Tag

învăţături

Am avut privilegiul de a asculta aceste învăţături ale unui preot de la ţară, e vorba de părintele Nicolaie Caloian, într-o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, desfăşurată marţi, 24 aprilie, la Şcoala Gimnazială nr. 1 din comuna Padina, judeţul Buzău. Ele, însă, au valoare nu doar pentru copiii cărora, în mare parte, le-au fost expuse. Ci pentru toţi românii. Este, deci, o datorie de onoare pentru Matricea Românească să le popularizeze. Pentru că sunt nepreţuite!

1. Mai bine să fii Profesor, şi să te salute şi să te respecte 80% din oameni, decât primar, şi să te înjure 80% din oameni! Rămâi om de educaţie, om de cultură. Nu te murdări, nu te vinde. Când un profesor extrem de corect, integru, a vrut odată să candideze, un politician i-a spus: “Ia-ţi gândul! Nu avem nevoie, aici, de oameni corecţi!”

2. A fi Ţăran nu e o ruşine. E o onoare. Românii au fost ţărani, agricultori, ciobani, timp de milenii. Să vă supăraţi doar dacă cineva vă spune: “ţăran prost!”

3. Ţăranul român, dintr-o sapă, din 2 lei cât lua pe ziua de muncă, a crescut 8 copii, i-a dat pe fiecare la şcoli bune, le-a luat la fiecare casă în oraş, i-a făcut oameni întregi. Dintr-o sapă! Din 2 lei, adică din nimic. Şi azi, din 2000-3000 de lei, nu ştii să ai grijă nici de tine.

4. Ţăranul român are doar 2 cuvinte: DA şi NU. Atât! Când ceva e bine spune DA, când ceva nu e bine spune NU. Orăşeanul atâta învârteşte şi răsuceşte o idee… încât vă bulversează şi vă păcăleşte. Asta fac aşa zişii intelectuali: nu îşi pot asuma nimic.

5. Nu mergeţi afară să fiţi slugi. Rămâneţi în România, să fiţi oameni liberi.

6. Decât bone pentru copiii altora, fiţi mame pentru copiii voştri!

7. Decât să aveţi grijă de bătrânii altora, în străinătate, aveţi grijă de părinţii şi de bunicii voştri!

8. Întotdeauna să te recomande lucrările bune pe care le faci. Mai marii obştei au vrut să mă scoată şi pe mine de la biserică, de multe ori. Le-am zis aşa: “Nu plec, până nu vă îngrop pe toţi!”

9. Eu sunt venetic, dar iată ce am făcut şi ce las în urmă. Voi sunteţi oamenii locului, şi iată cât aţi distrus şi demolat, cât rău aţi adus peste lucruri, peste ceea ce era de valoare.

10. Înainte, Şcoala avea grădină de zarzavaturi, copiii erau învăţaţi să sădească, erau învăţaţi să facă brânză… aceea era Şcoala Altfel!

 

Cu mulţumiri dascălului Gheorghe Miu, diriginte, profesor de Istorie la Şcoala Gimnazială nr. 1 din Padina.

Foto deschidere: scenă din foişorul cu cişmea al Bisericii „Sfântul Nicolae” din comuna Padina, judeţul Buzău – Mântuitorul cu femeia samarineancă

Nici nu mai ştiu de când îl ştiu pe Eminescu. Probabil că dintotdeauna, pentru că sunt român. De aceea, îl iubesc pe Eminescu fără să-l fi cunoscut, doar resimţit genetic. Eminescu, fie că vrem, fie că nu, curge prin venele tuturor. Mereu l-am considerat cadoul pe care Dumnezeu ni l-a făcut nouă, românilor. El însuşi mărturisea – şi reţin asta atât de viu, de pe un panou mare expus poate şi azi în Şcoala mea generală numărul 32 din sectorul 2 al Capitalei – “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. Marii oameni îşi cunosc geniul, nu şi-l trâmbiţează. Oare are nevoie soarele de lumina reflectoarelor?

