară discreție, iar în discuțiile religioase nu căuta să-și impună punctul de vedere.”[9] Comportamentul celui ce se roagă se mulează pe îndemnul iubirii lăsat de Hristos, răbdând mai mult, iubind mai profund, acceptând durerea ca fiind parte a voii divine și a proniei Sale.

Salvatoare era „rugăciunea lui Iisus”,  pe care noii deținuți o învățau de la cei ce cunoșteau și experimenta mistica ortodoxă, pentru că în ea se cuprinde o întreagă mărturisire de credință, ce unește pe toți cei ce o folosesc. În numele lui Iisus „tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filipeni 2,10), toată făptura să slăvească pe Dumnezeu, ca în El să găsească viață. Tehnica folosită în această rugăciune îl ajută pe credincios să elimine din factorii exteriori care l-ar putea perturba, căci ,,rareori omul este constrâns de zbucium și aleargă la Dumnezeu dezgolind adevărata sa stare sufletească, fără a se folosi de filtrele altor rugi exterioare sieși (…) ,,Rugăciunea lui Iisus” este o  ,,rugăciune a statorniciei, fiindcă nu este discursivă – nu trecem de la un gând la altul -, ci este o rugăciune,  care ne pune față către față cu Dumnezeu printr-o mărturisire de credință care-L privește pe El și definește o situație care ne privește pe noi.”[10]

În contextul în care regimul uzita toate instrumentele de tortură, inclusiv pe cea a izolării pentru a îngenunchea pe cei încarcerați și a-i obliga să renunțe la valorile și principiile după care își guvernau viața de dinainte de condamnare, rugăciunea inimii era „corabia” ce-i ținea sănătoși duhovnicește. Paradoxal, izolarea nu dărâmă pe cel ce aducea în rugăciune pe Hristos, ci mai mult îl întărește, fiind un mediu specific (cu liniște și post) în care se putea experimenta isihasmul.

Unul din cunoscuții rugători este Valeriu Gafencu care  „ prin 1943 a fost izolat, împreună cu alții, în Zarca cu regim sever, fără cărți, fără contact cu familia și cu o rație de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”[11]. Se conturează un proces al cunoașterii, în care „cărțile duhovnicești îl vor ajuta să vadă mai adânc lucrurile și să se întoarcă spre sine însuși. În singurătatea celulei se roagă mult, căutând să înțeleagă rostul suferinței. După chinuitoare frământări și zbateri, prin harul lui Dumnezeu, trăiește o stare de iluminare în care își vede sufletul plin de păcate.”[12] Această înțelegere îl ajută să se curățească de patimi, dar și să se raporteze la suferință ca la un mod purificator.

Părintele Steinhardt consemnează o parte din rugăciunile învățate în închisoare, afirmând „abia de la profesorul Tomescu învăț rugăciunea de seară Lumina lină, al cărei farmec inefabil mă cucerește de prima dată.”[13] (Înconjoară-mă, Doamne, cu puterea nemărginită și de viață dătătoarei Tale cruci și ferește-mă, Doamne, de orice rău amin! zice scurta rugăciune a insului anchetat: pe drumul de la celulă la birou ori în tăcerile interogatoriului ori ca fond mintal obsesiv neîntrerupt: rugați-vă neîncetat)[14].

În temniță preotul se îngrijește de lucrarea rugăciunii, atât pentru sine cât și pentru comunitatea sa (a colegilor), pe care o clădește chiar pe temelia acesteia. Aducem aici mărturia lui Grigore Caraza, care spunea ,,părintele Bejan a făcut o rugăciune de mulțumire, apoi am spus cu toții «Tatăl nostru» și am cântat «Cu noi este Dumnezeu». Credeam că sunt singurul care plâng, dar mi-am dat seama că toți colegii mei de luptă și de suferință erau cu ochii plini de lacrimi.”[15]

Rugăciunea preotului și binecuvântarea lui aduc prin puterea investită de Taina Hirotoniei, harul peste cei ce sunt adunați în numele lui Hristos. Iar această comuniune este definită în sânul Bisericii, sub auspiciul unității. Misiunea clericilor din închisori (dar și a credincioșilor) s-a manifestat și la nivelul rugăciunii pentru aproapele încarcerat, care avea nevoie de întărirea lui Dumnezeu pentru a păstra nepătat sufletul său și pentru a rămâne în starea potenței de jertfă martirică pentru propovăduirea lui Hristos și a Evangheliei Sale.


