Tag

inspiratie

Matricea Românească dă voce tinerei generaţii – eşti un tânăr sau o tânără româncă ce vrea să-şi facă gândurile auzite? Îţi aşteptăm contribuţia!

Acum puțin timp am fost întrebată ce mă inspiră si în mod surprinzător am realizat că pe cât de simplă pare această întrebare, pe atât de mult timp mi-a luat să-i aflu răspunsul. Așadar am tratat-o ca pe o provocare și am pornit în elucidarea enigmei, aflând astfel că de fapt inspirația, pentru mine, apare în orice aspect minor al vieții cotidiene: în oameni, în muzică, în problemele de care ne izbim zilnic, poate chiar și în ceaiul de dimineață. La fel ca și fericirea, inspirația își are locul în lucrurile simple, stimulând creativitatea.

Am realizat că, de fapt, inspirația a venit odată cu momentele ce m-au marcat mai mult sau mai puțin de-a lungul timpului și cu oamenii ce au venit și plecat odată cu ele. Am înțeles că un poet sau scriitor nu este mai inspirat decât restul lumii, chiar dacă forța creatoare pare a fi parte din el. Am aflat ca ești inspirat când călătorești sau când asculți melodia preferată ori citești o carte ce-ți place. Am găsit inspirația în zilele ploioase (precum este cazul în aceste zile) ori în cele cu apusuri târzii, în care cerul pare să se rușineze odată cu venirea lunii.

În mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată

Mă inspiră cei ce s-au remarcat în trecut prin calitățile lor. Mă inspiră diferențele de opinie, caracterele dinamice şi oamenii raționali. Mă inspiră greșelile pe care le-am făcut în trecut. Mă inspiră diminețile târzii de sâmbătă, călătoriile spontane și personajele din filme. Mă inspiră oamenii fericiţi. Mă inspiră natura. Iar în mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată. Mă inspiră un lucru de care sunt mândră. Mă inspiră încrederea celor ce mă susțin și mulțumirea ce poate fi citită pe chipurile lor atunci când reușesc să fac ceea ce îmi propun.

De fapt, totul este o sursă de inspirație, oriunde ți-ai arunca privirea o vei găsi. În opinia mea, visele, curajul și armonia nu sunt decât o ecuație, ce calculată corect va rezulta inspirație si reușită. Practic, de cele mai multe ori inspirația, acea sclipire de moment, poate fi cheia succesului, având puterea de a-ți marca definitiv viața. Şi poate că, într-o zi, fiecare dintre noi va avea forța și „starea de tensiune creatoare” necesare pentru a-și risca norocul în schimbul unei posibile reușite.

În final, totul este în realitate un fapt efemer, ce fără culoarea spontaneității și a originalității n-ar avea sens și care, până la urmă, își va afla sfârşitul, însă totul depinde de noi. Noi putem alege cum şi când ne-am autopermis să fim fericiți și inspirați, pentru a începe să scriem și rânduri frumoase în cartea vieții noastre.

Prin urmare… tu când ai intâlnire cu fericirea și cu inspirația?

Foto deschidere: litere folosite odinioară la imprimarea ziarelor, expuse în Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov

Cătălina Ifrim

Cătălina Ifrim

Elevă în clasa a VIII-a la Şcoala Gimnazială nr. 119 din Bucureşti. Olimpică la Limba şi Literatura Română. Visătoare cu ochii deschişi, trezită din când în când la realitate de către viață
Cătălina Ifrim

Când prezentul devine periculos de instabil, nici cei mai indiferenți români nu pot rămân neutri în fața posibilității de a-și vedea țara căzută pradă haosului şi neliniştii sociale. Pentru a înțelege actualitatea, dar și pentru a reflecta cu înțelepciune asupra acțiunilor sau comentariilor lansate pe marginea nemulțumirilor cotidiene, o privire în urmă la episoade din istoria modernă a României reprezintă sursă valoroasă de inspirație. De ce? Pentru că nu s-a modificat decât forma, fondul fiind – din păcate – neschimbat.