Eminescu m-a învăţat să iubesc frumosul. El n-a scris, el a pictat în versuri. Poeziile lui stau alături de tablourile lui Rafael sau Botticelli. Înălţimile la care a dus limba română, pasiunea covârşitoare şi concomitent ruinătoare existenţial cu care a căutat forma perfectă a cuvântului, îl fac – nu un pieton al aerului, ci un astronaut al cuvintelor. Nu Prunariu, ci Eminescu a fost primul român în spaţiu. Citiţi “La steaua” şi vă veţi convinge.

Eminescu m-a învăţat să fiu conştient de propria-mi valoare, să nu caut gloria efemeră. Îmi va rămâne mereu în minte ipostaza în care, propus, ne spune Maiorescu, pentru “un bene-merenti sau nu știu ce altă decorație” din partea regalităţii – Carmen Sylva fiind o admiratoare declarată, “el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuș al cugetării omenești, care alt rege ar fi putut să-l distingă?”. Trăind într-o societate în care goana după averi şi funcţii a devenit religie neoficială, eşti pătruns nu atât de modestia lui Eminescu, cât de simţul propriei valori, atât de pur, de nobil, de neîntinat. Şi mai eşti pătruns de altceva: de extraordinara lui comoară interioară, independentă de condiţiile meschine în care uneori a trăit. Cuşca sufleorului în care şi-a făcut cultura în tinereţe nu e vreun open space. Dar, nici un geniu n-a lucrat vreodată într-un open space.

Eminescu m-a învăţat să-mi ascult vocea interioară, şi să-i răspund. “Dar când inima-ţi frământă / Doruri vii şi patimi multe”, ca om de litere – ba chiar în orice altă profesie ai activa – nu poţi sta locului şi nu poţi dormi aşteptând deschiderea programului de lucru. Eminescu ne învaţă că forţa diluvială a sentimentului, a sufletului, este cea care mişcă munţii şi creează realităţi, iar a-i pune stavilă este o blasfemie a blazaţilor, a funcţionarilor, a mediocrilor, a oportuniştilor, a laşilor. Eminescu ne învaţă că geniul înseamnă obstinaţia de a face lucruri care se justifică prin ele însele, indiferent de aprobarea sau dezaprobarea, ori sensul pe care li-l dă lumea. „Nu spera când vezi mișeii / La izbândă făcând punte, / Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte.”

Nu Prunariu, ci Eminescu a fost primul român în spaţiu

Eminescu m-a învăţat că există o forţă care schimbă lumea, şi aceea sunt cuvintele. Şi dacă mai există sceptici, câţi pot spune că lumea lor nu s-a schimbat auzind aceste două cuvinte: “te iubesc”?

Eminescu m-a învăţat să iubesc. El însuşi romantic prin definiţie, imposibil a se mulţumi cu vreun avatar feminin, el a iubit iubirea ca anulare a individualităţii şi ca intuiţie fulgurantă a eternităţii. Eminescu n-a iubit pentru că a fost poet, ci a fost poet pentru că a iubit cu nesaţ, toată viaţa – de la colinele natalului Ipoteşti, până la ultimul petic de pământ românesc, până la ultimele versuri pe care le-a aşternut pe hârtie. Dezamăgit adesea de oameni, el a iubit şi a servit umanitatea.

Şi m-a mai învăţat ceva Eminescu, anume că o viaţă fără poezie este o viaţă care nu merită trăită. Că oamenii care (şi)-au gâtuit poezia sunt, de fapt, oameni morţi, oricât de bogate şi de colorate ar avea cortegiile pe care şi le claxonează prin marile oraşe.

Odihneşte-te în pace, Mihai.

 

Foto deschidere: manuscrise Eminescu, la Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de studii Mihai Eminescu

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

De părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din Capitală, ne leagă nu doar apropierea sufletească, ci şi simţirea românească. Iată de ce Matricea Românească a vrut să afle de la un preot pe cât de tânăr, pe atât de plin de harisme, despre cum se vede sărbătoarea Crăciunului din mijlocul credincioşilor, dar şi despre semnificaţia autentică a Sărbătorii din aceste zile.

