Tag

independenţă

Omul acela nu avea alt scop în viața lui decât a-și servi țara; își fixase o țintă din cea mai fragedă tinerețe, țintă înaltă și ideală, la a cărei realizare totală nu a ajuns dânsul, dar i-a pregătit tărâmul, și pentru care nu și-a cruțat nici viața, nici familia, nici averea”. (Sabina Cantacuzino, născută Brătianu)

 

În urmă cu doar câteva zile, în Piața Universității din centrul Bucureștiului a fost dezvelită o statuie ce aduce o reparație istorică memoriei unuia dintre părinții României moderne: Ion C. Brătianu. Astăzi, personalitatea sa este mai puțin cunoscută decât ar merita și uneori este confundat cu fiul său, Ion I.C. Brătianu, prim-ministru al țării în timpul Primului Război Mondial și unul dintre principalii artizani ai Marii Uniri. Însă meritele tatălui nu sunt nicidecum mai prejos.

Ion C. Brătianu s-a născut la sfârșitul epocii fanariote și a făcut parte din prima generație de români care au studiat în străinătate, alături de personalități precum C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, frații Golești, Mihail Kogălniceanu ori Dimitrie A. Sturdza. Însușindu-și ideile liberalismului european, aceștia au revenit în țară cu hotărârea de a realiza un stat modern și independent, care să fie recunoscut ca atare.

Prima afirmare a lui Ion C. Brătianu pe scena politicii românești a avut loc în timpul Revoluției de la 1848, acesta fiind cel mai tânăr membru al Guvernului revoluționar. Reprimarea acestei mișcări l-a forțat să-și părăsească țara, petrecând mai mulți ani în exil, dar continuând să sprijine și să promoveze cauza română, căreia i s-a dedicat trup și suflet.

Brătianu s-a remarcat între membrii generației sale prin tenacitate, viziune, spirit conciliant și distincție, calități ce l-au ajutat să unifice, treptat, în jurul său, pe toți reprezentanții liberalismului românesc aflat la începuturi, cât și să soluționeze numeroasele crize ce au marcat activitatea sa ca om de stat.

Revenit în țară la anul 1857, ca membru în Divanul ad-hoc, a sprijinit alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, contribuind astfel la Unirea Principatelor. Caracterul autoritar pe care l-a căpătat guvernarea domnului Unirii în ultimii doi ani l-a făcut să se disocieze de acesta și să participe, în cadrul „monstruoasei coaliții” organizate de conservatori și liberali, la înlăturarea sa.

 

Și-a vândut o moșie pentru a-l aduce pe Carol I în țară

Ulterior, Brătianu și-a folosit relațiile pe care le legase cu mai multe familii europene pentru a obține numirea unui principe străin pe tronul Principatelor, în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. S-a ocupat personal de aducerea sa în țară, deși lăsa în urmă o soție însărcinată și un copil grav bolnav, călătorind incognito alături de acesta prin Imperiul Austriac – aflat în război cu Prusia la acea vreme – și prezentându-l drept fiul său. De asemenea, Brătianu a suportat toate cheltuielile acestei călătorii, fiind nevoit să-și vândă una dintre moșii.

Deși relația sa cu Carol a fost marcată de unele tensiuni, mai ales în prima parte a domniei acestuia, Ion C. Brătianu a devenit în timp cel mai apropiat colaborator al principelui. Reușind unificarea tuturor facțiunilor liberale în cadrul Coaliției de la Mazar-Pașa, în urma căreia a luat ființă Partidul Național Liberal, noul președinte al acestuia a format, la anul 1876, cel mai longeviv guvern pe care l-a cunoscut România până în perioada comunistă, rămânând la putere până în anul 1888.

Între cele mai importante realizări ale guvernării sale se numără implicarea statului român în războiul ruso-turc din anul 1877. Brătianu a participat personal la negocierile cu Imperiul Rus de la Livadia, încercând să obțină recunoașterea țării sale ca aliat și reușind să îl convingă pe principele Carol de necesitatea obținerii independenței față de Imperiul Otoman. Purtând, ca ministru de Război, întreaga responsabilitate pentru desfășurarea campaniei din Bulgaria, Brătianu a resimțit profund această răspundere, albind, potrivit mărturiei membrilor familiei sale, în toamna când se desfășurau luptele de la Plevna.

