Numele lui Alexandru Pop Zărăndean evocă o poveste trăită între tradiție și căutarea autentică a sinelui, între zbuciumul unui suflet captiv într-o lume rigidă și eliberarea prin artă. Originar din Țara Zarandului, un colț de țară unde pământul și folclorul se întrepătrund într-o armonie tăcută, Alex este mai mult decât un simplu artist. Este un căutător al esențelor, un restaurator al tradițiilor uitate, un om care creează și care aduce în fața publicului această muncă. Aceste pasiuni care păreau interzise i-au fost salvarea, forțându-l să gândească, să cerceteze, să înțeleagă lumea dincolo de doctrine. Așa a apărut Alexandru Zărăndean, omul adevărat, artistul. Studii de tehnică dentară și muzică, o călătorie dinspre știință spre sensibilitate artistică, l-au adus pe Alex în contact cu diverse domenii, fiecare contribuind la formarea sa ca artist. Astăzi, Alex Pop Zărăndean este un simbol al unei lumi care se află între trecut și prezent, între rural și urban, între tradiție și inovație. Căutătorul de comori ale folclorului, cercetătorul neobosit al meșteșugurilor vechi și al cântecelor tradiționale, aduce în contemporaneitate un patrimoniu cultural viu, prin proiecte inovative care îmbină vechiul cu noul. Proiectul său de redescoperire a drumului cânepii sau „Nana Pistoaie”, personajul umoristic care a cucerit online-ul, sunt doar câteva dintre manifestările unei personalități complexe, capabile să adâncească înțelesuri chiar și în cele mai simple gesturi. Alex, rămâne un om care „cântă pentru sufletul său,” un artist care știe că adevărata creație vine atunci când îți asumi propria autenticitate și nu te temi.

„Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.”

Alex, mă bucur să creionam o poveste astăzi. Hai să începem! Cine este Alexandru Pop și cine este Alexandru Pop Zărăndean? De unde acest apelativ care în timp s-a așezat drept nume?

Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.
Un copil care a crescut în stări de vinovăție și condamnare, în frici și reprimare.
Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.

Toată această poveste m-a condus spre Alexandru Zărăndean.
Alexandru Zărăndean sunt EU, cel adevărat!

Ce înseamnă pentru tine Țara Zarandului? Cum îți vorbește acest pământ când taci și-l asculți?

Țara Zarandului înseamnă pentru mine emoție, bogăție sufletească izvorâtă din sufletul țăranilor locului.
Înseamnă bun gust, simț artistic deosebit, simplitate.
Pământul… nu-l aud, îl simt. De mic copil, în fiecare vară, umblam foarte mult desculț, simțeam această nevoie.
Acum mai puțin apuc să fac acest lucru dar în copilărie, vara, eram mai mult desculț decât încălțat.

„Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.”

Cum era Alex în anii copilăriei? Ce pasiuni avea și cum își ocupa timpul?

Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.
După ce am mai crescut puțin, ani de zile m-am ocupat de corul de copii al bisericii și mai apoi de orchestra de mandoline.
Această perioadă m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt pe plan muzical.
Toate celelalte pasiuni care clocoteau în mine legate de arta tradițională, meșteșuguri, folclor erau făcute așa mai pe ascuns.
Ori mergem în spatele casei, spre grădină, unde avem un atelier în care îmi construiam o roată a olarului și mă jucam cu lutul, ori mergeam la o vecină care avea televizor și urmăream programe destinate muzicii poluare. Mă trezeam singur în casă învățând să joc dansuri populare de la televizor și mă ,,bat” pe picioare.
Ori îmi înregistram pe un telefon, cum era pe vremea aceea, anumite piese muzicale pe care le ascultam și le cântam în secret.
Deasemenea petreceam foarte multe ore prin biblioteca orașului sau a școlii căutând cărți sau informații care vorbesc despre tradiție, folclor, meșteșuguri.
Am avut foarte multe pasiuni de-a lungul copilăriei, ciudat de multe, e mult de povestit.
Într-o vreme, prin adolescență, aveam o pasiune nebună pentru cai, pentru muncile agricole unde era implicată forța cailor.
Toată ziua eram în grajd la vecinu’ Romică țesălând caii și învățând mersul creșterii lor.
Îmi doream enorm să-mi pot cumpăra un cal dar nu aveam posibilitatea financiară pe vremea aceea. Undeva în mine a rămas acea dorință și mă gândesc că după ce mă așez la casa mea îmi voi cumpăra barem* un cal dacă nu doi.

„Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.”

Care a fost momentul care a declanșat în tine dragostea față de folclor și tradiții? Dacă ai închide ochii și ți-ai aminti un cântec pe care îl fredonai la începuturile tale ca artist, care era acela?

Nu țin minte un moment anume, pur și simplu așa mă știu dintotdeauna.
Țin minte în schimb bucuria imensă pe care am simțit-o în momentul în care am găsit într-o cameră de depozitare a casei noastre straiele străbunicului meu. Efectiv nu-mi venea să cred că există așa ceva în casa noastră. Cred că acela a fost primul meu contact cu un costum popular pe care l-am și îmbrăcat.
Deasemenea țin minte nunta vecinei mele care a fost făcută în cort, cum era pe vremea aceea.
Eram mic și cu toate că în casa noastră nu s-a ascultat niciodată muzică populară când am auzit duba (toba) și ștabul (taraful) de la uspăț (nuntă) pur și simplu m-am transpus în altă lume. A săltat sufletul în mine de bucurie că am avut ocazia să văd și să aud așa ceva, eram acolo cu toată ființa.
Mi-a plăcut atât de mult încât eram disperat să mai prind o nuntă în cort să mă pot bucura de atmosfera respectivă.
La ceva timp după episodul acesta văzusem la câteva străzi distanță de noi, într-un colț de stradă…un nou cort, așa părea de la distanță sau poate așa speram eu să fie.
Am zis gata, iară-i uspăț, iară cântă ștabu’.
Am fugit într-un suflet până acolo iar când m-am apropiat am descoperit că de fapt proprietarul locului își ridicase un gard din scânduri pe care l-a vopsit negru. Deci, nu, nu era prelata de la cort, era un gard.
E de râs, dar, neașteptat, am lacrimi în ochi relatând această întâmplare. Mă copleșește inocența pe care o aveam, pasiunea nebună și determinarea care mă ține până în ziua de astăzi.

Ce studii ai? Unde ai ales să-ți petreci anii studenției și ce aport au avut aceștia asupra omului care ești astăzi?

Am absolvit facultatea de ,,Tehnică Dentară” din cadrul Universității de medicină și farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Din anul al doilea de facultate am dat admitere și la Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara, secția canto clasic. Doi ani i-am făcut în paralel până la încheierea primei facultăți. Am absolvit și „Facultatea de Muzică”, apoi am urmat și cursurile masterale în cadrul aceleiași facultăți. În paralel am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din Arad, secția canto popular.
Toate au avut un aport mare de tot, aș putea povesti ore întregi cum și în ce fel m-au ajutat să mă dezvolt, să mă adaptez social, să cunosc oameni, locuri, lucruri. Mi-au deschis uși spre mine cel de astăzi, mi-au adus în prezența oamenilor și a relațiilor de care avem nevoie. M-au ajutat mult!

„Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației.”

Alex, ai un glas care unge sufletul publicului și care te-a purtat prin festivaluri, concursuri, te-a urcat pe scene și ți-a adus aplauze, cum au fost anii aceștia? Aduc festivalurile locale sau naționale un plus valoare pentru numele unui viitor artist?

Festivalurile-concurs te educă! Ca unul care am trecut prin ele pot observa cu ușurință cine s-a ,,format” în festivaluri și cine s-a ,,format” la nunți, botezuri, cumetrii.
E mare diferența! În festivaluri te lovești de anumite rigori, de un juriu specializat, înveți să te îmbraci, să porți costumul popular, să adopți o atitudine potrivită, să gestionezi emoțiile. Ai ocazia să te evaluezi ca artist, să vezi unde te clasezi față de ceilalți colegi. Să analizezi, de ce celălalt a luat locul I și tu n-ai luat nimic, el ce a făcut bine, ce a avut în plus. Și am mai observat un lucru, în urma festivalurilor rămân pe baricade și se aleg copiii cu adevărat talentați și determinați și pasionați de această artă. Ceilalți se pierd în așa zisele nedreptăți sau favoritisme care se presupune că ar veni din partea juraților. Cred că toți concurenții simt la un moment acest lucru. Nici nu contează cât de e reală treaba aceasta sau nu, când îți dorești cu adevărat și iubești folclorul culegi într-un final tot ce e bun și de folos de aici și îți vezi de drum. Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației. Nu culeg, nu creează, nu simt. Își fac carieră cu repertoriul altora, sau o iau pe arătură abordând și creând piese cu un mesaj lipsit de profunzime și adevăr, comercial.

Spune-ne sincer, ce nu se vede in spatele unui concurs, in spatele unei competiții între tinerii interpreți? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte de a participa la un astfel de festival concurs?

În spatele unui concurs nu se vede munca, stresul, emoțiile. Nu se aud vocalizele colegilor din camerele de cazare din dimineața concursului. Mă exasperau acele sunete, îmi creau un gol în stomac de nu mai eram bun de nimic. Nu se văd lacrimile celor care n-au trecut preselecția, dezamăgirea profundă în urma jurizării. Nu se văd prieteniile care sunt distruse în secunda doi după premiere din cauza invidiei sau a faptului că aveai impresia că altul a fost favorizat în defavoarea ta.
Cărți întregi cred că ar putea fi scrise cu poveștile fiecărui concurent. Acum îmi amintesc cu amuzament de toate cele trăite sau auzite în concursuri, dar atunci, cum ziceam, e nevoie să fii extrem de pasionat, puternic, determinat pentru a putea trece cu brio de această etapă.
Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie. Am cântat plin de frici, emoții, gânduri care mă sabotau neștiind la acea vreme că cei din fața ta rămân cu emoția pe care le-ai transmis-o și cu felul în care i-ai făcut să se simtă sau să trăiască momentul.

„Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie.”

Ai momente în care te simți neînțeles? Ce înseamnă pentru tine să rămâi autentic într-o lume care cere uneori altceva decât sufletul tău?

Nu mă simt neînțeles, cred că nu-mi pasă de acest aspect, cred prea mult în ceea ce simt. Nu-mi doresc să schimb pe nimeni, nu caut să conving pe cineva de ceva și consider că nimic nu e pentru toată lumea. Scopul meu este de a ajunge cea mai bună variantă a mea, de a da la o parte tot ceea ce nu sunt și de a inspira pe toți cei care au nevoie de mine, într-un mod cât mai bun și sănătos.
Și da, rămân autentic prin faptul că fac ceea ce simt.

„Sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes.”

Îți desfășori activitatea la Sebiș, ce proiecte ai în plan profesional aici dar, sunt curios și unde prind viață visurile tale din plan personal?

Da, sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes și poate fi pus alături de cele mai mari festivaluri de gen din țară. Se întâmplă și se vor întâmpla lucruri frumoase.
Pe plan personal sunt în proces de a cumpăra o casă țărănească unde voi ,,scrie” o poveste tare frumoasă, vă voi povesti mai multe la momentul potrivit.

Eu te-am descoperit online urmărind proiectul tău de redescoperire a drumului cânepii, cum iți gestionezi astăzi pașii de aducere în actualitate a elementelor sacre pe care le mai descoperi cercetând satele din zona ta? Mai sunt izvoare din care sa extragi informație?

Surprinzător, chiar recent am întâlnit un izvor bogat de folclor autentic, nealterat, pe nană Cornelia Soare din satul Iercoșeni.
Da, pasiunea mea nebună m-a făcut să caut în toate colțurile ,,lăzilor” de zestre, prin podurile caselor, prin toate satele și pe la toate babele, să mă exprim într-un mod tradițional. Dacă ești suficient de pasionat, găsești, descoperi.
Le aduc în actualitate și zic eu că le îmbrac într-o formă destul de atractivă folosindu-mă de mediul online. Pot fi un lucru tare bun și aceste rețele de socializare dacă înveți să le folosești cu cap. Filmez, editez, postez. Nu e deloc o muncă ușoară dar dacă nu ești pe val în online, nu ești nici fizic. Aceasta e mersul lucrurilor și consider că nu are rost să ne opunem ci mai de grabă să învățăm, așa cum ziceam, să folosim cu cap aceste rețele în folosul nostru și într-un scop bun pentru noi și pentru cei din jur.

„Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată.”

Poate nu mulți știu că deseori ești un fel de ,,croitorașul cel viteaz”. Ce simți când acul prinde viață între degetele tale și fiecare cusătură spune o poveste?

Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată. Sunt în stare să stau ore întregi și să-mi admir lucrul care mi-a ieșit din mâni. Pur și simplu mă încarc de frumos, este o satisfacție extraordinară.

Cum ai pornit proiectul cu Nana Piștoaie care ți-a adus milioane de vizualizări în mediul online? Cine este personajul pe care îl interpretezi, și vreau să ne spui dacă în spatele umorului sunt și adevăruri despre realitatea din ziua de astăzi pe care încerci să le expui?

Da, asta și înseamnă umorul, ,,penalizarea” într-un mod comic a unor comportamente sau situații nepotrivite sau lipsite de moralitate din societate.
Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna. De mic copil am imitat anumiți oameni sau artiști spre amuzamentul celor din jur.
În facultate aveam o colegă care se amuza teribil când mă auzea vorbind ca o babă. Atunci mi-am ridicat un semn de întrebare, oare chiar e atât de amuzant? Odată la ceva vreme mai filmam câte un video amuzant pe care îl trimiteam câtorva prieteni. Râdeau toți și îmi spuneau să le postez public deoarece sunt amuzante și vor ,,prinde”. Într-un final mi-am făcut curaj și am postat. După video ,,babele în biserică” dacă azi, în ziua postării, am avut 2 mii de următori pe tiktok, până mâine am avut peste 10 mii, a explodat contul. Cam acesta a fost începutul. Numele personajului l-am ales tot la sfatul unor prieteni, preluând porecla celei care este Florița Păiușan, o nană din lumea satului de care m-am apropiat foarte mult și care este un izvor nesecat de folclor, versuri, povești sau strigături de nuntă.
În schimb, dacă ar fi să spun cine stă la baza acestui personaj, ca mod de a fi, gesturi, mimică este bunica mea din partea mamei, cea cu care am crescut în casă, dar și cea din partea tatălui care ne vizita mereu. Ambele au fost figuri mari. Și nu în ultimul rând toate babele și bătrânii satelor pe care le-am colindat încă din copilărie în culegerile mele de folclor.

„Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna.”

Ai un mentor? Ești un artist complex, cercetezi rădăcinile, le aduci în actualitate prin creație, dai glas liniilor melodice și le aduci în fața publicului, țeși povești si interpretezi roluri. Ce rol ai juca dacă ai avea șansa unei cariere actoricești pe care lasă-mă să-ți zic că deja ai început-o cu acest proiect.

Am mai mulți mentori când vine vorba activitatea folclorică. Bătrânii satelor pe care i-am descoperit de-a lungul vieții, culegerile de folclor din care mă inspir și care redau gândirea țăranului, simplă dar în același timp profundă și plină de tâlc.
Pe lângă acest lucru mă sfătuiesc cu câțiva prieteni care fac parte și ei din această breaslă și pe care eu îi consider ce trebuie.
Lumea mă asociază cu umorul, probabil s-ar aștepta să aleg un rol umoristic. Nu știu, simt la fel de bine și drama, simt că aș putea întruchipa orice rol, actorie să fie!

Este Romania locul care îți dă aripi? Ce proiecte noi ai încerca să materializezi din toate aceste calități pe care Dumnezeu le-a sădit în inima ta?

Nu am așteptat niciodată ca România sau oricine altcineva să-mi dea aripi la fel cum nu cred că cineva mi le-ar putea tăia. Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.
Cred foarte mult în viziunea mea și în ceea ce simt și mă văd în viitor bucurând lumea prin muzica mea și printr-o grămadă de proiecte și activități cultural-artistice care știu că vor inspira, educa și ridica vibrația celor care vor fi prezenți.
În prezent sunt în proces de a cumpăra o casă bătrânească în satul tatălui meu, loc în care vizualizez lucruri și activități extraordinare pentru pentru oameni de toate vârstele.

„Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.”

Dacă ar fi să-ți lași viața întreagă scrisă într-o singură melodie, ce ai pune în ea? Cum s-ar auzi? Ar fi o doina profunda sau un cântec de joc?

Hmm, nu cred că aș putea cuprinde într-o singură melodie tot ce am trăit sau simțit până în prezent dar cu siguranță ar fi un cântec așezat și profund.
Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.

„Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.”

Prin intermediul imaginației, al jocului, al creativității, când suntem mici intrăm în mai multe roluri ca să ajungem, la vârsta maturității, să îmbrățișăm unul dintre ele. De 50 de ani, învățătoarea Liliana Aurica Mursa străbate același drum pe care îl știe cu ochii închiși, dar încă nu s-a săturat de el. Este dascăl de  aproape patru decenii și trăiește bucuria și împlinirea de a merge la școală în fiecare zi.

De multe ori s-a reinventat pe parcursul carierei sale. A răsturnat didactica și a întors pe toate părțile metodele și procedeele de predare până le-a găsit pe cele care au pus în centru copilul. Liliana Aurica Mursa este, din 2016, profesor Merito, fiind recompensată pentru întreaga activitate depusă la catedră. Proiectul aduce în atenția românilor profesorii exemplari, aceia care ridică educația la rang de artă.

Aproape patru decenii de când guvernați în jurul copiilor, iar ei, de asemenea, se învârt în jurul dumneavoastră. Ce vă dă frumos pentru suflet meseria aceasta?

Prima vizualizare a răspunsului la această întrebare a fost că eu sunt soarele și în jurul meu se învârt copiii, care au nevoie de lumina, căldura și ,,cunoașterea” mea. Ceea ce mă ține legată de copii este firul creat de la sufletul meu spre al lor și de la mintea mea spre viitorul lor.

Ce ați învățat despre dumneavoastră în toți acești ani?

În toți acești ani am învățat despre mine că pot, că am curaj, determinare, responsabilitate și perseverență în tot ceea ce fac. Am învățat să mă reinventez de multe ori, datorită situațiilor apărute la clasă, am învățat că lucrurile trebuie făcute bine de la bun început, că trebuie să lupt dacă vreau cu adevărat ceva, că trebuie să dau mai departe din ceea ce sunt, ca să îmi duc la bun sfârșit misiunea pe pământ.

Care sunt lucrurile la care vă gândiți în fiecare dimineață?

E o întrebare provocatoare. Cred că sunt lucruri la care mă gândesc în fiecare seară, iar dimineața le regândesc, simțind apoi care e varianta potrivită. Cred că predăm zeci de ani același conținut științific de bază și, de fapt, contează cum îl punem în valoare pentru copii. Am vrut întotdeauna  să le stârnesc mintea, să le arăt de ce învață ceea ce învață și să îi învăț cum să învețe.  Am luptat să îi fac să se simtă bine la școală, în clasă, între colegi, să le dau încredere în ei. În fiecare dimineață, de 39 de ani, mă trezesc cu bucuria de a merge la școală! Ce e foarte interesant, străbat același drum pe jos de 50 de ani și, în fiecare dimineață și amiază, calc urma pașilor mei, de când aveam 6 ani.

Un drum liniar sau sinuos ați avut în sistem dacă ar fi să faceți acum un exercițiu de introspecție?

Rezultatul exercițiului e simplu, un drum sinuos. Mereu am avut câte o luptă de dus și nu neapărat cu sistemul. Eu zic că sistemul suntem noi. Schimbarea noi o facem. Eu sunt un om al schimbării, am profitat de toate oportunitățile din viața mea și am încercat să sfințesc locul, acolo unde am ajuns.

În clasa dumneavoastră, totul este diferit. Băncile sunt rotunde în clasă, iar catedra lipsește cu desăvârșire. Așa ar trebui să stea lucrurile în toate clasele? Care este accepțiunea dumneavoastră?

După părerea mea, așa ar trebui să stea lucrurile în clase. Eu am doar argumente pro pentru această ergonomie a  spațiului clasei . Ideile mi-au venit pe rând, văzând la alții beneficiile și  dorind altceva pentru elevii mei. Mereu am ținut la starea lor de bine și la „a fi împreună” în acești frumoși ani. Cred că sunt foarte importante amintirile din primii ani de școală, fiindcă ei te proiectează într-o anumită lume.

Aparțineți comunității Merito, respectiv InfinitEdu. Cât de valoros este pentru un individ, în orice sistem, să simtă că este aparținătorul unui grup de oameni care sunt conduși de aceleași valori?

Cred că după o formare inițială foarte bună, cu o bază științifică și metodică valoroasă, apartenența la o comunitate de învățare este ceea ce pune în valoare munca ta și te pune pe tine, ca om,  în locul în care împarți valori comune, idealuri, gânduri, te dezvolți, primești sprijin, apreciere, ai o siguranță psihologică. Eu sunt norocoasă că aparțin unor comunități de acest fel și am văzut la colegii mei, pe care îi întâlnesc cu diverse ocazii,  o reală nevoie de apartenență la o comunitate. De aceea, cele două comunități sunt deschise pentru oricine împărtășește aceleași valori, fiindcă transformarea meseriei de profesor nu se poate realiza decât într-o comunitate puternică și extinsă. Este spațiu pentru toți, dar depinde de fiecare ce alege pentru el.

