Iasemin Agi-Murat este la cârma unei unități școlare nedorind în viață să îmbrățișeze nicio altă meserie decât cea care îi aduce pe copii în fața sa și se poate apleca asupra lor cu multă dragoste. A visat de mică să dăruiască societății și astfel s-a gândit să fie bucată din sistemul educațional. 15 ani a fost educatoare, învățătoare cinci ani, de doi ani o găsim în rolul de director al școlii din comunitatea sa. Dacă se încarcă sufletește de la copii, este lesne de înțeles.

Dorește să ridice educația la rang de artă și nu cunoaște decât verbul „a face”. Nu stă cu mâinile la spate, nici nu așteaptă să se întâmple lucruri, nici nu fuge de responsabilități. Face tot ce ține de atribuțiile sale, chiar și dincolo de ele numai să simtă că se întâmplă progrese.

Cât de frumoasă este această meserie? Ce vă luați frumos de la ea și țineți strâns la suflet?

Meseria de profesor este, în opinia mea, cea mai frumoasă. Este singura meserie care ne obligă să ne deconectăm total de la orice alte gânduri atunci când intrăm la clasă și ne încarcă mereu cu energia copiilor.

Chiar și noi, oamenii mari, învățăm de la copii, oameni cu suflete mari în trupuri mici. Ce v-au învățat copiii de la școală?

Copiii sunt cea mai mare sursă de energie. De la ei am învățat că bucuria din lucrurile mici nu este deloc mică. Că un zâmbet sincer primit îți poate schimba starea în totalitate. Și că încrederea primită de la noi, adulții, este de cele mai multe ori, singura încurajare de care au nevoie pentru a merge mai departe sau, pur și simplu, pentru a finaliza un proiect. Iar cei mici, care sunt mai lipicioși, oferă des îmbrățișări. Cum să nu îți facă ziua mai bună?

Dar ce doriți să le insuflați lor? Cu ce valori ați dori să plece în viață și de la care să nu se abată?

Mi-ar plăcea să știu că au găsit și vor găsi mereu în mine un adult pe care se pot baza atunci când au nevoie, un adult în care pot avea încredere că îi va ghida mereu cât va putea de bine. Încerc mereu să le insuflu să fie încrezători, să se autodepășească și să-și consolideze principiile și valorile. Este important să aibă principii și valori solide. Să fie buni unii cu ceilalți, să se respecte, să se sprijine, să țină de trib și să țină la trib. O valoare esențială este integritatea. Iar odată cu integritatea vine și liniștea, dar, mai ales, satisfacția reușitei pe propriile puteri.

Sunteți născută și crescută în Medgidia, tot acolo v-ați întemeiat și familia. Dacă vreau să dau de dvs., vă găsesc la Medgidia unde, din ce știu, sunteți și coordonatorul/directorul școlii?

Da, născută și crescută în Municipiul Medgidia, județul Constanța. Tot în Medgidia mi-am înființat și familia acum 18 ani. Însă pandemia, nevoia de liniște și aer ne-a făcut să ne mutăm la țară acum trei ani, la 9 km de Medgidia, în Comuna Tortoman. În aceeași perioadă am participat și la concursul de directori, m-am înscris la două școli, cea din Medgidia la care eram învățătoare, dar și cea din Tortoman. Am promovat concursul la ambele școli și am ales școala din Tortoman, unde ulterior mi-am și luat transferul. În prezent sunt directorul Școlii Gimnaziale “Ion Ghica” Tortoman și profesor consilier școlar în cadrul aceleiași școli.

Doamna Iasemin, v-ați vedea lucrând altceva în viață?

Nu am făcut altceva, nu mă văd făcând altceva. Sunt în sistemul de învățământ de la 20 de ani. A fost primul meu job. Am fost educatoare 15 ani, învățătoare 5 ani, iar de peste 2 ani sunt director și profesor consilier școlar. Sunt mândră să spun că sunt și alumnă a programului Teach for Romania, fac parte din Generația 6 de profesori Teach for Romania, iar după finalizarea programului am mai avut contracte part-time în cadrul organizației pe diferite proiecte, însă tot în domeniul educației sau culturii, tot înconjurată de copii sau  profesori. Deci nu mă văd făcând altceva decât educație.

Sunt convinsă că atunci când erați mică ați purtat cu dumneavoastră diverse gânduri despre ce veți face în viață.  Ce motivație interioară ați avut de ați cuprins această meserie?

Atunci când eram întrebată ce voi fi când voi fi mare răspunsul meu era simplu și clar: învățătoare. Iată că drumurile aici m-au dus. Deși poate în primul an de studenție am avut o perioadă în care îmi luasem gândul, intrasem la Facultatea de Drept și Științe Administrative la Universitatea Ovidius din Constanța, iată că în anul II m-am dus la examenul de titularizare, sfătuită de mama, și mi-am găsit drumul. Am finalizat facultatea, însă nu am lucrat în domeniul respectiv. Am ales să rămân în sistemul de învățământ. Iar învățământul este domeniul în care toată viața înveți, te dezvolți, crești odată cu elevii.

Apropo de copilul dumneavoastră, ați simțit că se aliniază sistemul nostru educațional nevoilor proprii ale fiecărui copil în parte?