O lecție importantă poate fi deprinsă citind – mai ales printre rânduri – discursurile unor oameni politici sau intelectuali ai secolelor XIX-XX, ale căror vorbe sunt prețioase și astăzi. Unul dintre exemple, care se aplică fără echivoc și vremurilor tulburi pe care le trăiește România de astăzi, este cel al omului politic, avocatului și profesorului Grigore Iunian (1882 – 1940). Născut la Târgu Jiu, Iunian a fost, de-a lungul carierei sale, respectat atât de către colaboratori, cât și de către adversarii săi pentru fermitatea cu care și-a susținut convingerile.

Un discurs remarcabil, rămas moștenire posterității, este cel susținut de către acesta cu prilejul reformei agrare și electorale din România anilor ‘20.

„Și domnilor, țara ne va asculta și ne va crede, căci țara de mâine nu va mai fi țara de ieri. Țara a avut să sufere durerile răsboiului, țara a văzut pe cei mai buni fii ai ei pierind, dându-și tributul de sânge și viața lor cu abnegațiune și eroism pentru lărgirea hotarelor și înfăptuirea unității naționale; țara a văzut cum fiii ei cei mai buni mureau nu la hotare salvând onoarea neamului, ci decimați de epidemii… (…) Și atunci, domnilor, țara văzând toate aceste va înțelege, vor înțelege masele profund populare că au în ele putere destulă să guverneze prin ele însele”, a vorbit acesta în fața publicului secolului XX, dar şi a urmaşilor, potrivit volumului „Istoria oratoriei la români” (Editura Teşu, 2007), care a cules cele mai importante și mai puternice discursuri ale românilor exponenţiali.

Sunt foarte adânc îngrijorat de toată situațiunea primejdioasă prin care trecem

Într-o altă luare de poziţie publică, Grigore Iunian și-a prezentat într-un mod curajos părerile față de programul de realizări ale Guvernului țării, în ședința Camerei din 2 martie 1934.

„Eu rămân la locul meu, indiferent de ceea ce s-ar întâmpla… rămân cu înțelegerea mea; rămân cu principiile mele; rămân cu credințele mele pe care le-am apărat cu aceeași statornicie și în mijlocul Dvs., rămân un răsvrătit permanent, care am luptat alături de generoșii din partidul Dvs. când aveam impresia că sunteți în culmea puterii; am plecat pentru o neînțelegere de ordin principal… (…) N-ați înțeles că toate aceste frământări cer o nouă înfățișare și a vieții politice și a vieții economice; ați rămas închiși mai departe, în casa Dvs. întunecoasă, ați rămas îmbrăcați în haina strâmtă a credințelor Dvs. de ieri, care astăzi iau înfățișarea unor prejudecăți… ați putut la un moment dat să vă recâștigați forțele și să înfățișați o nouă speranță în viața noastră politică. (…) Sunt pornit pe povârnișul vieții mele; îmi iubesc țara cum o iubește fiecare din Dvs. Sunt foarte adânc îngrijorat de toată situațiunea primejdioasă prin care trecem: primejdii din afară, stând în amenințările revizioniste care se manifestă din zi în zi, tot mai hotărâtoare, primejdii dinăuntru, trase din acea stare de spirit de nemulțumire, de răsvrătire, care ia în fiecare zi concretizări tot mai periculoase. Nu se poate contesta nici generației noastre, nici generației răsboiului orice merit; cum iarăși ea nu poate revendica pentru ea toate meritele. Avem greșeli pe care suntem datori să le recunoaștem, avem și unele merite, pe care suntem în drept să le cerem recunoscute…”

Avocatul și omul politic și-a încheiat discursul prin vechiul și imuabilul sfat, oferit de către toți românii de bună-credință: să ne înțelegem unii pe alții și să căutăm să reducem împotrivirile, spre binele suprem al României.

Grigore Iunian a fost avocat, profesor, primar la Craiova, politician liberal, senator, deputat de Gorj şi orator român.