 

Marile realizări: Independența, regatul, crearea instituțiilor fundamentale

Victoria obținută de trupele române a consfințit independența statului român, recunoscută în cadrul Congresului de la Berlin (1878), unde însă Brătianu și Mihail Kogălniceanu nu au reușit să împiedice anexarea sudului Basarabiei de către Rusia, dobândind în schimb Dobrogea – conducătorul liberal a refuzat să considere anexarea acesteia drept o compensație, dar a realizat importanța obținerii unei ieșiri la mare, pe care o numea „plămânul țării”.

După ce România a devenit regat, în anul 1881, Brătianu s-a dedicat modernizării statului, bucurându-se de sprijinul unor colaboratori valoroși, precum Eugeniu Carada, Eugen Stătescu ori Dimitrie A. Sturdza, alături de alți „oameni modești, devotați, de un merit incontestabil”, care „au fost urmarea naturală a marii generații de la 1848”. Astfel, în timpul guvernării sale a fost revizuită Constituția din anul 1866, a fost înființată Banca Națională a României, a fost dezvoltată o rețea de căi ferate și șosele, iar industria a fost încurajată permanent.

Ritmul accelerat în care s-au desfășurat aceste schimbări era oglinda vie a vieții lui Brătianu, recunoscut pentru marea sa putere de muncă: se trezea în fiecare zi la ora 4 și băgase spaima în funcționarii ministeriali prin vizitele sale matinale, continuându-și neîntrerupt activitatea până seara. Singurul loc unde uita de griji era în sânul familiei, pe care o numea, cu umor, „marele său partid”. Preocupat permanent de educația copiilor, Ion C. Brătianu le-a acordat acestora toată încrederea sa, încredințându-le chiar transcrierea telegramelor guvernamentale.

 

Politician imbatabil și om cu principii de neclintit

Realizările sale ca părinte s-au văzut peste ani, când trei dintre fiii săi – Ion, Vintilă și Dinu – au devenit la rândul lor personalități de frunte ale politicii românești, Brătianu fiind numit pe drept cuvânt „fondatorul dinastiei de la Florica” – principala reședință a Brătienilor. Numeroase întâmplări din epocă dovedesc respectul de care șeful liberalilor se bucura în ochii societății românești pentru viața sa exemplară de familie. Astfel, deși discret din fire, Brătianu l-a convins pe temutul prefect al Poliției Capitalei, „cneazul” Dimitrie Moruzi, să se împace cu soția, spunându-i doar aceste cuvinte: „Să nu faci un lucru urât nu te pot opri, n-am niciun drept, dar să știi că în casa mea nu mai intri și nu te mai cunosc”.

Deși nu puțini i-au contestat politicile, meritele sale au fost recunoscute unanim spre sfârșitul vieții. Spre exemplu, la aflarea morții sale, în anul 1891, Mihail Kogălniceanu, bolnav la rândul său, le spunea fiilor săi că Brătianu „era un Kogălniceanu, dar fără vițiuri”, iar regele Carol I făcea cu durere constatarea: „Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam”. Într-adevăr, puțini oameni de stat din istoria României i-ar putea sta alături.

Printre regretele din urmă ale lui Ion C. Brătianu s-a numărat și lipsa răgazului de a alcătui o istorie a perioadei generației sale, atât de plină în evenimente, pentru care însă fiica sa, Sabina, i-a oferit, postum, cea mai potrivită consolare: „Era menit să facă acea istorie, și n-a avut timpul să o scrie”.

 

Dacă privim Centenarul ca pe o realizare singulară a românilor de la 1918, greşim. El este, mai mult decât atât, împlinirea cea mai frumoasă a unor eforturi istorice româneşti de independenţă şi autoguvernare, culminând cu clipa de aur din acel mitic 1 decembrie. Iar povestea lui Bogdan I, român şi “infidelul notoriu al regelui” maghiar, care a făcut Moldova independentă sfidându-i (şi bătându-i) pe unguri, o dovedeşte cum nu se poate mai bine.