Am doi copii, un băiat în clasa a XI-a și o fetiță în clasa a VII-a. Nu știu cât de obiectivă pot fi, ținând cont de faptul că eu sunt profesor. Pot spune doar că majoritatea profesorilor pe care îi cunosc fac eforturi mari pentru a fi aproape de nevoile fiecărui copil din sala de clasă. Sunt înconjurată de profi mișto, profi din Teach sau profi deschiși care își doresc să facă școala un loc mai bun.

Ce lipsuri ați sesizat atât ca mamă? 

Este mare nevoie de profesori de sprijin, este nevoie de o campanie deschisă de conștientizare a cerințelor speciale în școli. După părerea mea, ar fi foarte utilă o procedură de evaluare a acestor copii la nivel de școală, pentru a le putea veni în ajutor mai din timp și mai eficient. Din câte am înțeles, este în lucru majorarea numărului de posturi de profesor de sprijin, ceea ce mi se pare extraordinar.

Dar ca și cadru didactic?

Mi-ar plăcea să reușim să aducem la școală toți copiii. Să conștientizăm importanța școlii în viața copiilor, dar și în viața adulților ce vor deveni.

Dacă ar fi să continuăm pe această linie discuția și să ne gândim la schimbări, cum ar trebui să arate lista priorităților?

Aș vedea necesară o formare a profesorilor în domeniul învățământului special, o formare care să-i ajute pe profesori să observe mai din timp dacă sunt elevi care necesită alte tipuri de abordări. Sau, cum spuneam mai sus, înființarea de mai multe posturi de sprijin.

Aș mai vedea utilă înființarea unui post de asistent social/comunitar în școli, o persoană care să se ocupe de tot de înseamnă probleme sociale ale elevilor, pentru că la sate sunt copii ce lipsesc de la școală pentru a munci alături de familie, a îngriji gospodăria, a avea grijă de frați mai mici. Acest asistent se poate ocupa și de bursele copiilor, de exemplu. În prezent se ocupă cadrele didactice și personalul școlii, muncesc enorm pentru a nu lăsa copiii fără burse, mai ales în școlile din rural, unde majoritatea copiilor depind de aceste burse, care pot fi singurul venit al familiei. A fost un exemplu la care m-am gândit acum, probabil perioada de depunere/analiză dosare de burse/ tichete fiind în desfășurare, m-a făcut să mă gândesc la această soluție.

Sunt doar câteva soluții care ar fi de mare ajutor în școli.

Școala este o muncă de echipă între mai multe instituții și mai mulți parteneri, printre care și părinți. Mi-ar plăcea să facem cu toții eforturi pentru a-i aduce pe copii la școală. Acest aspect mi se pare cel mai important. Să nu rămână niciunul în urmă. Sună idealist, știu, dar școala este esențială. Este viitorul acestor copii.

Sistemul de învățământ este într-un proces de schimbare, schimbare pozitivă aș spune. Trebuie doar să avem încredere și să dăm mână cu mână pentru copiii noștri.

Alexandra Bocîrnea este profesor învățător de puțini ani, dar a făcut în acești puțini ani cât n-au făcut alții, poate, în zece. De când este parte din sistemul educațional, nu poate să stea cu mâinile la spate și să privească cu indiferență la tot ce se întâmplă sau nu se întâmplă în comunitatea din care face parte. Cu o motivație puternică, din bunele sale convingeri, pentru că este un om care guvernează în jurul unor valori și morale însușite în interiorul familiei, a desfășurat activități de creație gratuite la care au participat copii din diferite sate din țară. Anul trecut, a dotat biblioteca din Barcani cu 1.000 de cărți noi pentru copii. A oferit încălțăminte, îmbrăcăminte, jucării și cărți copiilor din Floroaia Mică, ajutând și familii nevoiașe din zona Întorsurii.

Din exterior, se observă multă implicare și dragoste. În interior, este implicare la superlativ. Cred cu tărie că nu i-a fost ușor să facă toate acestea, dar a știut unde și cum să ceară sprijin. Puterea cuvântului e în tot și toate.

Este tânără, iar vârsta îi este aliat, la fel ca și curajul. Ambiția i-a fost prietenă mereu și merg la braț împreună pe drumul profesional pe care l-a îmbrățișat. Mai multe, să povestească chiar învățătoarea Alexandra!

Fiecare dintre noi ne aducem aminte de școala în care am învățat, învățătorul ce ne-a condus mână și care a prioritizat să ne transmită valori și convingeri bine închegate în noi.  Cu ce valori ați plecat în viață? Ce v-a învățat școala?

Îmi amintesc cu drag de anii de școală, eram o elevă conștiincioasă și îmi plăcea să merg acolo. Dragul acesta de școală mi-a fost insuflat de părinții mei, care m-au educat cu blândețe și autoritate totodată. Școala m-a învățat multe, dar dincolo de toată teoria pe care am învățat-o, am fost norocoasă să am profesori cărora să le pese și să-mi reamintească că am potențial.  A fost suficient să mă simt apreciată de câțiva dintre ei astfel încât să-mi ofere curaj și încrederea în mine de care aveam nevoie. Școala a creat numeroase situații în care să fiu nevoită să mă raportez la viața reală, lucru care avea să mă ajute mai târziu, învățându-mă de asemenea, că munca și exercițiul mă pot ajuta să ajung unde îmi doresc. Uitându-mă înapoi, am plecat în viață cu onestitate, respect și curaj, puse în valoare de școală și de educația primită acasă.