Matricea Românească: Ce înseamnă Crăciunul, pentru creștini?

Preot Marcel Stavără: Sărbătoarea Crăciunului vine de la cinul craiului – avem, în limba română, cinul monahal, cinul obștesc şi aşa mai departe. Este vorba despre un complex de sărbători, de la 6 decembrie la 6 ianuarie, inclusiv Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie). S-a promovat o metateză: „Cei trei crai de la Răsărit, un crai mare au găsit”. Şi în Biblia de la 1688 ni se vorbeşte despre „Craiul cel mare” – nu despre Hristosul împărat, ci crai. De aici vin Cră-ciun, cră-iasă, cră-iță. În nici un caz din creatione! Hristos nu este creat. Cum se spune în Crez: „născut, nu făcut”, nu creat.

Aşadar, Sărbătoarea Crăciunului ține de la 6 decembrie la 6 ianuarie, în centru stă Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, și apoi tăierea împrejur, la opt zile, 1 ianuarie. Ce înseamnă? Înseamnă că Dumnezeu prețuiește atât de mult fiecare persoană umană, încât ne arată demnitatea noastră. Un dumnezeu care stă departe de mine nu e al meu, nu îl simt al meu. Un dumnezeu cum a fost înțeles în Occidentul așa-zis creștin, exilat în transcendent, nu este al meu. De aceea, Dumnezeu vine în maxima apropiere de noi. Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Dumnezeu devine ceea ce iubește”. Adică, se face şi om.

Crăciunul ne arată cât de importanți suntem noi în fața lui Dumnezeu. Apoi, ne arată că Dumnezeu atotputernic, pruncul Mântuitorul Iisus Hristos nu se naște din inițiativă omenească, din poftă bărbătească, din trăirea dintre Maica Domnului şi dreptul Iosif, cum spun alte denominaţiuni neoprotestante. În nici un caz. Ci inițiativa este dumnezeiască. Nu se naște o persoană nouă. Fiul are inițiativa, împreună cu Sfânta Treime, să se nască – și om se face. Pentru că, atunci când compun o carte ori scriu o teză, eu sunt separat de teza pe care o scriu. Dar Hristos se face Însăși ceea ce scrie. Deci devine subiectul cunoașterii, prin faptul că se naște pe cale supranaturală. Nu putea Hristos, ca Mântuitor al lumii, Mântuitorul păcatelor noastre să se nască, aşa cum spune Psalmul 50, “în păcate m-a născut maica mea”. Ci El vine ca să salveze lumea de păcat, aşadar nu putea să se nască sub păcat.

Crăciunul, până la jumătatea secolului IV, se serba odată cu Epifania, cu Boboteaza. Se țineau împreună aceste două sărbători. Iar pentru a le separa, Biserica a ales data de 25 decembrie, pentru că atunci crește ziua și scade noaptea. Pentru că Hristos este Soarele dreptății, nouă creștinilor ne-a fost foarte ușor să adoptăm această zi, deoarece atunci când vine preotul la Dvs. acasă cu icoana, spune „să se închine Ție, Soarele dreptăţii, Răsăritul cel de sus”. Şi magii, când au venit de la Răsărit, nu s-au închinat stelelor, creaturii, ci au învățat să se închine Creatorului, nu stelelor. Ei, din astrologi, s-au făcut astronomi. Adică au căutat taina lui Dumnezeu în creaţia Lui.

