invatator

A ales să se înscrie la Liceul Pedagogic atunci când vârsta din buletin i-a permis și să dea probele vocaționale. Tată îl dorea pădurar, el a vrut să fie învățător. Inspirat sau nu de alt membru din familia sa care deja studia la liceul cu profil pedagogic, cert e că de la acel moment până în clipa prezentă sunt patru decenii distanță de când învățătorul Cîrlig Marian se află în mijlocul elevilor. Este al lor cu același entuziasm cu care a început cariera didactică.

Distins cu premiul Merito pentru metodele pe care le-a îmbrățișat la clasă, pentru știința pe care a adus-o mai aproape de elevi și pentru adaptarea de care a dovedit de-a lungul experienței profesionale, nu se vede în alt loc considerând că meseria sa este o menire. Să-l cunoaștem!

Cu ce sentimente sau gânduri intrați în fiecare zi în clasă?

În fiecare zi, clasa îmi oferă lumea mea: o lume a inocenței, a unor suflete ce vin la școală cu drag și așteaptă ca școala să le ofere învățare și să le descopere minunile pe care ei le aduc zi de zi. Profesorii noștri ne spuneau că în momentul în care intri în clasă lași la ușa clasei toate problemele tale. Nu este simplu. Sunt, poate, puțin egoist. Am învățat să las totul la ușa clasei și să mă hrănesc și eu din exuberanța și fericirea lor. Am timp să mă gândesc la ale mele seara când ajung acasă. Am învățat că nu trebuie să-i atragem pe copii în visele și problemele noastre. Dacă ești un dascăl adevărat, încerci să te duci tu în visele lor (parafrazare din profesor universitar Dumitru Borțun).

Și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici, nu doar invers. Ce v-ați luat frumos pentru suflet de la ei? Pe ce se ghidează relația dumneavoastră cu elevii pe care îi ghidați?

Parafrazez iar, Dacă nu este dragoste și empatie, nu este nimic. Copiii pe care îi avem zi de zi în sala de clasă sunt adulții viitorului. Ce sădim, vom culege. Am învățat că nu sunt un mic „Dumnezeu” în sala de clasă. Copiii mei învață de la mine și eu învăț de la ei. Sunt doar un om ce o perioadă de timp le îndrumă pașii. Fiecare dintre elevii noștri poartă în sufletul lor o parte din noi (bună și constructivă sau o parte întunecată ce nu construiește).

Eu m-am schimbat după fiecare generație de elevi). Fiecare generație m-a făcut mai bun. Când spun mai bun, mă refer la suflet. De aici a venit și partea de update profesional. A fost un gest de respect și de recunoștință față de ei și o parte de construcție umană și profesională pentru mine. Când mă reîntâlnesc cu foștii ei elevi, văd părți frumoase din trecutul meu. Am învățat că un profesor nu predă doar conținuturi. Am învățat că alături de conținuturi se predă pe sine. Am învățat că elevii mei vor fi ceea ce sunt eu.

Ce am învățat? Am învățat inocența și bunătatea lor. Am învățat curiozitatea, creativitatea și gândirea lor critică. Am învățat din spontaneitatea lor. Am învățat să învăț de la copiii mei. Este așa de simplu și de frumos! Numai să ne lăsăm descoperiți puțin și să ne arătăm și noi sufletul așa cum o fac și ei. Copiii noștri ne simt. Simt când mimăm sentimente și profesie.

Dacă ar fi să faceți portretul clasei pe care o aveți în prezent, cum ar fi redat în câteva idei?

Este simplu și aici. Copii fericiți că vin la școală. Copii fericiți că au posibilitatea să întrebe. Copii fericiți că sunt respectați. Copii fericiți că încerc să duc învățarea către ei. 17 băieți și 7 fete. Fiecare cu minunile lui sau ei. Fiecare cu așteptări față de mine. Fiecare cu drag de a veni la școală și a descoperi încet-încet cum este învățarea. Fiecare cu personalitatea lui sau ei. 24 de oameni în devenire, 24 de caractere și un colectiv pe care îl construim. 24 de copii ancorați în gândire critică, în folosirea tehnologiei și resurselor digitale în învățare și în formarea gândirii computaționale (au trecut de la folosirea de resurse digitale la realizarea de resurse digitale).

Esența pentru clasa mea: EI SE PREGĂTESC PENTRU VIITOR.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră meseria pe care ați îmbrățișat-o în viață?

La 14 ani, când m-am dus către Liceul Pedagogic (tata mă dorea pădurar), nu știam către ce mă îndrept. A fost un salt în necunoscut pe baza a ceea ce am simțit eu din exemplele pe care mi le dădea familia (impropriu zis exemple; erau discuții despre verișoara mea mult mai mare care era la Liceul Pedagogic).

Liceul Pedagogic mi-a construit temelia. Atunci, pe moment, nu am conștientizat acest aspect. Am descoperit mai târziu când îmi dădeam gradele didactice și eram în fața copiilor mei (elevilor mei). Nu am avut nevoie de mult timp să îmi dau seama că acele minuni ce vin în clasă au așteptări. Atunci mi-am dat seama că eu ajut la formarea lor și ei ajută la formarea mea. Au fost și sunt provocări zi de zi în acești 40 de ani. Au fost momente și sunt momente în care mă uit la ce se întâmplă în învățământul românesc și mă întreb de ce vreau să fiu altfel și nu mă rezum la a semna condica de prezență și atât. În secunda următoare vine instantaneu răspunsul: EI SUN VIITORUL, EI VIN ÎN PRIMA ZI DE ȘCOALĂ CU ATÂTEA AȘTEPTĂRI, EI AȘTEAPTĂ SĂ DUCI ÎNVĂȚAREA CĂTRE EI. EI AȘTEPTĂ DE LA DOMNUL ȚI DE LA DOAMNA (ai mei vorbesc de multe ori cu mine cu TU și îmi place așa de mult!)

Cum vedeți generația de acum prin ochii și inima dumneavoastră?

Fără să vrei (poate uneori chiar în subconștient) faci comparații între generații. Realizez mereu un aspect: fiecare generație este altfel; fiecare generație se formează într-un alt mediu social. Copiii ce vin la școală sunt alții din cinci în cinci ani la ciclul primar. Noi TREBUIE să fim altfel. Aceasta este menirea unui cadru didactic. Reiau ceea ce am mai spus. Nu îi ducem pe copii în visele noastre ci mergem noi în visele lor. Visele noastre nu se intersectează cu visele lor. Ale noastre sunt construcții pe experiențe din trecut și prezent. Visele lor reprezintă viitorul. Hai să mergem și noi către viitor!