[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Comunitate prin iubire, în „Ortodoxia”, Nr. 1, Bucureşti, 1963, p. 54.

[2] Pr. Prof. Drd. Alexandru Stanciulescu- BÂRDA, Catehism Crestin –Ortodox, Editura Parohiei Malovăţ, 2004,p.260

[3] Sfântul Ioan Gura de Aur, Despre soarta si providenta si alte omilii, traducere de Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 2005, p.84-85

[4] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, ed.cit., pp. 6-7.

[5] Gheroghe ANDREICA, Mărturii-din iadul temniţelor comuniste, 2000, pp. 82-83. Sursa: http://www.scribd.com/doc/43986/Gheorghe-Andreica-Mrturii-Mrturii-Din-iadul-temnielor-comuniste

[6] Ibidem., p. 186.

[7] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 277.

[8] Dumitru BORDEIANU, Mărturisiri din mlaştina disperării, ed.cit., pp. 307-323.

[9] Monah MOISE, op.cit., pp.48-49

[10] Mitropolitul ANTONIE de Suroj, Scoala rugăciunii, trad. Gheorghe Fedorovici, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, p. 78.

[11] Monah MOISE, op.cit., p.71.

[12] Ibidem., p.66.

[13] Nicolae STEINHARDT, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p. 140.

[14] Ibidem., p. 34.

[15] Grigore CARAZA, Aiud însângerat, Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004, pp. 127-137.

 

 

Poezia constituia o parte din creația intelectuală a celor din închisoare, completată de predici, prelegeri și conferințe pe diferite teme, care antrenau un aflux de informații, dar și relatări din aspectele empirice trăite de protagoniști. Diversitatea pregătirii profesionale a celor din celulă a putut crea o atmosferă asemănătoare întâlnirilor desfășurate la mănăstirea Antim, sub denumirea de Rugul Aprins, unde, cunoașterea domeniilor profane, se împletea cu forme de asceză și mistică ortodoxă.

Î.P.S. Antonie Plămădeală rememorează această perioadă în lucrarea dedicată mișcării de la Antim, menționând și cadrul prin care aceasta a fost desființată, iar membrii ei acuzați de legionarism și trimiși în închisori- ,,în momentul când Rugul Aprins a fost socotit ca periculos pentru ideologia și societatea noastră. Toți am ajuns în închisori și Pr. Benedict Ghiuș, pr. Sofian, pr. Felix, pr. Stăniloae și prof. Savin care a stat multă vreme la Sighet. Scrima nu a apucat, pentru că a reușit să plece din țară la vreme, dar toți am dus cu noi ceea ce primisem la Antim, acesta este lucrul cel mai important și de aceea, așa cum spuneam la început, Rugul Aprins părea a fi o pregătire pentru intrarea în catacombe, pentru intrarea în marele întuneric. Ca să pregătească oameni care să treacă prin acest întuneric având Rugul Aprins în inima lor, ceea ce s-a și întâmplat pentru că toți aceștia în închisorile prin care au trecut, toți au fost acolo Ruguri Aprinse, au păstrat învățătura, taina sufletească cu care au intrat, anume aceea a rugăciunii inimii care pe mulți i-a ajutat să treacă prin calvarul care a existat în închisorile comuniste.”[1]