Și totuși, schimbarea dumneavoastră de a preda „altfel”, de a avea în mână diverse și diferite strategii didactice, altele decât cele învățate în liceul pedagogic când a venit? Care a fost motivația supremă de a vă apleca asupra elevilor într-un „stil propriu”? Nevoia de schimbare se cerea?

Este o poveste tare frumoasă în spate care mă duce cu gândul la prima generație de elevi, de  la Școala Primară Gura Roșiei. În acel moment am avut senzația că nimic din ceea ce învățasem în liceul pedagogic nu se mai potrivea. Eu am o expresie pe care o folosesc pentru situația aceasta, ,, mi s-a răsturnat didactica”. Da, pentru unii elevi nu funcționa aproape deloc, pentru alții era nevoie de ceva mai mult. Abia mai târziu mi-am dat seama că adaptarea la situațiile concrete din clasă  m-a făcut să reconfigurez lucrurile învățate, pentru a le oferi copiilor rețeta potrivită fiecăruia. Am avut foarte mulți elevi care mi-au provocat mintea și datorită cărora am căutat, am citit, am experimentat. Un  moment  important a fost schimbarea mobilierul tradițional( băncile prinse în cuie pe podea), cu mobilierul modular ( cu mese individuale). Atunci am spus, ,, Ah, în sfârșit îi pot așeza să lucreze așa cum îmi doresc, în grupuri mici, pe echipe, să realizeze proiecte comune!” Al doilea moment a fost anul 2005, când, prin Proiectul pentru Învățământul Rural, am intrat la UBB Cluj Napoca, specializarea pedagogia învățământului primar și preșcolar și am avut șansa unei super specializări.  Al treilea, dar nu ultimul, a fost anul 2006. Aici începe altă poveste, cea a validării,  a voluntariatului, a comunităților de învățare și a oamenilor pe care i-am strâns în jurul meu. Nevoia de schimbare se cerea de mult timp. În clasa mea și totodată în școală, schimbarea a venit ca rezultat al tuturor frământărilor mele, nemulțumirilor, luptelor, creșterii profesionale și dorinței mele de a fi. Am știut că pentru unii copii, eu sunt singura lor legătură stabilă și că sunt cea care le poate arăta că există o lume mai bună pentru ei.

Dacă nu lucrați în medii vulnerabile, mai defilați, oare, în fața copiilor cu atât de multă empatie și înțelegere că fiecare are ritmul său de dezvoltare?

Niciodată nu am defilat singură, am defilat alături de copii și colegi. Da, cu siguranță aș fi fost la fel, fiindcă psihologia învățată mi-a arătat cum și de ce să  mă aplec asupra fiecăruia, lucru care  ține  și de caracterul meu, de educația primită, ține de căldura sufletului, de profunzimea lucrurilor la care  vreau să ajung.

Sunteți profesionistul care a avut și o primă generație, dar care predă și ultimelor generații înainte de a-și încheia cariera. Cum au fost primele generații față de cele din prezent? Erau copiii diferiți?

Fiecare generație a avut ceva special pentru mine. Nu merg lucrurile luate cu copy paste de la o generație la alta. Cu plusuri și minusuri, cu interesant și provocator, eu sunt cea care păstrez balanța echilibrată. Există particularități la fiecare generație, contează abilitatea mea de a le pune în valoare și de a șlefui caracterele. Sunt așa mândră de toți, indiferent în ce colț al lumii au ajuns. Știu că am pus în ei o părticică importantă care nu va dispărea niciodată!

Cu ce valori doriți să plece în viață copiii? Care sunt considerentele de care ar trebui să țină cont?

Mi-aș dori să plece în viață cu valorile pe care am încercat să le dezvolt în ei, în fiecare moment petrecut împreună. Adevărul, bunătatea, prietenia, responsabilitatea, iubirea, familia, credința, empatia sunt doar o parte dintre ele. Nu am reușit singură niciodată, în familiile lor e nevoie ca să regăsească aceleași valori, pentru a avea rezultate frumoase. Mereu le-am spus să nu uite ce i- am învățat și, mai presus de toate, să fie OAMENI!

Iulia Sfetcu-Măndășescu s-a lăsat ghidată de suflet în momentul când a decis să studieze  psihologia și să se aplece asupra înțelegerii comportamentului uman, proceselor mintale și a experiențelor interioare. A închis ușa multinaționalelor și a deschis ușa cancelariei.

Predă la Școala de Surzi nr. 1 din București și lucrează cu copiii cu dizabilități. Pentru unii, copii cu resurse mai puține și care au, totuși, plăcerea să calce pragul unei școli de vară, dar și în amintirea celei mai bune prietene care a decedat, și-a depășit condiția. A mers pe jos 100 de km pe ViaTransilvanica pentru a strânge bani ca să organizeze o școală de vară. Și a reușit.  Tabăra adună anual peste 100 de copii, iar ea este acolo.

Primul an în învățământ a fost plin de lacrimi. Purta cu ea alte așteptări, dar convingerile pe parcurs i s-au schimbat. Iulia a înțeles că „în criză”, evoluezi. A înțeles că poate să bată la uși, iar un mai mulți de „da” primiți anulează un „nu” categoric. A înțeles că, uneori, o îmbrățișare oferită la timpul potrivit vindecă un copil.

Să o cunoaștem!

La o căutare simplă pe internet, am găsit un titlu care mi-a atras atenția în care se menționase faptul că ați mers 100 km pe jos pentru a strânge bani să se organizeze o școală de vară, undeva, într-o zonă vulnerabilă. Ce îmi puteți mărturisi despre această acțiune?

Această campanie de a strânge bani a fost o acțiune de fundraising pentru Școala de Vara Paulina de la Sâncel. Sunt deja 4 ediții ale acestei școli de vară, proiect în amintirea celei mai bune prietene, Ana. Din păcate, prietena mea s-a stins acum 4 ani, de o boala incurabilă, lăsând în urma sa oameni dragi și prieteni care să-i continue visul: o școală de vară, in satul bunicilor ei, pentru copiii care au atâta nevoie de educație.
Pentru mine, a merge pe jos 100 de km, pe ViaTransilvanica a fost un drum de vindecare a doliului pentru ea. Am simțit că făcând asta, îi păstrez amintirea vie, risipind totodată și durerea pierderii ei și pot contribui la înfăptuirea acestui vis. 

Ați reușit să strângeți o sumă cât să acopere școlii/taberei?

Da, o parte din costurile școlii de vară ale primei ediții, pentru că despre prima ediție a fost vorba, au fost acoperite de campania în care s-au strâns puțin peste 10.000 lei.

Cum ați adunat suma? Donații online? Puțină inspirație de la dumneavoastră nu strică.

Da. Au fost donații online prin pagina de fundraising Galantom. Galantom este o platformă prin care oamenii pot dona către diverse cauze și în diferite campanii. Cred că este genul de platformă unde binele se multiplică, oamenii chiar donează către cauzele în care cred.

Cum s-a organizat acea tabără și câți copii au fost beneficiarii școlii și activităților propuse din cadrul ei? 

Tabăra adună anual peste 100 de copii, din satul Sâncel și împrejurimile lui, in județul Alba. Activitățile au legătură cu domeniul alfabetizării, dezvoltării emoționale, a gândirii logico-matematice, alături de multe alte activități outdoor, jocuri, activități sportive și comunitare. Profesorii vin voluntar, din toată țara, fiind cazați la oamenii din sat. Este foarte frumos sentimentul acesta, de dăruit în ambele sensuri: odată avem ideea de a face voluntar activități cu copiii, iar pe de altă parte vorbim de generozitatea sâncelenilor de a face șederea tuturor cât mai plăcută. Noi învățăm la rândul nostru din tradițiile locului și din cultura satului.

Apropo de activități, cine le-a planificat? Tu sau a fost altcineva „în spate”? 

Suntem o echipă. Amintesc aici familia Medesan (tatăl și fratele Anei) prieteni apropiați, profesori și oameni din educație care au cunoscut-o pe Ana și echipa școlii din Sâncel, împreună cu doamna directoare Ioana Catăuță. Activitățile sunt alese în raport cu nevoile de învățare identificate la elevii din Sâncel și din zona.

Ce a stat la baza acestei decizii? Poate faptul că nu ați putut sta indiferentă în fața lipsurilor? 

Așa cum am specificat, ideea de a face aceasta școală de vară a fost a Anei Medesan, însă ea nu a mai apucat sa se bucure. Am rămas noi, să îi continuam visul, dincolo de eternitate. Lipsuri în sistemul de învățământ sunt multe. Copiii din zonele rurale ar avea nevoie de astfel de școli remediile, pe perioada vacanțelor. Școala de Vară Paulina poate fi considerată un model, într-adevăr, însă școli de vară se pot organiza în multe alte zone rurale din țară.

Ați considerat că schimbarea o poate face omul, nu neapărat să aștepte să se „întâmple” lucruri „de sus”, de la nivel macro? 

Genul acesta de inițiative este bine să se facă pornind de jos în sus, adică de la nevoile din teritoriu oarecum, oamenii din comunitățile mici, pot identifica nevoile reale și se poate căuta sprijin local. Din experiența mea, oamenii sunt deschiși sa sprijine, să ajute, dar este nevoie de cineva care să coaguleze acest sprijin. Din păcate, așteptăm mereu ca lucrurile să se întâmple de sus în jos, sigur, niște politici educaționale mai coerente pentru copiii din zone dezavantajate ar fi binevenite, totodată și acoperirea cu resursa umană…sunt multe școli la sat, unde nu avem profesori calificați.

Conduceți-mă la începuturile dumneavoastră! Când ați gustat prima dată din sistemul educațional ca și cadru didactic? 

Din 2010 predau la Școala Gimnaziala Specială pentru Surzi, Nr. 1. Era imediat după terminarea facultății, nu știam ce înseamnă să lucrezi într-o școală specială, nu știam nici măcar că există școli în care învață copiii cu dizabilități. Eram oarecum familiarizată cu sistemul de învățământ și cu profesia didactică, provenind dintr-o familie de profesori. Însă nu știam cât de greu este, aveam senzația că lucrezi 4 ore pe zi și ai vacanțe lungi. Ce naivă eram! Primii ani au fost grei, eram într-un permanent proces de cunoaștere și înțelegere, de pregătire, de îmbunătățire a mea ca om, ca profesor. Am investit mult în formare, am mers la cursuri, am stat mult printre colegele cu experiență, am citit. Dar cel mai mult în perfecționarea stilului meu didactic a fost conexiunea cu elevii. Eram mereu prezentă pentru nevoile lor și încercam să înțeleg cum funcționează mintea lor, observăm ce le place, la ce reacționează sau din contra, ce trebuie evitat in raport cu ei. Pot spune că acest proces m-a și epuizat, dar m-a ajutat mult să devin un profesor conștient. De fapt, cred că un profesor bun nu este cel care are x metoda, sau care știe să facă x lucru, un profesor bun este un profesor conectat la realitatea clasei, a copiilor și care are capacitatea de a se mula pe nevoile lor.

De ce cadru didactic de psihopedagogie specială? Cum sună frumoasa poveste academică? 

Eu asta pot preda conform studiilor mele, respectiv absolventă de Psihologie. Real vorbind, facultatea aceasta îți dă posibilitatea să predai în învățământul special, dar nu te și pregătește pentru asta. Realitatea de care te izbești la catedră este diferită de cea pe care, poate ți-o proiectezi tu. Meseria asta, de psihopedagog este frumoasă dacă o faci cu pasiune. Pasiunea este foarte importantă, dar sigur, nu este suficientă. Ai nevoie de pregătire. Noi avem nevoie să știm și puțină psihologie și puțină pedagogie și puțină logopedie și metodică și consiliere.

A fi profesor pentru copiii speciali înseamnă…..?

Înseamnă că ai o responsabilitate enormă pe umerii tăi. Copiii speciali au nevoie de o relație frumos construită, au nevoie să aibă încredere în tine, iar asta poate dura mult. Cred că meseria noastră nu este apreciată la adevărata ei valoare de către oamenii din societate, sigur, nu generalizez, însă a fi profesor pentru acești copii este o meserie nobilă pe care noi o facem cu multa muncă, efort, modestie și speranța că putem sa recuperăm o parte din deficiențele pe care ei le au. Și da, ai nevoie și de calități umane aparte, dincolo de o pregătire profesională consistenta.

Ce signifianță are titlul de profesor Merito 2018 pentru inima dumneavoastră? 

M-am bucurat nu pentru titlu în sine, ci pentru recunoașterea adusă profesiei mele. Mă bucur că oamenii văd și onorează munca enormă pe care o depunem noi zi de zi aici, în școala specială.

Guvernați în jurul bunătății. Oare de la care dintre părinți ați moștenit această valoare? 

De la mama, asta e clar. Însă nu pot spune că mă simt sau că sunt un om bun. Mie îmi lipsesc în continuare calități necesare acestei profesii, însă lucrez la asta. De exemplu răbdarea, nu este punctul meu forte, mă străduiesc să fiu mai răbdătoare. Lucrurile se întâmplă când trebuie să se întâmple, îmi repet asta des și știu că fără răbdare riști să strici ce ai construit anterior.
În jurul căror alte valori vă mai învârtiți? Respectul față de copii, față de oameni în general, responsabilitatea cu care îmi fac munca, credința că este nevoie de muncă și efort pentru a face lucruri durabile. Nu îmi place să fac lucrurile de suprafață, superficial. O altă valoare este educația. Cred foarte mult în puterea educației, la orice vârstă și sub orice formă.

Cu ce bune considerente doriți să plece elevii dumneavoastră în viață? 

Mi-ar plăcea să plece încrezători că sunt valoroși, că sunt membri ai unei societăți care nu-i respinge și care găsește resurse să-i integreze.  Încerc să le formez niște rutine, să devină autonomi, să poată avea singuri grija de ei. Încerc să fiu și sprijin pentru familie, să accepte mai ușor diagnosticul copiilor, să se bucure de fiecare reușită și pas mic de progres.

Este, oare, grea meseria pe care ați ales-o? Dacă nu grea, dureroasă? 

Este grea, este dureroasă, este uneori copleșitoare. Dar asta am ales să fac. Când voi simți că nu mai am resurse, că nu mai sunt o versiune potrivită pentru elevii mei, voi pleca. Din păcate, dacă nu ai grija de tine, poți ajunge să aduni multă amărăciune, să devii ursuz și nefericit în raport cu această profesie. Și când simți că nu mai ai energie și nu mai intri zâmbind în clasă, poate e timpul să îți cauți alt drum.

Plecați acasă des cu poveștile familiilor cu care lucrați? 

Poveștile copiilor mei sunt permanent cu mine, dar am învățat să nu mă mai las copleșită de ele. Fiecare avem propria noastră poveste, ușoară, grea, tristă, vesela. Am învățat că singurul lucru care se poate schimba in raport cu poveștile noastre este atitudinea pe care o avem. Atât!

Sorin Hagiu, tânărul director al unei școli din Timiș a fost premiat și felicitat anul acesta la scenă deschisă în cadrul Galei Merito. Este un profesor implicat de care sistemul educațional nu se poate desprinde. Merita cu tărie să fie valorizat pentru că înainte de a se aventura în discuții cu copiii într-o limbă străină, le vorbește despre prietenie, empatie și iubire. În ochii lor vede viitorul.

Pe tânărul profesor îl găsim din ianuarie 2022 și în rolul de conducere la școala unde chiar el s-a format. Giarmata este locul copilăriei sale, al dezvoltării, al creșterii. Guvernează și în prezent în jurul acestei comunități fiind implicat în educație, deși, în vremea copilăriei sale, nu se visa tocmai dascăl. E coleg cu profesorii care l-au introdus în tainele cititului și a scrisului, al matematicii, al istoriei și al culturii noastre și nu doar.  Sentimentul pe care îl simte atunci când împreună cresc comunitatea este de neprețuit. Să-l cunoaștem!

Sunteți cadru didactic și vă aflați în mijlocul copiilor și le aduceți bucurie. Ce sentimente vă încearcă odată cu finalizarea fiecărui an școlar?

La finalul fiecărui an școlar, pe lângă oboseala acumulată, simt o profundă împlinire și recunoștință. Analizez tot ce s-a întâmplat în acel an și ce aș putea face mai bine anul școlar viitor. Este un moment în care reflectez la progresul elevilor și la toate momentele frumoase petrecute împreună. Fiecare an școlar este o călătorie unică, plină de provocări și realizări, iar sentimentul de a fi parte din dezvoltarea și formarea acestor copii este neprețuit. Mă simt mândru că pun umărul la progresul pe mai multe planuri al acestor copii.

Cred cu tărie că doriți ca elevii dumneavoastră să plece în viață cu convingeri bine închegate, nu doar cu cunoștințe acumulate la nivel cognitiv. Care sunt valorile pe care le insuflați?

Valorile pe care încerc să le insuflu elevilor mei sunt respectul, empatia, integritatea și responsabilitatea. Îmi doresc foarte tare ca ei să fie oameni cu încredere de sine, oameni care înțeleg importanța relațiilor interpersonale și care să fie pregătiți să facă față provocărilor vieții cu încredere și curaj. Încerc să le arăt că fiecare acțiune contează și că prin perseverență, dăruire și multă muncă pot realiza orice.

Apropo de ei, cum sunt în ochii dumneavoastră? Cum îi vedeți?

În ochii mei elevii sunt viitorul, plini de potențial și posibilități infinite. Ei reprezintă speranța unor comunități unite, speranța că sufletul și mintea împreună vor ghida societatea de mâine. Fiecare dintre ei este unic și aduce ceva special în clasă. Îi văd curioși, dornici să învețe și să exploreze, și mai presus de toate, îi văd buni și capabili de a crea o lume mai bună.

Ce ați învățat de la ei?

În acești 11 ani în școală am învățat să privesc lumea prin ochii lor, să fiu mai răbdător și mai deschis. Elevii mei m-au învățat să apreciez micile bucurii ale vieții și să nu renunț niciodată, indiferent de obstacole. În fiecare zi, ei îmi arată cât de important este să fii autentic și să îți urmezi visurile. M-au învățat că idealurile mărețe merită orice sacrificiu. De asemenea, elevii fac imposibilă „maturizarea” mea, în sensul încrâncenat al cuvântului. Spiritul ludic mă reprezintă după atâția ani datorită acestor copii minunați.

Cât le vorbiți despre empatie, prietenie și iubire înaintea descifrării împreună a tainei limbii străine?

Vorbim des despre empatie, prietenie și iubire, deoarece acestea sunt fundamentul unei vieți armonioase. Înainte de a ne aventura în discuții în limba engleză, ne asigurăm că înțelegem și respectăm unii pe alții. Aceste valori sunt la fel de importante pentru mine ca orice lecție de gramatică sau vocabular.

Cum sunt elevii de azi față de elevii când erați dumneavoastră la școală?

Evident, elevii de azi sunt mult mai conectați la tehnologie și informație. Sunt curioși, inovativi și au acces la resurse pe care noi nu le aveam. Consider că elevii de azi sunt mai ușor adaptabili și pot face cu ușurință mai multe lucruri în același timp. În același timp, tinerilor de astăzi le este mai greu să inițieze și să întrețină relații de prietenie, iar gradul lor de sensibilitate emoțională este mai ridicat decât al generațiilor precedente. Totuși, esența lor rămâne aceeași: sunt la fel de entuziaști, dornici să învețe și să se dezvolte, ca și noi în acele vremuri.

Dar despre școala unde predați ce îmi puteți spune? Este, oare, școala din Giurmata, unitatea unde ați învățat la rând?

Școala din Giurmata este locul unde mi-am petrecut și eu anii de formare, un loc cu o mare însemnătate pentru mine. Aici am învățat să mă leg la șireturi în grădiniță și aici am urmat toate clasele primare și gimnaziale. Acum sunt coleg cu mulți din foștii mei profesor, iar acest lucru mă emoționează. Astăzi, instituția noastră este o școală cu deschidere spre inovație, unde ne străduim să creăm un mediu educațional de înaltă calitate, adaptat nevoilor fiecărui elev.

Ați știut dintotdeauna că drumul dumneavoastră va fi către învățământ sau care e povestea frumoasei escapade?

De mic copil am avut o pasiune pentru curiozitate și pentru a-i ajuta pe ceilalți. Chiar și așa, nu am știut dintotdeauna că voi urma calea profesoratului. Cred că acest lucru a devenit clar pentru mine atunci când am intrat pentru prima dată într-o sală de clasă când făceam practica pedagogică. M-am îndrăgostit de atmosfera dintr-o sală încărcată de emoții și am știut că îmi doresc să dau bucăți din mine către copii. Mai apoi, drumul meu către învățământ a fost unul firesc, ghidat de dorința de a face o diferență în viețile elevilor mei. Această profesie este în continuare plină de descoperiri, care m-a adus în locul unde îmi găsesc cea mai mare satisfacție.

De când vă găsim în rolul de director? Cu ce atribuții a venit „la pachet” această funcție?