“În secolul al XIV-lea, Maramureşul era un ţinut românesc din nordul Transilvaniei, vecin cu Moldova, aflat pe cale de a fi integrat în Regatul Ungar, dar încă organizat ca ţară românească, sub forma tradiţională a unui voievodat. Instituţiile româneşti de aici mai funcţionau în formele lor consacrate. Astfel, adunarea tuturor cnezilor ţării (omnes kenesii Terre Maramororsiensis) – feudalii români locali – se întrunea periodic, spre a rezolva problemele obişnuite şi spre a alege voievodul. Maramureşul era un voievodat românesc, aşa cum fusese Transilvania, numai că, spre deosebire de Transilvania propriu-zisă, supunerea acestuia de către Ungaria începuse mult mai târziu”, arată lucrarea “Istoria Transilvaniei” (autori Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, ediţia a II-a, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca 2016).

Până pe la 1400, subliniază autorii, toţi feudalii maramureşeni sunt români, ca şi populaţia satelor. Coloniştii germani şi maghiari sunt aduşi de regalitate la începutul secolului al XIV-lea, ev în care autorităţile regatului încercau să înlocuiască instituţiile româneşti (voievodatul, stăpânirea cnezilor, dreptul românesc etc.) cu instituţiile noi, aduse dinspre Apus (comitatul, stăpânirea nobililor, dreptul oficial din regat etc.). şi să colonizeze acolo populaţii străine. Rezultatul a fost că unii dintre feudalii români s-au adaptat noii situaţii, pentru a-şi menţine privilegiile, iar alţii s-au răzvrătit contra puterii maghiare. Din prima categorie face parte un nobil local (fost cnez), numit Dragoş, pe care regele ungur l-a trimis în Moldova pe la jumătatea secolului al XIV-lea, “spre a-i atrage pe localnici şi a conduce acea ţară în numele suveranului ungur”.

Însă nu despre “descălecatul” lui Dragoş-Vodă este vorba aici, ci ne vom opri asupra figurii altui român, din a doua categorie, a “apostaţilor”.

Arată Ioan-Aurel Pop: [după dinastia lui Dragoş, Sas, Balc] “… românii din Moldova erau nemulţumiţi de dominaţia ungară şi de «misionarismul» catolic, susţinut puternic de Ungaria. De această situaţie, a profitat un alt român din Maramureş, numit Bogdan, «infidelul notoriu al regelui».  El fusese voievodul ţării, cu alte cuvinte, conducătorul Maramureşului, dar făcea parte din gruparea sau partida nemulţumită de dominaţia ungară. Bogdan s-a răzvrătit în Maramureş, unde a rezistat vreo două decenii (1342-1362), după care, cu o ceată de o sută până la două sute de cnezi credincioşi, a trecut munţii în Moldova. Aici, el a fost bine primit de localnici, i-a alungat pe urmaşii şi rudele lui Dragoş şi a proclamat Moldova independentă de Ungaria.”

Aşa a luat naştere al doilea stat românesc de sine stătător, care a supravieţuit până în epoca modernă, diferită fundamental de statul lui Dragoş, care nu era nimic altceva decât “o marcă de apărare a Ungariei”. În schimb, statul lui Bogdan s-a extins şi a căpătat prestigiu internaţional.

Iar în acel timp Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, adunând în jurul său pe românii din acel district, trecu pe ascuns în Ţara Moldovei, supusă coroanei regatului ungar, dar lipsită de locuitori de multă vreme datorită vecinătăţii tătarilor şi, cu toate că a fost lovit de multe ori de armata regelui, crescând mult numărul locuitorilor români, acea ţară s-a lăţit [devenind] un stat.

Johannes de Thurocz, Chronica Hungarorum, ed. Galántai Erzsébet şi Kristó Gyula, Budapesta, 1985, p. 185, citat în lucrarea lui Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei

Bogdan a bătut la 1365 oştile trimise împotriva-i de regele ungar, fiul lui Carol Robert de Anjou, cel învins de Basarab I la Posada la 1330. În consecinţă, el a fost recunoscut ca “mare-voievod”, punând bazele dăinuirii Moldovei până la unirea sa cu Muntenia în 1859 şi Reîntregirea Patriei în 1918.