Ce doriți să transmiteți la rândul dumneavoastră, acum că sunteți și dumneavoastră bucată din sistemul educațional?

Aș scrie atât de mult aici. Mi-am dat seama că ce a contat foarte mult în momentul în care am devenit învățătoare a fost nu ce informație livrez, ci cum o livrez. În primul an de învățământ, aproximativ 30% dintre elevii clasei mele nu frecventau școala, sau veneau doar rareori (procentul abandonului în prezent la aceeași clasă fiind 0%), lucru care m-a făcut să înțeleg că trebuie să găsesc o modalitate prin care să-i atrag pe copii spre școală. Am creat un spațiu colorat, primitor, în care ei să se simtă bine și să vină cu drag. De asemenea, am încercat să transmit conținutul pe care trebuie să-l predau într-o manieră cât mai creativă, cu legătură directă cu realitatea. Încerc să le formez și lor anumite valori, să-i învăț cum să se poarte în societate și în diferite situații, să fie blânzi, buni și recunoscători pentru tot ceea ce primesc, dar și curajoși și deschiși la schimbare.

Cum poți să nu te pregătești pentru emseria aceasta și s-o iubești?

În ultima perioadă am conștientizat că mai presus de studiile pe care le faci pentru a deveni cadru didactic, este extrem de importantă vocația pe care o ai pentru această profesie. Cred că toate studiile, formările, cursurile ar ceda cu siguranță în fața chemării pe care o ai pentru meseria de profesor. E foarte important să pui mult suflet și să-ți placă cu adevărat ceea ce faci, dar trebuie să ai inima și ochii deschiși astfel încât să te bucuri o dată cu cei pe care îi bucuri pentru toate lucrurile mici.

Când s-a cristalizat opțiunea dvs. de a vă face dascăl? Ce v-a atras spre catedră?

Când eram mică mă imaginam învățătoare, dar nu era o dorință foarte puternică. Priveam cu admirație toți profesorii și probabil lucrul acesta a sădit în mine această dorință. Am renunțat la idee o perioadă, după care am luat hotărârea abia spre finalul clasei a XII-a. Am terminat filologie, deși mereu mi-au plăcut și științele exacte. Facultatea de Psihologie și Științele Educației din Brașov a fost singura la care m-am înscris. Pentru că eram nehotărâtă mi-am spus mie că ori intru la pedagogie, ori merg acasă și văd eu ce fac. Uitându-mă în urmă, cred că ceea ce m-a atras nu a fost un factor din exterior, ci a fost ceva înăuntrul meu care știa că fac bine ce fac. Cu siguranță a contat foarte mult faptul că îmi plăcea să fiu în jurul copiilor, să citesc despre și pentru ei, iar firea mea creativă a adus un bonus în care am crezut.

Au fost voci în familia dumneavoastră care v-au îndrumat și le-ați ascultat? Mai aveți în familie membri care sunt cadre didactice?

Am avut norocul ca cei din familie să nu pună presiuni asupra alegerii meseriei mele. Fiind singurul copil al familiei, părinții mei au pus mereu accentul pe educație, dorindu-și să continui studiile indiferent de situație. Bineînțeles, și-au exprimat dorințele asupra unor profesii, dar toate discuțiile noastre pe această temă se finalizau cu „tu știi ce e mai bine” sau „facem așa cum vrei tu”. Probabil pentru că nu au fost la fel de norocoși ca și mine, am simțit mereu din partea părinților faptul că educația trebuie să fie pe primul loc. Am crescut înconjurată de cărți și au cultivat o educație pentru care o să le fiu mereu recunoscătoare. În familia noastră, există un singur cadru didactic, mătușa mea, tot învățătoare pe care o vedeam ca pe un model atunci când eram mică.

Cum a fost Liceul Pedagogic sau Facultatea de PIPP din punctul de vedere al studiilor, al seriozității, disciplinei, al respectului față de școală și cadrele didactice? Cum erau profesorii? Dar examenele? Ce vă amintiți?

Pentru că în clasa a VIII-a nu eram încă hotărâtă pe ce drum voi merge, nu am parcurs studiile unui liceu pedagogic, ci doar facultate. Totul a fost extrem de serios și riguros în timpul facultății. În primul an universitar am simțit lipsa liceului pedagogic, dar cu muncă suplimentară am recuperat toate noțiunile. Îmi amintesc că perioada facultății a fost pe de-o parte valoroasă, pe de-o parte stresantă pentru mine, totul fiind accentuat de dorința mea de a face lucrurile cât mai bine. Bineînțeles, am tratat totul cu seriozitate, având un respect deosebit pentru profesorii din facultate, ce sunt cu adevărat niște profesioniști. Îmi amintesc cum îi priveam cu admirație și mă gândeam câtă muncă au depus în spate. Legat de evaluare, am simțit că în majoritatea cazurilor aceasta s-a realizat corect și ce m-a ajutat foarte mult din punct de vedere al dezvoltării mele, a fost faptul că am fost nevoită să lucrez foarte mult în echipă și să cunosc diferite tipologii de oameni.

