Flavian Georgescu este cunoscut ca fiind antrenorul olimpicilor matematicieni. Se perindă în jurul acestei discipline a științelor exacte de când era la rându-i elev, la vârsta celor pe care-i pregătește acum, iar de atunci nu s-a dezis de ea. Merge la braț cu ea zilnic și consideră că pasiunea pentru cifre și operațiuni matematice i-a dat sens în viață.

Culmea, în pofida faptului că a fost curtat de universitățile de peste hotarele țării noastre, a ales să vorbească inima în locul rațiunii și să rămână o revelație în sistemul nostru de educație. Face performanță la noi, sperând ca niciodată să nu ajungă să-și reproșeze că nu a luat hotărârea în viață de a îmbrățișa cariera într-un alt stat.

Se apleacă în fața elevilor care aduc fală României noastre, punând împreună țara în top odată cu rezultatele foarte bune pe care le obțin împreună. Mărturisește că nu are grad de comparație mulțumirea pentru propriile sale rezultate cu bucuria pe care o simte pentru reușitele elevilor săi. „Cea mai mare răsplată a muncii mele este să văd că elevii mei sunt fericiți pentru rezultatele lor”, adaugă Flavian Georgescu.

Flavian, porți același nume ca fratele meu. Ce semnifică pentru tine? Unde te-a purtat acest nume?

Numele meu deja a căpătat o semnificație dublă de când pe băiețelul meu l-am botezat Flavius. Este numele care mă definește și pe care l-am purtat cu mândrie mereu.

Cum te vezi prin propriii ochi?

Mă văd o persoană obișnuită din toate punctele de vedere. Deși sunt conștient că viața mi-a oferit multe daruri și mă simt recunoscător pentru asta, nu pot decât să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot și să dau vina pe El pentru toate aceste reușite. Sincer, nu spun asta din modestie sau din dorința de a părea altfel. Chiar asta simt și așa îmi trăiesc viața. Îmi iubesc și îmi respect semenii, prietenii, colegii.

Iubești matematica. Guvernezi în jurul ei. Așa a fost dintotdeauna?

Da! De când am reușit să prind gustul adevăratei matematici, a început o mare poveste de iubire între noi. De fiecare dată când am învățat un lucru nou, am avut sentimentul că doar îmi reamintesc acele concepte, dar că le știu de undeva de multă vreme. Nici acum nu îmi explic această senzație. Matematica nu este ceea ce pare și mi-aș dori ca, mai ales elevii din ziua de azi, să descopere în număr cât mai mare frumusețea acestei discipline.

Ai fost olimpic, iar la rându-ți pregătești olimpici. Cât de mare să fie mulțumirea?

Nu se compară mulțumirea pentru propriile mele rezultate cu bucuria pe care o trăiesc pentru reușitele elevilor mei. Cea mai mare răsplată a muncii mele este să văd că elevii mei sunt fericiți pentru rezultatele lor. Motivul pentru care am rămas în România a fost șansa să dăruiesc și eu cât de puțin din ce pot pentru a vedea cum, an de an, vârfurile generațiilor noastre aduc fală țării.

Care sunt gândurile pe care le transmiți elevilor înainte de o sesiune de concurs?

Câteodată discuțiile mele cu ei înainte de o competiție pot ajunge să dureze două-trei ore. Sunt doi mari factori decisivi în ceea ce privește rezultatul unui olimpic într-un concurs și anume informația și componenta psihologică. Informația o primim zi de zi la școală și acumulăm cunoștințe. Însă de componenta psihologică cine se ocupă?! Sunt elevi care știu o matematică grozavă, însă niciodată nu obțin rezultatele pe care le-ar merita. De aceea, personal, lucrez multe ore cu ei tehnici și metode care să eficientizeze progresul lor. Olimpiada trebuie să reprezinte consecința pasiunii lor pentru matematică și nu un scop în sine. Abia atunci se va diminua stresul și vor da tot ce au ei mai bun în concurs.

Care este portretul elevilor tăi?

O întrebare după sufletul meu. Lucrez cu elevii mei ani de zile sute de ore de pregătire. Din prima zi le transmit următorul lucru: „Ferească Dumnezeu ca lumea să vă valideze doar după rezultatele de la olimpiade. Voi trebuie să fiți în primul rând oameni, să aveți valori morale, să vă dezvoltați din toate punctele de vedere, să faceți și un sport și o oră de muzică, să ieșiți cu prietenii, să faceți absolut toate lucrurile necesare aferente vârstei astfel încât să terminați școala fericiți și împliniți, pregătiți cu demnitate pentru viața de adult.”

În mare parte, așa îmi văd eu propriii elevi.

Coincid planurile de când erai mic cu cele din prezent?

Când eram mic aveam diverse planuri. Ba îmi doream să devin medic, ba cercetător, ba cântăreț, o groază de lucruri aveam în cap. Dar sunt convins că am luat cea mai bună decizie privind meseria mea.

Cu ce valori ai plecat la drum în viață însușite în sânul familiei?

Sunt câteva principii la care țin foarte mult și anume să fii bun cu semenii tăi, să le dai o mână de ajutor atunci când au nevoie, să dăruiești din ce ai tu atunci când ai ocazia, să iubești, să aduci bucurie pe chipurile celor din jur, să fii onest, cinstit și să muncești. E important să muncești fără să te gândești la ce obții în schimb. Dacă lucrezi și dai ce ai tu mai bun, în consecință vei fi și răsplătit. Toate aceste valori morale le-am deprins de la bunicii mei. Ei m-au crescut cu atâta dragoste și sunt pentru mine părinții mei și mai mult decât atât.

Și apropo de familie, ești singurul din familie care a luat calea învățământului?

Nu, soția mea este ca și mine cadru didactic. Acest lucru este de mare folos pentru amândoi. Toate proiectele mele și deciziile importante le luăm împreună. De cele mai multe ori ea vine cu idei excelente la care eu poate nu mă gândeam. Dragostea față de elevi este o caracteristică a noastră comună. Ea este motorul meu și îi mulțumesc pentru toată susținerea. Fără ea alături nu aș fi putut avea atâtea performanțe.

Cu toții avem modele pe care le urmăm, exemple după care ne ghidăm. Tu pe cine ai luat drept reper?