Sunt director din ianuarie 2022, iar această funcție vine cu multe responsabilități. Printre atribuțiile mele se numără coordonarea echipei de cadre didactice, gestionarea resurselor școlii și asigurarea unui mediu educațional sigur și stimulant pentru elevi. De asemenea, eu sunt răspunzător de conceperea și implementarea bugetului școlii, de relația cu instituțiile din jurul școlii, de scrierea și implementarea proiectelor europene sau naționale și de multe alte responsabilități care îmi ocupă foarte mult timp într-o zi de lucru. Sunt foarte norocos să am lângă mine o echipă de colegi care mă susțin și preiau deseori din aceste responsabilități și, astfel, am mai mult timp pentru a gândi strategii și programe pentru copiii școlii noastre.

Care este cea mai mare provocare pe care ați întâlnit-o? Să fie partea birocratică, să fie încă drumul deficit când e vorba de incluziune și integrare școlară, să fie lipsa materialelor didactice sau a profesionalismului profesorilor?

Cea mai mare provocare a fost, fără îndoială, partea birocratică. Gestionarea documentației și a cerințelor administrative poate fi copleșitoare. Totuși, am învățat să navighez aceste provocări cu răbdare și să mă concentrez pe ceea ce contează cu adevărat: educația și bunăstarea elevilor. Pe acest plan, într-adevăr, ne lovim deseori de multă nepăsare și lipsă de implicare. Chiar dacă școala noastră deține toate materialele necesare, observ cu tristețe cum incluziunea multor copii se face foarte lent sau deloc. Iar aici nu doresc să afirm că este vorba de vreo lipsă de profesionalism, ci de o incapacitate a sistemului de a pregăti profesorii să gestioneze eficient problemele legate de incluziune, cerințe educaționale speciale ș.a.

În ce condiții ați abandona meseria aceasta?

Este greu de imaginat o situație în care aș abandona această meserie, deoarece este o parte fundamentală a identității mele. Poate doar dacă aș simți că nu mai pot aduce nicio contribuție pozitivă sau dacă sănătatea mea ar fi în pericol, dar până atunci, rămân dedicat cu toată inima acestei vocații.

Cât de mult vă onorează titlul primit recent? Sau vă responsabilizează?

Titlul primit din partea Proiectului Merito mă onorează și mă responsabilizează în egală măsură. Este o recunoaștere a muncii mele și a echipei mele, dar și un impuls de a continua să îmbunătățim și să inovăm în educație. Simt o mare responsabilitate de a ridica standardele și de a inspira atât elevii, cât și colegii mei.

Ce gânduri transmiteți fiecărei generații?

Cred că fiecare generație are nevoie de curaj, să își urmeze visurile cu multă muncă și să nu uite niciodată importanța valorilor umane. Le spun să fie deschiși la învățare, să respecte diversitatea și să contribuie activ la crearea unei lumi mai bune. Încrederea și determinarea sunt cheia succesului în orice domeniu, iar educația este fundamentul pe care își vor construi viitorul. Bineînțeles, mi-aș dori ca toate generațiile, de la mic la mare, să pună o cărămidă valoroasă în construcția unei societăți mai incluzive în care nimeni nu e lăsat în urmă prin îndemnul care este și mottoul Școlii Gimnaziale Giarmata: „Împreună pentru copii!”

O echipă de liceeni din Ploiești a dezvoltat prototipul unui robot logoped, care, cu ajutorul inteligenței artificiale, își propune să rezolve deficiențele de vorbire în rândul copiilor cu vârste între 5 și 8 ani. Cu ajutorul acestuia, echipa a ieșit câștigătoare în cea de-a treia ediție a competiției naționale pentru elevi Solve for Tomorrow. În rândurile următoare, vă invit să îi cunoașteți pe Duță Alexandra, Mihai Andreea, Dănoiu Tudor, Haralambie Tudor și prof. coordonator Vișan Elena Roxana, de la Colegiul Național Pedagogic Regina Maria din Ploiești, în timp ce descoperiți proiectul lor inovator.

În ce constă proiectul cu care ați câștigat competiția Solve for Tomorrow?

 Proiectul nostru constă în prototiparea unui robot specializat în rezolvarea deficiențelor de vorbire ale copiilor cu vârste între 5 și 8 ani. Acesta oferă o interfață prietenoasă, recunoaștere vocală, sinteză vocală de înaltă calitate, senzori avansați pentru detectarea prezenței și stării emoționale a copiilor, adaptându-se la nevoile individuale ale acestora.

Cum v-ați simțit când ați aflat că ați câștigat?

La început, am rămas surprinși în mod plăcut și totodată, emoționați că visul nostru devine realitate. Câștigarea locului întâi la o competiție națională cu caracter internațional de o asemenea anvergură reprezintă o formă de recunoaștere, deoarece numai noi știm cât de mult am muncit ca echipa. Am fost acaparați de emoții copleșitoare, fiecare având propria sa reacție. În timpul pregătirii pentru Finala competiției, am discutat chiar și despre modul în care am putea să ne dezvoltăm afacerea și prototipul în cazul în care vom obține victoria. Cu toate acestea, când juriul ne-a anunțat că suntem câștigători, un val de emoții și satisfacție ne-a cuprins întreaga ființă.

Ce rol a avut fiecare membru al echipei în dezvoltarea proiectului care v-a clasat pe prima poziție?

Liderul nostru, prof. dr. Elena  Roxana Vișan a avut rolul de a ne coordona întreaga echipă, a facilitat dezvoltarea unității și unicității echipei, a gestionat în mod armonios activitățile din cadrul proiectului, a motivat lucrul în echipă, cooperarea și dezvoltarea creativității, a gândirii critice și a celei analitice, contribuind decisiv la succesul întregului proiect.

Alexandra Duță s-a aflat în centrul procesului de concepere a robotului și a interfeței acestuia, alături de Silviu Haralambie, care s-a ocupat de design-ul robotului. Fiind o fire creativă și responsabilă, alături de echipa de proiect a generat ideea inovatoare, care, prin aportul liderului prof. dr. Elena  Roxana Vișan a șlefuit și a dat viață creației intelectuale. Colaborând îndeaproape cu întreaga echipa  și aflându-ne în permanentă conexiune cu liderul nostru de proiect, am participat la sesiuni de brainstorming pentru a clarifica, a fundamentata toate etapele necesare elaborării unui proiect baza pe metoda Design Thinking.

Valentina, în calitate de supervizor a asigurat participarea activă în discuțiile de echipă, a analizat critic ideile propuse de colegi, luând în considerare toate opiniile acestora, dezvoltând cu ușurință strategii pentru atingerea scopului echipei.

Pisălogul, reprezentat de Tudor Dăianu, a adus în atenție aspectele care necesitau o clarificare mult mai profundă asupra aspectelor legate de noile tehnologii. S-a concentrat pe implementarea tehnologică și pe aspectele legate de inteligența artificială și pe modul a elaborare a aplicație. Totodată a ridicat întrebări și provocări pentru a stimula gândirea critică și a explora mai în profunzime subiectele discutate și detaliile de conținut privind aplicația creată.

Rolul de entuziast, îndeplinit de Silviu Haralambie a fost esențial în echipă, aducând energie și optimism, contribuind în mod decisiv la generarea de idei noi și inovatoare. Implicarea sa activă în schițarea prototipului în procesul de design a pus în valoare abilitățile sale creative și angajamentul față de proiect.

Contribuția fiecărui membru al echipei a adus plusvaloare proiectului, încurajând o cultură a învățării prin descoperire necesară în dezvoltarea personală a fiecăruia dintre noi.

Ce v-a inspirat să abordați problema deficiențelor de vorbire în rândul copiilor cu vârste între 5 și 8 ani?

Sursa emoțională a inspirației noastre a fost povestea profundă a unui prieten apropiat care la vârsta de 6 ani a fost diagnosticat cu deficiențe de vorbire. Ascultându-i povestea și provocările pe care le-a întâmpinat, am simțit o dorință puternică de a aduce o oază de lumină în viața copiilor care se confruntă cu aceeași situație. Ne-am motivat să oferim acestor copii mijloacele și resursele necesare pentru a-și dezvolta și depăși abilitățile de comunicare.

Cum funcționează prototipul de robot logoped și cum poate ajuta copiii în rezolvarea deficiențelor de vorbire?

Pentru început roboțelul are trei tipuri de deficiențe: rotacism, betacism si sigmatism.

Odată selectată deficiența copilul va fi întâmpinat de două opțiuni de joc prin care acesta își poate îmbunătăți pronunția:

• „Exersăm împreună”, care oferă o gamă largă de exerciții pentru îmbunătățirea dicției.
• „Ascultăm și repetăm”, care oferă copiilor șansa de a-si pune în practică abilitățile lingvistice.

În acest mod, au oportunitatea de a asculta cu atenție sunetele și cuvintele prezentate de robot și apoi să le repete. Astfel, permite practicarea repetată a pronunției corecte și poate ajuta la consolidarea abilităților lingvistice ale copilului.

Ce tehnologii sau concepte de inteligență artificială ați folosit în dezvoltarea robotului vostru?

Pentru dezvoltarea robotului logopedic, am integrat o serie de tehnologii și librării în limbajul de programare Python. Ne-am bazat pe resursele și tehnologiile oferite de OpenAI pentru a adapta robotul și a îmbunătăți interacțiunea acestuia cu utilizatorii. De asemenea, am utilizat module Python ( Python text-to-speech (TTS), Python audio si recunoaștere  vocală) și servicii Google ( Google Text-to-Speech (TTS)). Astfel, robotul înțelege și răspunde la comenzile vocale ale utilizatorilor. Utilizarea unei game largi de concepte ale IA demonstrează capacitățile de cunoaștere în domeniul TIC, precum și competențele transversale ale membrilor (competențe antreprenoriale, sociale, economice etc).

Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ați întâmpinat în timpul procesului de dezvoltare a prototipului?

Având în vedere că am construit acest prototip de la zero a fost o experiență incredibil de provocatoare. Chiar dacă aveam cunoștințe de bază în limbajul de programare necesar, competențe antreprenoriale și economice, am realizat că este nevoie de o cunoaștere mult mai profundă și o aplecare mai mare în a fi persoane autodidacte, în definirea proiectului nostru.

Cum credeți că proiectul vostru poate influența pozitiv viața copiilor cu deficiențe de vorbire și a familiilor acestora?

ROBOPED facilitează învățarea prin joc, corectând și rezolvând deficiențele copiilor printr-un mod prietenos și interactiv. Ne dorim ca acesta să fie perceput de copii ca un adevărat prieten, de aceea prototipul nostru are o interfață agreabilă, plăcută la contactul vizual. Cu ajutorul interfaței prietenoase oferă copiilor o modalitate eficientă și plăcută de a-și dezvolta abilitățile pas cu pas. Vrem ca ROBOPED să fie o treaptă evolutivă în copilăria fiecărui individ, pregătindu-i pe cei mici pentru viață fără frica de a se exprima liber în societate. Menționăm că ROBOPED contribuie la asistarea și îmbunătățirea parcursului de corectare a deficiențelor de vorbire ale copiilor într-un timp eficient, în care logopedul va fi sprijinit în acțiunea de învățare.

Cum ați implicat comunitatea școlară și locală în dezvoltarea și testarea prototipului vostru?

Pentru a implica comunitatea școlară și locală în dezvoltarea și testarea prototipului nostru, am organizat întâlniri și prezentări în cadrul liceului. Am cerut opinii și sfaturi de la cadrele didactice și de la părinți. De asemenea, am invitat copiii să testeze robotul și să ne ofere feedback în legătură cu experiența lor. Reacțiile pozitive primite din partea acestora ne-au confirmat că nu este doar un simplu produs, ci un ,,companion” de încredere, într-adevăr un prieten de nădejde pentru cei care îl folosesc.

Care sunt planurile voastre pentru implementarea și extinderea proiectului în viitor?

În primul rând, ne concentrăm pe finalizarea prototipului și pe îmbunătățirea sa în funcție de feedback-ul pe care îl primim. În paralel, căutăm să dezvoltăm parteneriate și să obținem sprijin financiar pentru a implementa și extinde afacerea, asigurându-ne că ROBOPED-ul ajunge într-un timp foarte scurt la cât mai mulți copii. De asemenea, ne propunem să organizăm evenimente și prezentări în comunitatea noastră cu scopul de a captiva atenția și de a implica un număr cât mai mare de persoane.

Care este feedback-ul pe care l-ați primit din partea celor care v-au ajutat cu testarea proiectului vostru?

Copiii s-au simțit captivați de interacțiunea cu ROBOPED și au apreciat modul său prietenos și interactiv. Feedback-ul lor a fost cu adevărat valoros. De asemenea, părinții acestora ne-au încurajat și ne-au oferit sprijinul lor, ceea ce ne-a motivat și mai mult să continuăm

Cum ați gestionat echilibrul între participarea la competiția Solve for Tomorrow, dezvoltarea proiectului și responsabilitățile școlare?

Am stabilit un program clar și bine structurat, am identificat perioadele disponibile si am menținut o comunicare constantă și deschisă între noi. Ne-am pregătit continuu, am susținut întâlniri periodice pe platforma Meet după orele de curs sau în timpul liber, sub coordonarea liderului nostru prof. dr. Elena Roxana Vișan. Această colaborare ne-a ajutat să fim conectați și să lucrăm împreună ca un întreg. Prin eforturile noastre comune am reușit să gestionăm cu succes echilibrul între responsabilitățile școlare și participarea la competiția Solve for Tomorrow.

Ce sfaturi le-ați oferi altor tineri care doresc să se implice în proiecte de inovare și tehnologie?

În primul rând, îndemnăm pe toți cei care își doresc să înceapă un proiect să caute motivație și să se asigure că au ambiție și determinare. Cel mai important este să empatizați cu beneficiarii și să înțelegeți cu adevărat nevoile acestora. Căutați problema, găsiți soluția, dezvoltați și inovați. Nu vă dați bătuți în fața provocărilor! Cereți ajutor și, în cazul în care vă simțiți blocați, nu uitați că mentorul este un bun sfetnic, lumină dătătoare de inspirație și viață, în cazul nostru, liderul de proiect și IA.

Care credeți că sunt următorii pași importanți pentru continuarea acestui proiect și pentru a face o diferență reală în societatea românească?

Primul pas important este identificarea și captarea resurselor financiare fundamentale pentru a pune în practică creația noastră intelectuală. De asemenea, o diferența reală în societate, este dezvoltarea prototipului, reușind să corecteze în totalitate deficiențele respective prin oportunități creative și motivante de învățare, unde jocul este principalul instrument în construcția unei învățări durabile. Ce considerăm că ne diferențiază de celelalte echipe a fost ideea noastră inovatoare și modul în care am prezentat-o, sub cupola sloganului: ,,Cuvintele capătă forță cu ROBOPED” !

Cum a fost experiența Solve for Tomorrow?

În prim plan experiența s-a simțit ca o provocare, dar într-adevăr una benefică pentru parcursul nostru de dezvoltare personal și profesional. Considerăm că fiecare și-a descoperit abilități pe care nu știa că le are. Bineînțeles, lucrul în echipă a fost cu adevărat cea mai frumoasă parte a acestei experiențe. S-a conturat o conexiune puternică între noi și ne-am susținut reciproc în fiecare etapă a proiectului. În același timp, presiunea din partea celorlalte echipe, observându-le materialele și determinarea lor de a câștiga, ne-a stimulat să depășim limitele și să ne concentrăm pe obiectivele noastre.

Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Sonia Anda Achim este profesoară de limba germană la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu” din București, începând cu anul 2007. Este de părere că rolul profesorului nu se limitează la a furniza informații și a evalua – profesorul mai întâi pune copilul în confort, se conectează cu el, îi da încredere și îl inspiră. Și-ar dori ca orice părinte și orice profesor să citească volumul „Părinți străluciți, profesori fascinanți” de Augusto Cury, considerând că acesta cuprinde prezentarea celei mai sănătoase abordări a educației, cu tot ceea ce cuprinde aceasta. În rândurile ce urmează, vă invit să descoperiți felul în care vede educația doamna prof. Sonia Achim.

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Am știut întotdeauna că voi fi profesoară, dar nu am recunoscut și pace. Când am absolvit facultatea, visam la traduceri și jurnalistică. Am trecut și pe acolo, dar doar cât să mă conving că nu vreau să fac asta. În plus, mama mea este învățătoare și de la ea am moștenit ușurința de a comunica oricând cu copiii, de a le ghici starea și o nevoie de a-i vedea că sunt bine.

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Un profesor, vrea, nu vrea, pune amprente, lasă urme. Este cel care promovează comportamente și valori, descoperă și încurajează, motivează și îndeamnă la visuri mărețe. Rolul profesorului nu se limitează la a furniza informații și a evalua, ci este mult peste asta. Profesorul pune întâi copilul în confort, se conectează cu el, îi dă încredere și îl inspiră. Eu însămi am mers către limbile străine mulțumită unei doamnei profesoare minunate de limba franceză pe care am avut-o în gimnaziu. După aceea, în liceu, atenția mea s-a mutat pe doamna profesoara de limba engleză, o altă profesoară deosebită și drumul nu s-a încheiat. Aici, la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”, în calitate de profesor de această dată, am găsit model de inspirație în doamna Monica Șerbănescu, pedagog desăvârșit, lucru pentru care îi mulțumesc din suflet.

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Cred cu tărie că valorile trebuie cultivate cât mai devreme și că ideal ar fi ca școala și familia să fie în armonie, să se completeze, să se susțină una pe cealaltă. Bunătatea, respectul, onestitatea, asumarea responsabilității, spiritul de echipă și perseverența sunt doar câteva din resursele acestei susțineri reciproce. Sunt sigură că echilibrul unei clase, al unei școli și, de aici, al unei societăți, ar fi deplin, dacă ne-am afla noi, adulții, în primul rând, la un numitor comun. Suntem modele prin ceea ce facem și nu prin ceea ce spunem.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Am avut emoții foarte mari, uriașe. Mă întrebam mereu dacă sunt la locul potrivit, dacă o să știu ce am de făcut. A fost bine, dar emoțiile nu au trecut. În fiecare an, cel puțin înainte de prima și ultima zi de școală, abia dacă reușesc să închid un ochi.

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Copiii devin receptivi când îi implici, când primesc responsabilități și au ocazia să vină cu propuneri. Devin parteneri de învățare cu drepturi depline, aș spune, iar ei vor să demonstreze că pot. Aprecierea necondiționată a eforturilor și gesturilor pe care le fac este o altă mare bulină albă. Aplicabilitatea materiei pe care o studiază este importantă și, odată ce descoperă asta, devin mai interesați. Ține mult de măiestria profesorului să dirijeze aceste activități.

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Desigur că este diferență între generații, așa a fost întotdeauna, dar, în esență, copiii sunt tot copii și sunt la fel. Diferența este modul în care descoperă și  explorează lucrurile. Pentru copiii de azi, orice informație este la un click distanță, sunt foarte ageri când este vorba de tehnologie, dar mulți dintre ei nu știu cum să se cațere în copac. Copiii nu-și mai dezvoltă atât de repede simțul practic și, pe alocuri, îi văd mai sensibili.

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Am multe cărți pe care le iubesc: acum îmi vine in minte volumul „Părinți străluciți, profesori fascinanți”, de Augusto Cury. Din punctul meu de vedere, este cea mai sănătoasă abordare a educației, cu tot ce cuprinde acesta, o carte pe care ar trebui sa o citească orice părinte si orice profesor.

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Am învățat multe lucruri, dar unul se repetă și anume faptul că bucuria vine din lucruri mărunte care iți fac ziua frumoasă. Și încă ceva: bucuria este molipsitoare!

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Relația dintre profesor si elev este „chimie” pură. Este un amestec de energie care vine din ambele părți si se întâlnește la mijloc. Implicarea fiecăruia este importantă. Cei doi trebuie sa facă echipă, una puternică, bazată pe încredere și respect reciproc.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

În fiecare zi, în școală, se construiesc amintiri. Îmi place iarna, când ninge. Sunt întotdeauna între copii, ne batem cu zăpadă, parte în parte.

Ce sfat aveți pentru tinerii care își doresc să urmeze o carieră în învățământ?

Le-aș spune să-și urmeze visul pentru ca este tare, tare frumos! Le-aș spune că nimeni nu le-a știut pe toate din prima, dar că se învață, că nu este deloc ușor, că este mult de muncă, dar că, acolo unde este pasiune și o picătură de har, totul se poate!

Cum încurajăm elevii și cum îi motivăm să își atingă potențialul maxim?

Copilul trebuie încurajat si motivat permanent, dar spre potențialul maxim va tinde când își va da seama singur că este in căutarea celei mai bune variante a propriei persoane. Efortul profesorului este să-l ajute să ajungă în acest punct. Motivarea trebuie să fie și una intrinsecă.

La ce fel de activități extrașcolare sau în ce fel de proiecte îi încurajați pe elevi să se implice pentru a-și dezvolta abilitățile lingvistice și competențele interpersonale?

Încurajez elevii să fie curioși, să aibă curaj să pună întrebări și să-și asume răspunsuri argumentate, să participe la orice tip de activitate care presupune comunicare cum ar fi dezbateri, susținerea de discursuri libere, crearea de reportaje, activități legate de teatru etc.

Aveți modalități preferate de a evalua progresul și performanța elevilor în afara examenelor tradiționale?