Ce ne învaţă exemplul de independenţă al lui Bogdan-Vodă? Un adevăr simplu: că românii nu numai că au fost stăpânii de drept ai acestor locuri, ci au şi scuturat cu putere jugul asupritorilor vremelnici, atunci când acesta a devenit de nesuportat, împlinindu-şi firesc modul de viaţă, în  afara influenţelor impuse din altă parte.

 

Ilustraţie deschidere: atheneum.ca

Mai mult decât o clasă de mijloc economică, României îi lipseşte o clasă de mijloc a capetelor echilibrate, răcite de pasiuni.

Clasa de mijloc” e o sintagmă dragă sociologilor, ideologilor şi bancherilor, ea fiind în esenţă un construct cultural la care subscriem, mai mult decât o realitate obiectivă.  Într-o lume a bogaţilor şi săracilor, cu inegalitate strigătoare la cer (Davos-ul acestor zile o reconfirmă), cu atât mai mult într-o Românie a lor, aşa-zisa clasă de mijloc e vidată de substanţă, pentru că atributele ei nu stau în picioare: corporatistul care câştigă peste 1000 de euro pe lună face, în termeni economici, parte din clasa de mijloc, şi e mândru să-şi etaleze ca un păun «independenţa» şi boemia în mall, Centrul Vechi şi pe Instagram. În termeni reali, el e lipsit de orice independenţă: auto-guvernanţa iese din discuţie când lucrezi de la 9 la 20 pentru a-ţi conserva un statut care-ţi scapă printre degete.

“Dincolo de resurse materiale mai numeroase, avantajul ascuns al apartenenţei la clasa de mijloc este psihologic: un simţ al posesiei, al influenţei, al dreptului la lucruri, şi al controlului asupra sieşi şi a lumii. Experienţa de a fi din clasa de mijloc (…) îi încurajează pe oameni să se vadă drept actori independenţi, liberi să îşi aleagă potenţialităţile propriului eu şi să îşi creeze căile viitoare. A face parte din clasa muncitoare neagă, în mod tipic, oamenilor resursele materiale, autoritatea sau statutul, precum şi cunoştinţele culturale sau informaţia necesară pentru a influenţa lumea conform preferinţei personale şi pentru a te percepe drept un actor independent, cu liber arbitru”, scriu Nicole M.Stephens, Stephanie A. Fryberg şi Hazel Rose Markus într-un studiu despre capcanele modelului de independenţă proiectat de  clasa de mijloc americană. Acelaşi studiu notează că “dacă în America standardul cultural este independenţa, în restul lumii standardul cultural este interdependenţa”.

„Azi, singura clasă care, în percepţia sa subiectivă de sine, se prezintă explicit ca o clasă, este notoria «clasă de mijloc», care este exact «non-clasa»: presupusul grup social de mijloc zelos, care se defineşte nu doar prin loialitatea faţă de standarde morale şi religioase ferme, ci şi printr-o dublă opoziţie faţă de extremele spaţiului social – corporaţiile bogate, non-patriotice, «dezrădăcinate», pe de o parte; şi faţă de imigranţii săraci şi marginalizaţi şi membrii ghetourilor, pe de alta. Clasa «de mijloc» îşi fundamentează identitatea în excluderea ambelor extreme (…). Minciuna constitutivă a înseşi noţiunii de clasă de mijloc este astfel aceeaşi cu cea a Partidului «adevărat», între cele două extreme ale «devierii de dreapta» şi «devierii de stânga» din Stalinism: clasa de mijloc este, în existenţa sa «reală», minciuna întruchipată, negarea antagonismului – în termeni psihanalitici, clasa de mijloc este un fetiş, imposibila interacţiune dintre stânga şi dreapta care, prin expulzarea ambilor poli ai antagonismului în poziţia de «extreme» antisociale care corodează corpul social sănătos (corporaţii multinaţionale şi imigranţi), se prezintă drept terenul comun, neutru, al Societăţii. Cu alte cuvinte, clasa de mijloc este chiar forma de a dezavua faptul că «Societatea nu există» (Laclau – n.r. Ernesto Laclau, teoretician politic argentinian din secolul XX) – în ea, Societatea există”, scrie filosoful sloven Slavoj Zizek în The Ticklish Subject: The Absent Centre of Political Ontology (1999).