Au fost multe persoane importante în viața mea care m-au influențat mult în carierea matematică. Îmi doresc să îi enumăr. Aș începe cu doamna profesoara Maria Asimionesei, profesoara mea din gimnaziu care mi-a dat startul în matematica de performanță, apoi toți profesorii mei de la Liceul Teoretic Internațional de Informatică din București, profesorii Facultății de Matematică de la Universitatea din București și conducătorul meu de doctorat domnul profesor Radu Miculescu, care m-a susținut enorm în toată această activitate. Domnul profesor Radu Gologan a coordonat lotul în toată perioada în care eu am fost elev și m-a ajutat foarte mult. În prezent, aș vrea să accentuez o situație pe care special am lăsat-o la final. Actualul coordonator al lotului de matematică este domnul Conf. Univ. Dr. Cătălin Gherghe. Dumnealui a fost unul dintre cei mai reprezentativi profesori ai mei din facultate. Acum, suntem amândoi implicați în lumea olimpiadelor. Pentru mine este o onoare, mai ales că prin implicarea sa a adus atât de multe schimbări majore pozitive în acest domeniu. Îmi aduc aminte că un coleg de al meu mă întreba de ce sunt singurul care îi vorbește cu dumneavoastră. Răspunsul meu a fost unul singur, pentru mine profesorii mei au fost si vor rămâne mereu la loc de cinste. Ori pentru mine, domnul Gherghe va rămâne mereu Domnul Profesor.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale profesionale? Ai fost mereu celor de la ICHB?

Da. Mereu am lucrat la ICHB. A fost locul în care mi-am descoperit pasiunea de a antrena olimpicii. ICHB este instituția care m-a invitat și m-a primit cu brațele deschise ca elev și apoi ca profesor. Nu o să uit niciodată momentul în care am fost invitat de către ICHB să predau o lecție pe vremea când eu eram elev, iar apoi acei copii și-au dorit ca eu să le fiu profesor mai departe. Acela a fost un moment decisiv în cariera mea. De atunci am simțit că menirea mea este să le ofer și celorlalți din ceea ce am învățat eu.

Ce signifianță are ICHB pentru tine? Ce ți-a dat frumos pentru suflet?

ICHB reprezintă a doua mea casă. Este locul în care eu m-am format profesional. Asta spune tot. Este locul în care olimpicii găsesc deschiderea și aprecierea pentru a face performanță. ICHB promovează valorile societății, iar acesta este un punct comun dintre mine și instituție.

Cum e să trăiești tot cu un cadru didactic alături?

Este un mare avantaj să ai lucruri profesionale în comun cu partenerul de viață. Focusarea noastră către educație ne ajută enorm în creșterea copiilor noștri. Mereu ne facem planuri și suntem într-o continuă mișcare.

Ai trăit vreodată cu îndoiala că România nu este potrivită pentru tine și că ai vrea să îi treci granițele? Ce te-a oprit să nu o faci?

Niciodată nu am vrut să plec din România. Mereu am simțit că aici este locul meu și că pot să fac ceva util pentru țara mea. Îmi este ciudă când văd câte oportunități putem exploata în zona educației, dar, din păcate, nu se întâmplă nimic de atâția ani. Îmi este ciudă când văd atâta nedreptate, atâta invidie. De multe ori, dacă faci ceva bine, aproapele tău vrea să te dărâme. Dar trăiesc cu nădejdea că ne aflăm într-o continuă dezvoltare.  Oricum, peste câțiva ani voi trage linie și voi constata dacă a meritat să fac tot ce am făcut aici în România. Sper din tot sufletul ca răspunsul să fie DA.

Și pentru că elevii contează și sunt viitorul nostru, de unde ar trebui să înceapă schimbarea în educație ca să fie mai bine?

Schimbarea în educație se poate face treptat, cu pași mărunți, dar din multe direcții. Și sper să demarăm mai repede acest parcurs. E nevoie de profesori dedicați. Acești profesori vor exista dacă vor fi și stimulați. E nevoie de cursuri de formare pentru aceștia. Problema e mult mai complicată. De asemenea, părinții au un rol extrem de important în formarea copilului de mic și în cum este educat să privească școala, cadrele didactice, colegii. Trăim într-o societate unde sunt promovate în mare parte non-valorile. Dacă asta văd mereu copiii noștri la televizor, asta vor și ei să ajungă în viață. Însă noi, oamenii de acasă, suntem cei care încurajăm astfel de publicitate prin audiența noastră. E complicat, dar se poate, atâta timp cât cei care au putere, o folosesc cu atașament față de oameni și cu asumarea responsabilității.

Ce le promiți elevilor tăi? Dar copiilor tăi de acasă?

Cel mai important lucru pe care îl transmit elevilor mei și copiilor mei este dragostea și susținerea mea necondiționată. Iubirea este o nevoie fundamentală a oricărui om, mai cu seama a oricărui copil. Performanța nu se face cu frică. Poate vor fi multe persoane care mă vor contrazice cu exemple de rezultate mari obținute sub teroarea antrenorului/profesorului. Da, așa este, dar acestea sunt rezultate de moment. Haideți să ne uităm ce adult va deveni un copil după ani de performanță trăiți într-o continuă anxietate! Acolo sunt cu adevărat tragedii. Motivația copilului trebuie să fie intrinsecă, iar noi, profesorii împreună cu părinții, putem să îi facem pe copii să își dorească ei cu adevărat să performeze. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fim fermi și că nu trebuie să le arătăm elevilor că există consecințe negative dacă nu ne facem treaba și că regulile trebuie respectate.

Cu ce gând pleci în fiecare zi la școală?

Cu gândul de a fi mai bun decât ieri și cu gândul de a aduce un plus elevilor mei. Indiferent cât de obosit sunt într-o zi, mă motivează două lucruri să îmi duc munca la bun sfârșit și anume bucuria de a sta toată ziua lângă elevii mei și fericirea maximă că seara când vin acasă îmi strâng în brațe familia.

Animată de gândul unei viitoare cariere muzicale, Alina a decis să urmeze Liceul de Arte „Hariclea Darclée” din Brăila. Instrumentul căruia i-a dedicat clipe bune de muncă și exercițiu a fost pianul. Mai târziu, urmează cursurile Facultății de Arte din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați, iar, în anul patru, obține o bursă și pleacă în Norvegia la „University College”. În 2010, Alina ajunge în Capitală și descoperă climatul educațional din cadrul Grădinițelor „Arc-en-Ciel” (nivelul preșcolar al Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”), unde predă tainele muzicii. Matricea Românească a stat de vorbă cu profesoara Alina Manea despre începuturi și misiunea unui pedagog în contextul actual.