De câte ori nu ați trecut pe lângă o clădire veche ce v-a întâmpinat cu o poartă impozantă, care se cere admirată? O tânără din Republica Moldova, studentă în Iași, a dorit să facă mult mai mult pentru porțile spectaculoase din România, iar inițiativa ei a declanșat o adevărată mișcare. Adriana Midrigan (19 ani), studentă în anul III la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor (specializarea Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor) din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a fost cucerită de frumusețea și originalitatea porților clădirilor vechi din România, astfel că a decis să le promoveze. Demersul tinerei s-a transformat într-o adevărată pasiune, care-i alimentează curiozitatea și dorința de a călători în România, pentru a-i descoperi comorile. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Adriana spune povestea pasiunii sale pentru porțile României.

Matricea Românească: Pentru început, o să te întreb când și cum ţi-a venit ideea fotografierii porților din România?

Adriana Midrigan: Totul a început cu o pasiune, bineînțeles, cea pentru arhitectură și pentru clădirile și orașele vechi. Eu întotdeauna doar admiram ușile, clădirile și ferestrele, dar mi-am zis să fac mai mult. Totul a început în vara anului 2015, când am avut ocazia să călătoresc în zona Transilvaniei, timp de o săptămână. Toate orașele din Transilvania au fost nemaipomenite. Am vrut să îmi fac o bază de imagini și am început cu ușile. Le-am vrut pentru mine, ca amintire. Când am ajuns acasă, mi-am spus: „Trebuie să fac ceva cu pasiunea mea! Trebuie să o duc la un nivel mai înalt. Pentru început, va trebui să deschid o pagină de Facebook, Follow the Door, unde să adaug mai întâi pozele mele, ca apoi să primesc și de la prieteni, de la cunoscuți, de la persoane din alte țări. Să încep să promovez ceva nou”. Ceea ce s-a și întâmplat.

Matricea Românească: Câte porți ai fotografiat și din câte orașe?

Adriana Midrigan: Eu am peste 100 de porți realizate în zona Transilvaniei – în Turda, Alba Iulia, Cluj Napoca, Brașov, Iași, Deva, Sibiu. Dar am și [din] Chișinău, bineînțeles. Iar de la publicul larg am primit poze din Galați, din București, dar și din strănătate: Marea Britanie, Franța, Spania, Italia, chiar și Chile. Toți au fost foarte receptivi.

Poarta Castelului Corvinilor

Poarta Castelului Corvinilor din Hunedoara Foto: Arhiva personală

Matricea Românească: Deci, prin intermediul paginii tale de Facebook, s-a declanșat o întreagă mișcare. Câte fotografii s-au strâns, în total?

Adriana Midrigan: Sunt în jur de 300 de fotografii în baza mea de date, dar nu sunt toate publicate.

Matricea Românească: Care a fost poarta care te-a impresionat cel mai mult?

Adriana Midrigan: Imediat mi-a venit în minte poarta verde, din Deva. A fost printre primele orașe pe care le-am vizitat, și ușa aceea mi-a rămas dragă… Am și denumit-o: „Ușa regină”. Una dintre ele. Ea mi-a intrat la suflet. Desigur, pe lângă aceasta, sunt foarte multe pe care le ador. De fapt, le ador pe toate.

Ușa este ceva frumos, o parte din frumosul unei țări. Iar cealaltă parte, cea metaforică, depinde de imaginația noastră. Depinde de noi cum jonglăm, ce ne imaginăm când deschidem ușa aceea, în ce lume vrem să ajungem

Matricea Românească: Care este primul sentiment care te cuprinde atunci când vezi o ușă care îți place? Care este primul gând care îți vine în minte?

Adriana Midrigan: În primul rând, în fiecare zi când ies din casă, îmi umblă capul în dreapta și-n stânga, să le văd. Culmea, „prind” porți frumoase atunci când sunt în autobuz sau în tramvai. Îmi spun: „Trebuie să mai vin pe drumul acesta!”. Iar când o văd, spun: „Au, trebuie să-i fac o poză! Trebuie!”. Dacă am o prietenă alături, o rog să îmi facă și mie o poză lângă ea. Dar când sunt singură, sunt tentată să merg pe lângă ea, să o ating, să îi simt toate detaliile, să o admir îndeaproape. Trebuie să o simt.

Matricea Românească: Ce înseamnă porțile pentru tine? În simbolistică, poarta sau ușa reprezintă locul de trecere dintre două stări, dintre două lumi – cunoscut și necunoscut.