30 de ani de democraţie în România n-au produs, cum trebuia, destindere şi n-au propagat încredere în secţiunile corpului social, n-au adus dragostea de diversitate şi respect pentru opinia contrară, au produs – dimpotrivă – radicalizări, suspiciune generalizată, războaie civile între categorii profesionale şi umane

Q.E.D. Însă nu numai despre (in)existenţa societăţii ori a clasei de mijloc din perspectivă cultural-economică e vorba aici, cât mai ales despre inexistenţa absolută a unei clase de mijloc definită ca locus al echilibrului în societatea românească. După 30 de ani de democraţie, România se împarte în ultraortodocşi şi atei nihilişti pro-LGBT, iubitori de Halep sau urâtori de Halep, apolitici şi activişti politici, daci şi romani, maghiarofobi şi iubitori de orice e străin, cu negarea virulentă a propriilor origini. În profunzime, anii de democraţie n-au produs, cum trebuia, destindere şi n-au propagat încredere în secţiunile corpului social, n-au adus dragostea de diversitate şi respect pentru opinia contrară, cum s-a întâmplat în ţări apropiate precum Cehia, au produs – dimpotrivă – radicalizări, suspiciune generalizată, războaie civile între categorii profesionale şi umane.

Nu capetele înfierbântate ale taberei pro şi taberei contra, oricare ar fi subiectul, vor pune România pe macazul schimbării fundamentale. Ci capetele reci, obiective ca o minte de istoric, detaşate de pasiunea care pogoară ceaţa peste raţiune, capabile să râdă de extremismul ambelor tabere, să-l înţeleagă, să-l biciuiască cu ironie şi să-l neutralizeze cu argumentul suprem al analizei lucide şi al muncii.

Încercaţi acum să-mi numiţi cinci (măcar trei?) români pe care îi cunoaşteţi, şi care au darul divin de a nu lua tabăra nimănui. Vă asigur că, între naţionaliştii xenofobi şi patriarhali şi cosmopoliţii activişti pro-diversitate sexuală, e un teren viran care aşteaptă o adevărată clasă de mijloc a gândirii româneşti.

Clasa de mijloc a unei ţări nu se vede în mall, ea se vede în discursul oamenilor în spaţiul public. Poate, într-adevăr, criogenia va salva România, aşa cum a prezis odată, involuntar, trupa Taxi.

Hai să ne băgăm cu toţii
În nişte frigidere mari
Să ne congelăm
Pentru vreo sută de ani
Şi să-i aşteptăm
Liniştiţi p-americani.

Poa’ să vină japonezii,
Poa’ să vină şi nemţii
Să ne facă reformă
Că noi nu avem pretenţii
Doar atât le vom cere,
Să nu ne uite-n frigidere…

Criogenia
Salvează România

Hai să ne congelăm cu toţii
Până-n 2100 şi ceva…

Taxi – Criogenia salvează România

 

Foto deschidere: Pinterest

Ion C. Brătianu (1821-1891) sau cum construiești o țară

18 Octombrie 2019 |
„Omul acela nu avea alt scop în viața lui decât a-și servi țara; își fixase o țintă din cea mai fragedă tinerețe, țintă înaltă și ideală, la a cărei realizare totală nu a ajuns dânsul, dar i-a pregătit tărâmul, și pentru care nu și-a cruțat...

România capetelor reci

25 Ianuarie 2018 |
Mai mult decât o clasă de mijloc economică, României îi lipseşte o clasă de mijloc a capetelor echilibrate, răcite de pasiuni. “Clasa de mijloc” e o sintagmă dragă sociologilor, ideologilor şi bancherilor, ea fiind în esenţă un construct cultural la...