Experiența Rugului Aprins a fost reiterată în celule ca un mod de a mărturisi pe Hristos în arest, de a izvorî comuniune de credință între cei prezenți, de a conferi unitate și ecumenicitate (prin afirmarea la aceste acțiuni și a celor de alte confesiuni), de a adânci ortodoxia și învățătura ei.  Demnitatea „cunoașterii” era înălțată din spectrul abstract până la nivelul trăirii Cuvântului, improprierea unei învățături până la cunoașterea prin iubire. Iar cunoașterea lui Hristos se lucrează printr-un nou curent de trăire, căci  „un grup de deținuți  își asumă cu mare seriozitate viața duhovnicească (…) ce cauzează închegarea unui curent de trăire filocalică în lumea temnițelor comuniste.”[2] Aceștia citeau și învățau pasaje din Sfânta Scriptură, comentau diferite texte; „ în afara Sfintei Scripturi, în temniță pătrunseseră scrieri teologice, ce erau o adevărată hrană spirituală pentru cei închiși (…) Virgil Maxim afirma ,,pentru a realiza un program de studiu, meditație și rugăciune ne-am făcut noi înșine ore și zile de întâlnire.; în loc să ne închidă gardienii, ne-am confecționat zăvoare interioare. Când găseai ușa încuiată știai că acolo e aprinsă candela inimii și arde pentru Hristos. Reveneai în ziua și la ora indicată pe ușă (…) Anghel Papacioc îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, meditații și discuții exegetice”.[3]

Această experiență a cuvântului devine armă de apărare împotriva sistemului și a practicilor lui, o ușă de evadare din celulă, un mod de comuniune și de unire, dar mai ales de păstrare a sufletului uman într-o stare verticală, de înfrângere a îngenuncherii și a umilirii fizice. S-a dezvoltat în toate temnițele gulagului comunist românesc, dar a cunoscut o puternică intensitate la Aiud, unde au fost închiși împreună importanți teologi, duhovnici și intelectuali.  Ca „ lucrători ai rugăciunii lui Iisus, studiind și învățând textele din Sfânta Scriptură, Filocalie și alte scrieri patristice, acești deținuți vor forma în temnița Aiudului un curent de trăire în duh filocalic. Uniți prin dorul lor de a se jertfi pentru Hristos, acești monahi în duh (…) s-au sprijinit unii pe alții, pregătindu-se pentru grelele încercări ce le vor sta în față. Pe deplin formați în vatra Aiudului, tinerii aceștia vor fi, după risipirea grupului în diverse locuri, adevărate făclii duhovnicești în bezna temnițelor comuniste. Despre acestea dă mărturie părintele Iustin Pârvu: ,,din punct de vedere spiritual, închisoarea a fost un noroc pentru noi. Am găsiți adunați la un loc atâția oameni duhovnicești cum nu puteam întâlni în libertate”[4]


[1] I.P.S. Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, Editată de Arhiepiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p. 29. (s-a consultat ediţia electronică „Apologeticum”, 2006)

[2] Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.39.

[3] Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.77-78

[4] Ibidem., p.52.

 

 

Pentru ființa umană îngenuncheată, umilită, degradată fizic, singura scăpare spre libertate este sănătatea sufletească; prin rugăciune continuă, prin efort intelectual și activități care să întărească sufletul, să-l înnobileze, celula devine altar și Biserică, loc de comuniune și împărtășire.

Se găzduiesc forme de artă, știind că  „arta este o expresie a libertății, prin definiție, căci ea nu acceptă limitele istoriei”[1], propunând alte coordonate spațiale și temporale, care deși consecință a frământărilor individuale a autorului, se dovedesc a fi comune celor ce împart suferința în temniță.

Forma cea mai întâlnită este a artei poetice religioase, unde în versuri este chemat Hristos să coboare în celulă, să se milostivească, să asculte și să vadă nevoia celor închiși. Profunzimea mesajului întărește pe cei ce o recită, iar conținutul se descoperă ca un crez, un mod de mărturisire a credinței.

Așa cum Părintele Steinhardt mărturisea – „creion și hârtie nici gând să fi avut la închisoare”[2]– poeziile erau memorate de către cei prezenți și recitate ulterior – „din prima zi constat în toată celula o sete grozavă de poezie. Învățarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută și mai neostoită distracție a vieții de închisoare. Fericiți cei ce știu poezii. Cine știe pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenție, ale lui sunt orele care trec pe nesimțite și-n demnitate”.[3]

Efortul intelectual, concentrarea minții în poezie adusă uneori până la identitatea cu rugăciunea,  sunt semnele unei stări demne într-o lume mizeră, unde degradarea umanului prin terfelirea sufletului și chinuirea trupului, nu au reușit să desființeze credința și convingerile anterioare.