Nu am o modalitate preferată de evaluare. La ciclul primar, evaluez mult prin joc. Mă ajut de cartonașe, de povestioare și de cântecele. La gimnaziu, îmi place să dirijez copiii spre autoevaluare. Bifăm ce am lucrat corect, reluăm ce ne rămâne până îi dăm de capăt, mai întâi fără și apoi cu materiale suport. Căutând soluții, copiii învață mult. Autoevaluarea vine și atunci când copiii reușesc să construiască un dialog, oricât de simplu, să citească un meniu, un panou, să-și cumpere singuri o sticla de apă, atunci când merg într-o țară în care se vorbește limba germană. Este mai greu la început, dar odată ce încearcă și văd că pot, sunt tare fericiți și mândri de ei.

Este vreodată prea târziu pentru a învăța o limbă străină? Cum ar trebui să privească o persoană adultă, trecută de 40 de ani, ideea de a începe să învețe o limbă străină?

Niciodată nu este prea târziu să învățăm o limbă străină ci, dimpotrivă, o asemenea activitate este o bucurie, o provocare, un antrenament al minții pe care ar fi bine să-l facem până la adânci bătrâneți. În plus, învățarea unei limbi străine are aplicabilitate imediată. Să ne gândim doar cum ar fi să citești o carte în limba în care a fost scrisă. Asta da realizare!

Când era mic a jonglat cu diferite meserii în gândurile sale, dar s-a oprit la actorie. Cu o mamă medic, cu un tată inginer, Vladimir Purdel a ales să îmbrățișeze în viață o formă de artă. Încă îl încearcă emoțiile înainte de a presta pe veșnicele scânduri ale unei scene, dar le acceptă știind că ele vin doar să-i ofere căldură precum o haină pe care o îmbracă.

Nu avea o carte de identitate când a intrat prima oară într-o sală de spectacole. Nici nu era necesar să ceară voie. Natura întâmplărilor l-a dus acolo. Și culmea, fusese dragoste la prima vedere. Un an mai târziu a dat audiție pentru intrarea în trupa de teatru a liceului, pe numele ei TETA. Apoi, au urmat diverse festivaluri de amatori, în care a ajuns să obțină în echipă și premii. A gustat cu mai multă poftă după din tot ce oferă acest univers.

După 2 ani, cu frustrarea faptului ca mai toate festivalurile din vremea aia erau în limba engleză, Vladimir și-a dăruit toată creativitatea în festivalul Ideo Ideis. La scurt timp, a devenit cel mai mare festival de tineri din România. Cred cu tărie că odată cu meseria de actor, îți ieși din labirintul propriei minți și-ți depășești, forțat sau nu, toate granițele. Dar mai multe de la artistul Vladimir Purdel!

Dacă nu ar fi făcut Vladimir Purdel teatru, ce altceva ar fi făcut în viață?

Când eram mic îmi doream să mă fac chirurg cardio-vascular. Ulterior, am jucat baschet și visam să mă fac baschetbalist. Apoi, m-am prins ca nu prea am șanse să fac baschet la nivelul la care îmi imaginam și atunci a apărut teatrul în viața mea și am ales să merg pe drumul ăsta. Îmi e foarte greu să văd acum ce aș fi făcut în viață, dar cred că jurnalist sportiv și comentator sportiv ar fi fost ceva ce mi-ar fi plăcut să fac.

Scena îți este a doua casă, dar au fost și voci negative pe lângă tine care ți-au zis să te orientezi?

Da. Cred că în societatea noastră e și complicat sa nu apară teama sau frica. Și cum nu aveam neaparat un background artistic în familia mea, maică-mea e medic și taică-miu e inginer, au existat la început niște încercări de redirecționare. Totodată, am o operație pe inimă din cauza unei malformații congenitale pentru care m-am operat când aveam 10 ani și evident ca instabilitatea mediului artistic nu li se părea alor mei ca e cel mai potrivit spațiu în care să trăiesc.

Pentru ei, perspectiva programului haotic și a stresului era principala îngrijorare, dar sigur că se gândeau și că nu o sa pot să trăiesc doar din teatru. Cred că asta s-a schimbat în momentul în care m-au văzut pentru prima dată pe scenă, jucând în fața a 400 de spectatori. A și fost un moment magic atunci în care părea că totul se aranjează perfect, cobora îngerul cum se mai spune prin teatru, în care tot spectacolul se lega minunat, era și comic și emoționant. Ăla a fost momentul în care și-au dat seama ca mă simt în elementul meu cu toate emoțiile alea și cumva au acceptat că e ce îmi doresc să fac. Țin minte și ca taică-miu și-a modificat discursul, din ‘Mai gândește-te, totuși…’ a devenit un fel de discurs motivațional despre implicare și cum trebuie să muncesc enorm pentru lucrurile pe care le visez și cum să încerc să fac totul cu dorința de a deveni și mai bun… un discurs care încă e extrem de important în viața mea.

Care este momentul în care te-ai îndrăgostit de scenă?

Greu de spus momentul exact… Cred că mai degrabă a fost o dragoste la prima vedere pe care am ajuns să o înțeleg mulți ani mai târziu. Țin minte ca atunci când am intrat pentru prima dată într-o sală de spectacole si m-am așezat pe scaun eram complet dezinteresat și nerăbdător să plec mai repede de acolo, îmi doream să se termine totul și să îmi reiau viața de puștan de 13 ani. Apoi, când am auzit gongurile și am văzut cum scade treptat lumina în sala și se aprindea scena, am simțit ca un fel de transă, un miraj. Eram pur și simplu fascinat, nu îmi puteam lua ochii de la scenă. Cred ca ăla a fost momentul când am zis ‘vreau și eu acolo’. Cred ăa cu mintea de atunci, mi se părea ca e foarte ușor să fii pe scenă. Apoi, am intrat în trupa de teatru și am descoperit ca nu e deloc ușor să stai pe scenă, nu e deloc confortabil să fii privit și cu atât mai puțin să stai în vulnerabilitate acolo. A apărut o formă de teama, un fel de love-hate relationship, au fost momente când nu îmi doream să fiu acolo, în care îmi era frică sau nu mă simțeam suficient, sau ca nu am fost veridic și autentic. Au apărut pe rând mai multe chestionări, dar fascinația a rămas în tot timpul asta. Sigur, au rămas și temerile, dar cumva în timp am ajuns să accept ca lucrurile astea fac parte din mine și că tocmai astea merita aduse pe scenă. Acum consider că cu cât mă chestionez mai mult și cu cât sunt mai curios de lucrurile astea de care îmi e frică, cu atât pot să mă exprim mai bine și mai frumos și mai liber pe scenă.

Este arta un domeniu cronofag? Ce părere ai?

Da, sigur. Orice lucru are nevoie de timp pentru a se perfecționa, pentru a deveni mai bun. Nimeni nu s-a născut învățat și cred ca orice domeniu are nevoie de multe ore de aprofundare și muncă. Și sigur, și arta e un domeniu cronofag. E nevoie de un studiu amănunțit ca să găsești forma potrivită de expresie astfel încât să ajungi la cat mai mulți oameni. Cred ca asta își dorește orice artist să facă prin arta lui, să atingă sau să emoționeze cat mai mulți oameni.

Cum te simți când ești pe scenă? Poți descrie în câteva cuvinte sentimentele pe care le porți?

Am întotdeauna emoții înainte de a urca pe scenă. Acum, simt si bucurie ca sunt acolo, dar și o responsabilitate față de spectatori. Întotdeauna mă gândesc ca poate e cineva in sala de spectacol pentru prima dată sau pentru ultima oara, și asta mă motivează să încerc să fiu și mai prezent pe scenă.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei tale academice și profesionale?

La 13 ani, când încă jucam baschet, am ajuns pentru prima oară într-o sală de spectacole adevărată. A fost dragoste la prima vedere. Un an mai tarziu am dat audiție pentru intrarea în trupa de teatru a liceului, pe numele ei TETA. Apoi, au urmat diverse festivaluri de amatori, în care am ajuns să luăm și niște premii. După 2 ani, cu frustrarea faptului ca mai toate festivalurile din vremea aia erau în limba engleză, am început și noi festivalul nostru în limba română, Ideo Ideis.

Încă de la început ne-am propus să făceam un festival care să crească din toate punctele de vedere și în scurt timp, a devenit cel mai mare festival de tineri din România. La 18 ani am terminat liceul și am dat la UNATC. Am picat în primul an și am încercat să fac facultatea de jurnalism, dar durerea era prea mare și nu prea am putut să acord prea multă atenție jurnalismului. Acel an, a fost cu multe trăiri puternice, nu înțelegeam ca aș putea avea o depresie. Dar, nu am cedat gândului de a face teatru și am căutat să mă pregătesc altfel, singur, astfel încât să am încredere mai multă în mine. Am intrat a2a oară și consider ca a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla, căci am început să fiu mai cu picioarele pe pământ. Apoi, în facultate am căutat să lucrez cat mai mult, cu cat mai mulți oameni diferiți și să îmi creez experiențele necesare pentru învățare. În anul 2 am debutat în teatrul profesionist, la Bulandra. Apoi, au mai urmat câteva proiecte in diferite teatre din București. După facultate, am incercat sa merg la master. Am picat, alta depresie, de data asta îmi era mai clar ce am. A fost un an complicat pentru ca îmi doream să fiu acolo cu colegii mei și totuși nu eram. Aveam spectacole care se jucau în teatre, dar ceva în mine suferea. Anul următor, m-am pregătit altfel și am intrat. Tot cam pe atunci, sunt invitat de un prieten regizor, cu care lucrasem toți anii de facultate, să merg să joc la Vâlcea într-un spectacol. Această colaborare mi-a adus și angajarea acolo, unde am stat 6 ani, ani care au reprezentat o altfel de învățare și de creștere. Din 2020 am redevenit actor independent si asta m-a determinat sa mă întorc către Ideo Ideis. In 2021, am pus bazele Laboratorului Ideo Ideis, un proiect apărut din Festivalul Ideo Ideis, adresat tinerilor și adolescenților din Alexandria, o continuare a Festivalului în cadrul comunității care se desfășoară pe toată durata anului. Iar acum, pe lângă actorie, știu sigur ca sunt și improvizator, organizator de evenimente și trainer.

Cât de tare te-a impulsionat rolul principal pe care l-ai avut în primul film al lui Pavel Bartoș?

În primul rând, a fost complet neașteptat. Pe Pavel l-am cunoscut la Ideo Ideis, unde ne-am și împrietenit. Noi acolo făceam un fel de serial care se numea ‘Sfaturi..’. Era o serie de sketchuri, cu un mesaj, cu o pildă, dar principala intenție era să fie amuzant pentru contextul ăla de festival. Într-o seară, mă trezesc cu un telefon de la Pavel care îmi zice ca i-a plăcut foarte mult serialul nostru și are un rol pentru mine în filmul lui de debut. Extaz, îți dai seama… nici nu mă gândeam ca e bine ce fac, cu atât mai puțin ca m-a remarcat cineva. Ulterior, am aflat ca era rolul principal și cine mai era în distribuție. Am rămas cu gura căscată. În momentul ăla am simțit și panica și frica și responsabilitatea. A fost foarte flatant să mă aflu în contextul ăla, nu știam dacă merit, dacă sunt suficient de bun, nu eram atât de conștient de mine la momentul respectiv. Dar, am ales să am încredere în Pavel și în toată echipa… am înțeles atunci ca sunt o piesă dintr-un puzzle mult mai mare și ca eu trebuie să îmi văd de bucățica mea cat mai bine și asta am încercat să fac, iar cele 3 zile și 3 nopți de filmare au fost magice. Cred ca de atunci, am învățat să fac față mai bine situațiilor de stres și agitație.

Ai lucrat lângă nume consacrate. Cât de impresionant sau nu este pentru un tânăr?

Este întotdeauna impresionant să lucrezi cu oameni pe care îi admiri, care au mult mai multă experiență decât tine. Profesorul meu ne spunea ca ‘meseria asta se fura’. Auzeam în facultate despre cum trebuie sa mergem la repetiții la teatre și sa ne uitam la mari actori cum repeta și sa învățăm de la ei. Și am făcut asta, dar consider ca am avut șansa și să văd oamenii ăștia și mai îndeaproape, ca parteneri de scenă. E o altfel de școală să vezi pe cineva ca face niște lucruri pe care tu încă nu le înțelegi, dar le vezi și le simți ca sunt bine. Consider ca e foarte important pentru arta actorului această formă de învățare. Acum, încerc să fiu la fel de atent cu actorii mai tineri decât mine, cred ca sunt lucruri pe care le pot învăța și de acolo.

Actor de film sau de teatru? Ce preferi?

Am făcut mult mai mult teatru decât film, dar îmi e greu să spun ce prefer… sunt diferite, dar cred ca la fel de provocatoare. Ce știu sigur, e ca as vrea sa echilibrez mai mult balanța, vreau sa fac și mai mult film. Dar nu mă grăbesc nicăieri, cred ca toate apar la timpul lor.

Cât te ajută un rol pe care îl interpretezi să îți explorezi adevărata identitate, Vladimir?

Foarte mult. De cele mai multe ori când lucrez la un rol, identitatea mea se modifică ușor în funcție de ce e nevoie să explorez pentru rolul respectiv. Nu mă confund cu personajul, nu se întâmplă nimic de genul ăsta… dar nu am cum să evit toate întrebările pe care mi le pun pentru un personaj, trebuie să răspund și eu la ele pentru mine și asta nu are cum să nu mă modifice pentru o perioadă. După premiera, se mai estompează din lucrurile astea, dar căutarea și curiozitatea pornesc întotdeauna din mine. Așa am ajuns să mă descopăr mai mult, să învăț să îmi accept greșelile, să înțeleg ca nu am cum să fiu perfect și ca în mine sunt și lucruri bune și unele rele. Am învățat să mă accept mai mult prin toate rolurile care au venit către mine.

Există vreun rol pe care nu ai dori să-l joci? Întreb asta pentru că mă gândesc, având în vedere anii de experiență, că îți cunoști gusturile în ceea ce privește actul artistic.

Nu am vreun rol pe care să nu mi-l doresc. Consider ca în orice rol pot să descopăr ceva nou si neasteptat. Consider orice rol o provocare și dacă regizorul cu care lucrez mă vede în ceva ce la prima vedere pentru mine nu pare tocmai o potriveală, aleg să am încredere ca omul cu care lucrez urmărește ceva cu mine în rolul respectiv. Probabil ca cu experiență am ajuns să cred ca unele roluri mi se potrivesc mai bine ca altele, dar în definitiv mi se pare irelevant, teatru e o muncă în echipă și o căutare, atât comuna, cat și individuală.

Ce îți place la tine ca actor?

Cred ca principalul aspect care îmi place la mine ca actor este felul în care gândesc. Am o minte analitică și atentă la detalii. În timp, cred ca am învățat să folosesc mai abil această calitate și am mai învățat și să ajung să exprim mai bine și mai clar, si poate mai simplu, lucrurile pe care le simt din analizele astea.

Sunt și lucruri care nu îți plac?

Da. Nu îmi place întotdeauna ca nu știu să am răbdare cu mine, îmi doresc unele lucruri să se întâmple imediat sau mai repede. Răbdarea e un aspect la care încă lucrez. Uneori, pot găsi foarte ușor lucruri care nu îmi plac la mine, mai ales când apare neîncrederea. În timp, am înțeles ca genul ăsta de îndoială e foarte bună și sănătoasă, cel puțin pentru mine. E util să chestionez fiecare lucru pe care îl întreprind, cu grijă și atenție la ce se întâmplă cu adevărat în interiorul meu. Chestionarea asta simt ca mă face să progresez.

Actoria este o meserie care te forțează să îți depășești granițele proprii?

Da, cel puțin pentru mine, a însemnat și asta. De fel, sunt o persoană timidă și retrasă, un introvert. Actoria m-a făcut să ma deschid și să mă ajute să mă exprim mai bine și mai liber în fața oamenilor. Cred totodată ca pentru fiecare actor demersul este diferit, fiecare om e unic și cumva asta se aplică și in cazul actoriei. Cred ca e de datoria fiecarui actor sa se cunoască, sa se descopere și sa își dea seama care este cea mai buna metoda pentru el și spiritul lui. Dar da, in principiu, nu cred ca poți face actorie fără sa existe niște aspecte care să te împingă să te depășești.

Despina Atena Merca este din București, absolventă a Facultății de Limbi Străine, specializarea limba engleză și limba spaniolă și predă la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu” de mai bine de 15 ani. Deși este o persoană căreia nu-i plac laudele, se mândrește cu rezultatele excepționale obținute de elevii săi la examenele Cambridge și la Olimpiada de Limba Engleză. Consideră că fiecare elev are un potențial unic, o strălucire interioară pe care atât el, cât și cadrul didactic trebuie să o descopere și să o împărtășească lumii, străduindu-se să îi facă pe elevii săi să înțeleagă că există și greșeli și că în fiecare greșeală există învățare și oportunitatea de a înflori din nou.

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

„Poți construi destine!” erau cuvintele pe care bunica mea mi le spunea adesea atunci când o vizitam găsind-o mereu în bucătărie frământând aluatul pentru pâine sau colaci. Copil fiind, nu le găseam cu adevărat înțelesul, dar, în timp, am făcut mereu legătura între meseria de pedagog și aluatul care prindea formă în mâinile bunicii mele.

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Să vezi cum copiii te urmează ca pe un model, că te adoră, că îți desenează inimioare, că te așteaptă să le dai un sfat, să-i îndrumi, să-i vezi crescând, să observi rezultatele muncite și dorite, să te bucuri de succesele lor contribuie la îndeplinirea rolului de cadru didactic. Ce poate fi mai frumos?

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Mă străduiesc să promovez în rândul elevilor valori precum respectul reciproc, responsabilitatea personală, dorința de învățare continuă, colaborarea în echipă, creativitatea și empatia. Toate aceste valori contribuie semnificativ la ridicarea nivelului stimei de sine care, mi s-a dovedit,  are o mare importanță în creșterea performanței școlare, dar și în viață.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

A trecut destul de mult timp de atunci, dar îmi amintesc foarte bine că aveam emoții mari. Trebuie să recunosc că mă încearcă aceleași emoții la fiecare început de an școlar. Vestea bună este că reușesc să le controlez eu pe ele și nu ele pe mine, așa cum se întâmpla în primii ani de învățământ.

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Simțul umorului, ușurința cu care profesorul își desfășoară activitatea la catedră, sinceritatea și seriozitatea. În plus, proiectele pe care le construim împreună, unde creativitatea dascălului este completată și continuată de cea a copilului. Lectura poate fi și ea realizată în mod creativ și, astfel, sursele de uimire pentru copii se multiplică și îi captivează constant, orientându-i spre învățarea semnificativă.

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Atunci când ai o pasiune autentică pentru împărtășirea cunoștințelor și dorința de a contribui la dezvoltarea copiilor, nu stai să-i analizezi din punct de vedere al generațiilor pentru că vom găsi multe diferențe. Societatea se schimbă, oamenii se schimbă. Fără această pasiune, nicio activitate, fie ea modernă sau „de tradiție”, nu le va trezi interesul sau curiozitatea elevilor noștri.

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Lucrând cu copii, nu am cum să nu-l menționez pe Mark Twain, scriitorul american care prin ,,Aventurile lui Tom Sawyer’’, una dintre cele mai cunoscute și iubite cărți pentru copii, reușește să le trezească curiozitatea elevilor mei pornind de la poznele hazlii pe care le comite personajul principal și mă ajută pe mine să le dezvolt vocabularul și abilitățile de comunicare.

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

M-au învățat să-mi pun mereu întrebări și să-mi dezvolt și eu abilitățile de comunicare eficientă, aspect esențial în învățământ, pentru a reuși să mă conectez constructiv cu elevii, părinții și colegii.

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

O relație sănătoasă, aș spune eu, dintre elev și profesor ar trebui să se bazeze pe încredere reciprocă, comunicare deschisă și respect. Dacă profesorul reușește să creeze un mediu sigur și stimulant, dacă profesorul este receptiv la nevoile individuale ale elevilor, este puțin probabil să apară un obstacol în dezvoltarea unei relații sănătoase. O astfel de relație contribuie la dezvoltarea personală și academică a elevului, oferindu-i suportul necesar pentru a-și atinge potențial maxim.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Este destul de dificil să aleg o singură amintire, dar îmi vine în minte o fetiță de clasa a doua care, nu demult, a venit spre mine și mi-a spus: „Părinții mei se simt jenați atunci când eu le citesc în limba engleza”. M-am uitat la ea nedumerită și am întrebat-o: „Cum așa? Ar trebui să fie mândri”. Răspunsul vine imediat: „Sunt mândri, dar ei nu au accent și le este jenă să-mi citească și mă pun pe mine să le citesc”. Trebuie să recunosc că este o amintire emoționantă!

Ce sfat aveți pentru tinerii care își doresc să urmeze o carieră în învățământ?

Cei care își doresc să urmeze o carieră didactică au posibilitatea de a se implica în programe de voluntariat sau activități care le pot oferi o perspectivă reală asupra mediului școlar. Pot căuta mentori în domeniu, care să îi ghideze, să le ofere sfaturi valoroase și să le împărtășească din experiența lor. Gândul meu ar fi să nu intre nepregătiți în această profesie, care este totuși mult mai mult decât o meserie, implică dăruire, empatie și, să nu ocolim cuvântul, un anume har.

