”Tati, tu știi de la ce vine ‘zero’?”. Mergeam pe trotuarele înghesuite ale cartierului și vorbeam despre cum trebuie să fim atenți la mașini atunci când ne pregătim să traversăm strada. Mă uit la Sânziana, puțin surprins că îmi pune o astfel de întrebare, taman când vorbeam despre vigilența pietonului. ”De la ce?”, o întreb pentru a-l lăsa loc explicației ei. ”De la bufniță”. ”De la Bufniță?!”, replic eu cu nedisimulată uimire. ”Eu știam că zero e semn pentru ”nimic”. El ne semnalează nimicul, faptul că nu avem ceva.
”Nu există nimicul”, îmi zice ea, dintr-o inconștientă înțelepciune care mie îmi suna foarte parmenidian: ”Trebuie spus și gândit că ființa este, căci a fi este posibil, dar neantul nu e posibil”. Ti, ce chestie!, mergeam pe trotuar cu înțelepciunea greacă de mână, iar eu nu știam.
Dialogul socratic în care nu eu sunt înțeleptul
Cum așa, m-am mirat eu socratic? Mă pregăteam să o conduc prin câteva întrebări la necesitatea de a gândi neființa, nimicul, și de a înțelege de ce și nimicul este. În fond, dacă nu am puteam spune decât ceea ce este, minciuna nu ar mai fi posibilă, și nici păcăleala, și nici imitația. Nu mai spun despre clasa politică… Așa că mă pregăteam să avansez dialectic într-un scurt dialog stradal cu Sânziana. Nu-mi dădusem seama că picasem deja într-o capcană.
Da, am zis eu, nimicul nu este. Dar dacă nu este, cum se face că avem un semn pentru el?
Eu nu am zis că nimicul nu este, ci că nimicul nu există, a răspuns Sânziana, iar eu începusem să intuiesc faptul că mi se pregătea ceva, ca celui care rămăsese în urmă, deși credea că este cel dintâi. Cum ar veni, o surpriză, o întâlnire cu neașteptatul care vine să îți arate unde ești și ce ai mai avea de completat.
Păi, atunci, poți avea Nimicul?, întreb ca un bătrân stăpânitor de adevăr, crezând că o voi pune în încurcătură. Eram aproape mândru de tactica aleasă și așteptam ca Sânziana să spună că nu, ca să ne întoarcem de unde începusem, iar eu să pot să îmi urmez liniștit și mulțumit firul raționamentului. Credeam că aceasta va fi un bun exercițiu de flexibilizare a gândirii. Nu îmi dădeam seama că bătătoream rigid căi de nenumărate ori parcurse și că eu eram cel care urma să fiu flexibilizat.
Doar că Sânziana nici măcar nu a tăcut mult. Și-a continuat drumul în stânga mea și a ridicat mâna dreaptă, îndoită de la cot, cu palma în sus, ca și cum ar fi ținut o tavă care nu era. Iar eu deja intuiam din ce parte va veni pocneala. ”Țin ceva în mână?”, mă întrebă Sânziana, văzându-și calmă de drum. ”Nu”, am răspuns eu cu jumătate de gură și complet stupefiat de agilitatea ei. Iar ea nu a mai zis nimic, deși pot să jur că am auzit-o spunând la fel de calm ”exact…”.
Creativitatea și responsabilitatea
Gestul ei fusese perfect ambivalent și pe deplin grăitor. Nimicul este, dar nu există. Iar eu tocmai fusesem elasticizat prin creativitatea ei, fără să mai fi apucat să îmi desfășor argumentația. Sânziana era deja acolo unde eu vroiam să o aduc. Mă aștepta pe mine. Copiilor le sunt proprii inovația, noile începuturi, deschiderile de drum. Puerul este o ființă a imaginației, a lumilor care ar putea fi, a ceea ce se află la început, a proiectelor și a năzuințelor. Bătrânul, Senex, este o ființă a experienței, a timpului, a responsabilității și a răbdării. El este afectat de rigiditatea lui știu-eu-mai-bine și nu are chef de lucruri noi. Doar că omul matur are nevoie și de copil, și de bătrân; și de Puer, și de Senex. Avem nevoie de imaginație, așa cum ne trebuie răbdarea. Ne este de folos flexibilitatea, așa cum ne este importantă și stabilitatea. Fără unul dintre cei doi poli am trăi dezechilibrat, incomplet, unilateral. O lume a copiilor este o lume a creativității lipsite de răbdare, a inovației lipsite de anduranță. Multă curiozitate, ioc responsabilitate. Ceea ce duce la imposibila împlinire a oricăruia dintre planurile nutrite de copii.
George Church, profesor genetician la Harvard Medical School, caută soluții pentru inversarea îmbătrânirii. După ce a reușit să facă acest lucru în experiementele cu opt specii diferite de animale, George Chruch anticipează că în douăzeci de ani acest lucru va fi posibil și pentru oameni. Or, ceea ce este îngrijorător nu este căutarea de a păstra legătura cu copilul sau cu tânărul din noi. Acolo este, așa cum ziceam, toată creativitatea și inovația noastră. Alarmant este faptul că Puer Aeternus, Copilul Etern, este literalmente în drum spre noi. Bine reprezentat de Peter Pan, acesta trăiește doar din zborul imaginației și evită orice responsabilitate, refuzând, ca atare, să crească.
Calea nu este aceea de încremeni acru în rigiditatea bătrânului pentru care doar ”ființa este”, pentru care doar esențele contează, iar noul este suspect. Dar nu este nici aceea de a instaura dictatura fanteziei, pentru care doar lipsa de constrângeri contează, pentru care doar accidentalul este de cultivat, iar răbdarea este o corvoadă. E nevoie de un umblet la mijloc, de o aducere împreună a Copilului și a Bătrânului, a fanteziei și a responsabilității.
În acest fel, Puer Senex, copilul bătrân, va putea livra răspunsuri neașteptate, va putea crea ceva din aproape nimic. Și tot el va putea duce apoi la proiectul creat, înainte de începe un altul. În acest fel, pe tava imaginației purtată în mâna dreaptă de un copil, vor putea sta laolaltă Nimicul și Ființa.