Radu Gyr scria în poezia „Crezul”: „Puneți-mi lanțuri și cătușe/ să sune scrâșnetul hain/ și mii de lacăte la ușe,/ eu cum am fost, așa rămân. Surpați asupra-mi munți și ape/ puteți chiar să mă spânzurați./ Cu grele, negre târnăcoape, / credința nu mi-o sfărâmați”.[4]

Dacă pentru omul nou esențială era părăsirea vechiului comportament și a adeziunilor sale , prin poezia amintită observăm creionată oponența împotriva oricărei încercări de a nimici credința prin Hristos; nici lanțurile sau cătușele nu pot provoca apostazia celui ce s-a arătat credincios. Și dacă acesta era crezul autorului, prin învățarea și recitarea versurilor sale de către deținuți, devenea mărturisirea lor, cuvântul răspuns al trăirilor intime.

Mântuitorul este chemat în rugăciune, iar prezența Sa este pecetluită în strofe; este o descriere a experienței personale într-un cadru general, gol, relativ mort, dar sfințit prin coborâre divină. În poezia ,,Iisus în celulă” se descrie comuniunea cu Dumnezeu Mântuitorul, ce se face părtaș durerii deținuților, arătându-le semnele suferinței Sale, ca model de asumare a Crucii și a jertfei din iubire. Acesta scria: ,,Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă. /O, ce trist și ce’nalt pãrea Crist! /Luna venea după El, în celulă /și-L făcea mai înalt și mai trist”.[5]

Despre importanța versurilor ca hrană a sufletului scria în jurnalul său și părintele Zosima, care afirma: poeziile lui Nichifor Crainic „împreună cu Radu Gyr, au fost două pârghii de susținere a moralului în închisorile comuniste din acea perioadă. Și dacă noi, preoții i-am cuminecat (împărtășit) la sărbători pe cei închiși, după modelul catacombei creștine din primele veacuri, poezia celor doi s-a furișat prin zăbrelele înghețate, pe tăblițe de săpun, scrise cu un cui sau cu un gătej, prin șoaptele de la telefoanele murale, în toate celulele, întărind și dând nădejde în biruința finală a binelui. <<Potirul>>, <<Baldavin și Mădălina>>, <<Unde sunt cei care nu mai sunt?>>- au fost pâine spirituală în foamea cea mare de acolo.”[6]

Astfel întărește și Părintele Grebenea care evoca: ,,mai erau și alții care făceau încercări poetice. Crainic obișnuia să-mi recite, când nu se putea altfel, noile sale creații sub dușul de la baie, unde stăteam vreo 40 de oameni 20-25 de minute. Radu Gyr a scris cântece extinse în versuri populare de zeci și chiar peste o sută de strofe ca de pildă „Cântecul olarului”, precum și poezii mai scurte. Ele erau foarte căutate și deținuții le învățau pe dinafară. Poeziile erau o hrană sufletească cu totul necesară celor osândiți. Erau un mare reazem pentru ei, un pivot de susținere și un îndemn la apărare și luptă”.[7]

Metodele de transmitere a poeziilor erau diverse, dar cea mai importantă dintre acestea era inventarea unui limbaj alternativ, prin care se comunica folosind sistemul percuției- ,,alfabetul Morse”. Nu doar versurile erau împărtășite prin această cale, ci astfel se săvârșea Sfânta Liturghie, având cele minim necesare, se spuneau rugăciuni etc.

Părintele Steinhardt își amintește de un grup compact și cunoscător al misticii ortodoxe, spunând „la ei mă reped să învăț alfabetul Morse și versuri de Crainic și Gyr- grăbitul meu entuziasm îi amuză”.[8] Mărturisește apoi despre modul de învățare, despre autorii apreciați, despre o întreagă cultură a poeziei căpătată între zidurile închisorii, unde versurile memorate devin patrimoniu. Despre acestea scria: „din acest punct de vedere stau bine. Știu pe dinafară Luceafărul, Scrisorile, foarte mult Coșbuc și Topârceanu (are deosebită căutare), mii de versuri (cred) de Gyr și Crainic (înghițite de la început, odată cu alfabetul Morse, de la veterani); am prins și o mulțime din Verlaine, Lamartine și Baudelaire; sonetul lui Arvers, firește (Ma vie a son secret, mon ame son mystere), Samain — Au jardin de l ‘Infante — ceea ce, când îl repet ori îl predau, mă poartă cu gândul la Ojardindilifant din La Medeleni și la după-amiezele paradisiace din strada Pitar-Moșu”.[9]