Pentru mine, Crăciunul înseamnă în primul rând o pregătire, o unire cu Hristos din ce în ce mai mult

Pentru mine, Crăciunul înseamnă în primul rând o pregătire, o unire cu Hristos din ce în ce mai mult. De ce? Pentru că Sărbătoarea Crăciunului vine după o perioadă de post de 40 de zile, în care tot creștinul trebuie să se pregătească. Dacă pământul a pregătit peștera, ieslea, cerul a pregătit steaua, iar noi, oamenii, am pregătit-o pe Maica Domnului ca vasul ales, curat, în care să se întrupeze și din care să se nască Hristos, înseamnă că și eu trebuie să mă pregătesc. Ca Hristos, Cel care sălăşluiește în mine de la botez, să mă facă un hristofor, un purtător de Hristos, un creștin autentic. Cum ne spune Mântuitorul: Voi sunteți sarea lumii, voi sunteți lumina lumii”. Nu să fie ostentativ, ci să se vadă că eu Îl trăiesc pe Hristos, și prin această pregătire de 40 de zile. De post, de rugăciune, de înclinație mai mare către lectura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți.

Multă lume s-a spovedit în această perioadă – și copiii s-au împărtăşit. Grădinițe întregi de copii, ceea ce înseamnă că credința este înnăscută. Hristos, Mântuitorul, care dă existență tuturor, este Lumina care luminează pe tot omul care vine în lume, deci pe copiii noștri.

Apoi, în perioada adolescenței și mai încolo un pic, nu la maturizare, devin problematice aceste întrebări care nu și-au găsit răspuns în perioada aceasta. Credința copiilor este înnăscută, fapt pentru care ei vin cu mare uşurinţă la împărtășit.

Crăciun la Biserica Icoanei din Capitală

Crăciun la Biserica Icoanei din Capitală Foto: bisericaicoanei.ro

Cei mici Îl cunosc la Biserica Icoanei pe Hristos, dar nu sunt privaţi nici de cadourile Moşului

Cei mici Îl cunosc la Biserica Icoanei pe Hristos, dar nu sunt privaţi nici de cadourile Moşului

Matricea Românească: Cum sărbătoresc românii Crăciunul?

Preot Marcel Stavără: Etnogeneza poporului român este concomitentă cu încreștinarea lui. De aceea, noi nu-L simțim pe Hristos la Ierusalim sau la Betleem, ci colindele noastre sunt o Evanghelie populară. Colindele noastre vorbesc despre intimitatea românului cu Hristos, care se naște în iesle – nu la Betleem, ci după dealurile noastre, după munții noştri. Cum vorbesc colindele noastre din Maramureș: „Dealurile și pădurile, fagii noștri, brazii noştri L-au acoperit pe Hristos”. Sunt colinde cu Tisa, cu râurile de la noi din țară. „Colo-n vale, mai în jos, L-au născut pe Hristos.”

Românii sărbătoresc Crăciunul prin colinde, care sunt o dogmatică pusă în text popular. Învățătura de credință este bine confirmată de către colinde. În al doilea rând, aş dori să subliniez că masa de Crăciun nu este pe 24 decembrie seara, ci pe 25 decembrie, după Sfânta Liturghie, după ce ți-ai atins ținta, unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie. Abia apoi este masa de Crăciun cu toată familia, care a primit binecuvântarea lui Dumnezeu și care l-a simţit pe Hristos că se naște în familia și în sufletul lor.

Există și o altă categorie de români – mulți, puțini, nu știu să zic – care sunt marcați de această atitudine consumeristă, din păcate. Nu știu ce bucurie poate să-ți aducă în suflet Crăciunul – gastronomic vorbind acum, la nivelul foarte de jos. Dacă tu mănânci carne pe 21, 22, 23, 24 și pe 25, care e diferența? Nu ştiu exact, gastronomic vorbind.

Pe de altă parte, pregătirea pentru unirea cu Hristos trebuie să fie nu numai interioară, ci și exterioară. Noi, metanii și post alimentar, ținem tocmai ca să ne arătăm dovada libertății noastre. Nu ne stăpânește o bucată de carne! Ci eu îmi arăt libertatea față de o bucată de brânză, de carne… Așa devin şi sunt om liber față de toate afectele firii umane – foame, sete, frica de moarte – pe care Hristos le-a transfigurat. De aceea eu sunt creștin – pentru că Îl port pe Hristos.

Masa de Crăciun nu este pe 24 decembrie seara, ci pe 25 decembrie, după Sfânta Liturghie, după ce ți-ai atins ținta, unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie. Abia apoi este masa de Crăciun cu toată familia

Sper ca această categorie de români să fie mai înțeleaptă, pentru că nu îți conferă nici o bucurie o sărbătoare, un timp sacru, dacă adopţi acest comportament. Dacă nu-l trăiești în termenii lui și în proprietățile lui, trece pe lângă tine. Persoana lui Hristos este o persoană de neevitat. Oriunde te-ai afla, te întâlneşti cu El. În orice religie te-ai afla, şi ateu dacă eşti, nu poți evita persoana lu Hristos. Nu ai cum. E ca și cum trăiești fără să-ți simți viața.

De aceea, așa cum la naștere au spus îngerii: „Pace pe pământ, pace sus în Cer”, măcar de Crăciun să punem și noi, în familia noastră, pacea înaintea dreptății. Și nu numai în familie, ci și la serviciu – în multinaţionale sau în orice alte companii. Dacă pui pacea înaintea dreptății, așa arăți faptul că-L urmezi pe Hristos. Cu dreptatea – fiecare zice că are dreptatea lui, nu ajungem departe, ci mai mult la certuri, scandal. Nu văd finalitatea decât în rău. În schimb, când ai pace, când Îl trăiești pe Hristos, nu te mai poți certa cu altcineva.

Matricea Românească: Cum îi simțiți pe credincioși în Biserică, de Crăciun?

Preot Marcel Stavără: Îi simt mult mai aproape de oameni. Prin faptul că te apropii de Dumnezeu, El te trimite după Sfânta Liturghie: „Cu pace să ieșim, întru numele Domnului să ieşim”. Atunci mă duc și fac Liturghia de după Liturghie, în ceea ce se numește Taina fratelui. Există persoane însingurate, persoane bolnave, există copii lăsați singuri acasă pentru că părinţii au plecat în străinătate. Iarăşi, părinți lăsați singuri – aici, în centrul Bucureștiului mă refer, în parohia mea!

Și îi simt pe tinerii pe care îi am la spovedit și care fac parte din organizația de tineret “Tinerii Icoanei”, care mă întreabă: „Părinte, ce facem pentru persoana cutare pe care am văzut-o pe stradă?”. Este un bătrân fără picioare, la Icoanei 24, de exemplu. Şi îi facem curat în casă după Crăciun, până în Anul Nou.

Vă mai dau câteva exemple: vreau să iau 10 copii să-i spăl, să-i tund, să-i coafez. Vreau să fac 50 de pachete la cantina socială. Această apropiere de oameni și milostenie vine tocmai din mila şi din bunătatea lui Dumnezeu. Noi oferim daruri și decembrie este luna darurilor, tocmai pentru că am primit Darul cel mare de la Dumnezeu: Hristos se oferă pe El, ne oferă cel mai mare dar.

Noi oferim daruri și decembrie este luna darurilor, tocmai pentru că am primit Darul cel mare de la Dumnezeu: Hristos se oferă pe El, ne oferă cel mai mare dar

Matricea Românească: Pentru că, iată, este o sărbătoare a familiei şi a apropierii, cum se trăiește Crăciunul în familie?

Preot Marcel Stavără: Într-adevăr, este o sărbătoare a familiei, și familia română tradiţională este astăzi împresurată de mai multe probleme – pericole chiar – din cauza șomajului, a greutăților, a celor care acuză familia şi reprezentanţii familiei de fundamentalism religios. Trece prin mari probleme familia! Parcă ar fi ultimul bastion care mai ține societatea aceasta pe linia de plutire.

Greutatea pe care o simt copiii, mai târziu, în aceste aşa-zise familii monoparentale, ușurința cu care renunță unii tineri la eforturile din familie, eu le resimt între tineri. Din fericire, numai familia creștină poate salva România. Şi numai Liturghia salvează România! Familia, în cadrul Sfintei Liturghii.

Crăciunul este o sărbătoare a familiei, pentru că acolo se lucrează cel mai mult dragostea, numai prin jertfă. Numai când știi ce înseamnă durerea copilului și îţi asumi jertfa ca să-ți exprimi dragostea, doar atunci poți trăi sărbătoarea Crăciunului cu adevărat. De aceea, familia trebuie să rămână unită nu numai în perioada Crăciunului, ci până când părinții închid ochii. Zice Hristos: “Unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu” – şi familia creştină se face în numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh la Cununie – “acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor.” Deci nu la periferia existenţei familiei, ci în mijlocul existenţei mele.

Trece prin mari probleme familia! Parcă ar fi ultimul bastion care mai ține societatea aceasta pe linia de plutire. (…) Numai familia creştină mai poate salva România

Fiind sărbătoarea familiei, să apropiem părinții mai mult de copii și să ne facem mai mult timp de a sta cu copiii. Cu tristețe observ o lăsare a copiilor în fața exploziei de informație de pe internet – via calculatoare, telefoane, tablete. Nu mai există comunicare între părinți și copii. Aceasta este o luptă pe care o am cu părinții tineri – îi îndemn să stea cu copiii, nu numai de Crăciun. Știu că serviciul este solicitant, dar toţi părinții să se gândească la faptul că cel puţin opt ore pe zi nu-și văd copiii. Dacă adaugi și noaptea, mai mult nu-ți vezi copiii, decât ți-i vezi într-o zi!

Familia înseamnă comuniune eclezială, comuniune în iubire, care trebuie să se vadă numai prin înveșnicirea familiei. Hristos i-a făcut familie creştină pe soţi şi pe copii, nu “până când moartea ne va despărți”, ci pentru veșnicie. Bucuria aceasta pe care o simți în familie – de Crăciun, de exemplu – vreau să o am totdeauna cu familia mea, cu soţia şi copiii mei. De aceea Hristos ne înveşniceşte. Trebuie să dăm mai departe bucuria că vom fi veșnic împreună.

Un gând de încheiere: dacă Îl puneţi pe Hristos în mijlocul familiei Dvs., sigur vom fi mai buni.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Pe sculptorul Traian Duță l-am întâlnit întâmplător, lângă ușa atelierului său situat pe o stradă din Curtea de Argeș, în timp ce acesta lucra la „sabia lui Vlad Dracul”, căreia artistul i-a îndoit vârful, „ca să fie doar o simplă armă, nu una albă”.

Din discuția purtată cu argeșeanul, am aflat că talentul său a ieșit la iveală încă din fragedă copilărie, precocitate des întâlnită la artiștii dedicați, apreciați de către public și cu o vastă experiență. Artistul realizează sculpturi în metal, dar, așa cum ne-a mărturisit, el este și pictor, pentru că „fără desen nu te poți apuca de lucru”. Deși a cutreierat lumea întreagă, arătând străinătății arta sa, dar și ce iese din mâna unui român, Traian Duță se întoarce mereu la liniștea Curții de Argeș, pentru că aici are „tot ce îi trebuie”, și pentru că îi plac ținuturile românești.

Artistul, în vârstă de 63 de ani, a povestit cu un umor savuros, pentru Matricea Românească, faptul că în tinerețe ar fi vrut să își dedice întreaga viață picturii religioase, dar planurile sale au căpătat un alt contur și l-au condus spre Facultatea de Arte Plastice.

„Voiam să ajung pictor de biserici, asta visam eu atunci. Am ajuns în Dealul Mitropoliei după armată, fără să mă îndrume cineva. Și acolo, am avut impresia că am intrat în Rai. Tremuram tot de emoție și, plecat cu lecția învățată de acasă, am spus: «Părinte, vreau să fac școala de pictură. Știu că e vorba de trei ani de ucenicie. Vreau să mă înscriu la seminar». M-a întrebat dacă am liceul și câți ani am, iar eu i-am explicat că abia am terminat armata. «A, păi vârsta e cam înaintată, trebuie să faci o cerere de dispensă». «Și se aprobă?» «Da, sigur, fiule, și te primim în clasa a XI-a, dar trebuie să dai diferențe». M-a învățat acolo să fac cererea. Am făcut-o și întreb: «Rezultatul?» «Du-te acasă, că o să ți-l trimitem prin poștă, și o să fie pozitiv». Nici azi nu l-am primit. Dar eu am vrut să fac pictură și, de aceea, am mers apoi la Arte Plastice”.

Traian Duță, lucrând la sabia lui Vlad Dracul

Traian Duță, lucrând la sabia lui Vlad Dracul Foto: Mihai Vladu

Tinerii, „șlefuiți” de Traian Duță

Mulți dintre artiștii experimentați și mulțumiți de ceea ce au realizat de-a lungul vieții încearcă să le îndrume tinerilor pașii în lumea care așteaptă să le admire talentul. La fel procedează și Traian Duță, care pregătește absolvenții de liceu argeșeni pentru admiterea la Facultatea de Arte de la București. Potrivit spuselor artistului nostru, învățăturile sale nu sunt deloc de ignorat, întrucât mulți dintre „bobocii” care au prins aripi datorită lui se bucură în prezent de o carieră fructuoasă. Dar, sculptorul a subliniat că ține întotdeauna să le atragă tinerilor atenția, înainte de a-și părăsi orașul natal, asupra capcanei în care pică mulți începători: goana după bani.

Artistul Traian Duţă, un făuritor de caractere

Artistul Traian Duţă, un făuritor de caractere

„Eu modelez tinerii, iar profesorii de la București îi iau gata pregătiți. Îmi place să lucrez cu ei, și i-am format bine. Dacă e pasiune și aplecare către domeniu, vine și dorința de muncă. Se pleacă de la desen, de la primele noțiuni, până la culoare și pictură. Lor le spun că românul aleargă după bani, vrea să câștige peste noapte. Uneori, de la părinți pleacă totul: copiii lor se pregăteau să plece la București și am încercat să îi îndrum către niște secții care nu sunt atât de pragmatice și care nu oferă câștig imediat. Nu poți să îi convingi! Numai la bani se gândesc! Poate așa e și în alte domenii. Și muzica a luat un avânt puternic în privința aceasta. Banii nu se fac peste noapte. Poți face bani, dar nu imediat, ci după multă muncă. Și mai trebuie și studiu de specialitate”, a punctat grav argeșeanul, în timp ce șlefuia „sabia lui Țepeș”.

Dacă e pasiune și aplecare către domeniu, vine și dorința de muncă. Banii nu se fac peste noapte

În urma discuției care ne-a energizat, datorită umorului și poftei de viață a artistului Traian Duță, am rămas cu plăcutul sentiment că în România chiar există oameni frumoși, care se gândesc și la aproapele lor. Pe unul dintre ei, noi l-am întâlnit pe plaiurile pitorești ale Argeșului.

Matricea Românească l-a provocat la o discuţie pe meşterul argeşean

„Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5:13-16) – un verset profund, înzestrat cu învățături tranșante și esențiale pentru creștini, care pot reprezenta un răspuns lăsat de Mântuitor la nesfârșita preocupare a omului de a afla care sunt originea și statutul său în rândul ființelor, al lucrurilor sau în întregul Univers.

Individul și-a pus dintotdeauna întrebări în legătură cu sensul său – de unde a venit, care este menirea lui, care este religia pe care ar trebui să o adopte, sau de ce a fost creat. Odată găsite răspunsurile – parțiale, de cele mai multe ori -, noi întrebări se nasc, iar încercarea omului de a afla ce reprezintă cu adevărat ființa sa devine astfel un amalgam de gânduri contradictorii și neliniștitoare.