Interviul pe scurt:

• O copilărie în compania pianului: ,,Când eram mică, îmi doream să devin cântăreață. Cu timpul, am început să studiez pianul în cadrul Liceului de Arte „Hariclea Darclée”, apoi am mers la Facultatea de Arte.“
• Pedagogia, o provocare cu zâmbetul pe buze: ,,Pedagogul trebuie să se implice total. Când am început să lucrez în cadrul Grădinițelor Arc-en-Ciel, mi-am dat seama că nu-i doar un simplu job. Trebuie să găsești mereu noi metode prin care să-i faci pe copii să se îndrăgostească de orele tale.”
• Proiecte de suflet: ,,În cadrul proiectelor noastre, cititorii pot găsi recomandări de evenimente culturale care se desfășoară în București, iar în timpul pandemiei am inițiat webinarii despre cum privesc elevii școala online.”

Muzica, o dragoste la prima audiție

Întâlnirea cu muzica s-a produs la o vârstă fragedă. Născută în Brăila, destinul Alinei a fost mereu sub semnul notelor ce alcătuiau partiturile. Din clasa I, până în clasa a XII-a, studiul pianului, instrumentul căruia i s-a dedicat, avea să-i schimbe viața. <Când eram mică, îmi doream să devin cântăreață. Cu timpul, am început să studiez pianul în cadrul Liceului de Arte „Hariclea Darclée”, apoi am mers la Facultatea de Arte din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați. În anul patru de studii, am obținut o bursă la „University College” în Norvegia>, ni se destăinuie Alina.

 ,,Mi-a plăcut să le prezint copiilor tainele muzicii, și implicit pianul pe care l-am studiat atâția ani”

 

În studenție, Alina își descoperă pasiunea pentru pedagogie. ,,Atunci am început să predau lecții de pian în cadrul unei grădinițe particulare. După absolvirea facultății, m-am mutat în București, era anul 2010, și am ajuns la Grădinițele Arc-en-Ciel din cadrul Liceului Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu. Mi-a plăcut să le prezint copiilor tainele muzicii, și, implicit, pianul pe care l-am studiat atâția ani“, povestește profesoara Alina Manea.

Grădinițele Arc-en-Ciel, un nou început

Între timp, a decis că trebuie să devină profesor cu acte în regulă, astfel, s-a înscris la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir. Fondatoarea Liceului,  profesoara Monica Șerbănescu, a sprijinit acest demers și i-a creat cele mai bune condiții pentru a putea merge la cursuri, seminarii, examene și, în parallel, să-și țină orele. Am întrebat-o pe Alina Manea cum a fost prima întâlnire cu cei mici și iată ce a răspuns: ,,Primul contact cu grupa de copii a fost de-a dreptul surprinzător. Eram foarte tânără, îmi plăcea foarte mult să cânt, copiii adorau să cânte și să danseze. S-a creat o legătură strânsă între noi. Sistemul de predare-învățare din cadrul Grădinițelor Arc-en-Ciel, este extrem de dinamic și îți oferă posibilitatea de a te dezvolta, atât ca persoană, cât  și  profesional.”

,,Muzica îi ajută pe copii să își îmbogățească limbajul; fiecare cântec conține cuvinte noi”

Pasiunea și dragostea de care dă dovadă la clasă se simt în inflexiunile vocii. Dar, cu toate acestea, o întrebare planează în aer: Ce aport are muzica în viața celor mici? ,,Este dovedit științific faptul că muzica îmbină partea de comunicare cu latura logică. Muzica îi ajută pe copii să își îmbogățească limbajul; fiecare cântec conține cuvinte noi. Apoi, dezvoltă simțul ritmic și atenția distributivă. Vreau să precizez faptul că nu există copil afon. Chiar dacă urechea muzicală nu este suficient de dezvoltată, ei bine, ritmul se poate învăța, notele la fel, sunt exerciții special create pentru a dezvolta auzul“, precizează profesoara Alina Manea.

Nici pandemia nu poate opri muzica

Pandemia a ridicat multe probleme în lume. Cultura, medicina, dar și educația au fost nevoite să găsească noi forme de exprimare. La Grădinițele Arc-en-Ciel, lucrurile s-au desfășurat într-un climat de siguranță crescută, fără a se face rabat de la calitatea actului educațional. Profesoara Alina Manea mi-a povestit cum arătau orele înainte și în timpul pandemiei. ,,Înainte, orele de muzică erau foarte dinamice. Le prezentam copiilor instrumentele muzicale, audiam compoziții, discutam despre compozitori, adăugam cântecele și joculețe ritmice. În perioada pandemiei, când orele s-au desfășurat exclusiv online, le prezentam copiilor cântecele înregistrate, apoi discutam în întâlnirile pe ZOOM; erau ore mai scurte, dar foarte concentrate“, a subliniat Alina Manea.

,,Pedagogul trebuie să fie un exemplu pentru fiecare elev”

Iubește pedagogia și caută tot timpul să se perfecționeze. Spune apăsat că un profesor nu trebuie să se rezume doar la a transmite informații, el trebuie să devină un exemplu pentru copii. A fi dascăl nu e un simplu job, spune Alina. Trebuie să fii într-o permanentă căutare a perfecțiunii, să găsești cele mai bune metode și să-i faci pe copii să se îndrăgostească de orele tale. Când nu e la catedră, este implicată în proiecte de suflet. ,,Am un proiect de suflet alături de prietenele mele, toate cu experiență în pedagogie. În cadrul proiectului, cititorii pot găsi recomandări de evenimente culturale care se desfășoară în București, iar în timpul pandemiei am organizat webinarii despre cum privesc elevii școala online“, detaliază Alina Manea.

Vorbind despre pedagogie, școală, profesori și elevi, profesoara Anastasia Popescu, cea al cărei  nume apare pe frontispiciul școlii, al Liceului, sublinia faptul că „Pedagogul trebuie să ardă ca o flacără”. Preluând mesajul, Alina Manea – colegele și colegii săi  – dovedesc  cât de îndreptățită și făuritoare de viitor este această viziune.