Cadrele didactice sunt oameni simpli, dar profesioniști reali. Au devenit oameni de catedră în urma absolvirii unei instituții ce creează o nobilă profesie. Dacă n-ai fi cadru didactic, ce altă meserie ai fi ales?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea aceasta pentru că așa cum spuneam mai sus, am mers la sigur. Totul sau nimic. Acum cred că dacă nu aș fi cadru didactic, m-aș dedica întru totul pasiunii mele, handmade-ul.

Nu de mult timp v-ați început cariera didactică.  Cât ani în urmă mai exact?

Așa este. Mi-am început cariera didactică în 2020, sunt în al patrulea an în învățământ.

Ați avut emoții? Aveți și o poveste?

Am avut emoții, frici, îndoieli. Primele săptămâni de școală au fost foarte provocatoare pentru că au reprezentat un nou început și dintr-o dată mă aflam într-un loc nou, unde nu cunoșteam pe nimeni. Îmi amintesc că în acel an erau foarte puține posturi titularizabile, iar printre acestea unul dintre ele era în comuna Budila (unde predau și în prezent). Cu câteva zile înainte mă uitam împreună cu părinții mei peste listă, iar tata mi-a spus: „Mergi oriunde, dar la Budila nu.”. Îmi spunea lucrul acesta pentru că auzise că este o comunitate provocatoare, unde populația rromă era majoritară. Când a sosit ziua ședinței pentru repartizarea posturilor, am analizat cu atenție lista și i-am spus inspectorului că voi alege școala de la Budila, iar acesta m-a întrebat de două dacă sunt sigură. Așa a început povestea mea aici. Îmi amintesc că în ziua în care am trecut să-mi las documentele, școala mi s-a părut extrem de frumoasă. Îmi amintesc în detaliu și primele zile cu colegii, când toți s-au purtat frumos cu mine. Nu puteam decât să-i observ pentru că nu știam ce am de făcut J. În toată ordinea aceasta m-a surpins cât de bine se înțelegeau unii cu ceilalți, lucru care m-a și făcut să rămân aici mai mult decât preconizam. Au fost foarte emoționante și primele întâlniri cu copiii, de care m-am atașat foarte repede. Atunci, plănuiam să rămân doar un an, iar în prezent mă gândesc că mai avem un an și termină o generație cu mine. Am o satisfacție uriașă uitându-mă în urmă și nu aș schimba cu nimic alegerea pe care am făcut-o.

Despre școala unde predați ce îmi puteți spune?

Când am citit această întrebare, mi-am amintit de o carte, „O școală mare cât toată lumea” de Gianni Rodari. Așa este și școala noastră, mare cât pentru toată lumea, iar pentru unii dintre noi, toată lumea noastră.  Școala Gimnazială Budila  este o școală cu peste 600 de elevi din comuna Budila, județul Brașov. Deși este o școală dintr-un mediu vulnerabil, cu procent mare al ratei abandonului, simt că este o școală în care se dorește schimbare și în care oamenii sunt conștiincioși. M-am bucurat din plin de directori atât de blânzi și care m-au lăsat să pun în aplicare toate nebuniile mele. Iar pe lângă directori, la superlativ este întreg colectivul și tot ce se întâmplă aici.

Dar un profil al copiilor dumneavoastră îmi puteți face?

Elevii mei sunt clasa a III-a acum, acesta fiind al patrulea an împreună.  De când sunt aici, am avut nenumărate ocazii de cunoaștere, și mereu mi-am dat seama cât de important este să poți vedea dincolo de aparențe. Majoritatea elevilor provin din familii modeste, numeroase, cu diferite probleme, făcând parte dintr-o cumunitate vulnerabilă. Când aveam o zi mai puțin bună, îmi aminteam ce îmi spunea o colegă: „copiii aceștia au nevoie să fie ascultați și iubiți”. Din păcate viața lor se caracterizează prin spațiu restrâns, fără posibilitate de dezvoltare, fără educație, cu visuri limitate din pricina unor concepții ce s-au perpetuat din generație în generație. Chiar și așa, sunt muncitori, atenți, iubitori, conștientizând puterea educației.

Aș spune și cum îi văd DIN profil: cu colțul gurii ridicat atunci când ne vedem la școală, cu ochi ce lucesc de bucurie, entuziasm și curiozitate, cu spatele ușor aplecat din cauza muncii și a poverilor pe care le duc.

De ce Teach for Romania? De ce ați ales această organizației având în vedere că se apleacă asupra copiilor din medii vulnerabile?

Cunoșteam programul Teach for Romania de acum câțiva ani, însă nu-mi doream neapărat să îl parcurg, până anul trecut când una dintre colegele mele s-a înscris. Lucram deja într-un mediu vulnerabil și simțeam nevoia de a discuta cu persoane ce activează în același mediu și care înțeleg și pot oferi soluții și păreri valoroase referitoare la diferite situații cu care mă confruntam. Voiam în continuare să învăț și am simțit că Teach va fi o experiență foarte valoroasă. Participarea la program a fost schimbarea de care aveam nevoie. Am învățat extrem de multe într-o perioadă foarte scurtă, iar pe lângă îmbogățirea competențelor profesionale, m-a ajutat să mă schimb din punct de vedere personal, să am mai multă încredere în mine și să simt că pot.