Adriana Midrigan: Nu am căutat semnificația, dar acestea se confirmă și pentru mine. În primul rând, ușa este ceva frumos, o parte din frumosul unei țări. Iar cealaltă parte, cea metaforică, depinde de imaginația noastră. Depinde de noi cum jonglăm, ce ne imaginăm când deschidem ușa aceea, în ce lume vrem să ajungem. Mereu îmi spun asta: „E imaginația ta, folosește-o!”.

„Ușa regină” din Deva

„Ușa regină” din Deva

Matricea Românească: Tu în ce lume ai vrea să ajungi?

Adriana Midrigan: (râde) Peste tot în lume! Dar și în trecut. Nu cred că aș avea o limită.

Matricea Românească: Cum crezi că se transmite identitatea României prin aceste porți? Consideri că porțile sunt purtătoare de identitate?

Adriana Midrigan: Ar putea fi, căci reprezintă ceva inedit și nu prea sunt promovate. În România, nu am văzut proiecte asemănătoare. În felul acesta, s-ar putea promova un istoric al țării. De exemplu, zona Transilvaniei, unde observăm un stil puțin austriac, din trecut. Prima idee este că s-a lăsat ceva în țara asta, apoi te gândești: „Cine? De unde acest stil? Trebuie să caut!”. Este o stare de prezent, combinat cu trecutul.

Matricea Românească: De cât timp ești în România?

Adriana Midrigan: De doi ani.

Matricea Românească: Ce îți place cel mai mult aici? Ai vrea să te stabilești în România?

Adriana Midrigan: Da, mă gândesc să mă stabilesc în România. Totul este diferit aici, față de Republica Moldova: oamenii, cultura, orașele. De natură și turism, nici nu mai spun. Vreau să vizitez toată România. Am în plan zona de Vest. Acolo e plin de uși! Abia aștept!

Poarta Bisericii „Constantin și Elena” din Iași

Poarta Bisericii „Constantin și Elena” din Iași

Matricea Românească: Ai găsit similitudini între cultura românească și cea moldovenească?

Adriana Midrigan: Da, dar sunt și deosebiri, ca peste tot.

Matricea Românească: Ce frumuseți are Chișinăul pe care nu le-ai găsit încă în România?

Adriana Midrigan: Este un termen relativ. Dar, desigur, acasă e acasă. La fel, Chișinăul are foarte multe uși, fiind și Capitală și un oraș vechi. Sunt foarte multe uși și acolo. Când fotografiam, oamenii treceau pe lângă mine, mirându-se: „Ce e cu ciudata aceasta? Face poze ușilor!”.

Matricea Românească: Ce alte pasiuni mai ai?

Adriana Midrigan: Pe lângă fotografie, mai am un proiect, Fata din Iași, cu poezii. Scriu, mă inspiră orice. La fel, e ceva de suflet.

Poarta Mănăstirii Golia din Iași

Poarta Mănăstirii Golia din Iași

Matricea Românească: Îţi doreşti o carieră în domeniul turismului? Ce îți propui pentru viitor?

Adriana Midrigan: Da, am venit în România mai mult pentru turism. Specializarea mea fiind „3 în 1”, o să optez pentru turism. De la proiectul Follow the Door, am așteptări mari, pentru că pun suflet în el și vreau să îl cresc, vreau să promovez cât mai multe orașe, în special pe cel natal, apoi să călătoresc oriunde și să fac fotografii.

Matricea Românească: Iașiul cum ți se pare?

Adriana Midrigan: Cei de acasă îmi spun: „Iașiul nu se deosebește de Chișinău”. Și eu le spun: „Ba chiar se deosebește!”. Chiar și oamenii sunt altfel, se comportă altfel, au un alt stil de viață. Ca arhitectură, putem găsi și asemănări, dar și deosebiri. Una peste alta, este diferit.

Matricea Românească: Ai vrea să te stabilești în oraşul lui Creangă?

Adriana Midrigan: Inițial, mă gândeam la Iași. Apoi, în ultima vreme, înclin spre Transilvania, ca să am inspirația alături.