În anumite perioade, limbajul morse a fost singura modalitate de comunicare, în contextul în care unele închisori au înăsprit regimul detenției, încercând să oprească comunicările între cei închiși, pentru a crea o nouă presiune: izolarea. Astfel „din 1953 până în 1958 conducerea penitenciarului Aiud s-a preluat de către colonelul-torționar Ștefan Koller, care s-a remarcat prin completa izolare a deținuților (a dat ordin de a se pune obloane la ferestre, pentru ca cei închiși să nu poată vedea orașul), și prin transferarea deținuților bolnavi de TBC, din infirmerie spre celulele penitenciarului. Pe lângă clipele de rugăciune tacită, aproape singura alinare în constrângerea temniței era comunicarea prin morse. Prin acest limbaj al bătăilor, deținuții și-au putut transmite la început informații, iar mai târziu când viteza de transmitere a crescut datorită obișnuinței recunoașterii  limbajului, ei au putut să transmită și cuvinte străine, pentru poligloți, ori poezii etc.”[10]  Izolarea însă nu a distrus dinamica spiritualității din lagărele comuniste, ci produs un efect neașteptat: trăirea duhovnicească a cunoscut ascensiune și profunzime, împărtășindu-se prin Hristos de aproapele, chiar dacă cuvântul nu putea fi rostit. Dispare astfel perspectiva cuvântului slab, înlocuit de unul puternic, responsabil și creator.


[1] George CĂLINESCU, Istoria Literaturii Române, Editura „Litera Internaţional”, Bucureşti, 2001, p.16.

[2] Nicolae STEINHARDT, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p. 18.

[3] Ibidem., p. 39.

[4] Radu GYR, Crezul, în „Poezia în cătuşe” http://www.radugyr.ro/

[5] Radu GYR, Iisus în celulă, în „ Poezia în cătuşă” http://www.radugyr.ro/

[6] Pr. Zosima OANCEA, Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p. 132.

[7] Pr. Nicolae GREBENEA, Amintiri din întuneric, Editura Scara, Bucureşti, 2005, pp. 146- 162.

[8] Nicolae STEINHARDT, op.cit., p. 65.

[9] Ibidem, p. 39.

[10] Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, pp. 77-78.

 

 

Comunism și sărăcie, destine trunchiate, minciună și violență, frică și obediență, iată marile teme ce bântuie literatura română post-decembristă, de la care tânărul scriitor Lucian Dan Teodorovici nu se abate în construirea romanului său Matei Brunul, chiar dacă asta înseamnă să se bazeze exclusiv pe o documentare minuțioasă, și nu pe experiența proprie, așa cum ne obișnuise generația de intelectuali ai temnițelor comuniste.

În linii mari, asistăm la o proză densă, tenebroasă, care reconstituie regimul de factură stalinistă ce s-a instaurat în România anilor 1950, străpunsă totuși pe alocuri de momente tandre și afective în ceea ce privește protagonistul. Un mix inedit de brutalitate și duioșie, ce poartă cititorul pe culmi întunecate ale istoriei, cât și în adâncul conștiinței umane.

În deschidere, naratorul ni-l înfățișează pe Matei Brunul, sau Bruno Matei, ca un tip singuratic ce trăiește alături de prietenul său cel mai bun, marioneta Vasilache, în timp ce lucrează ca magazioner la Teatrul de Păpuși de Stat din Iași. Lentoarea scenelor, numărul redus al personajelor, cât și lipsa unei acțiuni mai dinamice îngreunează la început lectura, dar, pe parcurs, detaliile se adună cu rapiditatea fulgilor ce compun un bulgăre de zăpadă. Apar în peisaj tovarășul Bojin, desemnat de partid să aibă grijă de acesta, dar și Eliza, o amică ce urmează să-i devină iubită. Adevăratul declic se produce însă când aflăm că Brunul suferă de o pierdere parțială de memorie, din viața sa lipsind ultimii douăzeci de ani, iar de aici povestea glisează permanent în trecut prin intermediul unui narator omniscient ce reface pas cu pas destinul acestui tânăr, pe măsură ce surprinde esența epocii cincizeciste.