Parafrazând din Ken Robinson (O lume ieșită din minți), ar fi o prostie când mergem cu mașina să privim numai în oglinda retrovizoare fără a privi în față prin parbriz și a încerca să ne imaginăm și să ne construim scenarii pentru ceea ce va fi după următoare curbă. Ața și cu demersul didactic și cu învățarea.

Dacă ar fi să mă conduceți spre perioada escapadei academice, cum ar suna povestea?

Escapada mea academică nu a fost o escapadă. A fost o muncă constantă. De fapt, eu mi-am continuat studiile universitare mult după absolvirea Liceului Pedagogic. Am făcut-o în momentul în care am simțit că este nevoie de mai mult decât pregătirea pentru gradele didactice. Am simțit că trebuie să îmi fac un update la tot ceea ce știu pentru că am o mare responsabilitate: copiii din fața mea.

Așa am descoperit când acum 20 de ani a intrat primul calculator în viața mea. Am realizat că acesta poate fi o parte din demersul didactic și din învățare și un element indispensabil în viitor. Rezultatul a fost un masterat didactic în tehnologia informației și comunicațiilor în educație la Universitatea București.

Un cadru didactic adevărat se pregătește mereu. Sunt ferm convins că peste 5 ani elevii mei vor fi altfel și îmi fac update permanent.

Doar în mediul rural ați lucrat?

Am avut posibilitatea de a lucra și în mediul urban, dar am ales să lucrez în școala care am absolvit clasele I-VIII. Nu mi-am dorit niciodată să plec de aici. A fost mereu o provocare și am simțit mereu că trebuie să dau înapoi școlii care m-a format. Știu ca-s patetic aici, dar așa am simțit eu. Având dublă calificare puteam să trec pe ciclul gimnazial pe disciplina Informatică și TIC. Sufletul meu a fost mereu de învățător. Acolo simt că pot oferi din ceea ce știu.

Eu vreau să construiesc temelii. Îi las pe alții să construiască pereții. Și în aceeași ordine de idei: a lucra în mediul rural este o provocare și o onoare pentru mine.

Ce-mi puteți spune despre școala unde aveți catedra? Cum o vedeți prin propriii ochi?

M-am gândit ce ar trebui să răspund aici. Cu proprii ochi o văd ca pe școala unde am absolvit ciclul gimnazial, școala unde am făcut primii pași în cariera didactică, școala unde m-am construit pe mine profesional, școala unde, deși eram coleg cu foștii mei profesori, îi salutam cu sfială, școala unde am fost director timp de opt ani.

Școala DE CARE ÎMI PASĂ.

Cine v-a insuflat dragostea față de copii?

Fiul nostru a venit pe lume în 1988. Am dus-o pe soția mea la spital la Oltenița cu un vecin pe 21 iulie. A doua zi, urcând treptele către salonul ei, m-am întâlnim cu un medic despre care știma că este acolo pe acea secție. I-am spus cine sunt, m-a privit și mi-a spus: ,,Domnul Cîrlig, să vă trăiască! Aveai un băiat”. Am mai urcat două trepte și mi s-au înmuiat picioare. Atunci am simțit cum se naște un sentiment nou în sufletul meu. Un sentiment minunat. Așa este și cu dragostea de copii. Îți dai seama imediat dacă ești pentru ei în clasă din prima. Dacă nu simți nimic și ești acolo în continuare, ești un mercenar. Doar atât.

Cu ce valori ați plecat în viață și doriți să le dați mai departe?

Voi răspunde foarte scurt: cinstea, cultura muncii, consecvența, respectul, empatia, dragostea pentru oameni.

De aproape trei decenii sunteți bucată din sistemul de educație. A fost un drum profesional liniar sau sinuos?

Sunt de patru decenii parte a sistemului de învățământ. A fost un drum profesional liniar. Nu a fost nimic sinuos. De la 18 ani sunt învățător. Asta am făcut mereu și pe această linie mi-am construit toată cariera profesională. Nu mi-am dorit niciodată să fiu altceva. Totul a venit de la sine și toată formarea mea profesională a fost în acest sens. Am știut mereu ce vreau și ce trebuie să fac pentru a fi un învățător care se duce în visele copiilor săi.

Doriți ca elevii să înțeleagă cât de importantă este educația. Credeți că este cea mai bună armă a lor în viață?

Nu am să fac apologia educației. Nu este cazul. DA. Educația schimbă societăți. Dacă ne dorim o societate mai bună în care să simțim că suntem respectați ca cetățeni, AVEM NEVOIE DE EDUCAȚIE!

Dacă ar fi fost după visele din copilărie, s-ar fi făcut preot, actor, învățător. Pe cele din urmă două roluri le-a îmbrățișat în viața sa, deși la distanță de câțiva ani. A trecut și prin televiziune, ca tehnician, fiind unul dintre primele joburi, dar în fața copiilor se simte cel mai bine.

Marian Răducu este învățător în prezent și face parte din programul Teach for Romania. Pandemia l-a ajutat să nu mai amâne decizia de a se apleca copiilor care aparțin mediilor vulnerabile. Educă copii, le oferă dragoste, încredere și îi îndrumă să se dezvolte frumos și în armonie. Pune un strop de actorie în actul educativ doar ca să facă totul să fie mai ușor pentru elevii săi.

Crede că schimbarea pleacă de la omul însuși, fără să se aștepte ca lucrurile să se miște de la Guvern. Să-l cunoaștem!

Marian Răducu, actor și învățător. Care a fost prima meserie pe care ai obținut-o în urma obținerii diplomei sau ai studiat ambele specializări în paralel? Ce-mi poți spune?

Meseria de actor a fost prima. Cea de învățător a venit la aproape 20 de ani după.

De ce învățământ și teatru? Cum s-au născut aceste două dorințe?

Din copilărie, când visam la ce voi face când voi fi mare, îmi doream să fiu PAI – Preot, Actor, Învățător. Toate trei au în comun prezența în fața unui grup de oameni pe care îi ghidezi printr-o experiență valoroasă de viață.

Cât de mult te împlinește?

Sunt într-o perioadă de viață în care sunt atât de absorbit de ceea ce trăiesc. Nici nu m-am oprit să mă întreb conștient dacă ceea ce fac mă împlinește, nu am simțit nevoia. Ceea ce mă face să cred că mă împlinește. În același timp, în visurile mele sunt prezente și alte moduri în care pot contribui în viețile semenilor mei.

Vezi vreo legătură între cele două?

Da. În prezent, ca învățător, sunt și parte din programul Teach for Romania. Managerul care se ocupă de evoluția mea îmi confirmă că actoria își pune amprenta pe felul în care lucrez cu copiii. Și cred că e firesc. Sunt mai teatral, creez povești și folosesc diferite metode dramatice de a le atrage atenția și a-i direcționa în învățare.