Ludicul este parte integrantă din viața craiovencei Aurorei Speranța, artista care reușește cu măiestrie să-și transpună lumea interioară, cea avidă de „curat și de nealterat”, pe pânză, pentru a bucura ochii privitorului, pângăriți de informul contemporaneității. Artiștii ca Aurora Speranța ne oferă, așa cum au punctat criticii de artă, „o speranță, o eliberare, o invitație de a înfrunta noi provocări”, dar și de a identifica noi emoții despre care nu știam că încă mai zac înlăuntrul nostru. Matricea Românească a purtat cu pictorița o discuție „de oameni mari”, care nu înseamnă că a fost lipsită de noțiunile ce guvernează arta distinsei doamne: universul copilăriei, puritatea, inorogii, bunătatea. Membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Craiova, pictorița este, din anul 2002, membră a Societa’ delle Belle Arti-Circolo Degli Artisti din Florența. Specialiștii au interpretat lucrările Aurorei Speranța drept „o comunicare între un personaj de basm, inocent-contemplativ și natura înconjurătoare terestră sau celestă. Vioara, flautul, luna, semiluna sunt elementele de legătură care liniștesc spațiul intermediar și nu tulbură personajele renascentiste, angelice, solare purtătoare de raze colorate binefăcătoare”.

Matricea Românească: De ce este Craiova un loc propice pentru un artist?

Aurora Speranța: Pentru că are o mulțime de subiecte. Dacă te duci către străzile vechi ale Craiovei, găsești o istorie extraordinară. Aici, s-a reușit să se construiască cu arhitecți străini opere pe care le putem regăsi și acum. Se fac și modele după ele. Sunt tineri care studiază foarte mult casele vechi craiovene. După cum vedeți, ele încep «să se curețe și să se însănătoșească» și câteodată se și reușește, în sensul cel mai bun. Sunt minunate. Ele vor fi reabilitate, se va împlini acest lucru, chiar dacă e mai greu. Eu sunt convinsă că acestea sunt doar mici scăpări, dar oamenii sunt conștienți.

Matricea Românească: Cum v-ați apropiat de pictură?

Aurora Speranța: Cred că s-a moștenit câte ceva. Am un unchi, Constantin Florescu, care a făcut acest lucru, și am mers în atelierul lui cât se poate de des. Cred că faptul că am trăit aproape de materiale, de atmosfera aceasta, s-a lipit și s-a deschis ce era de deschis. Și părinții mei au fost foarte receptivi, și-au dat seama la timp și mi-au încurajat tot parcursul.

Aurora Speranța vorbește cu drag despre primii săi pași în lumea picturii

Aurora Speranța vorbește cu drag despre primii săi pași în lumea picturii Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: De la ce vârstă vă lua în atelier?

Aurora Speranța: Mergeam în vizită dintotdeauna.

Matricea Românească: Ce vă fascina acolo?

Aurora Speranța: Făcea pictură monumentală, făcea niște scene istorice foarte frumoase și, văzând caii aceia minunați în luptă, cred că acel căluț s-a transformat în minunatul meu inorog, pe care îl port după mine de foarte mulți ani. Ușor, acest inorog a devenit, în căutări, un simbol al binelui – după cum știm, apariția lui o întâlnim numai în locurile curate. Cred că eu m-am dus spre el, l-am căutat și l-am adus în starea aceasta de puritate și de curățenie.

Matricea Românească: De când pictați?

Aurora Speranța: Nu aș putea să vă spun că a început luni, la ora 3! (râde) Cred că dintotdeauna, așa cum încep toți, din copilărie – să deseneze în nisip, să deseneze pe pereți, apoi fiind învățăcei, și atenția celor din jur cumulată cu strădania personală a conturat câte ceva care a dus la această împlinire.

Nu știu dacă, aruncând un fluid colorat undeva, poți să transmiți un sentiment de fericire. Poate fi un simplu incident și să iasă acolo ceva al întâmplării, nu al gândirii sau al așezării

Matricea Românească: Care sunt marile teme pe care le abordați?