Conform unor statistici europene, aproape jumătate dintre elevii români, circa 42%, sunt analfabeți funcționali… În aceste condiții, ocupăm primul loc în Europa, un trist record în materie de educație sau antieducație… Cum este posibil un atare fenomen?

Este atât de mult de discutat despre această problemă încât subiectul poate să devină copleșitor. La mijloc sunt foarte mulți factori. Țin să cred că startul în educație pleacă de acasă, din familie, iar mai apoi de la școală. Parteneriatul acesta familie-școală-comunitate este atât strâns încât dacă o componentă nu mai funcționează bine, tot procesul se pierde. În ultima perioadă am observat și citit și eu despre lipsa de interes a familiilor pentru educație, și nu trebuie să-i judecăm pe toți pentru că nu știm ce se ascunde în spate. Cu siguranță și procesul de învățare de la școală este necesar să treacă prin câteva schimbări astfel încât, învățarea să aibă sens. Ce vreau să scot în evidență este faptul că nu doar învățământul în sine este vinovat pentru acest fenomen, depinde în egală măsură și cum beneficiarii educației se raportează la dorința lor de învățare.

Despre comunitatea în care lucrezi ce-mi poți povesti? Simți că se formează un parteneriat între școală-familie-comunitate? Sunt părinții interesați de educația copiilor lor?

Din punctul meu de vedere, există un parteneriat între școală-familie-comunitate. Majoritatea părinților sunt interesați de educația copiilor lor și am simțit că își doresc mai mult de la ei. Din păcate nu este un aspect general valabil, iar diferențele se pot vedea cu ochii liberi. Un copil implicat are un părinte implicat. Acest parteneriat a depins foarte mult și de cum noi, ca organizație școlară am încercat să ni aducem pe părinți aproape. Am desfășurat numeroase proiecte, întâlniri, ședințe, ateliere în care am invitat și părinții, iar aceștia s-au implicat. Ce a contat foarte mult a fost și organizarea unor vizite în comunitate, unde părinții ne-au primit foarte bine.

Care sunt, într-o privire concentrată și esențială, cele mai importante probleme și dificultăți ale școlii noastre de azi?

O problemă pe care am tot văzut-o și chiar simțit-o de când lucrez în învățământ este faptul că profesia de dascăl și-a pierdut din respectul cuvenit acum ceva timp și că persoanele care nu au fost în papucii unui profesor au tendința de a judeca și reproșa munca noastră. La fel ca mulți alți oameni, cerem respectul celor din jurul nostru, însă din păcate sunt nenumărate situații în care nu îl primim. Cred că o altă situație alarmantă este faptul că nu ne mai simțim în siguranță, dovadă fiind toate cazurile din mass-media, dar și faptul că suntem martori a unor fapte de agresivitate adresate uneori chiar nouă. E foarte trist ce se întâmplă din acest punct de vedere. Într-o altă ordine de idei, aș mai adăuga aici câteva probleme, în această ordine: abandon școlar, analfabetism, învățare mecanică fără ca elevii să înțeleagă de ce învățată acel conținut și cum îi va ajuta, lipsa motivației școlare.

În realitatea pe care o trăiți dumneavoastră în școala unde predați, cu ce vă confruntați?

Așa cum spuneam mai sus, școala la care predau în prezent se află într-un mediu vulnerabil care aduce cu sine numeroase probleme. O luptă pe care am dus-o încă din primul an de învățământ a fost stârnirea interesului pentru școală și educație, aspect pe care am dorit să-l duc atât către elevi, cât și către părinți. Bineînțeles, alte probleme au fost și abandonul școlar, niveluri scăzute ale literației și numerației, probleme din punct de vedere al educației socio-emoționale. Venind din familii modeste sau chiar sărace, elevii nu aveau/ încă nu au parte de strictul necesar pentru a-și desfășura activitatea. E foarte greu să faci ceva când nu ai cu ce să faci acel lucru, iar asta presupune ca tot timpul să fii ingenios și să găsești soluții. Aș pune pe listă și comportamentele violente născute datorită unui mediu neofertant, în care copiii sunt martori a unor exemple negative din comunitatea în care trăiesc. A fost foarte important să formez contexte de învățare din care elevii să înțeleagă faptul că lumea nu se rezumă doar la ceea ce au văzut până acum și că aceasta nu este normalitatea, dar și să încercăm să trecem printr-un proces de formare a unei culturi de tip „eu pot” din care să înțeleagă că viitorul stă în mâinile lor.

Învățământul românesc încearcă de mai mult timp să se reformeze. Unde ne aflăm ca sistem educațional din punctul de vedere al calității și eficienței educației?