După 1989, s-a auzit cântecul de sirenă care a determinat exodul românilor către altă ţară şi o viaţă – cel puţin teoretic – mai bună. După intrarea României în UE în 2007, trei milioane de români au luat calea pribegiei în doar 10 ani. Adrian Mielcioiu îşi spune povestea unei pribegii ratate, dar şi a unei vieţi împlinite, acasă.

Nu cred să fie român care să nu fi fost ispitit după 1989 de cântecul de sirenă al unei vieţi mai bune în altă ţară. Ştim din statistici că numai între 2007 şi 2017 au plecat din România peste trei milioane de români. Însă nu vom putea şti vreodată numărul românilor care au rezistat acestei ispite, fiecare legându-se de catargul propriilor judecăţi şi sentimente care s-a dovedit în cele din urmă suficient de puternic ca să-l reţină în ţară.

Când acest cântec de sirenă s-a auzit şi în familia noastră lucram amândoi la Stat, eu la un institut de cercetare şi soţia în învăţământ. Copilul nu apăruse încă, alte angajamente constrângătoare nu aveam, pe scurt aveam toată libertatea pe care ţi-o dă lipsa obligaţiilor de orice natură când eşti foarte tânăr.

Pe vremea aceea România nu era în UE, iar nemulţumirea noastră cea mai mare era legată de ritmul redus în care se schimbau lucrurile în direcţia bună. Nu puteai să nu te gândeşti că în ritmul acela şansele să îmbătrâneşti aşteptând un trai mai bun erau foarte mari. Judecând astfel, alegerea era una simplă: pleci într-o ţară în care să te bucuri de beneficiile civilizaţiei de tip occidental chiar de la sosire sau rămâi în România, sperând că nu vei îmbătrâni până când vei avea parte de ele şi aici.

La 8 dimineața când intram pe poarta institutului aveam senzaţia că mă întorc în timp. În toamna anului 1989 vizitasem institutul ca elev în clasa a IX-a al unui liceu de matematică-fizică ce era un fel de pepinieră pentru acel institut. După absolvirea liceului, dacă nu intrai la facultate, puteai să te angajezi liniştit acolo, într-o tradiție care a condus în timp la situația în care părinții ajungeau să fie colegi de serviciu cu proprii lor copii. O tradiție ale cărei rădăcini adânci nu au fost smulse din mentalul românesc nici până astăzi, dimpotrivă, ea a continuat să se perpetueze paralizând toate instituțiile Statului român, ale căror organigrame gem suprapopulate de rubedenii colegi de serviciu.

La 8 dimineața, când intram pe poarta institutului, aveam senzaţia că mă întorc în timp

Experienţa angajării mele la institut n-a făcut altceva decât să-mi confirme chiar de la început că obiceiul pământului rămăsese neschimbat, cu toate că trecuseră mai mult de zece ani de la Revoluţie. Se scoseseră la concurs cinci locuri de inginer cu diverse specializări, iar eu am picat primul sub linie cu a şasea medie. Întâmplarea a făcut ca primul admis să se răzgândească şi aşa am ajuns eu să am a cincea medie din concurs ocupând ultimul loc disponibil. Ulterior am aflat că cel care ocupase primul loc voia de fapt să se transfere pe acelaşi salariu de la altă sucursală a regiei respective din care făcea parte şi institutul. Cum la institut sporurile erau mai mici, nu putea să aibă acelaşi salariu, lucru care l-a determinat să se întoarcă înapoi de unde voia să plece. Părinţii celorlalţi patru candidaţi admişi lucrau de mulţi ani la institut, cum aveam să aflu după ce am ajuns cu toţii colegi de serviciu. Trei ani, cât am stat eu acolo, m-am simţit ca un copil adoptat de marea familie a institutului, în care aveam să descopăr şi oameni foarte bine pregătiţi pentru care respectul meu a rămas neştirbit până astăzi, chiar dacă a trecut mult timp de atunci.

Unii dintre aceşti colegi de serviciu erau chiar părinţii unora dintre colegii de liceu cu care vizitasem institutul înainte de Revoluție. Faptul că niciunul dintre ei nu-şi angajase copilul la institut m-a bucurat, chiar dacă mi-ar fi plăcut să-mi fie colegi şi acolo. Am avut totuşi norocul să fiu coleg de birou chiar cu unul dintre colegii mei de clasă de la liceu. Ca şi mine, şi el se angajase la institut fără pilele pe care să i le pună vreo rudă. Din câte ştiu, şi acum mai lucrează acolo.

Lăsând la o parte legăturile de familie dintre angajaţii institutului, lucrul cel mai supărător care m-a determinat până la urmă să plec era modul de lucru, moştenit şi el din comunism

Lăsând la o parte legăturile de familie dintre angajaţii institutului, lucrul cel mai supărător care m-a determinat până la urmă să plec era modul de lucru, moştenit şi el din comunism. Un mod de lucru care te făcea să te simți inutil pentru că beneficiarul temei tale de cercetare nu ştia ce să-ți ceară, iar tu nu ştiai de ce are el nevoie. Ajungeai să-i propui beneficiarului, care era o altă sucursală a regiei din care făcea parte şi institutul, o anumită lucrare, el îşi însuşea propunerea ta şi ți-o trimitea înapoi în nume propriu, ca şi cum el făcuse propunerea respectivă, iar tu o executai. Cu alte cuvinte, tu centrai, tu dădeai cu capul, într-un joc de o inutilitate exasperantă. Tot jocul ăsta absurd era întreținut de Statul român prin sponsorizări generoase care nu produceau aproape nimic.

După trei ani în care intram dimineața într-o instituție rămasă neschimbată de pe vremea Republicii Socialiste România, ca să ies după opt ore din ea încercând să fac față într-o Românie nu cu mult mai avansată, am ciulit şi eu urechile la cântecul de sirenă al unei vieţi mai bune în străinătate.

Cum nici soţia mea nu se putea lăuda la ora aceea cu o experienţă mai reuşită în învăţământ, am început să facem toate demersurile necesare ca să plecăm din ţară. În tot acest timp încercam să ne acomodăm cu ideea emigrării, purtând fel şi fel de discuţii pe temă. Într-una dintre ele, într-o noapte sub pătură, ne-am dat seama că noi făceam totul ca să plecăm fără să fi făcut totul ca să rămânem.