Cum încurajăm elevii și cum îi motivăm să își atingă potențialul maxim?

Fiecare elev are un potențial unic, o strălucire interioară pe care atât el cât și cadrul didactic trebuie să o descopere și, mai cu seamă, să o împărtășească lumii. Această descoperire se poate realiza prin abilitatea profesorului în a furniza cunoștințe academice, încuraja pasiunea pentru învățare sau stimula curiozitatea. Să nu uităm că profesorii servesc ca modele de conduită și etică pentru elevi, putând să influențeze pozitiv dezvoltarea emoțională și socială a acestora. Mă străduiesc să-i fac să înțeleagă că există și greșeli și că în fiecare greșeală există învățare și oportunitate de a înflori din nou.

La ce fel de activități extrașcolare sau în ce fel de proiecte îi încurajați pe elevi să se implice pentru a-și dezvolta abilitățile lingvistice și competențele interpersonale?

Din punctul meu de vedere, lectura stă la baza dezvoltării vocabularului și stimulării imaginației. Activitățile teatrale îi ajută de asemenea pe elevi să-și îmbunătățească abilitățile de comunicare, să-și dezvolte creativitatea și să devină mai conștienți de limbajul corporal. De aceea, de-a lungul anilor, am apelat frecvent la dramatizarea textelor de studiu, fie doar la nivelul orelor de curs, fie chiar în mici spectacole de sine stătătoare, care au avut un succes real.

Aveți modalități preferate de a evalua progresul și performanța elevilor în afara examenelor tradiționale?

Crearea unui portofoliu care reflectă munca și progresul elevilor pe parcursul unui an oferă o perspectivă cuprinzătoare asupra dezvoltării lor. Acest portofoliu se bazează pe povești și activități în scris pornind de la aceste povești. Este o modalitate de lucru prin care copiii devin mai ordonați, mai conștienți că munca lor trebuie respectată, începând chiar cu ei înșiși, nemaivorbind de beneficiul de a avea, de-a lungul anilor un astfel de „document” al propriei evoluții care poate fi oricând și o atestare concretă a pregătirii temeinice.

Este vreodată prea târziu pentru a învăța o limbă străină? Cum ar trebui să privească o persoană adultă, trecută de 40 de ani, ideea de a începe să învețe o limbă străină?

Cu toții avem nevoie de un stimul, de aceea, în primul rând ar trebui să găsim un motiv personal, să descoperim ce ne motivează să învățăm limba respectivă. Fie că este vorba de călătorii, conectarea cu comunitatea sau extinderea opțiunilor de carieră, un motiv personal puternic poate crește entuziasmul, dar și șansele de reușită.

Aș spune că învățarea, în general, are drept impuls și susținere factorul emoțional, indiferent de vârsta „învățăcelului”.

Raluca Niculescu dăruiește zâmbete, speranță, dulciuri și pâine. Nu doar în sânul familiei sale, ci și acolo unde am crede că Dumnezeu nu mai e. Ba da, există prin inima ei. Îndeplinește visul mai multor copii și bătrâni care trec prin lipsuri și suferințe. Dintr-o multinațională putem spune că a plecat ca să se facă ong-istă.

După un an sabatic, a avut revelația de a-și înființa o asociație care se apleacă asupra celor care au mai multe nevoi. De șapte ani se întâmplă să împrăștie bine. Să o cunoaștem și să aflăm sub ce formă se transformă binele sub egida Academiei de Fapte Bune, proiectul de suflet la care a visat și s-a materializat.

Ce este Academia Faptelor bune? Ne imaginăm că este un loc unde se împrăștie cu bunătate, dar nu știm concret ce se întâmplă în spate. Ce ne puteți mărturisi?

AFB este un proiect de suflet, pornit în 2017 din dorința de a face bine, într-o formă mai organizată. Este un ONG mic, local, care activează în zona social-educațională, ajutăm în special copiii din județele Buzău și Ilfov (Com. Ganeasa).

În care moment al vieții dumneavoastră a apărut acest ONG?

ONG a fost înființat de mine, Raluca Niculescu (cofondator si președinte), în martie 2017. Eram într-un an sabatic. Îmi dădusem demisia dintr-o multinațională și îmi doream să dezvolt un proiect de suflet, așa că în scurt timp „s-a născut” AFB.

A apărut din dragoste sinceră pentru cei neajutorați, mai puțin favorizați de viață. Cine v-a insuflat acest gând?

Sub o formă sau alta și înainte de a înființa ONG-ul eram alături de cei în nevoie, dar ocazional și punctual. În ziua de 31 decembrie 2016, am urmărit un material la TV, despre o serie de români din străinătate care făceau diverse acte de caritate și acela a fost momentul în care mi-am zis că eu asta vreau sa fac … și asta fac de aproape 7 ani, cu drag, spor și pasiune.

Cine sunt beneficiarii acestui proiect? Cine sunt cei de sub aripa dumneavoastră?

AFB este o organizație mică, care activează local în județele Buzău și Ilfov (Com. Ganeasa). Principalii beneficiari sunt copiii, în special cei din mediul rural. Începând din 2023 am lansat și un program pentru vârstnici, care ne dorim să fie recurent.

Vă mai doboară poveștile celorlalți?

Aș zice că sunt călită la câte am văzut în 7 ani. Totuși, sunt cazuri care îmi rămân în suflet și cel mai mult am fost afectată de două cazuri, doi beneficiari care au pierdut lupta cu o boală incurabila.

Care a fost motivația intrinsecă de a face ce faceți acum?

Dorința de a face bine, de a oferi copiilor din mediul rural acces la educație și un mediu mai bun în care să se bucure de copilărie, fără să le fie frig și foame.

Pe unii, schimbarea îi sperie. Dumneavoastră cum ați îmbrățișat-o?

După 12 ani într-o corporație din zona bancară, pot spune că m-am reprofilat într-un domeniu total nou pentru mine. Nu a fost ușor, dar acum după 7 ani, sunt foarte mulțumită de decizie și de tot ce am construit în acest timp.

Cât de mult vă place rolul în care vă aflați acum?

În aceasta perioadă port mai multe pălării, dar cea de mamă și de ONG-ista mi se potrivesc cel mai bine. Asta vreau să fac tot timpul și în acest mediu, al faptelor bune, îmi doresc să crească și fiica mea.

Pe când aveați un serviciu stabil, erați așezată, după cum ar spune unii, ați ales să puneți pe pauză tot și să munciți în folosul altora. Câtă satisfacție purtați în suflet?

Așa cum am răspuns și anterior, îmi place ce fac, asta vreau să fac și de acum înainte, să mă perfecționez în industria binelui și an de an să reușesc să ofer cât mai multa bucurie și speranță, că se poate.

V-ați mai întoarce în bancă?

În bancă sau la un program fix de 8 ore într-o clădire de birouri, poate că nu … în schimb, partea financiară mă pasionează și acum, motiv pentru care încerc să dezvolt un program de educație financiară pentru copii și mame (pentru că mama este nucleul familiei, ea ține casa). Cu acest program îmi doresc să merg în școli și să discutăm despre bani, bugete, economisire și tot ce ține de finanțe personale.

V-ați mai întoarce în bancă?

Dintre cele mai importante proiecte, pot enumera: Centrul Educațional din Com. Ganeasa / Ilfov (construit de noi în 4 ani, exclusiv din donații și sponsorizări private), Centrul Educațional din Mun. Rm. Sărat / Buzău (în curs de amenajare, se deschide în 2024), tabere & excursii gratuite pentru copii, an de an echipăm de școala și de iarna 100 de copii din mediul rural (ghiozdane, rechizite, ghete, geci), ajutăm 100 de bătrâni din satele și cătunele județului Buzău, ajutăm punctual cazuri medicale de copii sau mame singure.

Cât bine ați făcut?

În 7 ani de activitate, ajutorul nostru a bucurat mii de copii și peste 100 de bătrâni.

Apropo, cine sunt oamenii care vă sprijină în idei și acțiuni și fără de care nu ați fi reușit, cred cu tărie? Puterea v-o luați, presupun, și de la oamenii care vă încurajează să continuați actele caritabile.

Este un proiect ce se dezvoltă cu oameni și pentru oameni. În spatele organizației (poate nu la fel de vizibili ca si mine), sunt voluntarii (cei care dau o mână de ajutor, in moduri cat mai variate), dar si donatorii & sponsorii, fără de care nu puteam face nimic. Persoane fizice, IMM-uri, corporații, toți sunt importanți și prețuiți. Cum îmi place mie să spun, „Împreună suntem Academia Faptelor Bune!”.

Ați înființat și un centru educațional de zi. Ce se întâmplă în interiorul acestuia?

Da, în Comuna Ganeasa / Ilfov avem un centru educațional, construit pentru copiii din comunitate. Este un loc de învățare, recreere și joacă pentru copii de la 6-14 ani. În fiecare duminică, avem programul „Școala de duminica!”. În curs de amenajare avem o locație similară în Rm. Sărat. Copiii selectați provin din medii vulnerabile, care au nevoie de suport si îndrumare.

De unde atâtea resurse? Din donații, sponsorizări?

Din tot ce se poate 😀. Primim donații și sponsorizări în bani și produse, tot ce ajuta un copil și îi aduce bucurie. 90% din proiecte și evenimentele noastre au fost realizate din donații și sponsorizări private.

La 18 ani, la vârsta la care unii încă se întreabă ce facultate să urmeze, Laura Felea era deja la catedră. Elevi erau adolescenții fix cu o generație mai mică ca ea. A purtat emoții, dar le-a abandonat datorită colegilor de cancelarie care au crezut că locul său este în sistemul de învățământ și care au încurajat-o pe întreaga perioadă a studiilor pe care le-a făcut în paralel. Face educație cu dragoste, după cum chiar mărturisește. Nu doar la școala unde își profesează meseria, ci și în cadrul Palatului Copiilor, acolo unde ocupă funcția de director.

Este la conducere, dar titlul pe care-l poartă nu-i place deloc, doar atribuțiile pentru că ele pun în centru copiii. Contribuie întru totul în cadrul instituției care vine ca o prelungire în formarea și educarea lor. Îi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine în completarea armonioasă a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor, iar datorită acestui aspect este implicată total. Să o cunoaștem!

Sunteți „doamna” pentru că ați aruncat o dorință către Univers, iar Universul v-a răsplătit cu meseria care vă menține, cred cu tărie, vie chiar și după atâția ani. Ce vă luați frumos pentru suflet atunci când sunteți în mijlocul copiilor?

Frumosul sunt însăși copiii. Au o puritate și o inocență pe care noi, adulții, am cam pierdut-o. Fiecare zâmbet, sclipirea aia de ”AHA” din ochii lor când înțeleg, ușoara încruntare care apare atunci când sunt puși pe gânduri de ceva ce s-a discutat la oră, felul în care vin să îți spună ”m-am gândit la ce mi-ați spus data trecută”, toate sunt frumos pentru suflet.

Cum vedeți generația de copii de azi prin ochii și inima dumneavoastră? Dacă ar fi să faceți un profil, cum ar fi redat în câteva idei?

Eu nu cred  în povestea cu ”pe vremea mea…”. Mereu adolescenții au fost rebeli, atât că în generația noastră ni se puneau mult mai repede limite și eram puși la colț. Pe acești adolescenți îi admir foarte mult, pentru că au învățat să spună și ce nu le place, să își facă vocea auzită. Cred că sunt o generație mai pragmatică, mai tehnică, își ascund sensibilitatea în fața unei aparente neimplicări, dar dacă știi pe ce butoane să apeși, îți vor arăta o latură tare frumoasă și sensibilă. Cred că sunt uneori prea dependenți de tehnologie, dar dacă le oferi ceva suficient de interesant de făcut, uită de aceasta. Ține și de noi, adulții, să le canalizăm interesul spre mai multe contacte interumane. Și cred că au nevoie de reguli mult mai clare, instinctual ei știu că toți funcționăm după reguli și după norme. Eu nu cred că sunt un profesor dur, dar țin la principiile mele, nu fac abateri de la reguli, pentru că nici viața nu va face compromisuri cu ei.

De ce istorie, doamna Felea? Cine v-a transmis dragostea aceasta față de această disciplină?

Din curiozitate. Am fost un copil tare curios, și cum înainte de revoluție se găseau multe legende și povestiri cu temă istorică, m-au atras. Tatăl meu era pasionat de poezii, una din primele poezii pe care le-am învățat încă de la grădiniță a fost ”Mama lui Ștefan cel Mare” și pentru că părinții erau așa de mândri de mine că o recitam peste tot, am vrut să știu și cine e Ștefan. Așa că mi-au cumpărat celebrele Legende Istorice. Apoi, în clasa a treia, pentru un an, a locuit la noi un verișor de-al tatei, profesor de istorie. Eram foarte curioasă să îi citesc lucrările de control, manualele de istorie (noi nu făceam încă la școala, dar eu citisem tot ce găseam). La noi în casă se citea mult, ambii părinți citeau, poate și pentru că înainte de revoluție nu aveai prea multe alte distracții, dar au și rămas cu acest obicei. Aveam cu toții abonament la Biblioteca județeană, care era și foarte aproape de casă, acolo ne petreceam deseori timpul. Și doamna învățătoare ne dădea o listă cu cărți pentru lectura de vacanță, listă pe care încercam să o parcurg integral. Laudele celorlalți despre cât de multe știam când am început să studiez efectiv istoria la școală cred că m-au stimulat. Am avut și noroc de profesori buni de istorie, care ne-au învățat, încă din anii 90 despre cum să înțelegem relația cauză-efect a unui eveniment  și ne-au stârnit deseori curiozitatea. În plus, istoria este o știință atât de complexă, care te învață de fapt atât de multe din domenii atât de variate!

Din septembrie, 1997 sunteți parte din sistemul de învățământ. Cum ați defini traseul dumneavoastră profesional? A fost unul liniar sau sinuos?

Nu pot să îl definesc așa. A fost mereu provocator. În 1997 am terminat liceul, am dat la facultate, nu am reușit (pe atunci concurența era de 6 pe loc, iar eu nu eram suficient de pregătită) așa că m-am angajat ca profesor suplinitor de istorie. Eu aveam 18 ani, elevii mei de clasa a VIII-a aveau 14-15 ani. Îmi amintesc și acum emoțiile de început, culoarea catalogului, prima clasă la care am intrat, cum stăteau copiii în bănci. În anul următor am fost admisă la facultate, am dat la fără frecvență. Situația în familia noastră se schimbase radical în ultimul an, iar eu trebuia să și lucrez și să fiu mai mult în Tulcea. Am continuat să fiu profesor suplinitor în toți anii de facultate în aceeași școală, pot spune că m-am format acolo și că a fost un noroc. Colectivele de elevi nu erau foarte mari (12-20 elevi), colectivul de cadre didactice omogen și ca o adevărată familie au fost dispuși să mă învețe și să mă sprijine atunci când mergeam la cursurile de pregătire sau în sesiune. Cred că e tare important în anii de debut să ai noroc de câțiva colegi sportivi, pentru a crește ca profesor, pentru a te forma. Căci în facultate, prea multe la pedagogie, din nefericire nu se învăța.

După terminarea facultății am fost atât profesor de gimnaziu, cât și de liceu. Am dat titularizarea de 4 ori, prima dată în 2003, când am terminat facultatea, a fost grilă. A fost singura dată când am luat sub 7, nota 6.90. Mi se pare și acum cea mai nefericită metodă de evaluare la o știință umanistă. În rest, luam întotdeauna note bune, dar pentru că nu erau posturi titularizabile pe oraș și nici în apropiere (că de navetă nu îmi era frică, făcusem atâția ani), alegeam suplinirea calificată. Un suplinitor nu e cu nimic mai prejos decât un titular, numai că nu prea are vacanță de vară. La sfatul unei doamne inspector, am ales să mă titularizez totuși, apoi să mă detașez (aveam luat și definitivatul). Apoi, la pretransfer, am venit titulară în oraș.

Cât de mult vă place funcția de director de la Palatul Copiilor?

Sincer? Funcția nu îmi place deloc. Am mers la concursul din 2016 datorită unei conjuncturi- nu rezonam cu managementul fostului director și mereu am crezut că dacă nu ești de acord cu ceva e bine să spui, dar să vii și cu alternative și să te implici în schimbare. Apoi la concursul din 2021 cred că a fost dintr-un soi de inerție: începusem niște proiecte, voiam să le duc mai departe. Îmi plac în schimb foarte mult oamenii care lucrează în Palatele și cluburile copiilor, colegii mei directori din toată țara, pe care am avut bucuria să îi cunosc și cu care colaborez. Îmi plac, le respect (dar e mai mult de atât, e o relație tare frumoasă) doamnele care se ocupă de educația nonformală din Minister. Îmi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine in completarea (armonioasă) a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îmi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor.

Ce se întâmplă in interiorul acestei instituții?

Educație cu dragoste. Și Palatele copiilor sunt tot instituții de învățământ dar nonformal, care oferă activități extrașcolare, în cadrul cărora se desfășoară acțiuni instructiv-educative specifice, prin care se aprofundează și se diversifică cunoștințe, se formează, se dezvoltă și se exersează competențe potrivit vocației și opțiunii copiilor și se valorifică timpul liber al copiilor prin implicarea lor în diferite proiecte educative. Colegii mei sunt tot profesori, trecuți prin examene de titularizare, grade didactice, formări, etc. Activitatea din palat se află în completarea celei din școli, venind cu multe părți practice. Un soi de ”școala altfel” permanent. Oferta Palatelor copiilor este foarte variată: de la cunoscutele cercuri artistice (de dansuri moderne, populare, muzică și instrumente muzicale, artă decorativă, pictură, desen, teatru) la cercuri sportive și turistice (judo, karate, gimnastică, orientare turistică), cercuri de șah, dezbateri, jurnalism, cetățenie democratică, cercuri de limbi străine, cercuri dedicate ecologiei și mediului la cercuri mai tehnice (electronică, robotică, informatică). Si acestea sunt doar câteva exemple. Toate activitățile sunt gratuite, noi nu punem note, evaluarea se face prin participarea la concursuri, simpozioane, expoziții. Elevii vin de bună voie și rămân, unii făcând din ceea ce învață în Palat o  opțiune de carieră mai târziu.

Sunteți un bun reper în sistemul educațional. Cu ce argumente ați veni în fața generației de azi să o îndrumați să se îndrepte spre a îmbrățișa meseria de profesor?

Nu știu dacă sunt un bun reper. Știu că tinerii sunt nemulțumiți de modul în care este organizată societatea românească, de cei care ne conduc, de cum se face educație. Nici noi, adulții nu suntem foarte mulțumiți. Ce le spun tuturor este că dacă vor o schimbare, să se implice să o facă! Nu e suficient să fii nemulțumit, oferă o alternativă! Împreună putem schimba ceva, inclusiv în educație, iar prin educație de calitate putem schimba lumea. În plus a fi profesor e mereu frumos și provocator. Iar a fi profesor, a modela suflete tinere, inocente, e cel mai frumos lucru pe care poți să îl faci.

Fiecare avem valori și bune considerente după care ne ghidăm. Guvernăm în jurul unor principii. Cu ce ați dori să plece elevii dumneavoastră în viață?

Îmi doresc elevi și adulți mai empatici și mai toleranți.  Să învețe că atunci când pot să întindă o mână de ajutor, chiar să o facă. Mă sperie acești adulți care, atunci când văd un accident/un incident, în loc să se ofere să ajute sau să intervină, încep să filmeze. Și țin foarte mult la corectitudine și asumare, asta le repet de fiecare dată: toți greșim, e omenesc; ne asumăm și încercăm să corectăm.  Apoi eu cred în voluntariat. Le povestesc despre asta deseori, merg cu ei la activități de voluntariat, le arăt cât e de fain să dăruiești din timpul tău, din energia ta, din cunoștințele tale și câți prieteni își pot face astfel, dintre tinerii cu aceleași valori. Și a avea un prieten bun, ”de cursă lungă” este un deziderat. Pentru că cea mai eficientă formă de educație este exemplul personal.

Ce le transmiteți zilnic și să ia fiecare aminte?

Îmi doresc să vadă și să înțeleagă cât de importantă este educația, că pe termen lung doar prin educație vom avea parte de o schimbare reală. Le spun mereu că mințile noastre sunt ca niște motoare, care, pentru a fi funcționale, au nevoie să fie mereu unse, în cazul nostru cu informații corecte și complexe, din domenii cât mai diferite. Altfel, ruginesc. Și le reamintesc zilnic cât de important e cel de lângă noi.  Așa că, ei vă pot confirma, țin foarte mult la respect- față de propria persoană (să fie curați, îngrijiți) dar și față de ceilalți: la salut, la politețe în relațiile interumane. Pot ierta o lecție neînvățată, nu voi trece cu vederea un moment de impolitețe, nici față de mine nici între ei. Pentru că eu le arăt respect, nu încalc nici eu regulile pe care le impun lor. Ar fi minunat dacă după anii de școală, ar reuși să vadă dincolo de ambalajul strălucitor, dincolo de aparențe.

Decorat de către președinte cu Ordinul Meritul pentru Învățământ în grad de cavaler de Ziua României, George Lili Berceanu poartă cu el promisiunea de a se îngriji de comunitatea în care trăiește. Este un om al oamenilor, dedicat lor, iar de aici își ia bucuria cea mai mare pentru suflet. Pune credință înainte de orice în tot ceea ce face. Reușește să se implice atât la școală ca director și dascăl, cât și la biserică și nu neglijează nicio parte. Comunitatea în care trăiește a crescut datorită implicării sale. Să-l cunoaștem!

Preot, dascăl și director, trei apelative care întruchipează același om. Cât de mult vă onorează aceste roluri pe care le aveți în societate?

Toate cele trei roluri mă onorează foarte mult și cred într-adevăr că am o responsabilitate anume în fața oamenilor pentru că fiecare aduce cu sine o slujire aparte și anumite așteptări pe care le am de la mine însumi. Toate trei obligă la  o activitate personală de implicare în comunitate, și deși au adresanți oarecum diferiți că vârstă  toate necesită obiective speciale, empatie și nu în ultimul rând credință, nădejde și dragoste. Căci ce poate fi mai mulțumitor sufletului decât un zâmbet și o lacrimă ștearsă pe față unui bătrân uitat de toată lumea și pe care nu îl mai vizitează nimeni, atunci când îi treci pragul o dată pe lună pentru a-l împărtăși și pentru a-i asculta supărările, sau un elev care îți mulțumește pentru că i-ai fost alături atunci când avea cea mai mare nevoie și că ceea ce este astăzi ți se datorează în mare măsură, sau chiar o comunitate întreagă care se schimbă în bine și tu ești parte importantă în această schimbare.

Ce au în comun acestea?

A fi preot, dascăl și director înseamnă a lucra cu oamenii și pentru oameni. Dacă școala a apărut în tinda bisericii și primii învățători au fost preoții înseamnă că încă din acele vremuri aceștia s-au implicat în dezvoltarea comunităților din care făceau parte, lucru valabil și astăzi.  Un preot trebuie să fie dascăl pentru că îi învață pe oameni cum să se apropie mai mult de Dumnezeu și ce să facă pentru a-și mântui sufletele și director pentru că manageriază întreaga activitate din parohie care presupune și o parte administrativă. Un dascăl trebuie să fie preot pentru că va reuși să aibă cele mai bune rezultate cu elevii săi doar atunci când va ajunge la sufletele și inimile  acestora și director pentru că fiecare clasă este o școală în miniatură. Și un director trebuie să fie preot pentru că are în grijă o întreagă comunitate (elevi, părinți, cadre didactice și autorități locale) alături de care trebuie să dezvolte o relație de colaborare care să aducă valoare adăugată activităților pe care le desfășoară și întregii comunități și dascăl pentru că interacțiunea cu fiecare din cei enumerați mai sus implică și pedagogie.

Dascălii, preoții, directorii, medicii sunt pilonii într-o comunitate. Dumneavoastră vă regășiți în primele trei categorii. Cum reușiți să vă exercitați meseriile?

Cred că fiecare dintre cele trei trebuiesc făcute individual și neamestecate atunci când este necesar acest lucru și în comun atunci când situația o cere. O planificare riguroasă a timpului și a obiectivelor propuse face ca fiecare din cele trei slujiri să poată fi făcute în așa fel încât fiecare să își atingă scopul.

Pe lângă credința pe care o așterneți în toate, ce alte ingrediente mai aveți la îndemână? Poate dragoste pentru comunitate?

Credința este foarte importantă pentru că ea atrage după sine faptele, dar pe lângă credință trebuie să fie nădejdea că tot ceea ce începem vom duce la bun sfârșit. Nădejdea că Dumnezeu ne va fi alături și ne va călăuzi să luăm cele mai bune decizii. Nu în ultimul rând este dragostea,  dragostea față de copii pentru că ei sunt scopul nostru principal și toți ne dorim că ei să își atingă potențialul maxim și  față de toți membrii comunității pentru că ne dorim ca fiecare să își găsească liniștea sufletească și să fie un bun creștin. În afara acestora cred că trebuie să mai fie dreptatea, curajul, cumpătarea și înțelepciunea.

Cum este comunitatea în care trăiți?

Comuna Contești este o localitate de mărime medie, cu 3000 de locuitori, oameni buni, muncitori, cu mult bun simț. Au fost întotdeauna aproape de școală și de biserica, ajutând de câte ori a fost nevoie. Tot ceea ce s-a construit în școală ( grupurile sanitare din interior, betonarea curții școlii, poartă de la intrarea mare, gresia din foișor, zugrăvirea claselor în fiecare vară s-au făcut cu ajutorul oamenilor din localitate, școala doar cumpără materialele necesare. Ca și credincioși își respectă biserica și tradițiile, iar că părinți sunt alături de copiii lor în toate activitățile școlii.

Alături de școală și de Biserica au fost întotdeauna și autoritățile locale sprijinind atât cât au avut posibilitate toate activitățile desfășurate de acestea.

Aveți rădăcinile aici sau ați petrecut alături de familia dumneavoastră în altă zonă?

Eu sunt de fel din localitatea Frumoasă, aflată pe malul celălalt al răului Vedea. Până am plecat la Seminarul Teologic de la Curtea de Argeș am copilărit doar aici, în mare parte la Frumoasa, dar am multe amintiri legate și de Contești, unde veneam cu părinții la rude sau la Bâlciul care avea loc în fiecare an la Florii și la Sfânta Parascheva.

Când suntem mici, îmbrățișăm prin exercițiul imaginației diferite roluri. Ba suntem pe rând polițișți, ba profesori, ba pompieri. Mai ține minte băiețelul George de-a ce se juca mai mult?

Băiețelul George își dorea să fie lucrător pe o macara. Da, poate sună ciudat dar îmi aduc aminte că atunci când domnul învățător ne-a întrebat ce vrem să fim atunci când vom fi mari, am zis că vreau să lucrez pe o macara. Văzusem una într-un abecedar, și am vrut să nu fiu că ceilalți colegi ai mei care își doreau toți să fie polițiști și doctorițe.

Dorința de a îmbrăca hainele preoțeșți când a venit?

Era tata prieten cu un preot de la Dâmbovița care fusese mai demult preot la noi și  care venea în vizită și îmi aducea mere. Îmi aduc aminte că pe lângă nelipsitele poezii pe care mă puneau ai mei să i le spun, mă ruga să îi cânt pentru că zicea că am vocea asemenea bunicului meu alături de care cântase în biserica noastră. Când m-am mai mărit, mi-a spus ce înseamnă să fii preot și că aș putea să fiu într-un viitor asemenea lui.

Din ce vă aduceți aminte sau din povestirile din familia dumneavoastră, șțiți cumva dacă ați petrecut mult prin biserici la vârsta copilăriei? Cine vă lua de mână și vă purta în lăcașurile sfinte?

Când eram mic, mergeam cu bunicii mei la biserică și îmi era tare drag să cânt alături de bunicul la Paște sau la Denia Prohodului. Țin minte că mă și împărtășeau la sărbătorile mari dar pe ascuns ca nu cumva să mă vadă unii profesori de la școală care de Paște erau pe stradă în fața bisericii  și îi certau și pe ei și pe mine.

Cu ce credințe și valori ați plecat la drum în viață?

Am plecat la drum în viață cu credință că trebuie să fii cinstit și bun. Că nu suntem singuri și că trebuie să ne ajutăm unii cu ceilalți pentru că numai împreună putem trece peste cele mai grele obstacole. De asemenea, mi s-a spus că prin muncă și perseverență poți să îți îndeplinești foarte multe dorințe, că încrederea se câștigă și că prietenia adevărată trebuie prețuită.

Ce valori transmiteți acum, la rând, copiilor de la școală, dar și propriului dumneavoastră copil? Ce să nu uite niciodată niciunul dintre ei?

Copiilor le spun să îndrăznească să viseze și să își facă părinții mândri. Le spun că  din propria mea experiență nu există nimic în lume care să se apropie că intensitate de momentele când am fost mândru de fata mea. Îmi aduc aminte de cât de mândri au fost ai mei când am intrat la seminarul teologic, sau la facultate, când am devenit preot sau când am fost decorat de președintele României.  Reușitele lor vor fi și reușitele părinților lor și în viața asta plină de greutăți acestea le vor fi alinare.

Cu ce gând vă treziți în fiecare zi?

În fiecare dimineață mă trezesc cu gândul la oameni și la  comunitatea din care fac parte, la școală și la biserica, la ce mai trebuie făcut pentru că această și aceștia să se schimbe în bine. Mă trezesc cu gândul la familia mea și la copilul meu pe care trebuie să îl susțin în tot ceea ce face.  Și mă trezesc cu gândul la Dumnezeu căruia îi cer ajutorul pentru că ceea ce îmi propun să fac să se și realizeze.

Găsim, părinte, liniștea la biserică?

Găsim liniștea la biserica dacă o și căutăm… și liniștea, și biserica. Depinde foarte mult de ceea ce ne dorim fiecare și cu ce gând intrăm în biserica. De asemenea, contează cât de des ajungem în fața bisericii și mai ales dacă avem credință că acolo găsim liniștea de care avem nevoie. Sunt convins că biserica va fi mereu pregătită și deschisă tuturor oferind fiecăruia posibilitatea de a-și găsi liniștea, credință, dragostea.

Alin Ibriș își poartă cu mândrie etnia, deși se șușotea pe lângă el și se făceau glume despre cei din aceeași categorie minoritară de care aparține și el. Nu l-a ținut pe loc, dar a mărturisit cinstit că a simțit diferența dintre cum era tratat el și cum erau tratați românii. Uneori, era nevoit să muncească de zece ori mai mult să arate că merită să fie privit fără vreo urmă de prejudecată. Este polițist și cu bucurie îmbrățișează viața cu tot ce i-a fost hărăzit. Conversia profesională îl va satisface complet. De ce preot militar, aflăm în rândurile de mai jos!

Alin, etnia pentru tine  a fost un dar, o luptă sau o combinație între cele două?

În viață culegem ce semănăm, eu am cules ce a semănat familia mea de generații. În cazul meu, am ales etnia să fie un dar doar pentru că ceilalți să nu o vadă ca un blestem.

Dar în comunitatea în care trăiești cum este privită etnia? Este acceptată de cei mai mulți dintre ei sau suferă din cauza românilor?

De cele mai multe ori, sunt înconjurat de persoane ce nu-mi cunosc etnia ce lasă frâu liber cuvintelor și se întâmplă că în încăpere să fie și persoane ce mă cunosc că OM/PERSOANĂ și mă privesc chiar în acele momente când celălalt își exprimă opinia personală, iar eu le răspund la privirea rușinată de necunoștință celuilalt cu un zâmbet. Acela e semnul care le face să înțeleagă că trebuie să lăsăm semenii să își expună oful indiferent de situație.

Cum ai simțit pătura românească față de cea romă de-a lungul vieții tale?

În comunitatea în care trăiesc nu s-a făcut niciodată diferențe, toți au fost la fel de săraci sau bogați, la fel de bucuroși sau supărați. Dar în cele mai multe cazuri fericiți pentru că supărările le-au fost alungate de semenii aceia cu tenul măsliniu ce s-au născut cu vioara sau acordeonul în mână și încântat viețile tuturor.

Des sau rar te-ai confruntat cu marginalizările din partea celorlalți?

Au fost destule situații când cei dragi mie au încercat să fac haz de necaz, însă eu le-am răspuns cu același haz de necaz și la final am râs cu toți, împreună, nu separat.

Ai simțit vreodată rușine pentru că ești rom? Ai fost pus vreodată în vreo situație în care să te simți rușinat de categoria din care faci parte?

Da, mi-a fost rușine de multe ori, când am fost folosit drept etalon, atunci când am muncit de 10 ori mai mult, deși eu voiam să fiu recompensat cu o vorba bună atunci când eram la același nivel cu ceilalți.

Despre comunitatea în care trăiești, ce-mi poți spune? Înconjurat de romi sau români?

Comunitate mică în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Iar eu sunt acela care sar în ajutorul oricui mi-l cere. De asta îmi place să cred că toți mă privesc așa cum îi privesc și eu… semenii mei.

De ce este condusă mai mult România? Este ghidată de valori morale sau materiale?

Îmi amintesc cu drag de momentele din copilărie când numărăm zilele până la Crăciun…când mă bucuram de sticlă aceea de suc ce o cumpără mama special pentru sărbători. Singurele momente ce ne reînvie acele sentimente sunt zâmbetele celor mici prin ochii cărora retrăim bucuriile copilăriei.

Ușor sau greu este să îți faci un drum în viață? De ce ai nevoie, Alin?

Voință este cuvântul cheie. Drumul în viață este pavat de sârguința părinților care fac orice pentru puiul lor.

Cât de mult îți place ție ceea ce faci în prezent?

Carieră de polițist e acea meserie în care mergi cu zâmbetul pe buze la muncă chiar dacă e duminică. Satisfacția este și mai mare când, deși ai depășit programul, ți se mulțumește deși este obligația ta de a ajuta.

De ce preot militar? De ce această conversie?

Teologia este hrană pentru minte și suflet…am ales să învăț materia pentru a putea participa la examenul de admitere pentru această facultate în timpul pandemiei când toți eram obligați să ne ferim unul de celălalt. Mă gândeam pe atunci că Dumnezeu nu se va feri de mine dacă voi încerca să mă apropii de el.

Dacă ai avea o super putere, ce ai șterge din trecutul tău?

Chiar dacă aș avea o super putere, aș lasă trecutul așa cum este pentru că trecutul este temelia caracterului puternic pe care îl am în prezent.

Valentin Căldăraș provine dintr-o familie numeroasă, dar nu a simțit apartenența. De la naștere a fost crescut de către statul român, în orfelinate. A cunoscut, zicea el pe la vârsta copilăriei, normalitatea doar că acea normalitate era scrisă cu răni fizice, cu abuzuri, cu violență, cu cuvinte urâte. Nu simțite pe el, dar fără să-și dorească, vedea ce i se întâmpla seamănului de vârsta lui. Nu putea sta indiferent.

Nu stă nici acum cu mâinile la spate doar ca să privească în jur cum alții au nevoi și el să nu ajute să și le satisfacă. O face prin interiorul ONG-ului pe care l-a fondat după ani în care s-a dedicat ca asistent social în cadrul altor ONG-uri.

Ușoară nu i-a fost viața lui Valentin trăind în cinci cămine instituționale, dar vrea să pună umărul la treabă pentru alții. Nu se plânge de cum i-a fost hărăzit traseul, dar nu vrea să plângă nici alții. Să-l cunoaștem!

Valentin, o să începem discuția noastră cu începutul. De la ce vârstă ai petrecut prin orfelinate și câte au fost la număr?

Vârsta abandonului meu a fost practic de la naștere direct in Spitalul Pediatric Lipova, iar numărul centrelor în care am crescut a fost de cinci cămine instituționale.

Știi de ce ai fost abandonat? Ce sentimente porți părinților tăi?

Abandonul l-am avut din partea mamei, cauza fiind decesul bunicii mele în ziua când m-am născut, iar atașamentul față de părinți nu s-a putut crea drept pentru care am putut să o privesc ca pe un om oarecare și nu ca o mamă.

Simți că te-ai maturizat precoce față de copiii care trăiesc în familii?

Maturizarea mea precoce față de cei din familie clar a fost pentru că eu o trebuit să îmi descopăr totul despre mine și să mă confrunt cu toate schimbările corporale și a stilului de viață pe care îl vedeam mult mai diferit ca și la un copil din familie. Practic, un copil din familie la fiecare etapă a vieții a fost pregătit cu schimbările radicale care vor urma, iar trecerea la maturitate a fost mult mai ușoară decât la noi care noi efectiv nu aveam habar de nimic și nu știam care sunt cauzele și motivele noastre de maturitate in urma neinformării și a lipsurilor cu, care ne confruntam zi de zi.

Cum ai valorificat maturizarea ta rapidă și timpurie în decursul vieții tale?

Luând ca atare fiecare etapă a vieții, lovindu-mă și conștientizând ce era bine pentru mine și ce era rău pentru mine.

Eram practic foarte conștient și matur de mic în urma văzutelor a fiecăruia lucru în mod aparte ce era să devină un surplus de valoare pentru mine sau un rău al valorii mele care mă ducea în jos și aveam foarte mult de suferit. Practic, maturitatea m-a făcut să devin mama și tata pentru mine, creându-mi nevoile la cele mai mici standarde învățând prin acest aspect să îmi creez puținul care să fie valoare pentru mine. Iar de fiecare dată în viață am reușit să mă mulțumesc cu puținul pentru a supraviețui și a-mi crea din puțin valoare.

Știm cu toții relele tratamente din casele de copii. Le-ai simțit pe pielea ta? Ce-mi poți mărturisi fără ocolișuri?

Viața mea în casa mare de copii  nu a fost știută una rea în care să conștientizez cât de frumoasă este una normală într-o familie pe care habar nu aveam cum era. Noi am considerat că viața normală într-o astfel de casă mare de copii este una normală în care mulți colegi de-ai mei au suferit rele tratamente cum ar fi:

Dacă făceai în pat, îți băga urzica în pantaloni. Dacă erai rău, erai bătut cu leaț de la pat la degete de la mână sau la talpă. Dacă făceai figuri la masă, nu mai mâncai nimic.

Și multe altele.

Eu am fost un copil foarte sensibil și îndrăgit de mulți angajați, nu am fost un copil cu probleme psihice, eram mai fricos, eram luat acasă și practic suferința mea era atașamentul față de familia respectivă și casa de copii.

Cel mai rău tratament nu l-am avut în acea casa mare de copii și în casă de tip familial când am primit bătaie cu pumnii, am avut o colega care făcea în pat și era scoasă dezbrăcată afară in curte și arunca cu apa din găleata pe ea, un abuz a urmat și multe alte probleme.

Se spune că în viață te călești. Așa-i?

Da, așa este în urma unor momente foarte grele cu care te-ai confruntat se spune că te călești învățând din problemele și greutățile cu care ai avut de-a face.

De cele mai multe ori ni se spuneau că foarte maturi suntem pentru vârstele respective și că viața, lipsurile și conjunctura în care te-ai aflat te-au călit pentru a face față vremurilor poate mult mai grele care vor urma să apară.

Care a fost primul tău job, Valentin, și la ce vârstă? Ai lucrat orice doar ca să te întreții?

Vârsta la care am început să câștig primii mei bănuți a fost la 17 ani mergând în perioada vacanței de vara la câmp, fiind perioada de agricultură.

În perioada respectivă noi avusesem o sumă de bani foarte mică primită de la stat de 3 lei.

Bănuții adunați în plantație îmi erau bani de buzunar pentru școală și colegi de-ai mei pe care îi ajutam in limita posibilităților.

Te-ai hotărât și te-ai înscris la Asistență Socială. Care a fost motivația din spate?

Atunci când am terminat cu liceul și mi-am luat bacul, dorința cea mai mare pentru mine a fost să mă înscriu la facultatea de asistență socială pentru a-mi crea o pregătire mai detaliată în ceea ce privește dezvoltarea mea pentru ceea ce mi-am propus să dezvolt în ceea ce privește crearea de proiecte sociale, sprijinul pentru cei nevoiași și crearea oportunităților de-ai sprijini pe alți colegi din sistem de protecție pentru a se integra în societate prin programe de dezvoltare personala și a integrării în societate.

Practic, mi-am dorit să ofer ceea ce am avut eu ca și lipsă în copilărie și la părăsirea mea din sistemul de protecție. Acesta a fost scopul meu pentru care am terminat facultatea și masterul în asistența socială.

Te apleci asupra celor care au nevoie, celor care, poate, au avut soarta ta sau chiar mai rea. Cum a venit gândul unei organizații?

Când vine vorba de ajutor, sprijin  și implicare sunt la dispoziția din momentul respectiv pentru că nevoile mele știu că mi-au fost mare ajutor așa cum sunt și eu pentru cei din jurul meu. Nevoile mele, lipsurile mele și vocația mea de-a face cât mai mult bine mă determină să îmi fondez un ONG ca să pot demara și crea proiecte mult mai mari în care să pot ajuta mult mai mulți. Practic, să dezvolt o rețea a solidarității pentru a oferi ceea ce Dumnezeu a creat prin om.

Ce se întâmplă sub egida acestui ONG?

Sub egida ONG-ului se întâmplă lucruri deosebite în ceea ce privește implicarea noastră și amprenta noastră pe care o încercăm să o lăsăm generației următoare. Când spun aceste lucruri, pot afirma cu mândrie că am lăsat până în prezent o secție de pediatrie pusă pe picioare.

Din orașul Lipova unde eu am fost abandonat. Pe urmă am deschis trei locuri speciale în domeniul educației și sănătate creând o sala de clasă specială într-un sat, un alt  loc de joacă pentru copiii bolnavi de la Spitalul Louis Turcanu din Timișoara și două săli mici de terapii speciale.

Alt Centrul fondat de Lector Prof. Universitar Alina Costin sa creat un Centrul Interdisciplinar de Practică și Cercetare in Educația și Protecția Copilul Arad oferind 20.000 de euro investiția totală pentru a fi pus pe picioare și în anul 2024 un Centru Medical Special Care,  care va deservi toată comunitatea Arădeană aflați cu probleme fizice, ce este fondată de doamna Nicolai Anca Mădălina, iar noi, fiind sponsori, cu o parte din fondarea ei și parteneri.

Iar ultimul lucru pe care ni-l propunem pe acest an 2023 este să finalizăm proiectul pentru achiziționarea unui Computer Tomograf pentru Spitalul Orășenesc Lipova, având posibilitatea să ofere diferite investigații medicale către o capacitate de 60.000 de oameni de pe Valea Mureșului.

După care deviză te ghidezi în viață și se lasă condusă și echipa ta din interiorul ong-ului?

Practic ne ghidam după experiențele noastre de viață în care știm lipsurile cu care ne-am confruntat, pe urmă după  nevoile oamenilor și cerințele oamenilor care au diferite funcții în ceea ce privește domeniile educația și sănătatea.

Analiza nevoilor mari care ni se transmit prin diferiți reprezentați ai instituțiilor de stat începem să implementăm practic fiecare proiect în parte și să îl aplicam împreună cu mediul privat al companiilor care ne susțin financiar toate proiectele sociale.

În jurul căror valori guvernați?

Noi guvernăm în jurul tuturor celor din jurul nostru. Începând de la echipele de voluntari până la parteneriate cu mediul de stat și privat din toate domeniile .

Avem relații foarte bune, suntem deschiși la ori ce tip de relaționare și sunt primiți în familia noastră ori ce tip de om care ne câlca pragul.

Ușoară sau grea este integrarea adolescenților în societate după ce au trăit ani la rând în mediul instituționalizat? Tu cum ai simțit că a fost trecerea?

Integrarea în societate a tinerilor foști instituționalizați este cea mai grea parte din viața lor pentru că ei trebuie să părăsească pentru a patra oară alt tip de familie, drept pentru care trebuie sa ia totul de la zero. Una când se naște din familia respectivă, al doilea pas când ia contact și se creează un atașament cu leagănul de abandon sau familia maternală. Trei, când ajunge într-o casă de tip familial, patru când trebuie să părăsească casa de tip familial pentru a se pregăti de viața lui independentă. În urma celor patru etape ale vieții tânărul este bulversat la maxim, își pierde încrederea în sinea lui în urma reatașamentului cu partenera sau partenerul pentru a-și crea propria lui familie.

De cele mai multe ori, eșuează viața unui tânăr fost instituționalizat pentru că este acoperit de drepturile lui pe care legea prevederii îi le oferă, lipsa responsabilități, lipsa conștientizării , lipsa maturității și muncii care să-i ofere o viață normală.

Eu, ca sa ajung să am o viață normală, a trebuit mult sa îndur, mult să lupt, să știu ce îmi doresc de la viață, să conștientizez de potențialul meu și să devin din ce în ce mai bun prin multe compromisuri și eforturi pe care le-am făcut pentru a fi ceea ce mi-am dorit toată viața.

Valentin, m-aș întoarce puțin la rădăcinile tale. Ce știi și tu de ele? De unde te tragi?

Proveniența mea este dintr-o familie de etnie rromă, cu 12 mătuși și unchi care au locuit în Lipova. După 2000 au început toți să se mute în Arad.

Ai frați, surori? Ce legături ai cu ei? Dacă da, au avut aceeași soarta ca a ta?

Familia mea am cunoscut-o la 28 ani. Familia mea este compusă din 12 mătuși și unchi, șase frați, toți suntem de etnie rromă, iar cunoașterea lor am avut-o din parte unei surori de-a mele pe numele Florica Caldaraș pe care am cunoscut-o într-un Centru de tineri cu deficiențe psihice făcând practică în centrul lor. Acolo am început practica discutând cu beneficiarii respectivi și oferindu-mi dosarele lor am descoperit că una din beneficiarele respective este practic sora mea pentru că coincideau datele cu rudele mele. După un timp scurt, am reușit să iau legătura cu părinții mei prin aceasta soră pe nume Florica Caldaras. La două zile după cunoașterea cu mama mea, dânsa a murit în urma unui infarct miocardic acut făcut la spital. După decesul mamei mele și până în prezent păstrez legătura cu familia și rudele apropiate.

De unde îți tragi puterea, Valentin?

Puterea vieții mi-o sustrag de la copiii bolnavi de cancer care sunt un exemplu cu propriile lor lupte pentru viața, de la oamenii luptători care iubesc viața și de la oamenii care au dorința de-a face mult bine pentru cei din jur.

Practic datorita lui Dumnezeu pentru că îmi oferă oameni și copii cu putere și exemplu de urmat.

Te mai înduioșează povestea ta sau a celorlalți? Este loc de victimizare?

Eu niciodată nu am considerat o poveste de viață cu puternic impact emoționant. Eu totdeauna am considerat că povestirile de viață sunt a celor foarte bolnavi care luptă cu moartea și care își înving propriile lor destine care mulți dintre noi nu am putea să luptăm .

Eu cred că este o menire firească a vieții pe care am avut-o și pe care trebuie să o avem în noi pentru a face bine, a oferi ceea ce ai primit și tu la rândul tău și a crea ceea ce a creat Dumnezeu în tine pentru generația de mâine.

Victor Miron are o superputere de a atrage copiii spre lectură pentru că, așa cum l-a schimbat pe el, crede că poate aduce o modificare în viața fiecăruia. Nu a iubit întotdeauna cărțile. Le-a îmbrățișat în adolescență, dar a înțeles cât bine pot aduce.

Este din 2014 creatorul mișcării „Cu cărțile pe față”. Asociația pe care o conduce poartă același nume, iar sub egida acesteia s-au derulat de-a lungul anilor multe campanii care au avut un numitor comun: lectura. S-a apropiat de toți copiii din sate deplasându-se la ei pe patru roți, cu un autobuz colorat și mobilat în interior fix după structura unei biblioteci și împrumutându-le cărți gratuit. „Eu mă străduiesc să le transmit, că mâinele lor e în mâinilor lor și în al cărților din mâinile lor. Îmi doresc să le lărgim orizontul de viață, să înțeleagă că lumea e mare și că oportunitățile sunt pe măsură dacă doresc să trăiască mai mult decât ce văd stric la ei în sat”, împărtășește Victor. Să-l cunoaștem!

Oare pe unde te găsesc? Prin autobuz mergând prin sate cu biblioteca mobilă, la host la Creative Mornings sau ocupându-te de TEDx?

Mă găsești ”colindând după o viață demnă de trăit și după o știință demnă de știut” (cum spune Elif Șhafak în Cele 40 de legi ale iubirii). Mai precis e sâmbătă dimineața și îmi beau cafeaua răspunzând la interviu. Ieri dimineață am avut CreativeMornings Cluj, după care am mers cu biblioteca mobilă la o clădire de birouri care ne-a colectat cărți de la oamenii care lucrează acolo, după care am mai aranjat câteva lucruri pentru viitorul centru comunitar (pregătim un spațiu 90mp în Cluj-Napoca unde se vor putea citi câteva mii de cărți și unde vom găzdui o mulțime de evenimente pentru comunitate, de la cluburi de lectură și întâlniri cu scriitori, la seri de poezie și workshop-uri cu intrare liberă).

Undeva prin 2020, probabil de ziua când ai împlinit 35 de ani, ai făcut o postare și ai menționat că ești abia la jumătatea vieții. Cât de multe lucruri mai ai de făcut, Victor?

Cred că atunci am menționat că sunt deja la jumătatea vieții. Acum am senzația că e mai mult în spate decât în față. Se spune că poți schimba lumea cu spada sau cu pana, adică făcând lucruri ”cu spada”, sau scriind ”cu pana” și vorbind despre cum s-ar putea schimba lumea. Încă mă simt mai îndemânatic făcând decât scriind așa că în ultimii 3 ani m-am concentrat să fac lucruri, mai ales cu bibliotecile mobile BookTruck, pe care le folosim să împrumutăm gratuit cărți copiilor din mediul rural. Avem două și ne-ar trebui măcar patru. Dacă am avea patru am putea ajunge să servim lunar fiecare din cele 75 de comune din județul Cluj.

De unde îți extragi optimismul?

În primul rând îmi extrag optimismul din faptul că sunt un privilegiat al sorții. Sunt sănătos, am ocazia să citesc cărți bune și să să cunosc oameni minunați.

De unde atâta creativitate, putere de muncă și ambiție la un loc?

Pentru creativitate cititul ajută mult, pentru că te expune la o diversitate de contexte și soluții. Puterea de muncă și ambiția cred că vin din idealism, pe care l-am luat tot din cărți și mai ales de la personaje ca don Quijote, micul prinț sau Prințul Mîșkin.

De pe care parte ai moștenit acestea? De pe cea maternă sau paternă?

Ambiția și puterea de muncă sigur am moștenit-o și de la părinți. Ambii au crescut la țară, după care s-au mutat la oraș în tinerețe și au fost nevoiți să își croiască un drum. Mama a fost mulți ani croitoreasă, după care a făcut mai multă școală și a devenit asistentă medicală. Tata a fost mecanic și a ajuns antreprenor cu propriul service auto.

Și dacă tot am ajuns să vorbim de familie, ia spune-mi câte ceva despre ea și despre tine. Al câtelea copil ești în familie și ce ai învățat de la părinți și ți-a folosit în viață?

Mai am un frate mai mare cu un an, de la care am învățat ce înseamnă fraternitatea.

Victor, ai înțeles de mic că educația, cititul, lectura, cartea sunt arme cu care poți să câștigi în viață?

Am ajuns să iubesc cărțile abia în liceu, mulțumită doamnei Mariana Muthu, profesoara mea de română.

Tu ce îți doreai să devii când vei crește mare? Coincid planurile de acum cu cele cu mulți ani în urmă, atunci când erai pe băncile școlii?

Încă nu îmi e clar ce vreau să devin când voi fi cu adevărat mare. Poate pentru că sunt curios de multe domenii, dar poate și pentru că devenirea noastră ne duce spre noi și noi orizonturi. Dar cred că Victor de 16 ani ar fi fost OK cu Victor de 38 de ani care e un cititor promotor al lecturii și al stilului de viață de învățare continuă.

Ce-ți aduci aminte despre tine școlar?

Îmi aduc aminte că în liceu citeam pe sub bancă în timpul orelor, mai ales la materiile care nu îmi plăceau.

De pe care meleaguri provii? Ce-ți aduci aminte despre școala în care ai învățat?

Îmi aduc aminte de momente vesele alături de colegi, de admirație față de unii profesori, dar și de o mare rigiditate a școlii, pe care uneori o percepeam ca pe o închisoare.

Dar generațiile cum sunt cele de acum față de cele de pe vremea ta?

Generațiile actuale au alt fel de viață acum. În multe feluri cred că e și mai mare presiunea pe ei: să fie mai populari, mai deosebiți, mai impresionanți.

Întâlnești mulți copii, comunici cu ei, îi asculți, te ascultă. Ce înveți de la cei pe care îi întâlnești prin sate?

Cred în ideea aceasta că fiecare putem fi un ”învățător” pentru celălalt și că de la fiecare om și copil putem învăța ceva. Așa că merg foarte deschis în sate, gata să învăț de la toți oamenii pe care îi întâlnesc acolo. De multe ori primesc lecții de omenie de la oamenii din sat, de la modul cum te salută, la felul în care sunt ospitalieri. Iar copiii sunt o sursă grozavă de a aprofunda bucuria.

Dar ce le transmiți tu?

Eu mă străduiesc să le transmit că mâinele lor e în mâinile lor, că mâinele lor e în mâinilor lor și în al cărților din mâinile lor. Îmi doresc să le lărgim orizontul de viață, să înțeleagă că lumea e mare și că oportunitățile sunt pe măsură dacă doresc să trăiască mai mult decât ce văd stric la ei în sat.

Am ajuns să vorbim despre copiii pe care îi întâlnești, dar nu știu concret de unde ideea unei biblioteci mobile. Ce-mi poți spune?

Am început campania de promovare a lecturii Cărțile pe Față în 2014. Încă de atunci am aflat de o bibliotecă mobilă a unui învățător pensionat din sudul Italiei care făcuse una pe 3 roți. De atunci mi-am propus să fac și eu una.

De unde fonduri? De unde susținere?

Din fericire, tot mai mulți oameni ni se alătură, iar asta ne dă curaj și energie să continuăm. Și e tot mai mare și implicarea companiilor în proiecte de educație. Mă bucur că își dau seama că dacă nu o să crească nivelul de educație nu vor mai avea cu cine să lucreze în viitor.

Ce văd ochii tăi prin satele pe unde te perinzi?

Îmi place să spun că citesc pentru a vedea viața cu alte cuvinte. Iar când merg prin sate văd viața cu altă viață.

Școlile pe unde ajungi cum arată? Cum sunt dotate?

Noi servim recurent mai mult de 30 de comune din județul Cluj. Punctual mai ajungem și în alte locuri din țară (am fost și prin Suceava, Bacău, Sibiu, Alba, Sălaj). Lucrurile diferă destul de mult, atât ca număr de elevi, cât și ca dotări ale școlilor. Dar cel mai rău arată viitorul pentru copii

i de la sat. Vedem de mult prea multe ori copii de 9-10 ani care nu știu să își scrie numele. Sunt copii care au început să învețe să scrie și să citească în pandemie la școala online și, din păcate, pentru mulți din copiii de la sat școala online a însemnat școală deloc.

Cât de bucuroasă e inima ta pentru ceea ce faci?

Chiar îmi e foarte plină de bookurie viața!

Cred cu tărie că ai primit multe mesaje din partea copiilor, dar îți aduci aminte de unul mai special pentru tine?

Destul de des îmi spun copiii că ar vrea să locuiască în biblioteca mobilă, moment în care îmi aduc aminte că biblioteca mobilă e chiar o bibliotecă nobilă.

Cum ți-ai descrie traseul profesional? Cum sună frumoasa poveste a escapadei tale?

Promotor al lecturii fiind sate cutreieram.

Ticluiești atât de multe proiecte. Simți că ai vreo datorie sau ce te îndeamnă?

Mă îndeamnă la acțiune idealismul și dorința de a adăuga ceva lumii.

Sunt oameni cărora le zici că nu pot, iar ei, în călătoria lor prin viață, fac exact invers. Nu pentru a demonstra ceva cuiva, ci pentru că au reușit să-și transforme dizabilitatea în abilitate găsind putere într-o pasiune.

Sunt oameni cărora le spui să se oprească în semn de protejare, iar ei poartă dorința de reușită atât de mare încât la eventuale pericole nici nu se mai duc cu gândul. Chiar dacă nu văd decât 10% cum este și în cazul Ionelei Grecu, campioană la escaladă, s-a avântat cu dârzenie în atingerea înălțimii. S-a descurcat de mică, de când era elevă și se îngrijea singură la căminul unde a stat pe perioada școlii. Mai multe despre Ionela Grecu, în rândurile de mai jos.

În jurul căror cuvinte guvernezi?

În primul rând, punctualitatea. Nu îmi place să îl fac pe celălalt să aștepte, timpul fiecăruia este prețios. Apoi, ambiția pentru că vreau să devin cea mai buna variantă a mea și să îmi îmbunătățesc abilitățile pe zi ce trece.

Ce te-au învățat părinții și ai luat cu tine permanent? Ce valori ți-ai însușit în sânul familiei tale?

De la părinți am învățat să-i ajut pe cei din jurul meu. Vedeam la ei cum își ajută vecinii, pentru că la țară așa se procedează, te ajuți unul pe altul. Ei mi-au insuflat și grija de lucrurile mele, m-au învățat să le pun de unde le-am luat și să fiu cu ochii-n patru cum se zice, să fiu atentă, să mă uit stânga dreapta și orice aspect de genul acesta.

Ce îți place la tine, Ionela?

Îmi place că sunt o fire ambițioasă și că sunt puternică datorită forței care vine odată cu antrenamentele de la Climb Again, sala de escaladă la care merg.

Cum îți faci zilele frumoase și colorate?

Mă bucură în general plimbările pe afară, în natură, îmi place să simt aerul pe față, să văd coloritul florilor, să aud copiii jucându-se în parcuri.

Îmi place să ascult muzică pentru că îmi dă o stare de bine, îmi vine să dansez pe ritmul ei și cum știm toți, când dansezi, ești mai fericit.

Îmi place mult să fac sport. E ceva minunat pentru mine și în plus, mă menține în formă, mă ajută mental, mă simt mai liberă și ușoară după antrenamentele de escaladă.

Și nu în ultimul rând, îmi place foarte mult să mă joc cu cățelușa mea, să alerg cu ea, îmi place să o țin în brațe, să îi simt blănița pufoasă. E pur și simplu adorabilă.

Ce-ți aduci aminte despre fetița Ionela? Cum era? Ce vise avea?

Când eram mică îmi doream să devin medic, pentru că îmi plăcea să mă joc cu păpușile de-a doctorul, să le tratez, să le consult.

Când eram mică, eram o fire tăcută, ascultam de doamna educatoare și îmi plăcea încă de pe atunci să fiu respectoasă și disciplinată în lecțiile pe care le făceam, la învățatul poeziilor etc.

Cum erai la școală? Cum te-ai descurcat ca elevă?

Eram prima la școală. Eram sârguincioasă, îmi făceam prieteni mulți. Pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că e fain să vorbești cu ceilalți. Deci în timpul școlii am avut multe prietenii și îmi amintesc cu drag de acea perioadă.

La școală eram fericită, învățam bine, îmi plăceau matematica și chimia.

Ai fost într-o școală specială din cauza deficienței tale de vedere? Ce-mi spui despre escapada ta academică?

Da, am învățat la Școala Specială pentru Deficienți de Vedere de la Buzău și așa cum spuneam mai sus, am fost fericită pentru că am avut ocazia să plec din satul meu natal și să descopăr o lume nouă pentru că până la urmă e vorba de un nou oraș, colegi noi, responsabilități etc. Pe perioada școlii am stat la cămin și mergeam acasă în vacanțe. A trebuit să mă îngrijesc de una singură, dar am reușit cu succes datorită colectivului de la școală, profesorilor, prietenilor.

Ai avut parte de bullying? Ai avut parte de astfel de episoade în viață?

Am întâlnit unii copii mai empatici, unii mai puțin empatici, dar întotdeauna am avut prieteni care m-au încurajat și profesorii m-au susținut și au rezolvat situațiile conflictuale.

Ți s-a spus vreodată că nu vei reuși în viață?

Nu mi s-a spus că nu voi reuși și acest lucru m-a încurajat să merg mai departe și să nu mă resemnez. Pot să zic că sunt norocoasă că nu am avut parte să aud nu poți pentru că știu că mulți copii ca mine aud deseori nu poți din cauza deficienței.

Te face sportul fericită? Ce ai găsit în el?

La început sportul, pentru mine, a fost ca o ancoră, era ceva pe care mă bazam și aveam și abilități sportive, dar acum este o parte din viața mea și chiar îmi place mult și îmi aduce bucurie. Am o formă fizică mult mai bună și datorită escaladei am ajuns să cunosc locuri si oameni noi. Am participat la competiții alături de echipa Lotului Național și am fost în Franța, Austria, SUA până acum.

De ce resurse ai nevoie ca să practici escalada?

Oricine poate practica escalada. Trebuie să aibă curaj și dorința de a încerca ceva nou. Mai departe, cu cât vrei să devii mai bun, cum este cazul meu, te vei antrena pentru a căpăta mai multă forță, rezistență, anduranță. Eu încă învăț să îmi poziționez corpul astfel încât să îmi ușurez urcarea atunci când mă cațăr. Și atunci când zic că nu mai pot, de fapt mai pot să urc o priză.

Cum ai aflat de acest sport? Când ai început să practici și când ți-ai dat seama că îți place?

Am aflat de acest sport de la prieteni. Am început escalada în februarie 2021 și cred că după o lună mi-am dat seama că îmi place, dar nu mă gândeam la performanță pentru că știam că performanța înseamnă sacrificiu și voiam să-l practic doar de plăcere, dar au avut alții grijă să îmi îndrume pașii.

Cât timp ți-a luat să fii numită campioană? Ce simți când ești numită?

În septembrie 2021 am luat locul 1 la Masterclass-ul din Moscova. Mă simt mândră și fericită să fac parte din Lotul Național al României și îi mulțumesc echipei că mă ajută și mă încurajează tot timpul.

Simți în zilele noastre că ți-ai transformat dizabilitatea în abilitate?

Cumva știam de mai demult că eu sunt o persoană normală, că mă descurc, poate puțin mai greu, dar mă descurc prin ambiție și perseverență și pot să merg mai departe. Deci da, consider că mi-am transformat dizabilitatea în abilitate.

De cât timp nu vezi și din ce cauză?

M-am născut cu cataractă pe ambii ochi, am fost operată la ochiul drept în Slatina, județul Olt, dar a fost o nereușită. După 2 ani am fost operată și la ochiul stâng în București , unde a fost ok cât de cât. În prezent, văd doar cu ochiul stâng aproape 10%. Am mai fost de-a lungul timpului și la alte consultații oftalmologice, dar mi-au zis ca nu am șanse de operație si ca se pot înrăutăți lucrurile in timpul unei operații.

Medicii nu au găsit rezolvare la deficiența ta? Ce au spus unii, alții?

Am mai fost de-a lungul timpului și la alte consultații oftalmologice, dar mi-au zis că există riscul de a înrăutăți lucrurile în timpul unei operații.