Acuzat de înființarea unei mișcări legionare pentru răsturnarea regimului comunist, Matei Brunul petrece mai bine de un deceniu în diferite închisori pentru a fi reeducat și redat noii societăți clădite pe preceptele sovietice. Frânturile de amintiri împletesc primii ani din Penitenciarul Uranus cu următorii ani de muncă la Canal, în închisoarea din Galați, până aproape de prezentul narativ, în Penitenciarul din Iași. Bătăile și torturile inimaginabile, munca istovitoare dublată de o foame fără astâmpăr, teama continuă de interogări, șubrezesc credința și speranța într-un viitor luminos. Încercările timide de găsire a unor camarazi cu care să îndulcească curgerea timpului, sunt de fiecare dată curmate cu asprime de conducerea închisorilor:

„În dimineața de 17 martie 1950, când a fost scos din Penitenciarul Uranus și dus către mașina ce avea să-l transporte la proces, Bruno Matei nu s-a mai bucurat de nimic. Naivitatea îi rămăsese undeva în camera de anchetă, lipită de ranga care-i zdrobise tălpile, agățată de cuierul ce-i lungise brațele. Așa încât, în drum spre tribunal, mintea nu i-a mai creat niciun spectacol de teatru, în ea nu mai era spațiu pentru nicio scenă. Abia de-și mai găsea loc acolo o firimitură de curiozitate cu privire la un viitor în care doar celulele aveau, poate, să se schimbe.”

Scenele vii și emoționante create de autor se datorează fără doar și poate contextului istoric foarte bine redat. Lucian Dan Teodorovici se dovedește a fi un bun documentarist și inserează pe lângă denumirile temnițelor și aluzii sau referiri directe la alte repere importante ale acelei epoci. De reținut este prezența ca personaj a Ministrului de Justiție Lucrețiu Pătrășcanu, cât și descrierea unor practici precum metoda Makarenko sau cea a cântatului la acordeon pentru a astupa țipetele deținuților ce erau torturați de către discipolii lui Țurcanu.

În încercarea de a face lumină în trecutul său încețoșat și de regăsire a propriei identități, Bruno Matei pendulează între prietenia cu Bojin și relația cu Eliza, ce îl poartă în direcții diametral opuse. Țesătura de minciuni fabricată de către partid se destramă ușor-ușor dar nu se dovedește a fi îndeajuns pentru a rupe legătura creată cu tovarășul Bojin. Relația lor de interdependență poate fi asemuită cu cea a Creatorului vizavi de Creația sa, dar în care, contrar tradiției biblice, Creația nu ajunge să se răzvrătească în final. Sfârșitul narațiunii, compus din scene de tensiune și de suspans, este deznădăjduitor. Sistemul și-a întins tentaculele până în străfundurile minții Brunului, ajungând la o îndoctrinare profundă:

„De ce să aibă amintirile unor întâmplări care-l făcuseră să ajungă la închisoare? Trecutul nu mai conta. Răspunsurile țineau doar de viitor, de perspectivă. Iar din ele Brunul a înțeles că va fi ajutat. Din ele, Brunul a înțeles că, într-o societate precum cea nouă, omul nu e niciodată singur. Omul nu mai poate fi singur, căci e parte a unui întreg care gândește și acționează întotdeauna ca un întreg. Construcția raiului pământesc, nu a celui scornit, se face numai prin brațe unite. Prin forța întregului popor, supus unui singur țel, al binelui comun. Al dezvoltării. Al reușitei depline. Al comunismului.”

Scriitorul Lucian Dan Teodorovici concentrează în Matei Brunul atât filosofia doctrinei comuniste specifice României la jumătatea secolului XX, cât și impactul istoriei mondiale asupra istoriei mici, personale. Un roman excelent despre neputință și manipulare, o metaforă a destinului unui om în mâinile patriei sale.