Într-o noapte sub pătură, ne-am dat seama că noi făceam totul ca să plecăm fără să fi făcut totul ca să rămânem

Eram foarte tineri şi realizam dintr-o dată că nu poţi lua o asemenea decizie care ascunde implicaţii nebănuite, până nu eşti convins că ai făcut totul ca să rămâi. Şi noi ştiam foarte bine că mai erau câteva lucruri de încercat, înainte să plecăm cu conştiinţa împăcată că am făcut tot posibilul să rămânem în România.

După acest moment de iluminare în care am văzut clar ce aveam de făcut, ne-am dat demisiile de la Stat, după care lucrurile au evoluat pentru noi într-o direcţie care ne-a confirmat că am fi făcut o mare greşeală dacă am fi plecat din România.

România nu se poate schimba repede dacă cei capabili de această schimbare nu fac totul ca să rămână s-o schimbe.

Profesor de Istorie în judeţul Buzău, Gheorghe Miu semnează pe Matricea Românească o opinie deschizătoare de ochi despre realităţile învăţământului nostru şi meritele – adesea ignorate – ale Dascălului român.

„Profesorul influenţează întru eternitate; nici chiar el nu poate ști unde se opreşte influența sa”. ~ Henry Brooks Adams

Despre rolul profesorului s-a scris și se va mai scrie, atât din punct de vedere didactic, dar și civic, cultural și uman. În cazul de față, vă ofer expunerea unui profesor de Istorie, care și-a propus să fie pedagog la catedră, istoric în biblioteci și arhive, un zoon politikon în comunitate și viața socială.

Sunt profesor la școala unde am fost elev timp de opt de ani de zile, apoi și director, cam tot atâta timp. Pentru trei ani de zile, sunt doctorand al Universității București, fiind înscris la Școala Doctorală de Istorie. M-am născut într-un sat de câmpie din județul Buzău, Padina-Macoveiul. Aici am făcut școala generală în perioada regimului comunist, apoi am absolvit Liceul de matematică-fizică B.P. Hașdeu din Buzău. Ar fi trebuit să fiu inginer al Epocii Ceaușescu, însă am refuzat tacit acest mariaj, fiind îndrăgostit iremediabil de Istorie. Neavând recomandare „de la Partid”, abia după 1989 am urmat, cinci ani, la zi, cursurile Facultății de Istorie din Universitatea București, devenind licențiat în Istorie. Se împlinea un vis, cel de a studia istoria, o pasiune care m-a mistuit încă din copilărie. După facultate, într-un entuziasm de apostol al unei misiuni imposibile, m-am reîntors în satul natal, unde am fost profesor fără întrerupere. Timp de 8 ani am fost director de școală, fiind apoi înlocuit din funcție de secretarul școlii, care a fost ales primar, acesta fiind nepotul fostului primar comunist al satului de până în 1989 și finul primarului post-comunist de după 1989. O cumetrie rustică și politică fatală pentru un profesor de Istorie, apolitic și cu vise de libertate.

Ar fi trebuit să fiu inginer al Epocii Ceaușescu, însă am refuzat tacit acest mariaj, fiind îndrăgostit iremediabil de Istorie (…) După facultate, într-un entuziasm de apostol al unei misiuni imposibile, m-am reîntors în satul natal, unde am fost profesor fără întrerupere

Cu un asemenea traiect și cu așa experiențe profesionale, am ajuns să cunosc sistemul de învățământ, cu bune și cu rele, de peste 20 de ani, însă nu am avut posibilitatea de a mă exprima liber într-un context viciat de iluzia democrației și a unei reforme perpetue a învățământului românesc. Iată de ce, regăsind târziu plăcerea și libertatea de a scrie, vreau să expun în continuare o scurtă considerație despre definiția și condiția profesorului, rolul acestuia, în general, în societatea contemporană și a profesorului de Istorie, în mod special.

Dar ce înseamnă sa fii profesor? Există o tendință colectivistă de a-i asocia pe toți de la catedră, toate cadrele didactice, după o mai veche meteahnă a comunismului românesc. Se vorbește în bloc de un colectiv de cadre didactice, educatoare, învățători, profesori de gimnaziu și liceu, profesori universitari. Ca urmare o să-mi permit să mă limitez la breasla din care fac parte, și anume cea a profesorilor din învățământul preuniversitar, de gimnaziu / liceu și atât. Statutul social al unui profesor de gimnaziu / liceu ar fi trebuit să fie  unul corespunzător clasei mijlocii, însă societatea românească contemporană a erodat prestigiul acestuia, prin uniformizare și bulversarea valorilor. Dacă în Franța această profesie este extrem de apreciată și se transmite din generație în generație, la noi această nobilă îndeletnicire intelectuală a pierdut teren în ultimul timp. Se vorbește și se constată despre un statut pierdut al profesorului în societate, dar și o autoritate pierdută în fața elevului, în fața clasei.

A fi profesor presupune însușirea unor competențe: profesionale, de comunicare publică și organizațională, iar aceste competențe se deprind cel mai bine prin studiu în timpul facultății. Fără acel fond intelelectual primar, fără acea cultură însușită prin studii temeinice, la zi, fără acel capital de instruire nu te poți numi profesor, pentru că nu ai ce transmite. A fi profesor presupune îmbinarea fondului științific cu didactica predării și nu în ultimul rând spiritul creativ. Fiecare profesor este unic în felul său, predarea unei lecții realizându-se prin stiluri și comportamente de predare specifice.

Statutul social al unui profesor de gimnaziu / liceu ar fi trebuit să fie  unul corespunzător clasei mijlocii, însă societatea românească contemporană a erodat prestigiul acestuia, prin uniformizare și bulversarea valorilor

Care este rolul profesorului în societatea de astăzi? Profesorul are o mare responsabilitate, aceea de a forma personalitatea unor copii și tineri, de a asigura pregătirea lor profesională, de a oferi o pregătire morală și cetățenească pentru viață. Este exagerat să percepi profesorul ca un simplu prestator de servicii educaționale pentru beneficiarii direcți și indirecți ai actului educaţional. Rolul profesorului a fost și trebuie să rămână unul umanist și umanizator.

Și peste toate ce înseamnă să fii profesor de Istorie? Poate fi un orator, dar și un formator. Dimensiunea civică a mesajului transmis de profesorul de istorie obligă la o învățătură pentru viață transmisă sine ira et studio, cu un discurs patriotic temperat, dar și cu un mesaj de toleranță, de conviețuire etnică armonioasă.