În ultima perioadă am încercat din răsputeri să văd părțile bune. Știu că această reformă înseamnă un proces complex și îndelungat, ce nu va avea loc de pe o zi pe alta. Dincolo de toate problemele cu care ne confruntăm, de toate știrile care promovează părțile negative, dacă privim în adâncul lucrurilor, vom fi surprinși de cât de multe lucruri bune se întâmplă. Sunt o mulțime de dascăli care au adoptat schimbarea, dascăli cărora le pasă și lucrează cu sufletul. Cu siguranță munca lor este calitativă și eficientă. Mai sunt multe lucruri de schimbat, dar țin să cred că e mai mult bine decât rău.

Mihaela Purcaru se apleacă copiilor din medii vulnerabile unde își depășește rolul de învățătoare și le devine unora mama de la școală, prietenă, confidentă, psiholog. Pentru familiile lor, este omul de bază care îi ajută să-și facă dosare pentru burse și ajutoare sociale. Dacă stă în atribuțiile sale, cunoaștem deja răspunsul, dar Mihaela nu a îmbrățișat meseria, ci copiii și astfel își pune toată inima, timpul și efortul numai să le fie lor bine.

Nu doar că predă lecția bunătății, dar ne-a prezentat-o și pe cea a curajului în momentul când a decis să se reorienteze profesional. A părăsit mediul corporatist unde, culmea, urca profesional de la an la an și a devenit o bucățică din sistemul educațional. A știut că această meserie nu se practică cu mâinile la spate, ci trebuie să adaugi zilnic un strop mare de dragoste, să mângâi suflete ca să reușești mai apoi să reduci la zero abandonul școlar. Și a reușit. Este, câteodată, singurul pilon care se luptă să-și educe elevii asigurându-i că educația este singura armă pentru a reuși în societatea noastră civilă, căci sunt cazuri când părinții elevilor lipsesc cu desăvârșire din acest proces.

Pe Ștefan l-a dus la stomatolog, pe Valentina, mama a doi băieți, a însoțit-o pe holurile de la oncologie. Pe Ștefania o susține să finalizeze școala, deși vârsta din buletin îi arată vârsta majoratului. Acestea sunt doar o parte din faptele de bine pe care le face învățătoarea Mihaela Purcaru! Să o cunoaștem!

Ce înseamnă pentru tine meseria pe care ai îmbrățișat-o?

Alegerea de a fi azi profesor reprezintă (înseamnă) o consecință a deciziei de a căuta contribuție și sens în modul în care îmi trăiesc viața. Totodată înseamnă responsabilitate și multă recunoștință. Alături de copii sunt mereu într-o permanentă evoluție. Nu am îmbrățișat o meserie, ci am îmbrățișat copiii. Am ales să pun inima, timpul și efortul la o schimbare în care am crezut. Alături de oameni care la rândul lor au crezut și cred. Poate părea abstract și oarecum neclar, dar așa a fost pentru mine acest drum.

Ușoară sau grea a fost schimbarea mediului de lucru?

Ușor sau greu, procesul schimbării a devenit relativ, chiar și pentru mine. În urmă cu șapte ani eram eclipsată de greutățile pe care le descopeream în viețile elevilor și nu mi-am dat voie să simt că era nou și greu totul. Acum, am zile când este firesc totul, ca o binecuvântare, dar și zile în care apare iarăși greul. Un greu pe care acum îl simt și deseori, îl împart. Atât eu cât și elevii am învățat să cerem ajutorul și mai ales să îl oferim, cu toată inima, când ne este solicitat.

Ce a stat la baza deciziei de a părăsi corporația și de a fi o bucată din sistemul de educație românesc?

Sunt două decizii. Prima decizie, a fost ieșirea din sistemul corporatist. Această decizie a fost independentă de cea de a păși în sistemul educațional. Prima decizie s-a produs la vârsta la care am simțit că vreau de la mine altceva: un crez mai puternic, în care să simt că merită investite cele 12 ore de muncă. Nu știam clar ce domeniu să abordez și mi-am dat voie să testez. Decizia de a intra în educație am gândit-o inițial în mediul universitar. M-am întors în ASE printr-un doctorat și cu dorința de a aduce studenților din experiențele mele anterioare (invitați, resurse actualizate și entuziasmul vârstei).

Și pentru că aveam timp și nu eram obișnuită cu așa-ceva J, am descoperit proiectul Teach for România și am ales să le fac împreună. La acel moment, fără vreo intenție de a deveni profesor sau a rămâne după terminarea celor 2 ani.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din mediul corporatist?

Corporația mi-a adus structură și competențe pe care și azi le folosesc, dar ceva frumos, demn de menționat ar fi lecțiile de viață și câțiva prieteni de suflet. Fie că mă raportez la echipă, clienți, parteneri, furnizori, am crescut de la 18 ani printre oameni pregătiți, iar interacțiunile mi-au influențat puternic devenirea.

Ce diferențe ai găsit între cele două domenii în care ai activat?

Diferențele majore pe care le-am trăit din perspectiva mea, au fost cele legate de procesul de muncă. Eram obișnuită să văd mai repede rezultatele muncii mele sau să pot estima destul de precis timpii, să evaluez, să măsor. Aici abia dacă puteam gestiona modul în care se comportau copiii. A fost nevoie să mă readaptez și să învăț răbdarea și multe altele. Nu am menționat banii, nu pentru că nu fac diferența, ci pentru că îi consider un rezultat al unei alegeri, care, evident, are costul său de oportunitate. Banii au fost și rămân o provocare la care lucrez.