„Orice marionetă are suflet. Doar că trebuie să știi să-l descoperi. Se găsește, poate la fel ca la oameni, în interior […] Viața marionetei stă în mâinile marionetistului. Niciodată nu poți manipula păpușa, niciodată n-o poți face să trăiască așa cum vrei tu, dacă nu înveți să-i controlezi în profunzime sufletul, indiferent de locul în care se află.”

Tudor Arghezi (21 mai 1880 – 14 iulie 1967), poet, prozator și ziarist român, a fost omul care considera că „nu e destul să fii bun, ci trebuie să fii bun de ceva”. Se poate spune că poetul a avut o viață tumultuoasă și grea, trecând prin mai multe ipostaze: călugăr, deținut, bijutier sau ceasornicar. Deși a fost interzis de comuniști, Arghezi nu a renunțat niciodată la scris.

Provenit dintr-o familie cu posibilități materiale foarte reduse, copilul Tudor Arghezi s-a văzut pus în situația de a se întreține singur încă de la vârsta de 11 ani, dând meditații. De asemenea, nici de vacanțe nu s-a bucurat, ca orice elev obișnuit, ci a căutat să muncească prestând diverse servicii. Această importantă etapă a vieții, sursă de nostalgie pentru cei mai mulți dintre adulți, i-a lăsat poetului amintiri triste, Arghezi remarcând mai apoi că perioada copilăriei „este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”.

De la intimitatea mănăstirii, la aglomerația marilor orașe

Prima mare dramă a vieții, poetul a trăit-o la 19 ani, atunci când tânăra de care era îndrăgostit nebunește – cum altfel? – a murit, iar Arghezi a încercat în compensație să-și găsească liniștea în casa lui Dumnezeu, alegând viața monahală. Decizia lui s-a concretizat în patru ani de călugărie la Mănăstirea Cernica (1900 – 1904) unde intimitatea chiliei l-a ajutat să-și consolideze și să-și fructifice geniul literar.

Tudor Arghezi era convins că „orice viață de om începe de mai multe ori”, drept pentru care, la un an după ce a lepădat straiele mănăstirești, acesta a plecat într-o călătorie în străinătate – în capitala Franței, în Elveția și în Italia, deplasându-se cu motocicleta. Mai departe, poetul s-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a luat parte la cursurile Universității de acolo și a lucrat într-un atelier de inele și capace de ceasuri din aur pentru a se putea întreține. În 1912 a revenit în țară și, până la momentul intrării României în Primul Război Mondial (1916), a publicat versuri și pamflete în „Facla”, „Viața Românească”, „Teatru”, „Rampa”.

Poetul Tudor Arghezi, la biroul său

Poetul Tudor Arghezi, la biroul său Foto: romaniajournal.ro

Marea Unire nu este de bun augur pentru Arghezi: poetul este închis împreună cu alți 11 confrați și ziariști (între care se numără și Ioan Slavici) în penitenciarul Văcărești, fiind acuzat de pronunțare în favoarea neutralității României în război. Din spatele gratiilor, unde petrece aproape un an, poetul face tot ce poate pentru a-și obține eliberarea, inclusiv compunând mai multe epistole, precum aceasta: „Vă cer iertăciune că Vă scriu. De la întoarcerea Dv. în țară am pornit de mai multe ori să o fac, dar o rațiune de inoportunitate, pe care de data asta izbutesc să o înving, m-a îndepărtat continuu de la impulsul meu spontaneu.

Știţi, poate, că sunt închis, dimpreună cu patru colegi de presă, dintre care unii V-au fost și V-au rămas recunoscători şi devotați. Capriciile rău informate ale unor adversari fanteziști ne-au dus în faţa Curtii Marțiale, care amestecându-ne pe toți în același dosar şi în aceeaşi cauză, ne-a condamnat pentru articole de ziar, scrise sub ocupație, la pedepse în disproporție cu vina noastră – dacă vina a fost – fără să se fi ostenit cineva să se oprească la antecedentele inculpaților și să facă deosebirile de rigoare” (28 august 1919).