Aurora Speranța: Este acest univers al copilăriei, în jurul căruia încerc să mă detașez. Uneori, când ies, mă duc spre lucrurile despre care vă vorbeam, spre clădirile vechi ale Craiovei, ale lumii. Am avut în 2009 o invitație din partea Institutului Cultural Român de la Veneția și atunci am lucrat mult mai aproape, la ei acasă… Erau toate acele minunate peisaje care răscolesc sufletele artiștilor, fie că sunt plasticieni, fie că sunt poeți. Veneția e un izvor nesecat de inspirație.

Matricea Românească: În matricea culturală a României, care este rolul pictorului?

Aurora Speranța: Cred că este determinant. Pictorul are anumite percepții subtile pe care le simte și, dacă e onest, le poate reda. El este în serviciul comunității fără să-și dea seama, pentru că un artist care se respectă face lucrurile vizibile.

Matricea Românească: În această lume asaltată de tehnologie, pictorul cum reușește să supraviețuiască sau să prospere?

Aurora Speranța: Depide de ce alege fiecare. Dacă vă uitați la curentul nou, lucrurile au trecut dincolo de colaj, de instalație și de facil. Ei urmăresc ideea, le e de ajuns să spună: „Am un concept!”. Dar nu sunt foarte siguri ce-i cu conceptul acela. Atât de subtilizată este ideea și de diluată, încât nu știu ce rămâne din ea. Nu știu dacă mai este starea lui inițială de la care a pornit, în ceea ce vrea să transmită. Nu știu dacă, aruncând un fluid colorat undeva, poți să transmiți un sentiment de fericire. Poate fi un simplu incident și să iasă acolo ceva al întâmplării, nu al gândirii sau al așezării. Un om fără o rânduială pe care o să respecte, fără o regulă, se duce în ceva care, până la urmă, piere. E ușor de atacat. Dacă nu ai principii, nu cred că te duce la ceva foarte bun.

Copilăria este principala temă abordată de Aurora Speranța în pictura sa

Copilăria este principala temă abordată de Aurora Speranța în pictura sa Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Dvs. cunoașteți foarte bine starea picturii românești. Cum stăm în momentul de față?

Aurora Speranța: Dacă ne luăm după ce se vede, fenomenul Ghenie, românii pot fi foarte fericiți, pentru că au un reprezentant care este foarte bine vândut. Dar eu mă gândesc că dincolo de a face bani din pictură – eu nu sunt unul dintre aceia care știu să facă bani din pictură și nici nu mi-aș dori foarte mult acest lucru, care nu te încălzește foarte mult – trebuie să nu ai prieteni, să nu poți să faci ceva drag sufletului, pentru că te condiționează, te limitează. Mă uit în jurul meu la tineri și văd că nu abandonează, chiar dacă sărăcia te împiedică să faci o lucrare pentru că ți s-a terminat galbenul. Fac un efort, renunță la o pereche de sandale mai bune ca să poată să își cumpere culori. Asta înseamnă că, dacă se face efortul acesta, în favoarea artei, eu zic că lucrurile nu stau rău deloc.

Când ești foarte tânăr, e nevoie să-ți înăbuși orgoliul și să vezi că a fi orgolios este un lucru dăunător

Matricea Românească: Pentru Dvs. cât de important este să transmiteți ceea ce ați învățat?

Aurora Speranța: Este foarte important, dar acest lucru vine odată cu vârsta. Când ești foarte tânăr, e nevoie să-ți înăbuși orgoliul și să vezi că a fi orgolios este un lucru dăunător.

Matricea Românească: Avem o școală românească de pictură de nivel european?

Aurora Speranța: Acum, deschiderile sunt foarte mari, tinerii pot studia oriunde, cu eforturi – evident, fără ele nu s-ar putea realiza nimic. Dar în contextul acestei libertăți de mișcare, mie mi se pare că lucrurile nu stau chiar rău. Doar dacă există acel efort.

Interviu Aurora Speranta pentru Matricea Romaneasca foto interior3

Matricea Românească: Apropo de „fenomenul Ghenie” amintit de către Dvs., ce face ca un pictor să fie atât de bine vândut, iar un altul, poate la fel de valoros, să nu fie? Unde se face diferența?