Care este rolul profesorului de istorie în lumea contemporană? Într-un context european, profesorul de Istorie trebuie  să fie un formator de competenţe, de la cele mai importante, cum ar fi: competenţele cognitive, sociale şi afective, la care se adaugă competențele specifice istoriei – de comunicare, de valorizare, de învățare pe tot parcursul vieții, de expresie culturală. Profesorul de Istorie este un actor cu multiple roluri: lider, manager, organizator, coordonator, muzeograf, ghid, formator de opinie. Didactica istoriei, în varianta sa actuală, definește rolul profesorului în dirijarea unor activităţi didactice de tip participativ, precum: exprimarea unor puncte de vedere proprii, argumentare şi înţelegere, promovarea de valori şi atitudini. Cu toate acestea, rolul său este mult mai larg, în plan cultural, civic și moral.

Ideal ar fi ca locul de muncă al profesorului de Istorie sa fie un muzeu, o arhivă sau un șantier arheologic. Acolo ar fi scena unei desfășurări de competență teoretică și creativitate teatrală. Nu toate lecțiile de istorie se pot desfășura într-un muzeu, din diverse și întemeiate motive, însă fiecare cabinet de istorie poate deveni un mic muzeu și o sală multimedia, prin grija profesorului. Am satisfacția că am pus la punct un cabinet de istorie al școlii, pe care l-am amenajat ca un mic muzeu școlar. De asemenea, am dezvoltat un proiect intitulat Memoria Macoveiului, inaugurând o sală-muzeu a satului tradițional. Pentru că altfel nu se poate, ca profesor de Istorie.

Este exagerat să percepi profesorul ca un simplu prestator de servicii educaționale pentru beneficiarii direcți și indirecți ai actului educaţional. Rolul profesorului a fost și trebuie să rămână unul umanist și umanizator

În paralel cu activitatea profesională și didactică, dupa terminarea facultății, din punct de vedere al activității științifice și cercetării istorice, m-am axat pe doua paliere: cercetări de istorie locală și studii de istorie universală. Am continuat munca începută în facultate, de colectare a materialelor documentare pentru o monografie istorică a localitătii si a zonei de câmpie din sudul judeţului Buzău. Lucrarea monografică a aparut în 2007 în două ediții, la Editura Rafet din Râmnicu Sărat și la Editura Omega din Buzău, cu titlul: ”Padina – cinci secole de istorie. Monografia istorică a unui sat buzoian”. Am  inițiat  o serie de studii de istorie locală despre: deputatul ţăranilor clăcași buzoieni Iordache Buga, pictorul Alexandru Moser – Padina,  monumente votive de pe teritoriul comunei Padina din judeţul Buzău. La nivelul școlii și comunitătii, am dezvoltat pe cât posibil un cult al istoriei locale, al redescoperirii istoriei scrise și a valorilor satului tradițional românesc.

În ciuda unei consideraţii generale reduse pentru disciplina Istorie, dar și pentru promovarea patriotismului, am omagiat, ca profesor de Istorie și ca director de școală, acele evenimente istorice cu semnificație profundă: 1 decembrie 1918, 24 ianuarie 1859, Ziua Eroilor, 9 mai/10 mai.

La nivelul școlii și comunitătii, am dezvoltat pe cât posibil un cult al istoriei locale, al redescoperirii istoriei scrise și a valorilor satului tradițional românesc

În fiecare an am ținut discursuri omagiale și comemorative despre semnificația acestor evenimente istorice, la care am adăugat câte o cuvântare istorică anuală în cadrul sărbătorii folclorice Floarea de salcâm , care are loc în fiecare an în comuna Padina, în luna mai, cu referire la prima atestare documentară a acestui sat buzoian, care datează din 28 mai 1536.

În concluzie sunt o persoană angajată în sistemul naţional de învățământ, care, absolvind o facultate din cadrul Universității București, a căpătat o pregătire specială în domeniul științific al istoriei și care predă Istoria ca disciplină de învățământ. „Historia magistra vitae”, celebrul dicton al lui Cicero, rămâne valabil când vine vorba despre demonstrarea actualității studiului sistematic al Istoriei în școli, profesorul de Istorie fiind cel care arată calea și aprinde flacăra cunoașterii, magistrul pentru viață al atâtor generații. Acesta este crezul meu: magistru la catedră, istoric între cărți și documente, un om al cetății în viața cotidiană, o lumânare care se epuizează pentru a lumina calea altora.

Prof. drd. Miu Gheorghe,

Școala gimnazială nr. 1 Padina, comuna Padina, județul Buzău

Sunteţi profesori şi vreţi să vă exprimaţi punctul de vedere cu privire la starea şcolii româneşti? Aşteptăm contribuţiile voastre la contact [at] matricea.ro!

Asociația Culturală Matricea Românească a participat luni, 15 ianuarie, cu ocazia zilei de naștere a Poetului tuturor românilor, la depunerea de flori la statuia lui Mihai Eminescu, din fața Ateneului Român din București, ceremonie organizată de corpul profesoral de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din Capitală. Ulterior momentului solemn prilejuit de ziua lui Mihai Eminescu, am asistat la o lecție de Limba Română condusă de un adevărat profesor: Ioana Revnic.

Între Mihai Eminescu și România poate fi pus semnul egalității. Cu acest gând, am purces la un eveniment simbolic, depunerea de flori la statuia lui Mihai Eminescu din fața Ateneului Român, unde echipa Asociației Culturale Matricea Românească a fost invitată de profesorii de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu. Am ajuns exact la timp ca să văd fețele îmbujorate și exaltate ale copiilor, elevi în clasa a V-a, gata să aducă un omagiu celui care a transformat limba română într-o sursă nesecată de romantism și candoare, marele Mihai Eminescu.

Aliniați și antrenați într-un zumzet cald, cei mici au admirat statuia poetului cu un interes dezinvolt, de parcă între ei s-ar fi construit o punte, o legătură între un trecut fabulos, îmbrăcat în stofa poeziilor eminesciene, și un viitor luminos, cu zâmbet de copil și armonie. Sub îndrumarea doamnei director Mona Șerbănescu, junii elevi au recitat, cu naturalețe și emoție în glas, cele mai frumoase opere ale Marelui Poet, iar entuziasmul lor molipsitor a animat întreaga activitate, în ciuda zăpezii care cădea în falduri albe.