Care este profilul copiilor tăi de la clasă?

Sunt copii foarte isteți, muncitori, care își antrenează din plin capacitatea de concentrare. Sunt diferiți, fiecare cu frumusețea și strălucirea lui.

Ce-ți dau ei frumos pentru suflet

O mare bucurie atunci când îi descopăr că au mai crescut puțin, că au mai învățat ceva nou, că sunt mai competenți și mai bogați ca oameni pe zi ce trece.

Care este promisiunea pe care le-o faci tu?

Promit că le voi fi alături să își descopere puterile de ființe umane.

Ce înseamnă pentru tine Teach for Romania? Cum ai aflat de această organizație?

De Teach for Romania am aflat din social media, prima dată. Mi-a plăcut atât de mult ce făceau ei, să sprijine oameni dornici de a contribui în viețile copiilor ca educatori, acolo unde e cea mai mare nevoie, în medii defavorizate, încât mi-am dorit să le fiu alături. Dar eram foarte prins în munca mea. Apoi au apărut în jurul meu oameni, prieteni ce îmi povesteau despre ce înseamnă să lucrezi ca profesor Teach și dorința mi-a crescut. Momentul prielnic de a aplica pentru program a fost adus de pandemia de covid19, când proiectele mele de până atunci, din cauza restricțiilor,  au dispărut. Cu o astfel de pauză forțată, am zis : “Acum e momentul pentru Teach for Romania!” Teach e un vis împlinit, acela de a-mi pune experiența, abilitățile, competențele în slujba educării unui grup de copii pentru a deveni liderii lumii viitorului.

Dacă nu ar fi fost meseriile acestea, ce ar fi făcut Marian, oare?

Aș fi lucrat în televiziune ca tehnician – e unul dintre primele mele job-uri. Sau aș fi găsit un alt mod în care să mă pun în slujba celorlalți. Am încredere că de fiecare dată voi descoperi un mod, cel mai bun, pentru a le fi de ajutor semenilor mei.

Cu ce gând pleci în fiecare zi de acasă spre școală?

Astăzi e o zi minunată. Sunt aici cu un scop măreț. Abia aștept să îmi reîntâlnesc echipa de copii pentru proiectele în care colaborăm, pentru aventurile pe care le vom trăi azi. Îmi place la școală!

Deși ești abia în al doilea an de predare, tu vezi tu lipsurile în învățământul românesc

Lipsurile învățământului românesc sunt, în mare parte, asemănătoare cu cele ale sistemului actual de învățământ al umanității. Îi învață prea puțin pe copii despre propria ființă, despre cum le funcționează mintea, corpul, emoțiile, despre gestionarea resurselor personale – timp, energie, bani, despre iubire, relații, sexualitate, despre cum să își creeze povești de viață care să le dea putere, lor și celorlalți oameni, despre cum pot coopera pentru a îmbunătăți modul de organizare a umanității.

De unde ar trebui să pornească schimbarea? Cine, în accepțiunea ta, este pilonul cel mai important?

De la mine ar trebui pornită schimbarea. De la fiecare educator. De la fiecare părinte. De la fiecare copil. Eu sunt pilonul cel mai important. Tu ești pilonul cel mai important. Fiecare om în parte e pilonul cel mai important. Împreună, noi putem să facem mai frumoasă lumea din jurul nostru!

Adrian Secal este unul dintre oamenii care se luptă pentru binele societății. Îl găsim în slujba copiilor  în ipostaza de învățător la catedra din Augustin, o localitate din județul Brașov. Culmea, când era la vârsta copilăriei și intra în diferite roluri de joc ba era pilot de avion, ba medic sau preot, dar niciodată meseria de dascăl nu a fost îmbrățișată nici măcar în joacă sau în câteva rânduri de imaginație. Și totuși, Adrian face minuni pentru copiii care provin din medii defavorizate. Poate că atunci când a plecat de acasă, a luat cu el peste tot în lume convingeri bine închegate însușite în sânul familiei. Nu se abate de la valorile preluate de la părinți, ci le transferă mai departe copiilor cărora le dedică inima lui toată.

Adrian Secal face parte din programul Teach for Romania, o organizație non-formală care formează oameni, cu sau fără experiență în educație, pentru a deveni profesori în învățământul public, pentru copiii din medii vulnerabile. Nu de mult timp, mai ales în comparație cu anii petrecuți în alte organizații. A vrut să cunoască realitatea care se petrece în sistemul de învățământ, în special rural, acolo unde sunt mai multe carențe, dar asupra cărora are dorința de a-și pune amprenta și de a crea oportunități de creștere și dezvoltare.

A creionat încă din primul an de aderare în interiorul Teach For Romania ideea unui spațiu educațional complementar școlii într-un autobuz și a ajuns să o și concretizeze cu ajutorul unor sponsori. A cumpărat un autobuz scos la licitație cu suma de 6000 de lei, dar lucrurile care s-au întâmplat în acest spațiu sunt mult mai valoroase și de neprețuit. Să-i cunoaștem povestea băcăuanului Adrian Secal care a avut intuiția de a se reorienta profesional și care a realizat că  în mijlocul copiilor și-a găsit sensul.

Să facem un exercițiu: cum e Adrian-omul? Cum e Adrian-dascălul?

Adrian – omul este cel care caută în fiecare persoană latura bună, luminoasă, indiferent de cât de multă umbră există.

Adrian – dascălul este persoana care vede în copii și tineri mai mult decât se poate vedea la un prim nivel de interacțiune. Cred că fiecare copil poate deveni cea mai bună versiune a lui cu sprijin continuu și multă empatie.

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs și le transmiteți mai departe copiilor?

Să plec la drum, de la început, cu încredere în ceilalți. Nu naivitate, cât încredere. Iar când această nu este primită ca atare, să ofer bunătate și nu răzbunare.

Ce ați moștenit de la mama? Dar de la tata?

Sunt multe lucruri moștenite de la ambii părinți. Nu mă leg de cele fizice, cât mai degrabă de personalitate. De la mama cred că cel mai important lucru moștenit este determinarea. Determinarea de a face ca lucrurile să fie cât se poate de bine pentru mine și pentru cei din jur. Iar de la tata împăcarea. Împăcarea cu mine însumi.

Ce se visa să devină băiețelul Adrian?

Unul dintre visurile mele a fost să devin pilot de avion – am și acum poza de la grădiniță. Apoi să fac bine celor din jurul meu, având în minte mai multe roluri, cum ar fi medic sau preot. Și, deși am fost cercetaș de mic copil, nu am simțit că domeniul educației e ceva ce mă atrage. Profesor sau învățător nu erau pe lista mea de opțiuni, nici măcar în tinerețe.

Ce fel de copilărie ați avut? Unde ați copilărit?

Am avut parte de o copilărie specifică unei familii cu venituri mici spre medii ce a trăit ultima decadă a comunismului și prima decadă a unei Românii post-Revoluție, cu părinți care, deși au crescut în rural, sau mutat în oraș (Bacău) pentru un trai mai bun și pentru ca noi, copiii lor, să avem acces la servicii la care ei cu greu au avut acces (educație în mod special). O copilărie în fața blocului, pe dealurile de la țară în curtea bisericii din a cărei comunitate religioasă am făcut parte.

O copilărie împărțită între viața de oraș și viața la țară, acolo unde mergeam cel puțin o lună în vacanța de vară, și nu doar pentru a petrece timp, cât și pentru a ajuta la diferitele munci specifice.

Totuși, datorită cercetășiei, o copilărie în care am avut permanent acces la opțiuni și provocări de învățare în afara sistemului formal, cu tabere și activități în natură, cu accent pe dezvoltare personală, însă în permanentă legătură cu cei din jur.

Studiile superioare le-ați finalizat la Iași. Apoi, ați luat calea Bucureștiului. Ce v-ați luat frumos pentru suflet din acești ani?

Experiențele trăite și oamenii întâlniți.

Sunteți singurul din familia dvs. care a ales meseria aceasta?

Da, sunt singurul din familie și din familia extinsă care a optat, într-un final, pentru domeniul educației. Și, deși sunt cel mai mare dintre frați, am avut cea mai sinuoasă traiectorie profesională, chiar dacă, în mare, am rămas într-un mod sau altul aproape de oameni.

Sunt puțini, dar buni ani de când vă aflați printre copii. Ce a stat la baza alegerii dvs.?

Dorința de a înțelege ce se întâmplă în sistemul de învățământ și dorința de a cunoaște mai în profunzime o comunitate rurală. Plus dorința de a crea și de a contribui la oportunități de creștere și dezvoltare pentru copii și tineri, de a da înapoi ceea ce și eu, la rândul meu, am primit.

Cum ați putea descrie detaliat traseul dvs. profesional, mai ales că ați activat în alte domenii? Ce sentimente vă încearcă când vă gândiți la cariera dvs.?

Pe scurt, o continuă experimentare. Am avut recent o discuție referitoare la acest traseu, la această traiectorie profesională. Cum spuneam și mai sus, o traiectorie sinuoasă, cu schimbări bruște sau într-o anumită linie de așteptări.

Revin la cercetășie 😊, Motto-ul pe care îl avem este să lăsăm această lume un pic mai bună decât am găsit-o. Este și ceea ce am încercat să fac în fiecare rol asumat, profesional, ca angajat sau voluntar, sau personal. Într-un mod sau altul am rămas aproape de oameni și comunități.

Iar când mă uit în spate, realizez cât de multe lecții am învățat și, la fel, cât de multe mai am de învățat, atât din experiențele deja avute, cât și din ceea ce încă nu am experimentat deja.

Sunteți în punctul dorit?

Suntem vreodată în punctul dorit? Sunt în locul în care în momentul prezent simt că am cel mai mult sens. Acum 5-6 ani nu credeam că voi ajunge aici – mutat într-o comunitate vulnerabilă, fiind implicat preponderent în activități educaționale pentru copiii și tinerii de aici. Și, chiar dacă încă nu îmi pun în valoare toți talanții, chiar dacă încă mă adaptez la diferitele provocări, în acest moment simt că sunt acolo unde sufletul meu se simte cel mai liniștit.

Ce ați învățat până acum de la copii?

Să mă bucur și să primesc bucurie și iubire.

Pe ce considerente se bazează relația învățător-copii?

Nu aș limita rolul doar la învățător per se. Ci m-aș duce mai departe puțin, pe rolul de educator (persoană care se implică în educație). Iar relația dintre educator și copii se bazează, în primul rând, pe deschidere și limitare a pre-judecății. Pe o cunoaștere a copiilor și contextului în care aceștia trăiesc, dincolo de cine sunt ei la școală.

Care este profilul copiilor dvs. de la clasă?

În clasa la care am fost învățător timp de doi ani am avut, cred, peste 25 de profiluri diferite de copii. Toți, însă, curioși. Chiar dacă fiecare în direcția lor, poate divergentă de ceea ce le puteam oferi eu.

Ce înseamnă Augustin pentru dvs.?

Moment Acasă 2. Acasă 1 este în Bacău, locul în care m-am născut și am crescut. Însă Augustin a devenit locul în care de aproape 4 ani îmi construiesc un nou acasă.

Cu ce este diferit Teach for Romania față de ONG-ul în care ați activat vreme de un deceniu?

Pe parcursul a mai bine de un deceniu am activat în mai multe organizații, însă Teach a fost un prilej și un facilitator pentru mine de a cunoaște mai mult și mai în profunzime realitatea din mediul rural, cu precădere în domeniul educației, fiind susținut și activ într-o comunitate vulnerabilă. Deși am lucrat și în primii ani la firul ierbii, experiența ca învățător/ cadru didactic full-time, sprijinit de organizație, m-a ajutat să fiu aproape în permanență în contact cu comunitatea și nu doar sporadic sau de la distanță.

Ușoară sau grea a fost reorientarea?

Ușoară nu. Însă mi-am păstrat alegerea, chiar dacă am avut momentele mele, și nu puține, de incertitudine și chiar de dorința de a renunța.

De ce Teach for Romania?

Cred că, dincolo de suportul și de impactul pe care îl are ca organizație în domeniul educației, Teach for Romania a fost pentru mine cel mai facil și cu sens mod în care am putut intra și cunoaște o comunitate rurală vulnerabilă.

De ce credeți că este învățământul de la țară defavorizat?

Lipsa de opțiuni și de resurse, atât pentru educatori, cât și pentru familii și chiar comunitate. Sunt multe persoane cu multă bunăvoință care încearcă să reducă sau să facă ne-vizibilă aceste lipsuri, însă este nevoie de mult mai mult.

Unde trebuie să fie schimbarea?

Din punctul meu de vedere sunt două schimbări sistemice care ar trebui să se întâmple: o schimbare a paradigmei actului/sistemului educațional în comunitățile defavorizate și o suplimentare reală a resurselor la pachet cu intervenție.

În ceea ce privește paradigma actului/sistemului educațional, consider că schimbarea se poate face pe următoarele paliere, complementare: o curriculă restrânsă, mai relevantă pentru copii, multe activități de învățare practică și mai mult personal de sprijin – co-teaching cel puțin până în clasa a 4a, consilieri școlari/psihopedagogi care să aibă un număr redus la cel mult 100 de copii față de aproximativ 800 acum.

La nivel de resurse și de intervenție lucrurile sunt puțin mai complexe, plecând de la servicii adresate copiilor, cum ar fi transport școlar, masă caldă, program prelungit, inclusiv cu opțiune de somn pentru cei mai mici, activități extra-școlare pentru toți copii, la servicii adresate familiilor – asigurare de spații de igienă și chiar de spălat haine, încurajarea angajabilității părinților (coroborată cu prelungirea programului pentru copii) și facilități la nivel de comunitate care să crească gradul de siguranță și de petrecere a timpului liber.

Ce v-a adus în învățământ? Dragostea pentru copii sau faptul că este o meserie decentă, deși nu e plătită la adevărata valoare?

În învățământ am ajuns în primul rând pentru faptul că a fost o portiță de cunoaștere mai profundă a comunității rurale și a sistemului educațional din zone vulnerabile. Însă pe picior de egalitate este și dorința de a sprijini copii și a crea oportunități pentru aceștia.

Ce puteți spune despre generațiile acestea de copii?

Sunt curioși. Chiar dacă această curiozitate le este atrasă de lucruri și opțiuni pe care avem tendința de a nu le înțelege sau accepta, sunt curioși.

Sunt diferiți copiii față de cei de pe vremea dvs.?

Fiecare generație diferă în funcție de opțiunile la care au acces și contextul în care cresc. Altfel, nu, nu sunt diferiți. Chiar dacă, la o primă și a doua vedere există mari discrepanțe, acestea se limitează, așa cum spuneam, la opțiuni și context.

Ce a însemnat să faceți parte din acest proiect? Ce ați învățat odată cu cele văzute în cadrul acestui proiect?

EduBuzz e un proiect prin care am încercat să diversificăm și să completăm opțiunile la care copiii din Augustin au acces. Și, prin ceea ce facem și oferim, să ameliorăm puțin din contextul în care aceștia trăiesc și se dezvoltă.

Ce signifiant are pentru dvs. sintagma „copii din medii defavorizate”? Nu au ce mânca, nu au rechizite la școală? Detaliați cât mai mult.

Defavorizat este un termen cu o încărcătură și conotație negativă pentru mine. Vulnerabil este termenul pe care îl prefer. Iar în acest caz, deja perspectiva se modifică, trecând de la trecut și prezent (defavorizat) la viitor (vulnerabil). Copilul dintr-un mediu vulnerabil este un viitor adult vulnerabil într-o lume pentru care este puțin pregătit să o înțeleagă și în care să se dezvolte. Iar vulnerabilitatea vine în primul rând de la resursele la care au sau nu au acces și de la contextul în care aceștia trăiesc – al comunității, al familiei și al școlii. Recomand studiul Fundației World Vision privind bunăstarea copilului. Sunt menționate acolo mai multe aspecte relevante, care descriu în detaliu ce înseamnă această stare de vulnerabilitate.

Ușor sau greu este să lucrezi cu copii din medii defavorizate? Ați simțit minima colaborare din partea părinților acestor copii sau totul a rămas pe umerii dvs.?

Ușor nu este, la fel cum nici în cazul copiilor care nu sunt în/din medii vulnerabile nu este ușor. Însă atât ușor/greu, cât și părinți care se implică/ nu se implică duce cu gândul într-o zonă de împărțire în alt și negru. Nu asta consider că e important, cât deschiderea și empatia pe care o ai atât față de copii, cât și de părinți.

Ce promisiuni le-ați făcut elevilor dvs.?

Cât timp au fost elevii mei, nu am promis multe sau de multe ori, în afara faptului că încerc să le ofer cât de multe oportunități pot. Acum, copiilor care vin la EduBuzz, la fel, evit să le fac promisiuni, căci promisiunile duc la așteptări, iar așteptările la frustrări dacă nu sunt îndeplinite. Însă le spun că încercăm să le oferim cât de multe opțiuni putem, în limita resurselor disponibile și a oamenilor care se implică alături de noi.

Ați purtat temeri cu dvs. la începutul carierei în învățământ?

Da, normal. Sindromul impostorului și temerea că nu voi face sau că fac ce trebuie m-au bântuit multă vreme. Și încă mai adie. Întotdeauna e loc de mai bine, însă am învățat să mă concentrez mai mult pe ceea ce pot face decât pe ceea ce nu pot. Și în acest fel temerile s-au redus ca intensitate, chiar dacă nu au dispărut.

De unde ideea Edubuzz? Care este frumoasa poveste a acestui autobuz?

Ideea unui spațiu/centru educațional complementar școlii o aveam încă din primul an de Teach. Am încercat mai multe variante, însă ideea de a face un astfel de spațiu într-un autobuz a venit într-un moment în care aveam alte opțiuni pe masă. Apoi lucrurile s-au aranjat cu sprijinul multor suporteri și susținători.

Ce părere au avut copiii de a desfășura activități în fața unei săli de clasă, tot într-un spațiu, dar un altfel de spațiu propice pentru învățare?

Abia așteptau să intre, să se bucure de tot ce au la dispoziție acolo. Și acum fac asta, chiar dacă nivelul de entuziasm a scăzut în intensitate. Însă ei continuă să vină, să se implice. Iar la autobuz a devenit în vocabularul local un loc de referință, un loc care înseamnă mai mult decât un reper.

Cum arată sufletul dvs, Adrian? Cu ce vă hrăniți zilnic?

Sufletul meu se hrănește cu natură, cu liniștea unei seri în curtea casei sau în curtea autobuzului, cu interacțiunea și relațiile dezvoltate cu oamenii din sat. E un suflet în continuă împăcare și liniștire.

Ce vă place la dvs? Dar ce nu vă place?

Cred că aici sunt multe lucruri de spus. Și în cazul meu, însă, aplic același principiu – evit să introduc binomul îmi place/nu-mi place la mine. Mă bucur atunci când sunt liniștit și simt că cei din jurul meu sunt liniștiți și bucuroși că sunt în preajma lor. Și încerc să înțeleg și să învăț din acele situații în care acestea, liniștea și bucuria, nu sunt prezente.

Ce proiecte ticluiți? Ce planuri aveți?

Personal, acum lucrez la acasă la mine. Îmi doresc să mă mut cu totul în următoarele două luni în casa pe care o am în sat și o pregătesc pentru acel moment.

Profesional, sunt la momentul în care vreau să intru din nou în sistemul de învățământ, de data aceasta ca profesor pentru elevii de gimnaziu.

Iar la EduBuzz proiectele sunt mai multe- de la o șură transformată într-un spațiu cultural-educațional, la o bucătărie prin care să putem oferi masă caldă pentru cât mai mulți copii din sat, un teren de activități sportive/de mișcare și atragerea de oameni cu care să oferim cât mai multe oportunități copiilor.

Sunteți copil al părinților dvs, sunteți frate, sunteți prieten, sunteți dascăl. Care rol vă onorează cel mai mult?

Toate mă onorează în egală măsură. Fiecare dintre acestea contribuie la cine sunt acum.

Aveți vreo dorință arzătoare care ați dori să se materializeze?

Toate cele menționate în ultima frază de la întrebarea 32 😊. Îmi doresc să ne putem atinge cât de curând un nivel de activitate de croazieră de care să se bucure cât mai mulți dintre copiii din Augustin.

D upă un veac de la Marea Unire, este de remarcat activitatea acelor învățători – apostoli care au contribuit la mișcarea de ridicare culturală a satelor românești din Vechiul Regat, acțiune generată prin Decizia privind organizarea cercurilor culturale, semnată de către Spiru Haret ca ministru al Instrucțiunii Publice, pe data de 21 februarie 1902. Grupând preoți și învățători din cel mult nouă școli, cercurile culturale înființate la sate vizau „ridicarea stării morale a sătenilor, prin cultivarea în ei a sentimentelor frumoase, și a celei materiale, prin îmbogățirea minții lor cu cunoștințe practice” [1]. Haretismul, mișcarea „ridicării satelor”, ca doctrină și acțiune socială, a prefigurat realizarea Marii Uniri, biserica și școala fiind încă o dată pilonii acelei națiuni preponderent rurale care s-a întregit în anul 1918.

Despre învățătorii buzoieni și învățământul buzoian s-a mai scris sub formă enciclopedică, însă fără a se realiza o sinteză de amploare asupra evoluției educației buzoiene sub impactul gândirii pedagogice românești, respectiv a vremurilor și ideologiilor politice. Prezentând personalități și evenimente, profesorul Relu Stoica a întocmit o enciclopedie intitulată Istoria învățământului buzoian, în care prezintă „o istorie de date-evenimente care marchează realizări notabile în domeniul educației, școlii și gândirii pedagogice pe plaiurile buzoiene”. Sunt invocați „călugări, preoți, grămătici, dieci, logofeți, dascăli”, care au contribuit la debutul învățământului buzoian, cât și episcopia ortodoxă a Buzăului, ca lăcaș al unei școli de grămătici și al unei prolifice tipografii [2]. Pe aceeași linie enciclopedică, referiri la învățământul buzoian întâlnim și în lucrarea Buzău – mică enciclopedie istorică, editată de Muzeul Județean Buzău.

Nu lipsesc figurile mitice din istoria învățământului buzoian, una dintre acestea fiind reprezentată de I. Gh. Dumitraşcu, învățător, autor de manuale, publicist. Născut pe 12 ianuarie 1874 în localitatea Zărnești, județul Buzău, urmează școala primară în satul natal, apoi Şcoala Normală în oraşul Galaţi, unde va edita publicația școlară Făclia, în paginile căreia se publicau materiale realizate de elevi. Este învățător provizoriu la Focșani, apoi în comuna Păulești, jud. Vrancea, unde va edita revista Ștafeta, care va apărea până ce editorul se va transfera la Păltineni, jud. Buzău. Aici va edita Ștafeta Păltinenilor și va înființa cercul de conferințe Buzăul, fiind și președintele acestui cerc. Din inițiativa sa și a învățătorului I. Voiculescu de la Școala Simileasca, a luat ființă, în august 1894, Asociația învățătorilor buzoieni, care va edita Revista Asociațiunii învățătorilor buzoieni. Fondator al Asociației generale a învățătorilor din România (iulie 1902), unul din fondatorii revistei Școala viitoare (1898), a participat la organizarea primului Congres al învățătorilor și învățătoarelor din România (1900-1905) [3].

Învățătorul I. Gh. Dumitrașcu, acest binecunoscut dascăl al învățământului buzoian, considerat în epocă un apropiat colaborator al lui Spiru Haret, va ajunge să coopteze în cadrul „Asociației Învățătorilor din județul Buzău” pe majoritatea învățătorilor din județ. Printre aceștia se numără și învățătorul Radu Bocioacă din comuna Padina, județul Buzău, protagonistul prezentului articol. Radu Bocioacă a fost implicat foarte mult în activitatea „Asociației Învățătorilor din județul Buzău” [4], încă de la înființarea sa în anul 1894, unde îl va cunoaște și va colabora cu I. Gh. Dumitraşcu.

Cine a fost Radu Bocioacă

Radu H. Bocioacă, învățător și director al Școlii din Padina între anii 1890-1926, s-a născut în anul 1868 în comuna Padina, plasa Câmpul, județul Buzău [5]. A urmat cursurile şcolii primare din sat, intrând la seminarul din Buzău, unde tot timpul școlii a fost elev premiant. După absolvirea seminarului, care în acele vremuri era echivalent cu școlile normale pentru formarea învățătorilor, va urma cariera de dascăl / învățător în satul natal Padina, încă din anul 1890 [6]. Căsătorit cu învățătoarea Maria Bocioacă, va avea o familie numeroasă, cu trei băieți (Traian R. Bocioacă, Aurelian R. Bocioacă și Cincinat R. Bocioacă) și două fete (Marioara și Iulia).

Familia învăţătorului Radu Bocioacă, remarcabil luminător al satului românesc din generaţia care a făcut Marea Unire Foto: arhiva personală prof. drd. Gheorghe Miu, comuna Padina-Macoveiul

Învățătorul Radu Bocioacă şi-a pus toată puterea de muncă şi angajamentul sufletesc pentru ridicarea culturală şi economică a satului Padina-Macoveiul, cea mai mare comună din Extremul Sud – Est buzoian, despre care Basil Iorgulescu scria pe la 1892 că este foarte „veche și a mers din ce în ce prosperând” [7]. Încă de tânăr a intrat în mișcarea de ridicare a satelor inițiată de Spiru Haret. Mișcarea „ridicării satelor”, cu sensul de ieșire din sărăcie prin modernizare, a fost haretismul. Una dintre cele mai clare definiri ale scopului mișcării de ridicare culturală a satelor este formulată în deciziunea privind organizarea cercurilor culturale, semnată la 21 februarie 1902 de către Spiru Haret, în calitate de ministru al Instrucțiunii Publice. Aceste cercuri reuneau, în Vechiul Regat, învățători și preoți din grupări de câte cel mult nouă școale. Dincolo de obiectivul lor didactic ele vizau „ridicarea stării morale a sătenilor, prin cultivarea în ei a sentimentelor frumoase, și a celei materiale, prin îmbogățirea minții lor cu cunoștințe practice” [8]. O bună perioadă de timp, Radu Bocioacă a fost preşedintele Cercului Cultural al învăţătorilor buzoieni, ajutând la formarea multor generaţii de învăţători.

Banca Învăţătorilor, înfiinţată în 1924

Misiunea haretistă a învățătorului Radu Bocioacă a avut și o componentă cooperatistă, pornind de la înființarea băncilor populare ale învățătorilor. În acest sens, la 8 iunie 1924 a luat fiinţă „Societatea corpului didactic primar” din judeţul Buzău [9], cu scopul de ajutorare sub mai multe aspecte a membrilor corpului didactic primar din Buzău şi a familiilor lor. Actul constitutiv şi statutul au fost autentificate de tribunalul Buzău la 10 iunie 1924. Banca învăţătorilor este înfiinţată așadar încă din anul 1924, având 32 membri. În anul 1939 numărul lor va ajunge la 828 membri [10].

În cadrul mişcării novatoare iniţiate în lumea satelor de Spiru Haret, Radu Bocioacă a înfiinţat la 30 ianuarie 1904 Banca populară „Macoveiul”, cu ajutorul sătenilor ridicându-se localul acestei bănci, clădire transformată mai târziu în Cămin Cultural [11]. Pentru ţăranii din Padina, Banca populară „Macoveiul” a constituit o soluție de credit financiar pentru cumpărarea de pământ. Aceasta s-a constituit ca societate de credit şi economie sătească, având sediul în comuna Padina din plasa Câmpul, judeţul Buzău, suma capitalului subscris pornind de la 7347 de lei, acesta fiind mărit ulterior fără ca vreun membru să aibă o parte socială mai mare de 5000 de lei [12]. La fondarea acestei bănci populare au participat 173 de săteni în frunte cu învăţătorul Radu Bocioacă. Societatea cooperatistă „Macoveiul” şi-a continuat activitatea şi în perioada interbelică, în 1924 având un Consiliu de administraţie format din învăţătorul Radu Bocioacă, preşedinte, Răducan Drăgoi, vicepreşedinte, Andrei Lapoviţă şi Vasile C. Urse, Marin Başturea, Matei Dumitrache, Ion T. Bran, Stan I. Moldoveanu, Dobre A. Micu. Cenzorii erau V. Piticescu, C. Başturescu şi Stan Bosneanu, iar casierul Iordache Cristescu. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, prăznuiți pe data de 21 mai , urmau să fie patronii Băncii populare Macoveiul.

La fondarea Băncii populare „Macoveiul” au participat 173 de săteni, în frunte cu învăţătorul Radu Bocioacă

Banca populară „Macoveiul” îşi avea, spuneam, sediul în actuala clădire a Căminului Cultural, denumită multă vreme de locuitorii satului pur şi simplu „la bancă”. Atât construcția clădirii băncii, cât și înființarea căminului cultural, poartă amprenta învățătorului Radu Bocioacă, care, datorită vocației sale haretiste, de ridicare a satului și școlii Padina-Macoveiul, cu prisosință ar fi fost îndreptățit să dea în zilele noastre atât denumirea școlii cât și a căminului cultural din localitate.

În calitate de învățător și director de școală, Radu Bocioacă a avut o carieră prestigioasă în satul natal Padina–Macoveiul, o perioadă mai lungă, între 1894-1907, alături de alți învăţători ai satului, precum Sterie Ionescu sau Maria Bocioacă [13]. În anul școlar 1907-1908, lista celor care predau la „Şcoala mixtă de tip urban” din Padina se compunea din patru persoane, din care două nume noi, Lazăr Başturescu şi preotul St. Teodorescu, pe lângă deja consacraţii învăţători Radu şi Maria Bocioacă.

Formă de caligrafie clasică din colecția învățătorului Radu Bocioacă

Caligrafia, care altădată era echivalentă cu necesarul de cultură generală al absolventului de școală primară, era ridicată în același timp la rangul de artă de către învățătorii satului tradițional de odinioară. De la învățătorul Radu Bocioacă s-au păstrat pagini caligrafiate cu o vechime de peste 130 de ani, expuse în Sala – Muzeu a satului tradițional Padina-Macoveiul – Bora, pagini care etalează formele de caligrafie clasică – cursivă, rondă, batardă și gotică. Încă se mai văd liniile aproape șterse trasate de învățător pe hârtie, pentru a obține un cadru frumos al scrierii de mână.

partea II aici

Bibliografie

1. Sandu, Dumitru, «Ridicarea satului» prin el însuși; ideologii și practici în interbelicul românesc, Secolul 21, 1-6, 2012

2. Stoica, 2005: 3

3. Constantinescu, 2000: 140

4. Asociația Învățătorilor din județul Buzău are un trecut bogat şi este o veche asociaţie judeţeană, fiind întemeiată în 1894. În anul 1939 avea 807 membri. Încă din 1892, cadrele didactice buzoiene erau adunate sub denumirea de Centrul Conferenţiar din plaiul Buzău.

5. Miu, 2007: 229

6. ibidem, 221

7. Iorgulescu, 1892: 370-371

8. Sandu, Dumitru, op. cit., 1-6

9. SJAN Buzău, fond Banca populară Învățătorii buzoieni, dosar Acte constitutive și statute pe anii 1924, 1927,1931

10. Şcoala şi Vieaţa, X, 1939: 155-255.

11. Miu, idem, 212

12. Statutele Băncii Populare „Macoveiul” din comuna Padina, 1924

13. A.N.I.C.- MCIP, 4225/1887, 438 şi 4709/1888, 5001/1889, 219/1890, 259/1891, 1703/1904.

„Știința” pedagogiei nu este îndeletnicire ușoară, harul și dragostea pentru copii fiind esențiale pentru profesia de „părinte” de la catedră. Chiar de pe băncile școlii primare, proaspeții elevi află de la adultul din fața lor faptul că în literatura română, la loc de cinste, se află un învățător exemplar: Ion Creangă sau, așa cum era cunoscut în satul natal, „Nic-a lui Ștefan a Petrei”.

Data nașterii lui Creangă este incertă, dar în „Fragment de biografie”, el însuși consemnează că a văzut lumina zilei la 1 martie 1837, la Humulești.

Născut în „zodia Peștilor” și fiind un om plin de contradicții, autorul celebrelor „Amintiri din copilărie” mărturisea că el a fost un băiat rușinos și fricos chiar și de umbra lui, dar atunci când se impunea, stările de împotrivire și de mânie nu se lăsau prea mult așteptate.

O altă contradicție – deja celebră – a firii lui „Nică” era aceea că, deși un leneș notoriu, își dorea să învețe carte în tihnă. Iată de ce, la toate materiile de la școală (caligrafie, aritmetică, „abețădariu”, geografie, istorie sfântă etc.), poznașul era însemnat cu „bun”, dar la purtare cu „rău” – pentru că tindea să lipsească din cauza mustrărilor dascălilor săi. Lui Creangă nu îi plăceau muștruluielile și bătăile preoților de la catedră, mai ales cele din fața clasei, ceea ce a atras refuzul lui de a merge la școală.

Prea multe cărți strică

„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”, aceste rânduri din binecunoscutele „Amintiri din copilărie” ne arată câtă dragoste purta adultul Nică pentru locul natal și pentru satul unde își „desfășura” întreaga pleiadă de năzdrăvănii.

Deși i-a fost greu să se despartă de plaiurile copilăriei, Creangă a mers la seminar la Iași, unde a dovedit, încă o dată, că nu îi place cartea. „Ca țăran, el nu va avea niciodată voluptatea cărturărească, pasiunea erudită. Judecata lui e cea simplistă, a oricărui om de țară: dacă ai priceput ceva cu mijloace puține, e de prisos să-ți pierzi vremea cu cărțile”, arăta George Călinescu în ampla sa lucrare, „Viața și opera lui Ion Creangă”. Astfel se face că, dacă tânărul Creangă dovedea seriozitate și învăța ceva, o făcea cu un motiv bine întemeiat, pragmatismul fiind o caracteristică adânc împregnată în ADN-ul scriitorului.

Devenit diacon, Creangă a urmat cursurile Institutului Pedagogic de la Trisfetite din Iași, unde Titu Maiorescu preda principiile de instrucție pedagogică. Deși, la început, „preparandul” nostru nu a înțeles prea bine învățăturile, Maiorescu l-a recomandat, în 1864, ca un elev eminent ce a devenit de-a lungul anilor de studii, pentru postul de suplinitor la școala din curtea bisericii „Trei Ierarhi”.

Călinescu mai consemnează că, în viziunea glumețului Creangă, pedagogia, „crezută drept o știință grozavă, nu e decât o chestiune de judecată: școlarului îi arăți lucrurile pe care vrei să le știe, îl ademenești cu vorba bună și-l îndrepți cu bătaia”. Zis și făcut.

Pedagogia veche, împletită cu cea modernă

În mijlocul copiilor, învățătorul Creangă ne apare azi drept un dascăl cu un umor rar întâlnit, decis să facă din elevii săi oameni. El s-a folosit de metodele specifice pedagogiei moderne, dar într-o mai mare măsură de cele înclinate spre principiile vechi, humuleștene, ale părintelui Ioan, cel care îmbia cu colivă și colaci și care corecta cu „Sfântul Nicolai” și calul bălan: „Creangă ademenește pe copii cu lucruri de mâncare și cu medalii de pus pe piept. El arată copiilor tablouri reprezentând plante și animale și, ca totul să fie limpede, când vine vorba de nuca de cocos, găsește cu cale să cumpere două bucăți, să le pună sub nasul școlarilor și să le împartă.”

Deși agreabil, tânărul învățător nu a renunțat la mâna fermă indispensabilă unui dascăl bun și pedepsea elevul, în funcție de greșeală: de la mătania cu câte trei cruci, la așezarea leneșilor cu genunchii pe sacul cu grăunțe.

Dar, „în toane bune, dascălul e glumeț, dispus a povesti. Elevii sunt scoși din clasă doi câte doi și obligați a nu rupe rândurile decât departe de școală. Creangă nu suferă să i se spună altfel decât «domnul», dovadă de puțina stimă ce-o avea pentru calitatea-i bisericească”.

Cum însă stilul este omul însuşi, firea șugubeață a diaconului nu s-a astâmpărat, fapt ce i-a adus excluderea (1872) din rândul clericilor pe motiv că și-a părăsit nevasta, și-a tuns părul ca un mirean și a tras cu pușca în păsări.

Căpătând faima de „față bisericească” aparte, el a fost eliminat și din postul de institutor, în ciuda nenumăratelor scrisori trimise celor îndrituiți să remedieze situația în care se afla. Dar scaunul de învățător l-a recăpătat odată cu venirea lui Titu Maiorescu la Ministerul Instrucțiunii.

Reprimit la Școala de Băieți numărul II din Păcurari (Iași), învățătorul a luat în primire o clasă de 23 de elevi, mulți dintre ei evrei, fapt care nu l-a deranjat nicicum, întrucât se ocupa de fiecare copil cu aceeași grijă părintească. Fără deosebire erau acordate și notele, moment când Creangă era aspru.

Chiar și așa, umorul său își croia drum până și prin cele mai temute discipline. El rânduia elevii în bănci după înălțime, realiza cu ei „gimnastica mâinilor” la finalul orelor, li se adresa cu „măi țâcă” și „boteza” diferite noțiuni predate, pentru a fi mai ușor asimilate de către copii. De exemplu, litera M era „crăcănatu”, G era „ghebosu‘” sau O era „covrigul”.

Drămuia fiecare cuvânt, îl rostea de zeci de ori, căuta să „determine bine ideea și să găsească expresia cea mai nimerită și mai românească”

Cu o vădită preocupare față de învățăturile insuflate copiilor, dar și față de limba română, învățătorul s-a unit, la începutul carierei sale didactice, cu alți cinci institutori, pentru a realiza un abecedar adecvat timpurilor. Astfel, în lumea cuvintelor, Creangă s-a aflat ca „peștele în apă”, deoarece preocuparea sa sinceră pentru educație a scos la iveală și pedanteria dinlăuntrul său: drămuia fiecare cuvânt, îl rostea de zeci de ori, căuta să „determine bine ideea și să găsească expresia cea mai nimerită și mai românească. Cunoscător adânc al limbii țărănești, sac fără fund de cuvinte neaoșe, de zicale și de snoave, el venea la fiece idee cu o listă de vocabule pe care o dădea tovarășilor să aleagă”.

Abecedarul lui Ion Creangă Foto: stelapopa.unimedia.md

Așa s-a născut „Metodă nouă de scriere și cetire”, apărută la Iași în 1868. Cartea, editată cu sprijinul aceluiași Maiorescu, membru al asociației culturale „Junimea”, s-a bucurat de succes în epocă. Ea costa 43 de parale sau 33 de bani și fusese aprobată de către Ministerul de resort. Eforturile lui Creangă de a edita Abecedarul au atras și o realizare personală, scriitorul reușind să-și cumpere o casă.

Un exemplu pentru învățătorii de astăzi, scriitorul Ion Creangă a îmbinat cu succes dragostea pentru copii, umorul peren al țăranului român și aplecarea către cuvinte, devenind prin acestea unul dintre cei mai cunoscuți dascăli ai literaturii și educației autohtone.