Aurora Speranța: Lucrurile se întâmplă în acest mod în toate domeniile. Nu poți să spui că ține de noroc. Sunt niște pași ai destinului, dirijați de tine. Nu îi scapi din mână. Şi unul e ales să i se întâmple asta. Pentru că eu am convingerea că încă există foarte mulți Ghenie în Ţara Românească, care, dacă nu își topesc orgoliile, vor rămâne mari anonimi sau cunoscuți în comunitatea lor, și cam atât.

Matricea Românească: Cum vă inspiră România? Ce puneți, din matricea românească, pe pânză?

Aurora Speranța: Am cunoscut Valea Frumoasei recent, acum câțiva ani. Auzisem despre ea ca nume, dar anumite întâmplări au făcut să ajungem acolo. Când am văzut ritmurile acelea repetitive ale unei perspective care este atât de profundă și atât de minunată, am spus: „Aici este esența acestei țări!”. România e o țară foarte frumoasă. Văd români foarte mândri care știu să o iubească și știu să o scoată în evidență.

Matricea Românească: Ce reprezintă copilul, în picturile pe care le realizaţi?

Aurora Speranța: Ce este el, de fapt? Puritatea și starea primară a începutului nealterat.

Matricea Românească: Pictura face și o educație a spiritului?

Aurora Speranța: Fără îndoială!

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:


„Povestea mea este povestea unei femei care cântă. Acesta este rostul meu”. Așa ni s-a recomandat Doina Lavric Parghel, o distinsă doamnă, care aduce în fața publicului autohton şi nu numai muzica tradițională românească. Pe Lavric Parghel am cunoscut-o la Curtea de Argeș, acolo unde a interpretat câteva melodii uimitoare, cu prilejul unui vernisaj al unor artiști, între care s-a numărat și soțul ei, Virgil Parghel.

Blândețea Doinei Lavric Parghel ne-a atras instantaneu și nu am avut nicio putinţă de scăpare, pentru că ne comportam precum fluturii care caută lumina în ceasul negru al nopții. Într-un mediu haotic, populat de oameni care consideră că spiritul nu are nevoie de panaceu, discuția cu interpreta ne-a înseninat ziua și ne-a oferit momente care nu vor fi uitate prea curând.

Matricea Românească a avut privilegiul de a întâlni un om pasionat, transfigurat atunci când interpretează un cântec tradițional. Doina Lavric Parghel „apelează” la o singură „armă” atunci când se află pe scenă, dar care s-a dovedit a fi cea mai eficientă: sufletul.

„Nu mă îmbrac în portul popular pentru că, atunci când te recomanzi drept cântăreț de muzică populară, costumul te ajută foarte mult, te recomandă. Costumul acesta îți dă credibilitate. Ești mai mult sau mai puțin convingător. Când ești fără costum, atunci să te văd că tu convingi, că exprimi o spiritualitate a locului, că ești de acolo! Am zis: «Ia să văd, sunt de acolo? Oamenii mă cred pe cuvânt? Pot să produc o stare? Sunt capabilă să fac asta?»”, a explicat artista, exclusiv pentru Matricea Românească.

Cântece cu povești rostite

Interpreta iubește doinele – numele parcă i-a fost predestinat -, de aceea, repertoriul său cuprinde foarte multe astfel de piese, iar cântecele nu sunt cântate oricum, ci sunt însoțite de scurte povești, rostite de vocea care încălzește inima ascultătorului. Ca o confirmare a valorii sale artistice, Doina Parghel a împărţit scena şi cu binecunoscutul interpret de muzică tradițională Grigore Leșe.

Doina Lavric Parghel, cântând la un vernisaj de la Curtea de Argeș

Doina Lavric Parghel, cântând la un vernisaj de la Curtea de Argeș Foto: Mihai Vladu

„Îmi plac cântecele «pe gol», și așa le cânt, dar și acompaniindu-mă de cobză. Numai de cobză. Mă mai și opresc și rostesc câte ceva. Comunic cu publicul. Îi spun mereu că și cu dragostea asta, îți trebuie minte-n cap, ca s-o poți purta. Și apoi cânt melodii de dragoste. Sau spun o poveste. De exemplu, despre o fată, care s-a măritat, săraca, deși avea 20 de ani. Sau, altă poveste, despre un împărat și-o împărăteasă, care aveau o singură fată foarte frumoasă, dar cam leneșă. Și nici n-avea chef de treabă. Atunci, au chemat pe toți înțelepții împărăției: «Ce să facem cu fata asta?». Înțelepții s-au sfătuit trei zile și trei nopți. Și au spus așa: «Înălțate împărate și înălțată împărăteasă, ne-am sfătuit noi și am gândit așa – ce vă spunem noi, să nu vă fie cu supărare – fata, când nu-i bună de nimic, e bună de măritat!»”.

Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap

Doina Lavric a dezvăluit, pentru Matricea Românească, izvorul inspirației celor mai frumoase și mai înduioșătoare cântece tradiționale românești: durerea. De la ea am aflat că omul îndurerat este cel care cântă cu atâta patos, încât învăluie în suferință și ascultătorul, pentru care numai lacrimile pot vorbi. Este de prisos să mai menționăm că, atunci când cântă, și interpreta noastră simte de multe ori cum lacrimile vor să se arate, dar „le stăpânesc. Ele vin, dar te oprești, pentru că e omenesc. Respiri, te oprești, și lumea te înțelege”.

Copiii, fascinați de cântecele Doinei Parghel

Copiii, fascinați de cântecele Doinei Parghel

„Omul cântă când are nevoie să-i fie sufletul oblojit. Nu când este deja oblojit, nu când e reparat, nu când este perfect. Atunci, nu ai nevoie de nimic, nu ai nevoie de doftor. Dar când ți-e sufletul amărât… «Cine nu-i mâncat de rele / Nu știe a cânta de jele». Inspirația vine din suferință. Lucian Blaga spunea: «Nicio suferință nu-i atât de mare, să nu se preschimbe-n cântare». Cântecul trebuie să fie cântare. Laşi lacrimile acasă, nu te smiorcăi. Apoi, transfigurezi. De aceea, cântecul e minunat. De ce e trist cântecul? De aia e trist, pentru că de acolo vine, din tristețe. Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap. Vorbești despre război, despre lucruri strașnice, și totuși nu te poți abține să asculți. Vrei să asculți o dată, și înc-o dată. Ai nevoie de durerea aceea, ca să te vindeci și pe tine”.

Muzica tradițională aduce „un ban mai puțin, sau deloc”

De ce muzică tradițională și nu populară? La această întrebare, Doina Parghel a răspuns cu eleganță, subliniind că a ales-o pe cea dintâi, pentru că „este ceea ce pătrunde în spiritualitatea noastră și rămâne și peste 2-300 de ani”, drept pentru care a rezistat tentației de a alege să interpreteze muzică populară, cea care se cântă într-un anumit moment, asumându-şi să câștige „un ban mai puțin, sau deloc”. „Acum e populară maneaua, care a intrat și în folclor, în muzica populară țărănească – s-au întrepătruns și sunt ceea ce se cântă acum. Unora le place, unora nu”.

Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere»

Artista își apără repertoriul care îi place și pe care-l prețuiește și este mulțumită deoarece, de-a lungul anilor, s-a bucurat de aprecierile românilor, ea punctând că niciodată nu i-a fost respinsă munca.

Doina Parghel pentru-Matricea-Romaneasca-foto-interior25

„Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere». Aceasta este justificarea noastră meschină, pentru că ne e lene, pentru că nu știm, pentru că vrem succesul facil, pentru că vrem banii câștigați ușor. Nu mi s-a întâmplat să fiu respinsă – nu eu, ci ceea ce fac – niciodată. În public se află țărani, intelectuali, muncitori, oameni de mâna a treia sau a șaptea, ce contează?”.

Datorită Doinei Lavric Parghel, un artist de suflet, mândru purtător al rădăcinilor sale, am înţeles mai bine frumusețea muzicii tradiționale românești. Ascultând-o, ne-am întristat, am zâmbit, apoi ne-am înseninat – semn că muzica ei şi-a împlinit menirea.