Tudor Arghezi a fost şi un gazetar prolific Foto: Mihai Vladu

Tudor Arghezi a fost şi un gazetar prolific Foto: Mihai Vladu

Pamfletele, pedepsite cu închisoarea

Primul său volum de poezie și-l lansează târziu, la 47 de ani, iar din 1928 coordonează ziarul „Bilete de papagal”, care reprezintă „pânza” lui, pe care-și exprimă contestarea, prin pamflete, a personalităților vremii. Opera lui de căpătâi, „Flori de mucigai”, este lansată în 1931 și exprimă trăirile poetului în anii de detenție. De notat că limba „ascuţită” şi spiritul de independenţă ale lui Arghezi i-au atras acestuia încă o pedeapsă cu închisoarea, în 1943.

„Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”

Flori de mucigai

Admirat încă din tinerețe de Macedonski

Spirit rebel, descris de contemporani drept introvertit, Tudor Arghezi a legat totuşi prietenii, dintre care una va dăinui până la finalul vieții, cea cu Gala Galaction (Grigore Pisculescu), pe care-l cunoaște la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Creatorul lui „Zdreanță” decide să părăsească cenaclul deoarece Macedonski „intervenea cu pana” în manuscrisele lui.

Tudor Arghezi, împreună cu patrupedul Zdreanță

Tudor Arghezi, împreună cu patrupedul Zdreanță

Arghezi a debutat în poezie în adolescență, iar despre primele sale rânduri, autorul „Rondelurilor” mărturisea cu admirație: „Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și în străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei”.

Când vânzarea cireșelor asigură traiul

După cel de-al Doilea Război Mondial, viața nu a fost mai blândă cu Arghezi și cu familia sa, care au trecut printr-o criză financiară cruntă. Stabiliți pe domeniul „Mărțișor”, membrii familiei nu au avut altă opțiune decât să vândă cireșele din grădină pentru a avea bani de mâncare. Cu toate acestea – sau poate tocmai graţie acestei „binecuvântări deghizate” -, inspirația nu a încetat să-l viziteze pe poet, care a scris chiar și atunci când a fost interzis de regimul politic nou instaurat.

Fiul maestrului, Baruțu Arghezi, a povestit, în cadrul unui interviu, că sărăcia l-a forțat pe tatăl său să scrie pe orice apuca: „La un moment dat, tata nu mai avea nici măcar hârtie de scris. A fost silit să scrie cu creionul pe hârtie de WC, care atunci se mai găsea sub formă de pachete dreptunghiulare, găurite într-un colţ de un fir de sârmă”.

Considerat de către unii „dușmanul poporului” și de către alții „poet național”, Tudor Arghezi a fost înmormântat cu funeraliile naționale cuvenite, în 1967. Poetul este una dintre cele mai mari comori literare pe care le-a dat România, iar în această privință, creația argheziană reprezintă o dovadă de necontestat.

inchisoare

Puterea exemplului

23 februarie 2022 |
Un alt instrument al misiunii în închisoarea comunistă este puterea exemplului, care ajută pe cel din temniță să găsească în aproapele său trăitor, nu doar un izvor de cunoștințe teoretice, abstracte despre viața în Hristos, ci înțelegerea...

Rugăciunea și rolul ei misionar în închisoare

17 februarie 2022 |
Rugăciunea este legătura conștientă a omului cu Dumnezeu, canal de comunicare prin care ne împărtășim de Creator, aducându-i prinosul recunoștinței noastre, dar și cereri pentru milostenie, nădejde și mântuire. Prin rugăciune adorăm Creatorul, primim...

Predica și conferințele în închisoare

11 ianuarie 2022 |
Poezia constituia o parte din creația intelectuală a celor din închisoare, completată de predici, prelegeri și conferințe pe diferite teme, care antrenau un aflux de informații, dar și relatări din aspectele empirice trăite de protagoniști. Diversitatea...

Poezia, factor al misiunii în închisoare

3 ianuarie 2022 |
Pentru ființa umană îngenuncheată, umilită, degradată fizic, singura scăpare spre libertate este sănătatea sufletească; prin rugăciune continuă, prin efort intelectual și activități care să întărească sufletul, să-l înnobileze, celula devine altar...



 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează