Ionuț Stancovici a renunțat la o carieră în finanțe pentru a se dedica clubului sportiv pe care l-a înființat din dragoste pentru caiac. Practică din vremurile copilăriei sale sport, deși niciunul nu l-a inspirat atât de tare precum caiacul. Prin ceea ce face, simte că se menține viu și se hrănește sufletește.
Nu vrea să treacă timpul pe lângă el fără să lase urme. I-a fost însămânțat în interiorul familiei că în viață trebuie să țină cont de un set de valori și astfel nu se abate de la acestea. Pe când unii aleargă după onoruri și faimă, el se apleacă asupra copiilor care provin din medii vulnerabile, ori asupra persoanelor cu dizabilități.
Clubul Caiac SMile în 2022-2023 și-a propus să pună 1000 de persoane cu probleme motorii pe schiuri. Echipa formată din monitori cu dizabilități, asistenți medicali și kinetoterapeuți va stabili și asigura un program de inițiere în schi adaptat dinamic, stimulant și competitiv, precum și asistență și suport fizic și moral. Formularul de înscriere încă este deschis, dar până atunci omul din spatele clubului a făcut împărtășiri pentru Matricea Românească.
Să-l cunoaștem!
Ionuț, când te-ai întâlnit prima dată cu sportul și când ți-ai oferit ocazia de a avea un „date oficial” cu el?
Practic sport de mic copil. Nu cred că există activitate sportivă pe care să nu o fi încercat, dar niciunul dintre sporturile practicate nu m-au captivat la fel de tare precum caiacul.
Aveam 20 și ceva de ani când am văzut un grup de băieți care treceau caiace de slalom de cealaltă parte a malului. Am lăsat tot ce am făcut și am alergat spre ei să îi întreb de echipament și de sport. Nu mai văzusem niciodată un caiac până atunci. Am stabilit o întâlnire cu ei. Voiam să mă ducă pe rău cu ei să îmi facă o demonstrație și să mă lase să încerc, să văd dacă îmi place. Le-am spus că dacă mă atrage vreau să cumpăr un caiac de la ei. Și așa am ajuns să am primul contact cu acest sport. Nu știam sa îl controlez foarte bine. După 3 ore în care m-am chinuit și m-am luptat mai mult decât să mă bucur de experiență, în timp ce băieții râdeau de mine, am ieșit din apă și le-am spus: „Vă mulțumesc frumos, vi-l cumpăr” fără să știu, câțiva ani mai târziu, urma să câștig campionate la caiac și să antrenez lotul României de Caiac Slalom și Extrem.
Ce îți dă ție frumos pentru suflet și minte sportul?
Sportul îmi oferă tot. Acum câțiva ani am aflat că sufăr de hernie. În ciuda a ceea ce mi-au zis medicii, am continuat să fac sport și acum simt că nu mai pot să mă opresc, pentru că sportul mă menține tare și nu îmi dă voie să îi cedez acestei condiții. Pentru suflet și minte, mă ajută să mă controlez, să îmi redresez mintea. E singurul mod prin care să mă liniștesc când simt că sunt tulburat și care îmi dă imaginație și mă încarcă atunci când simt că sunt epuizat.
Care este proiectul asociației Caiac SMile și ce se întâmplă sub egida acestuia?
Sub semnătura Caiac SMile au fost și vor fii multe proiecte mari și de impact. Proiectul principal sub care se află toate este acela de a crea sportivi și oameni puternici care știu să se adapteze oricărei situații indiferent cât le permite condiția lor fizică sau psihică, fapt pentru care am început să lucrez cu oameni cu dizabilități.
Cine a fost prima persoană care te-a sprijinit când ai decis să îți deschizi un club sportiv?
Familia și în special sora mea au fost un sprijin imens în momentul în care m-am decis să fac acest pas, și încă sunt.
Ușoară sau grea a fost reorientarea profesională?
Foarte ușoară. Odată ce mi-am dat seama care este scopul și misiunea mea în viață, nimic nu m-a mai putut opri din a merge pe drumul pe care l-am găsit.
Și dacă tot am pomenit de carieră, ce te recomandă diplomele de studii și unde ți-ai lăsat amprenta? În ce domenii de lucru?
În prima parte a vieții mele academice am studiat și am activat în domeniul bancar, aproape 11 ani. După 2018 când mi-am înființat asociația am început să studiez domeniul sportiv mai de aproape și mai serios. Am făcut facultatea de sport într-un final, după alte două facultăți terminate și diverse cursuri de formare și perfecționare în caiac, schi, antrenorat și arbitraj.
Au fost voci pe lângă tine care nu te-au încurajat să părăsești domeniul financiar de lucru pentru un club care, inițial, era doar o idee?
Nu, deoarece nu am avut influențe negative lângă mine. Toți oamenii care mi-au fost alături m-au sprijinit și m-au încurajat. Iar cei care nu au crezut în mine, s-au pierdut pe drum. Puterea mea și credința mea în ceea ce fac au selectat singure persoanele care trebuiau să rămână lângă mine pe noul meu drum.
Te-ai aplecat asupra copiilor care erau crescuți de statul român sau cei care proveneau din medii vulnerabile. Cum de?
Am văzut cât bine fac prin proiectele clubului meu și câtă bucurie le aduc copiilor taberele noastre de schi și caiac în natură. Orice copil are nevoie de terapia asta frumoasă prin care să creeze și să se bucure de apă, nisip sau zăpadă așa că am hotărât să oferim această bucurie și celor mai dezavantajați, care nu își permit sau nu prea sunt scoși din centre.
Dar de la ce întâmplare a plecat și ideea de a lucra și cu cei care poartă dizabilități locomotorii?
Ideea asta mi-a venit în cap într-un mod în care multora le este greu să înțeleagă pentru că eu nu am avut nicio interacțiune fizică sau nici măcar nu îi vedeam pe stradă pe acești oameni. Asta până m-am uitat întâmplător la un film, în care soldații întorși din misiuni, care ajungeau în scaun rulant în urma accidentelor de pe front, au încercat caiacul odată întorși din misiune. Vorbeau atât de frumos despre sportul care îmi era atât de drag mie.
Spuneau că e singurul sport pe care îl practicau și se simțeau din nou normali. Odată ce se puneau în caiac, nu le mai vedea nimeni dizabilitatea pentru că erau băgați în caiac de la brâu în jos. Povestea lor m-a inspirat să fac și eu asta și am început să studiez și să mă interesez cum pot să pun o persoană din scaun rulant în caiac.
Care e diferența din a învăța pe cei care sunt pe două picioare și cei care sunt pe patru picioare?
Nu văd o diferență prea mare între cei cu probleme și cei fără. Eu îi privesc pe ei din perspectiva unui antrenor, îi văd pe toți sportivi. Mă concentrez pe lucrurile pe care ei pot să le facă, nu pe cele pe care nu pot să le facă. Dacă nu poți merge pe picioare, te pun să mergi în mâini. Lucrând cu ei, mi-am dat seama că ei chiar de asta au nevoie, să fie văzuți pentru ce sunt capabili să facă. Mulți dintre sportivii mei în scaun duc viață mai activă decât cei care sunt sănătoși, pentru că totul pornește de la mentalitatea și de la voința de a trece peste orice obstacol pentru a învăța un sport nou.
Îți trebuie curaj ca instructor să lucrezi cu persoanele cu dizabilități sau de ce ingrediente ai nevoie ca să te apleci asupra lor și să-i integrezi în acest sport?
Dacă mă întrebi pe mine, ai nevoie de curaj pentru orice noutate pe care îți dorești să o faci. Curajul e important , dar nu mai important decât răbdarea, compasiunea și nebunia de a crede că orice lucru care nu s-a mai realizat până acum nu este imposibil.
De unde atâta bunătate în tine, Ionuț?
De unde am și puterea, de la Dumnezeu.
Ai văzut bunătate și la oamenii de lângă prin faptul că ai avut nevoie de sprijin pentru a cumpăra scaune pentru persoanele cu dizabilități? Cum ai simțit tu asta?
Orice ajutor pe care îl primesc din partea oricui este foarte important și mă bucură enorm de mult. De la partenerii care se implică financiar, până la oamenii de pe pârtie care sar să ne ajute dacă văd vreun monoschi căzut. Faptul că alți oameni rezonează cu misiunea mea și au în ei puterea și voința de a face bine celor din jur îmi dă energie pentru a continua să fac ceea ce fac și siguranța că proiectele Caiac SMile vor continua să se multiplice și să se extindă peste tot în țară.
Simți că România este pregătită să sprijine din toate punctele de vedere sportivii cu dizabilități? Sunt sprijiniți cei în această situație? Există accesibilitate?
Eu zic că lucrurile merg spre bine. Nu stau să mă uit spre ceea ce nu se face la noi sau nu e accesibil pentru noi. Eu îmi cresc sportivii să se adapteze oricăror condiții. Dacă nu au lift sau rampă, vreau să fie destul de puternici să coboare sau să urce în cărucior scările. Toți sportivii mari și de succes au început cu ce au avut indiferent de condiții. Cu cât ei devin mai tari și mai vizibili, se autosesizează cei responsabili pentru locațiile în care ei merg. Pentru asta ei trebuie să aibă curajul de a ieși afară. Pentru ca lumea să îi ajute, trebuie mai întâi să îi vadă.