Nu poți să tinzi spre Absolut, dacă nu-ți ai izvorul sau sensul din acest Absolut

Pr. dr. Florin Marica, consilier patriarhal la Patriarhia Română, a subliniat în cadrul conferinței „Voi sunteți sarea pământului – O discuție despre credință și elite”, faptul că la astfel de întrebări existențiale, omul „nu poate răspunde niciodată deplin și satisfăcător” în absența lui Dumnezeu: „Acestea sunt întrebări la care noi cu toții căutăm un răspuns, pentru că, de fapt, această căutare, dorința omului de a cunoaște izvorăște din sufletul său, care este creat și pus în legătură directă cu Creatorul său. Nu poți să tinzi spre Absolut, dacă nu-ți ai izvorul sau sensul din acest Absolut”.

Pr. dr. Florin Marica, consilier patriarhal la Patriarhia Română

Pr. dr. Florin Marica, consilier patriarhal la Patriarhia Română Foto: Adi Bulboacă

Versetul supus reflecţiei reprezintă o parte din Predica de pe Munte, descrisă de către evanghelistul Matei, în care Mântuitorul Iisus Hristos le evocă ucenicilor fericirile și le vorbeşte despre misiunea lor în lumea pe care o vor cutreiera pentru a propovădui cuvântul Fiului lui Dumnezeu, așa cum le-a cerut: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19). Predica le este adresată apostolilor și, prin ei, întregii umanități, pentru a înțelege astfel cât de importanți sunt oamenii pe această lume: au menirea de a „contribui la restaurarea pe pământ a iubirii și libertății”, așa cum a scris Sfântul Nectarie de Eghina în „Morala creștină”.

„Sarea și lumina sunt foarte cunoscute în Antichitate ca fiind două realități de care nimeni nu se poate lipsi. Sarea este un element extraordinar, indispensabil. De aceea, Mântuitorul îi numește «sarea pământului», pentru că sarea este un element de care nu ne putem lipsi. În contextul de aici, putem să înțelegem universalitatea mesajului lui Iisus. Dorința de a face înțeles că mesajul pe care Hristos îl adresează nu se referă doar la ucenici sau la cei din vremea aceea, ci se transmite peste veacuri. De fapt, acesta este întregul sens al Evangheliei după Matei”, a explicat preotul Marica sensul versetului supus dezbaterii.

Consilierul patriarhal Marica a prezentat pe scurt trei posibile interpretări referitoare la versetele 5:13-16 din Matei, iar o primă explicație face legătura cu sarea din Marea Moartă care, odată extrasă, își pierde proprietățile după un anumit timp, și „de nimic nu mai e bună”.

O a doua interpretare ar fi aceea a comorii învățăturii, a Cuvântului pe care ucenicii îl primesc din partea Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă apostolii nu iau aminte și nu înțeleg că trebuie transmis oamenilor Cuvântul primit, mesajul se degradează întocmai ca și sarea extrasă din Marea Moartă – când nu este folosită, se strică și este călcată în picioare.

Mai departe, cea de-a treia explicaţie ar reprezenta, de fapt, chintesența întregului mesaj cuvântat de către Mântuitor pe munte, și anume că faptele sunt decisive și că ucenicii trebuie să transpună în concret învățăturile Sale – adică să le «împartă» creștinilor din toată lumea.

Preotul Florin Marica

Versetul din evanghelistul Matei îndeamnă creștinul la reflecție, dezvăluindu-i totodată adevăratul sens al existenței sale – el este «sarea», cel mai de preț bun al pământului. Însă, odată cu statutul vine și responsabilitatea, iar omul are datoria să ia aminte că faptele sale trebuie să urmeze mesajul Mântuitorului Iisus Hristos.

Ce m-a învăţat Eminescu

15 Iunie 2017 |
Nici nu mai ştiu de când îl ştiu pe Eminescu. Probabil că dintotdeauna, pentru că sunt român. De aceea, îl iubesc pe Eminescu fără să-l fi cunoscut, doar resimţit genetic. Eminescu, fie că vrem, fie că nu, curge prin venele tuturor. Mereu l-am considerat...