Cu înclinație spre aranjamente diafane și romantice, Alina Alexandroaie, creatoarea brandului floral Magenta, dorește să pună în valoare florile așa cum sunt ele în natură și anume libere, cu texturi, culori și forme autentice. Le ridică la nivel de rang de artă și fiecare magie creată de mâinile sale spune o poveste vizuală cu elemente naturale.

În spatele unui concept încântător, nu întâmplător stă un prenume feminin care este de origine slavă și are semnificația de nobil sau blând. După o reorientare profesională, Alina te ajută de zece ani să alegi buchetele și aranjamentele florale pentru cele mai importante momente din viața ta.

Alina, ai fost o iubitoare de flori dintotdeauna? Și, oare, iubești toate florile?

Dintotdeauna am iubit florile, da. Printre primele mele amintiri, de pildă, se află ziua mea de naștere de la 5 ani. Eu eram acasă, copii în jurul meu, purtam o rochie albă și o coroniță și mă uitam înspre „masa mea aniversară”. Pe mijlocul ei erau vaze cu flori de vară colorate și multe boluri cu cireșe. Mă gândesc că știau părinții mei ce îmi plăcea mie mult: de mică, aș mânca cireșe în fiecare zi (și chiar mănânc cât sunt în sezon) și tot de mică am mereu flori în preajmă. Mai târziu, am asociat mereu orice ocazie de sărbătoare cu prezența unui buchet de flori; și zi de zi acum, în casa mea, am flori. Sunt o fire constantă în plăceri și-n lucruri simple care aduc bucurie!

Pe la ce vârstă ai primit primul buchet de flori, cu ce ocazie și ce sentiment ți-a oferit?

Cred că primul buchet de flori la 5 ani, la acea aniversare, l-am primit. De la tata, desigur. Atât de vii sunt frânturile din acea zi, încât, iată, 35 de ani mai târziu îmi aduc zâmbetul pe buze, reluându-le în minte, în timp ce scriu. Cât de mândră trebuie să mă fi simțit atunci! Uite cum niște emoții pozitive puternice lasă acolo o urmă, așa încât, peste ani și ani, nasc idei care nasc vise împlinite!

Ai fost acea fetiță care a trăit la curte și părinții ți-au insuflat iubirea pentru cultura față de flori?

În copilăria timpurie, până în preadolescentă, am fost, asemeni prietenilor mei și a multor copii din generația millenials din România, „copilul cu cheia la gât”, care a trăit la bloc. Spațiul nostru de joacă era „în spatele blocului”. Ba, mai mult, eu neavând bunici la țară, îmi doream și eu, vara, să merg „la curte”, cum făceau colegii mei de școală. Îmi închipuiam că au niște vacanțe idilice (și probabil așa și erau). Curte mare, animale, ulițe, pomi plini de roade și flori, multe flori! Mai mergeam însă la mătușa mea, care avea curte mare: avea Mamalita (așa îi spunem mătușii) niște flori cățărătoare mari, mov! Le caut din priviri și acum, prin curțile vechi din Iași și rar le mai găsesc! Mai târziu, când aveam 12-13 ani, ne-am mutat la curte. Și de atunci încolo am avut flori frumoase și afară, și înăuntru! Revenind însă la apartamentul nostru, am apreciat, încă de mică, faptul că la noi în sufragerie, pe televizor sau pe masă, erau mereu vaze cu flori. Le aducea tata sau le cumpărau de la piață din apropiere mama și bunica, nu mai știu: cert e că de mică am învățat că un strop parfumat și colorat de natură vie însuflețește un spațiu, o casă! E o lecție importantă: lucrurile mărunte, care îți creionează însă preferințele, caracterul, dorințele de mai târziu contează mult!

Care, în accepțiunea ta, sunt cele mai „mofturoase” plante și necesită cea mai mare îngrijire?

Experiență mea în domeniul floristicii este în zona evenimentelor (nunți, botezuri) și în zona buchetelor de oferit,  nu pot spune că am o expertiză în privința plantelor de interior sau de exterior, de pildă. Îți pot spune, însă, ce flori le consider eu a fi cele mai pretențioase, dintre cele pe care le folosim la evenimente. Uite, de pildă, mă refer la două dintre preferatele din toate timpurile ale mireselor: frumoasele anemone și grațiosul ranunculus; sunt flori înrudite, din familia Ranunculaceae. Au tulpină foarte fragilă, ca un tub. Se lucrează cu mare grijă cu ele. Avem grijă mereu într-un buchet, de pildă, ca fluorescența lor să fie mereu deasupra a celorlalte flori, fiindcă au petalele foarte fragile. De multe ori, în pachetele în care ne vin din Olanda, sunt exemplare ce au capetele rupte. Au tendința de a se apleca și se înarmează ca să stea drepte și ca să le modelăm poziționarea după cum ne dorim, în buchete, în aranjamente. Și, pentru că suntem în plină vară deja și am în continuare cliente ce le solicită, trebuie să menționez că sunt flori ce se găsesc la bursa din Olanda de la sfârșitul lui septembrie până la mijlocul lui mai. Dacă nunta voastră este în iunie-iulie-august, nu se găsesc; vă vom propune însă niște variante similare ca stil&formă. Mai fac o singură referire la o altă floare vedetă la nunți și una dintre preferatele mele și anume hortensiile – ca flori tăiate, sunt mari iubitoare de apă și nu se comportă bine în exterior, în bătaia directă a soarelui, în lunile iulie-august. Avem, bineînțeles, soluții și tehnici de a lucra cu hortensiile și cu orice alte flori aparent dificile: aici intervine în lucru experiența și tehnica floristului. Cu persoana potrivită alături, care să știe să ofere și cele mai bune propuneri personalizate, dar și să gestioneze optim partea de floristică, micile dificultăți nu se simt de partea cealaltă, a clientului.

Alina, sunt ani de când te găsim printre flori, și totuși cum ai ajuns totuși să lucrezi cu ele?

În 2013 a încolțit în mintea mea ideea de a avea o agenție de nunți, care să ofere pe piața din Iași servicii integrate de wedding planning, de floristică și de design de eveniment. În noiembrie 2013, am deschis Magenta Events. De ce nunți? Lucrasem anterior la un mare hotel din Iași drept consilier de vânzări/organizator de evenimente (la Hotel Unirea). O mare parte din aceste evenimente erau nunțile. M-a atras domeniul, m-am văzut făcând asta mereu, pe cont propriu. Dacă pe partea de organizare știam că am o experiență, știam „cu ce se mănâncă”, pentru latura de floristică am pornit de la 0. Eu mizam pe wedding planning mai degrabă decât pe floristică: primii 5-6 ani de lucru mi-au arătat că invers stăteau lucrurile în piață efectiv. În 2013 era devreme pentru wedding planning în Iași, însă floristică de eveniment și design-ul de eveniment abia înfloreau, la standardele dorite de mirii ce căutau altceva. Pe atunci, nu existau multe cursuri de floristică. Nu știam dacă am sau nu talent, dacă pot sau nu să învăț să lucrez cu florile. Efectiv, am cerut sfatul unei doamne ce avea o florărie, doamna ce ulterior mi-a devenit prietenă și mentor și unul dintre cei mai buni floriști din țară – doamna Adina Dancianu de la Florăria Rosalia. La ea, în fostul sediu, am pus mâna prima dată pe flori și am făcut primul aranjament. Eu cumpărasem niște sfeșnice superbe aurii și aveam de gând să le folosim mult la evenimente (ceea ce am și făcut și facem și acum, încă sunt cerute) – dar nu știam să lucrez pe ele. Știam, însă, exact că voi merge mult pe culori țări în evenimentele Magenta Events, știam că voi folosi des cele mai prețioase flori. Și, din momentul în care doamna Adina, un om experimentat dornic să-mi spună adevărul (oricare ar fi fost el, eram pregătită și pentru “ceva de rău”) – mi-a spus că sunt foarte bună nativ, că pot face asta, că am instinctiv un simț estetic și abilități tehnice (habar nu aveam că le posed deja!), din acel moment am prins elan. Am exersat mult, mult timp. Încercări, repetări, greșeli, reușite. Atenție: până la a lucra pentru un client! A urmat o ședința foto tip styleshoot wedding – în care am prezentat 4 variante/4 direcții decorative pe care eu le vedeam a fi prezentul și viitorul nunților; cred că a fost prima ședință foto profesională din Iași de acest tip. Am lucrat atunci cu Bogdan Săndulescu. Acestea au fost primele mele poze de portofoliu! Cu acest portofoliu, cu dotări premium și cu multă încredere în mine și în visul meu, am pornit la drum. Nu pot să înțeleg, de asta, ușurința pe care o au unii colegi noi de breaslă în a arată pozele altora ca portofoliu, cu textul “toți am făcut așa la început”; nu e adevărat. Oamenii serioși nu au pornit așa! Au investit mult în ședințe foto, în lucru, în încercări până la reușite și-n perfecționarea tehnicii înainte de a lucra efectiv pentru clienți. Și, crede-mă, de atâtea ori am văzut poze furate efectiv cu munca altora din străinătate sau chiar din țară (poate oamenii din afara domeniului nu își dau seama, dar noi, cei vechi și experimentați, mereu la curent cu ce e nou în zona noastră, știm!) – încât nu am cum să investesc ușor încredere în cei ce procedează astfel.

Povestea ta profesională nu s-a scris pe nișa în urma căreia ai obținut o diplomă de specializare. Ai terminat Jurnalismul. Împăcată sau nu cu alegerile tale în viață legate de carieră?

Revenim, grație întrebării tale, la ideea de educație, de baze sănătoase în formarea cuiva. Eu am absolvit, în 2006, Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării, din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Am fost dintotdeauna un om al cuvintelor, o persoană căreia îi este ușor să se exprime, mai ales în scris.  Când am terminat liceul – secție de Matematică Fizică, Liceul Cuza Vodă din Huși – ca o continuitate cumva așteptată era îndreptarea mea către un domeniu tehnic sau către Medicină. Timp de jumătate de an m-am și pregătit în această direcție, asta până când mi-am dat seama că drumul meu în viață ține mai degrabă de cuvinte, de comunicare, de creativitate. Simțeam că sunt domenii al viitorului și cred că am avut dreptate. În facultate ni s-au cimentat bazele unei culturi generale sănătoase, baza de care, spun eu, orice jurnalist are nevoie. Am trăit din plin studenția în Iași. Asta s-a tradus prin calificative variate și variabile în timpul anilor de studiu. Uneori excelam, alteori deloc. Sunt mândră și acum însă că la disciplină “Discurs Jurnalistic”, a profesorului și mentorului multora dintre noi, domnul Daniel Condurache, am luat 10; era o notă foarte rară, să știi, doar 4 din 80 de studenți în acel an au luat-o. După terminarea studiilor, am profesat în domeniu. Și cred că nu e de mirare că am lucrat într-o zonă a jurnalismului inedită pe atunci, atât de potrivită mie: lifestyle & shopping. Am fost redactor și apoi director editorial al revistei MallMania, editată la Iași de doi tineri antreprenori, Alex&Raluca, în parteneriat cu mall-urile din rețeaua Iulius Group. Era o revista glossy, în paginile căreia găseai interviuri cu vedete, rubrici și shooting-uri de modă, de lifestyle, de cumpărături, de călătorii. Timp de 4 ani am lucrat acolo și mi-a plăcut mult, am fost omul potrivit la locul potrivit. Și după aceea,  abilitățile de comunicare, native și dobândite în timpul studiilor de specialitate, mi-au fost de folos, indiferent de domeniul în care am activat. Și acum simt că am făcut alegerile potrivite și că am intuit bine, la 18 ani, ce mi se potrivea cel mai bine mie, la ce capitole pot și excel, dar și învață cu toată inima.

De câte ori ți-ai zis că vrei să obții experiență și în acest domeniu?

Prima dată a fost atunci, când am schimbat radical macazul viitorului meu, alegând o facultate total diferită, că profil, față de direcția studiilor liceale. „Mâncam” matematică și fizică pe pâine; și am ajuns în scurt timp să „mănânc” gramatica limbii române, să alerg prin oraș lunea după știri. Apoi, după ce s-a încheiat etapa revistei MallMania, am știut că nu vreau să continui într-o altă direcție a jurnalismului, mie nu mi se potrivea redacția unui ziar, de pildă. Așa că am vrut să învăț altceva, dar tot alături de un brand mare, de un nume de vârf în noul domeniu în care voiam să întru – cel al organizării de evenimente și al pieței hoteliere din Moldova. Timp de un an și jumătate, la Hotel Unirea am prins fiorul nunților, efectiv. Când am lansat agenția Magenta Events, așa cum îți spuneam, eu credeam că mă voi axa mai mult pe wedding planning și mai puțin pe decor&floristică; or, începuturile au fost exact invers și am muncit să am expertiză și să cresc în domeniul acesta. În paralel, timp de 8 ani, ca un hobby, am fost membră la un club prestigios de public speaking&leaderdship, Toastmasters Iași: mi-am dorit să învăț serios să fiu un foarte bun orator și un foarte bun lider și, dacă tot voiam un hobby care să mă deconecteze de la nunți&floristică, mi-am ales unul care să mă ajute să am noi expertize. Apoi, mi s-a oferit oportunitatea de a preda cursuri de wedding planning; am vrut (și fostele cursante de-ale mele spun că am reușit) să fiu un profesor bun. M-am pregătit bine pentru asta. În acest moment investesc în a-mi crește cunoștințele și abilitățile, într-un domeniu conex muncii mele de 10 ani și brand-ului meu: îmi doresc să fiu din ce în ce mai pricepută în zona de online, în social media. E important să știi când trebuie schimbată direcția și, dimpotrivă, când trebuie păstrată cea actuală și doar dezvoltată în mai multe  zone. Or, asta fac acum.

Magenta cum a luat viață și de când te asociezi cu brandul pe care l-ai fondat?

Magenta Events este „copilul meu” care face anul acesta 10 ani. Aveam 30 de ani când am deschis agenția, în noiembrie 2013 și, iată-mă, la 40 sunt cea căreia cei mai mulți colaboratori, miri, parteneri, ba chiar prieteni și apropiați îi spun “Alina de la Magenta”. Sunt conștientă de importantă unui brand bun, clădit în timp. Am fost de la început conștientă că voi crește frumos în acest domeniu, alături de agenție și odată cu dezvoltarea industriei evenimentelor private din România. Nu-i de mirare că ambele mărci amintite mai sus sunt mărci înregistrate, protejate din punct de vedere intelectual. Am ales o agenție serioasă ca partener în această direcție – Protect Mark. Cât despre asocierea persoanei mele fizice cu cea a persoanei juridice – a fost una firească încă de la început. Valorile agenției sunt cele în care și eu, și clienții mei credem: atenție la detalii, rafinament, pasiune, seriozitate, perseverență. Omul din spatele agenției a fost mereu, de fapt, cel aflat mereu în față. Cât despre nume: am ales „Magenta” pornind de la CMYK (Cyan-Magenta-Yellow-Black) – un model de culoare folosit în tipărirea color. Voiam să existe undeva trecutul meu și formarea mea de jurnalist. În plus, magenta e o culoare puternică, ce place și femeilor, dar și bărbaților; e un nume ușor de reținut. Și mi-s un pic mândră (ori un pic mai mult) să știu că mulți dintre cei ce se gândesc la această culoare o asociază imediat cu mine. Uite, chiar astăzi am primit cadou o rochie superbă de la prietenă noastră Teona – o rochie magenta de toată frumusețea!! Un gest ce mi-a bucurat sufletul!

Se spune că mâncarea cea mai bună este cea în care se pune dragoste, dar florile care țin cel mai mult, ce trebuie să primească ca să reziste?

Îngrijirea corespunzătoare, din momentul recoltării lor, până la transport, depozitare, condiționare, curățare, păstrare, hidratare, vitaminizare, până în cel al lucrului efectiv cu ele. Și aici vorbesc despre folosirea tehnicilor corecte, astfel încât rezultatul final să fie și plăcut ochiului, dar și rezistent. Bineînțeles, în măsura în care putem vorbi despre o viață lungă în cazul unor lucruri care tocmai prin efemeritate ne topesc sufletul: florile.

La fel ca în modă și design, presupun că și în lumea aranjamentelor florale există tendințe. Care sunt cele mai la modă flori în prezent?

În fiecare an apar, într-o viteză amețitoare, noi și noi tendințe, grație (sau “din cauza” căci nici eu nu știu dacă e de bine sau de rău) social media. Pinterest, Instagram, reels-uri , Tik Tok – totul contribuie la o abundență de informații. Este greu pentru miri, de pildă, să cearnă din această mare de noutăți ce să preia pentru nuntă lor și ce nu. Aici intervine wedding planner-ul, designerul sau floristul de eveniment. Și nu, aceste roluri și aceste meserii nu sunt întotdeauna congruente. Ei bine, anul acesta, aș alege cinci noutăți în care cred (pe care le văd a avea potențial în piață de profil și în următorii 2-3 ani): 1. Flori într-o cromatică mai îndrăzneață, culori tari; și nu mă refer doar la paleta cromatică din jurul Viva Magenta, culoarea anului 2. Gypsophilla sau floarea miresei, albă sau colorată, folosită în creații monoflorale sau în combinație cu trandafiri ori cu orhidee Plalaenopsys 3. Garoafele au un revival major (mie întotdeauna mi-au plăcut și le-am încorporat în design-ul floral) și le vom vedea tot mai des folosite în buchete de mireasă și la butonierele mirilor 4. Florile de la producătorii locali câștigă teren; eu una am ajuns să lucrez cu mult mai mulți furnizori români de flori față de acum 3-4 ani 5. Se renunță treptat la aranjamentele florale în burete, câștigând teren tehnicile no foam.

Ești înclinată spre aranjamente diafane și romantice, dar cât contează părerea ta, a specialistului, și cât a clienților când e vorba de un eveniment?

În fixarea felului în care va arăta decorul unui eveniment, lucrurile de la care pornesc și la care îmi răspund și îi ajut și pe ei să își răspundă sieși este: cine sunt clienții, ce își doresc ei. Apoi, luăm în calcul unde este evenimentul, decorul și specificul sălii&locației deja alese. În funcție de aceste lucruri, dar de dată evenimentului, specialistul face propunerile cele mai potrivite din punct de vedere al design-ului floral de eveniment. Se ține cont și de buget – pe care, contrar opiniei unor clienți, chiar e bine să îl comunici real specialistului, ca să îți poată într-adevăr face propunerile cele mai potrivite. Nu e de ajutor un plan de lucru ce presupune un buget foarte mare, acolo unde, de pildă, bugetul este mediu. Este foarte importantă buna comunicare între părți și încrederea clientului în furnizorul ales pentru evenimentul său. Eu zic așa: dacă m-au ales pe mine, atunci știu că pot avea încredere în ceea ce le propun.

Sunt mulți floriști pe piață. Cu ce te diferențiezi de ei?

Îți spuneam mai devreme că meseriile de wedding planner, designer de eveniment și florist nu sunt întotdeauna congruente. De cele mai multe ori, vorbim despre 3 persoane distincte implicate economia unei nunți, de pildă. Ei bine, “Alina de la Magenta” este 3 în 1! Expertiza mea reală în toate cele trei direcții poate fi folosită simultan sau separat, în funcție de necesitățile și de bugetul clienților. Dacă e să mă refer strict la meseria de florist și strict la vizual: fiecare dintre colegii mei ce a muncit mult și serios în domeniu are o tușă personală, recognoscibilă în creații. Și eu am una și mă bucur când oameni faini rezonează cu ea, când simt o emoție. Așa ajungem să colaborăm.

Ce ai schimba în domeniul acesta? Poate opulența exagerată?

Eu nu cred în „prea mult” sau în „prea puțin”. Cred în „ceva frumos, potrivit ție”. Un design poate fi opulent în ochii unora, dar măreț și special în ochii altora. Și viceversa e valabilă. Deci nu, nu aș schimba un stil decorativ în defavoarea altuia, ca direcție generală. Oscilez între a scrie sau nu negru pe alb ce aș schimba (din dorința reală de a nu îmi deranja o mare parte a colegilor de breaslă): dar, iată, scriu! Aș vrea să văd mai multe flori naturale la nunți! Eu cred că 3 flori naturale în niște văzute mici pot arăta mai bine decât o roată de flori artificiale pe ditamai suportul. Dar, iarăși mă întorc la ce am afirmat mai sus: e mai important ce cred eu sau ce cred oamenii în cauză? Până la urmă, oamenii aleg ce li se potrivește mai bine! Și aici e frumusețea acestui domeniu minunat și dinamic în care activez: ai de unde alege! Bucuria mea este că am mulți oameni ce rezonează cu mine, cu valorile și cu stilul meu și ale agenției mele: le mulțumesc și le sunt recunoscătoare! Este loc sub soare pentru toată lumea, bine mai spunea bunica mea!

Mulțumesc, Ema, că mi-ai dat ocazia să le împărtășesc atâtea lucruri despre mine cititorilor! Și închei cu un ultim gând, pentru aceștia, un îndemn de final: încercați, pentru o săptămâna măcar, să aveți zi de zi flori acasă, undeva la vedere! Orice flori vreți, de unde vreți! Să îmi spuneți apoi (mă/ne găsiți în social media ușor) dacă v-ați simțit sau nu, în anumite momente, mai veseli, mai relaxați, grație lor!