Crezi, cu mâna pe inimă, că schimbarea pe care ai făcut-o în viața ta a fost cea mai bună?

Schimbarea am devenit eu. M-am schimbat și sunt în continuă schimbare. Alături de copii m-am regăsit emoțional și am întâlnit oameni minunați, care acum fac parte din viața noastră. Iubeam de mică copiii, dar nu am luat niciodată în calcul să lucrez cu ei. Sunt foarte recunoscătoare și nu găsesc nici urmă de regret în ce am ales.

Cu ce gânduri ai intrat în învățământ, ce resurse te aduc zilnic la catedră și când s-a întâmplat asta?

Am intrat cu gândul de a face voluntariat în educație, maxim 2 ani.  Sunt de 7 ani aici, de 5 ani profesor titular și tare îmi place dimineața să merg să văd ce ochișori apar și ce povești poartă. Dar cel mai mult mă mână nevoia: sunt încă multe de făcut pentru ca acești copii să vină la școală.

Ce semnificație are pentru tine faptul că faci parte din Teach for Romania?

Faptul că am pornit la drum din Teach for România mă ajută să nu uit cine mi-a spus prima dată că nu e cel mai important câtă metodică știu, ci faptul că iubesc copiii atât de mult încât voi fi învățat tot ce e nevoie să pot fi lângă ei.

Te dedici copiilor din medii defavorizate. Ce valori dorești să le insufli?

Sunt un om spiritual și nu mă dezic de latura credinței mele ortodoxe. Îmi doresc să nu le vorbesc despre asta prin cuvinte, ci doar să știe și ei care este ancora faptelor mele. În procesul educațional aduc des în discuție: bunătatea transpusă prin prietenie. Respectul transpus prin empatie. Autocontrolul și mai ales iubirea și convingerea că sunt iubiți și plini de iubire.

La rândul lor, ce ai învățat tu de la ei?

Autenticitatea este corolarul care definește cel mai bine relația noastră. L-am primit și îl primesc zilnic. Învățăm împreună în fiecare zi. De la cum să ne exprimăm emoțiile, la cum să ne cerem scuze și să ne iertăm, să ne jucăm serios și să învățăm prin joacă. Învățarea în sine e un proces. Iar eu mai am multe de învățat.

Ai întâlnit copii cu părinții plecați în străinătate, ba copii care cresc doar cu un părinte, alții care au lipsuri de ordin financiar acasă. Te doboară poveștile lor de viață?

Am întâlnit și astfel de povești. Dar și povești cu părinți plecați în închisoare, sau chiar plecați la cer. Copii orfani, copii din centrele de plasament. Poveștile în sine nu mă doboară, altfel nu aș fi putut lucra printre ele. Îmi asum încă de la început că le sunt alături și mă implic atât cât pot. Au știut încă de la început că prietenia noastră are un singur scop: copiii să fie la școală. Neputința de a interveni sau de a accepta că nu trebuie să intervin, alături de cazurile medicale ce presupun dureri, au fost și rămân cele mai grele și mistuitoare momente din acest proces.

Cum e școala în care lucrezi?

Școala în care lucrez e un univers aparte: o lume a binelui. Are atât clase mici, cu mulți dintre elevi cu situații vulnerabile, dar are și clase de liceu, în care activitățile extrașcolare sunt la ele acasă. Are un director care iubește copiii și își dorește ca toți să aibă șanse. Are profesori care au devenit familie, dăruindu-și timpul personal aceluiași ideal-școală. Are, ca orice organizație, aspecte de îmbunătățit. Poate cel mai important, școala unde lucrez are o misiune vie, trăită și simțită de fiecare suflet care ajunge în ea.

Până în ce punct te-ai implicat oferindu-le ajutor?

M-am implicat diferit. Până în ce punct nu aș ști să răspund, dar limite au fost mereu. Fie au fost ale mele și atunci le-am prezentat din start, fie ale lor și le-am conștientizat împreună. Cu siguranța de ascultat, am ascultat cu inima deschisă orice situație, de mers pe teren, am mers de câte ori am putut și a fost nevoie. Am fost și înțeleaptă și mai puțin înțeleaptă. Dar nu mi-am pierdut încrederea. Nici în mine, nici în ei.

Ce planuri ai pentru tine și copiii tăi de la școală?

Planurile țin de creșterea și dezvoltarea potențialului fiecărui copil. Totodată ,vizez și programe de nutriție, sport și sănătate, pe care mai apoi ei să le promoveze în comunitate. Îmi doresc să îi susțin și mai mult cu activități extracurriculare, în funcție de talentele și abilitățile lor. Am în minte programe dedicate copiilor cu cerințe educaționale speciale, precum și pentru cei care după terminarea claselor a VIII-a au nevoie de suport în alegerea și învățarea unei meserii.

Cu ce îndrumare ai putea veni pentru cei care vor să facă o schimbare, dar au temeri?