Poezia lui Mihai Eminescu, „O, rămâi”, în interpretarea unui elev de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din Capitală

Înzăpezitul Eminescu și-a primit ovațiile de la înălțimea soclului său, iar florile roșii depuse pe umerii falnicului poet au fost finalitatea cea mai potrivită a ceremoniei. L-am luat însă în inimile noastre pe cel care a rescris poezia românească și am purces la drum printr-un București alb, pentru a fi părtași la activitatea Liceului, mai ales în această săptămână specială, când memoria lui Mihai Eminescu și perspectiva dezvoltării culturale a țării sunt la ordinea zilei.

Mare mi-a fost norocul să o cunosc pe profesoara de Limba și Literatura Română Ioana Revnic, o prietenă fidelă a Basarabiei și o profesionistă de calibru. Aceasta m-a introdus cu ușurință la una dintre lecțiile pe care le ține cu „picii” de la clasa a V-a, iar astăzi, așa cum era firesc, dascălul le-a ținut un curs dedicat arelui Mihai Eminescu. Odată pășit pragul clasei, am rămas încântată de copiii extrem de activi, aidoma unui mic stup de albine, vioi și gata să cucerească lumea întreagă, care știu nu doar să învețe, ci să și mediteze asupra măreției culturale a Patriei lor.

View this post on Instagram

Matricea Românească a participat la o lecție de Limbă și Literatură română, la clasa a V-a, dedicată Zilei Culturii Naționale și Sărbătorii Marelui Poet al României, Mihai Eminescu. Exuberanța și energia acestor juni inventivi de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu ne poate doar bucura în această frumoasă zi. #LaMultiAniEminescu #LiceulAnastasiaPopescu #LimbaRomână #PoetulRomânității #MihaiEminescu #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 15, 2018 at 1:31am PST

Acești mici descoperitori ai operei eminesciene au discutat pe marginea unui fragment din lucrarea „Viața lui Mihai Eminescu”, scrisă de către George Călinescu. O alegere care ar putea părea dificilă pentru un auditoriu juvenil, mai ales dacă judecăm după faptul că lucrarea lui Călinescu este o biografie critică, lipsită de sentimentalisme. Cu toate acestea, copiii au catalogat fragmentul selectat în manual drept potrivit, deoarece pune accentul pe o perioadă specială din viața lui Mihai Eminescu, și anume copilăria. Una dintre elevele prezente a explicat această potrivire prin faptul că, până la urmă și el, „Marele Poet a fost copil”. Și nu „unul dintre cei cuminți”, s-a grăbit să confirme un alt coleg. Mi s-a părut realmente uimitoare nonșalanța cu care au perceput acest subiect copiii. Departe de ei toate sintagmele cu care ne-am obișnuit să înzestrăm opera eminesciană, iată de ce din vorbele lor emana o sinceritate și o deschidere firească față de subiect.

Aceste deprinderi și aptitudini operaționale în cadrul cursului se datorează, cu certitudine, măiestriei pedagogului, iar profesorul Ioana Revnic este cu siguranță o candidată potrivită la acest titlu. Doctor în Filologie al Universităţii din Oradea și autor de cărți și manuale (volumul de debut Dresură de lei, Editura Curtea Veche, 2011, Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, Editura ALLFA, 2013, Lumea romanului românesc. Perioada 1965 – 1989, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013, la care se adaugă un Manual de Limba și Literatura Română pentru clasa a V-a, Editura Corint, 2017), doamna Ioana Revnic reușește să îl aducă pe Eminescu mai aproape de copiii pe care îi învață zi de zi.

Ioana Revnic, profesor de Limba Română la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu, un dascăl care l-a apropiat pe Mihai Eminescu de inimile elevilor săi

Cu o carieră prodigioasă de peste douăzeci de ani în pedagogie și un spirit tânăr, încărcat de emoție și sensibilitate, doamna profesor mânuiește cu încredere sarcina sa de formator al elitelor. Spune despre elevii săi, cu o maternitate călduroasă, că sunt „copiii mei”, acest lucru fiind ușor sesizabil din maniera cu care îi învață despre lucruri frumoase și oameni remarcabili, precum este Mihai Eminescu.

Despre percepția copiilor din Liceul Pedagogic Anastasia Popescu asupra operei marelui Poet Mihai Eminescu, profesorul spune că aceștia o dobândesc „în măsura în care și profesorii reușesc să îi prezinte operele așa cum se cuvine”. În egală măsură, pedagogii, din spusele doamnei Revnic, „încearcă să împrietenească elevii cu opera eminesciană prin toate activitățile pe care le fac colegii ei”, adică interdisciplinar. Pe Mihai Eminescu, a ajuns să îl înțeleagă pe parcursul carierei pedagogice, atunci când l-a adus mai aproape de elevii săi.

Această minunată zi de naștere a Marelui Poet, împodobită de fulgii ușori ai unei ierni întârziate, este o posibilitate de readucere aminte, dar și de clădire a unor fundamente noi, grație unor oameni virtuoși, de cuvânt, căci așa cum spunea Mihai Eminescu: „Stejarul crește numai unde-i pământul bun, buruienile cresc pretutindeni”.

Frumuseţea geniului e că respinge, organic, complicaţia şi operează cu esenţialul. Tocmai de aceea, Bojdeuca din Ţicău, prima casă memorială a ţării, locul unde marii Creangă şi Eminescu discutau “câte-n lună şi-n stele”, continuă să predea o lecţie de frumoasă simplitate, ce concentrează chintesenţa spiritului românesc. Aşa cum Mântuitorul s-a născut într-o iesle modestă, şi nu într-o clinică privată, nici cultura română nu s-a născut în «lounge», ci în cerdac, contemplând luceferii.

Vezi video: Lecţia de simplitate a marelui Ion Creangă

“Vă invit la un experiment: când intri în Bojdeucă, se pare că este mai rece. Dar, dacă stai puţin, devine atât de caldă şi de intimă, încât te prinde. Credeţi că Ion Creangă s-ar fi gândit să rămână până la sfârşitul vieţii într-o bojdeucă neprimitoare?”, ne spune Valentin Talpalaru, scriitor, muzeograf la faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi).

“Creangă chiar îi scrie, la un moment dat, lui Titu Maiorescu: «Locuiesc într-o căsuţă, dacă se poate numi căsuţă, o bojdeucă bântuită». Dar uite că a rămas! Şi i-au fost dragi – locurile astea i-au fost la fel de dragi ca locurile din Humuleşti, de care discută cu atâta patimă, pe care le evocă cu atâta patos.”

Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul Mihai Eminescu

Omul de litere crede că spiritul lui Creangă era incompatibil cu o viaţă de lux, iar traiul său modest, dar sănătos, ar trebui să ne servească drept model, azi.

“Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie! Din copilărie a ieşit, în copilărie a intrat prin scris. E un cerc rotund…”

Şi pentru că marele povestitor a fost totodată un pedagog ce a marcat educaţia românească de secol XIX şi nu numai, Talpalaru consideră că viaţa lui Creangă ne învaţă încă un lucru: puterea valorilor dobândite în familie.

“Creangă este unul dintre marii noştri pedagogi, autor şi co-autor de manuale, un tip care a înviorat învăţământul. De fapt, cred că asta a fost scânteia care s-a aprins între el şi mult mai tânărul Eminescu, „fratele” Mihai, pe atunci revizor.

Iarăşi ne întoarcem la matrice, pentru că matricea înseamnă învăţământ. Înseamnă aşezarea în limitele normale a gândirii, a vorbelor, a discursului… şi toate celelalte care ţin de zona aceasta.

Vedeţi Dvs., toată lumea aruncă în spinarea învăţământului dezavantajele care se întâmplă, rateurile, eşecurile copiilor. Uită însă ceva: dar părintele, dar tatăl, dar mama, ei ce fac? Creangă de unde a cules esenţa? A fost educat în familie. Şcoala adaugă un plus de instrucţiune. Mai adaugă ceva la etică, la morală, la alte lucruri. Dar esenţa este acolo.

El de acolo şi-a luat bunul-simţ. El a trăit la Bojdeucă la fel de simplu cum a trăit la Humuleşti: mânca la fel, se îmbrăca la fel, avea aceleaşi obiceiuri… De ce? Educaţia. Şi a simţit că aceea i se potriveşte lui.”

Modestie, simplitate şi “şapte ani de-acasă”: învăţături pe care genialul Ion Creangă ni le predă peste timp. Sau, aşa cum spunea “bădia Mihai”, vecinul său de bojdeucă în acele nopţi albe de la 1876: „Geniul, în zdrenţe sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne”.

Un copac cu „flori” tricolore, în curtea casei lui Ion Creangă din Ţicău, Iaşi

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Despre Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai” din Bucureşti nu vă voi perora, pentru că aş putea fi acuzat de subiectivism. Ca alumnus al acestei reputate instituţii de învăţământ, cea care nu demult crea ştiri prin performanţa remarcabilă de a avea o rată de promovabilitate de 100% la Bacalaureat, nu pot spune decât lucruri bune despre şcoala pe care, cu afecţiune, noi şincaiştii o numim “Licevul”, după titulatura latinizată de pe frontispiciul clădirii.

Vă voi vorbi însă despre un episod care, pe mine însumi, m-a impresionat adânc, întrucât mi-a pictat o imagine deosebită a adolescenţilor români. Cei despre care, nu-i aşa, există nenumărate preconcepţii, precum există despre atâtea alte categorii sociale şi profesionale, de la pensionari la profesori şi poliţişti. Ascultând vocile alarmiste, ai zice că toţi tinerii români se idiotizează, sunt leneşi, superficiali şi fără respect ori cultură.

Luni, în prefaţa sărbătoririi şcolii care formează oameni şi caractere de 125 de ani, proiectul cultural pe care îl conduc, Matricea Românească, parte a unei viziuni mai ample a Bulboacă şi Asociaţii, le-a făcut tinerilor liceeni o bucurie, dându-le ocazia să-şi cunoască unul dintre idoli şi să interacţioneze cu un model: Dragoş Bucur, actor român de reputaţie internaţională, familist şi patriot.

Întâlnirea a fost precedată de o proiecţie a filmului “Două Lozuri”. E un film care, dincolo de umorul aparent bulevardier, niciodată însă vulgar, are un mesaj “greu”. E un mesaj despre cercul în care ne învârtim, despre – dacă vreţi – matricea noastră culturală. Punct ochit, punct lovit.

Să ne supărăm că tinerii de la “Şincai” n-au înţeles o glumă transparentă? Nicidecum. Ci să le salutăm candoarea, onestitatea, calitatea, peste care se pot construi lucruri atât de frumoase

În filmul despre care vă vorbesc, există o scenă antologică, în care cei trei prieteni – Sile, Dinel şi Pompiliu – dau fără să vrea peste un grup de consumatori de halucinogene, de stoneri în “dicţionarul urban” al plăcerilor interzise. E o comunitate de tineri inofensivi, care stau la bloc, dar călătoresc în lumi siderale, fără să se mişte de pe canapea. În scena pe care v-o evocam, Dinel refuză categoric “un cuiuţ”, pentru că e om cu frica lui Dumnezeu, dar “ia o prăjitură”, evident “condimentată” cu marijuana, pentru că îi este foame. O mănâncă, îi place şi întreabă, cu toată naivitatea din lume, dacă “gospodina a pus busuioc”, lăudând-o că “e bună la casa omului”.

Prăjitura, bat-o vina! Foto: captură „Două Lozuri”

Calamburul e evident, sau ar trebui să fie. Cel puţin aşa zice înţelepciunea convenţională. Şi totuşi, mare mi-a fost surprinderea ca, în spatele meu, să nu aud prea multe – dacă nu deloc – hohote de râs. Să ne supărăm că tinerii de la “Şincai” n-au înţeles o glumă transparentă? Nicidecum. Ci să le salutăm candoarea, onestitatea, calitatea, peste care se pot construi lucruri atât de frumoase. Plecând de la astfel de subtilităţi, putem face toată diferenţa din lume.

Povestindu-i lui Dragoş episodul la o cafea, reacţia lui a valorat cât premiul de 6 milioane de euro din “Două Lozuri”: “Este excepţional! Bravo lor că nu au înţeles! Asta spune multe despre aceşti copii!”.

Asta spune multe şi despre profesorii şi părinţii tinerilor care ne-au uimit. Cinste lor!

PS: titlul materialului e, evident, un joc de cuvinte. Ai noştri tineri au tot potenţialul să meargă pe Lună fără “prăjiturele”, depinde de noi să îi hrănim cu lucruri deosebite, ale spiritului.