Pentru cei care își doresc să facă o schimbare, m-aș întoarce la gândul că opusul iubirii este frica. Deci dacă există iubire, de copii, de învățare, de o nouă devenire, atunci frica merită trăită și învinsă. Eu las la finalul acestui interviu și invitația de a fi contactată (telefonic/email/RSO), dacă sunt cititori care consideră că expertiza mea le poate fi de folos sau care vor să caute și alte răspunsuri înainte de a o schimbare.

Diana Vlad este mama celor doi copii de acasă, dar și mama de la școală a celor 11 elevi pe care i-a primit în inima sa nu de mult timp. Deși nu are vechime mare acumulată în sistemul educațional în comparație cu anii dobândiți în antreprenoriat, a știut dintotdeauna, în călătoria sa prin viață, va îmbrățișa și meseria de dascăl. Nu o practică stând cu mâinile la spate, că altfel s-ar fi făcut secretară,  dar nici nu se rezumă doar la a transmite informații. Nu are nici șase perechi de mâini ca să le facă pe toate, dar se ridică deasupra elevilor, în egală măsură, coboară „în mintea lor”. Își ia joaca cu copiii în serios, iar decizia luată de a se îndrepta spre învățământ este una care o face să simtă împlinire, mai ales că avea această dorință încă din vremea copilăriei sale.

Pe lângă curaj ca să te reorientezi profesional, Diana mărturisește că cel mai important pentru a abandona un mediu de lucru și pentru a intra pe unul nou, e imperios necesar să-ți înfrunți frica și să-ți asculți mai mult dorința și gândurile. Să o cunoaștem!

Diana, îți trebuie curaj să te reorientezi profesional?

Cu siguranță trebuie să-ți înfrângi frica, dar mai presus de frică sunt dorința și determinarea.

Unii ar considera că sunt la o vârstă la care sunt aliniați profesional și din obișnuință, poate, nu au îndrăzneala să facă o schimbare sau le e teamă de ea, de nou, de necunoscut. Pe tine ce te-a determinat să îți schimbi domeniul de lucru?

Și eu m-am luptat cu mine, cu teama de necunoscut, în schimb, am avut întotdeauna sprijin din partea familiei și a prietenilor foarte apropiați. Teach for Romania, pe de altă parte, a fost „trenul” care m-a condus spre această schimbare. Le mulțumesc tuturor!

Ce gând le-ai transmite celor care sunt pe cale să își schimbe serviciul?

Este cel puțin provocator să o iei de la început, dar începutul vine cu atât de multe satisfacții! Te descoperi, te redescoperi, ieși din zona de confort, te adaptezi și constați că reziști, ba chiar îți place. Îndrăzniți! Acesta este sfatul meu.

Apropo de serviciu, ce înseamnă pentru tine să lucrezi în învățământ?

În egală măsură, aș putea spune, responsabilitate, implicare și prețuirea copiilor. M-am adaptat foarte repede. Sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să le învăț, dar sunt deschisă și dornică.

Ce înseamnă prin ochii tăi de dascăl să te apleci asupra copiilor din medii vulnerabile?

E unul dintre principalii factori care m-au determinat să aleg acest drum. Mi-am dorit să mă implic pentru a ajuta copiii, pentru a-i aduce la școală, pentru a le oferi o perspectivă.

Ești mama celor doi copii de acasă și mama copiilor de la școală. Cum jonglezi cu atribuțiile celor două roluri?

Copiii mei și-au dorit foarte mult ca mama lor să lucreze în învățământ. Acum îmi dau sfaturi și mă ajută la proiecte. Duc mult din rolul de mamă de acasă în cel de la școală. Pe toți îi consider acum „copiii mei”.

Care este portretul copiilor de la clasă?

Sunt cei mai frumoși, cei mai deștepți și cei mai cuminți copii! Vai de mama care spune altceva despre copiii ei! Chiar sunt copii minunați, iar eu sunt o norocoasă că-i am!

Ce le promiți tu zilnic?

Le promit că ne vom distra. Îmi dau toată silința și aplic ceea ce Teach for Romania ne sfătuiește – învățarea prin joacă, astfel încât copiilor să le facă plăcere să parcurgă materia și să dobândească cunoștințele de care au nevoie. Noi nu simțim când zboară timpul.

Pe ce se bazează legătura creată dintre tine și ei?

Pe afecțiune reciprocă.

Și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Ce ai învățat de la copiii tăi de acasă? Ce ți-ai luat frumos pentru suflet de la copiii de la clasă?

Multe, multe lucruri sunt de învățat de la cei mici! Copiii mei de acasă sunt ajutorul meu de nădejde în pregătirea activităților sau a proiectelor. De la clasă îmi iau energie. Sunt atât de încântată atunci când îi văd progresând, când îi văd că lucrează în echipă, că devin prieteni, că împart lucruri sau mâncare!

Coincid planurile din prezent cu cele când erai mică? Ce visa fetița Diana să devină?

Da, coincid. Mi-am dorit această meserie, dar sunt sigură că acum a fost cel mai bun moment pentru a-mi urma visul.

Ce ai învățat în antreprenoriat și aplici în învățământ? Vezi vreo legătură?

Antreprenoriatul m-a învățat să muncesc enorm și să mă lupt cu toate forțele pentru a reuși. Asta am luat cu mine. Legătura dintre cele două domenii este munca cu oamenii, cu personalități diferite.