Ioana Anastasia Anton

Întotdeauna am crezut că, în acelaşi fel în care la metrou şi în spaţiul pietonal citadin există benzi rezervate nevăzătorilor, ar trebui să existe şi benzi dedicate îndrăgostiţilor. Pentru că, nu-i aşa, cele două «condiţii» se confundă de multe ori. Îndrăgostiţii sunt orbi – orbi de lumina lor interioară, care le închide ochii faţă de realitatea adesea monocromă. Iar orbii, în pofida stigmatului lor, sunt la fel de îndrăgostiţi de viaţă ca oricine. Acum ştiţi: la orele de vârf ale metroului bucureştean, pe Magistrala 2, e plin de îndrăgostiţi.

Fiţi, prin urmare, cu băgare de seamă. Cum ar spune Omar Khayamm,

“De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţiu aştri,
De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
Pe care-o sfarmi – odată a fost doi ochi albaştri.”

Alex Călin şi Ioana Anastasia Anton, în „Fluturii sunt liberi” (Teatrul Excelsior, 2017) Foto: Adi Bulboacă

“Fluturii sunt liberi”, văzut vineri seară la Teatrul Excelsior din Capitală, a venit să îmi confirme presupunerile şi să spulbere toate prejudecăţile pe care le-aş fi putut avea despre orbire ca incapacitate. Textul lui Leonard Gershe, pus în scenă de către Erwin Șimșensohn, manipulează cu abilitate clişeele şi abordează cu umor o temă sensibilă, scoţând-o din tenebre către lumină cu graţia unui fluture. La “Fluturii sunt liberi” se râde cu folos şi se meditează copios, cu ochii minţii. E în egală măsură o piesă a calamburului şi a cuvântului greu, a ludicului şi a gravitas-ului. E o piesă despre exacerbarea fructuoasă a simţurilor şi despre atrofierea lor “funcţională”, despre fericirea celuilalt ca alegere personală, despre abnegaţie ca proiect de viaţă. “Dă-i unei femei şansa să slujească, şi o va face” e, în context, o butadă care se aplică.

Don e orb şi duce, într-o garsonieră, o viaţă măsurată – la propriu – experimentând traiul de unul singur în pofida mamei lui (inevitabil) obsedate de control. Jill e un fluturaş social, o vecină de-alături care devine vecină dinăuntru, a se citi de suflet, până când face ceea ce face orice fluture, conştient că viaţa-i prea scurtă pentru o singură floare.

De la “Fluturii sunt liberi” veţi pleca cu fluturi în stomac şi cu lacrimi în ochi sau, dacă aveţi stomacul tare, cel puţin cu încântarea prilejuită de jocul scenic – şi de deturul muzical – al protagoniştilor, tineri actori care dopează cu vitalitate scena noastră teatrală. Ioana Anastasia Anton, ingenua cu adâncimi nebănuite şi-un mariaj de şase zile, în ton cu vremurile, face în “Fluturi” o prestaţie pe care criticii n-o pot trece cu vederea nici de-ar fi orbi, în vreme ce Alex Călin străluceşte într-un rol solicitant, dând veridicitate unui personaj torturat între conştiinţa propriei deficienţe şi setea de iubire mai mare decât viaţa. Amândoi sunt sprijiniţi de o Catrinel Dumitrescu şi un Şerban Gomoi diametral opuşi prin prisma tipologiilor ilustrate, dar având în comun magnetismul, patosul, prezenţa scenică.

Râsete şi dureri de cap… „Fluturii sunt liberi”

“Fluturii sunt liberi”, care acum patru decenii debuta pe Broadway în ovaţiile criticilor, n-are cum să nu aibă aceeaşi soartă pe tărâmuri româneşti, după premiera sa de la Excelsior în ianuarie. Orice altceva ar însemna orbire. Or, aşa cum ne învaţă piesa, “nimeni nu e mai orb decât acela care nu vrea să vadă”.

Unde: Teatrul Excelsior, Bucureşti

Durata: 1h 55’

Distribuţia:

Don – Alex Călin
Jill – Ioana Anastasia Anton
Doamna Baker – Catrinel Dumitrescu
Ralph – Șerban Gomoi

De: Leonard Gershe
Traducerea: Eliza Șimșensohn
Regia: Erwin Șimșensohn
Scenografia: Iuliana Gherghescu

Nota Matricea Românească: [usr 4]

“E atât de individual și de intim acest drum pe care ți-l faci tu, ca actor, cu tine însuți! Ţi-l dau exemplu pe Samuel L. Jackson, care a făcut teatru 20 de ani, dar a jucat în filme de la 38 de ani. Și nu e singurul, sunt mulți… Nu ai de unde să știi. Dar, într-adevăr, trăim într-o societate în care tot timpul trebuie să faci ceva. Și eu, când nu repet nimic, și cineva mă întreabă: «Ce faci, ce repeți?», şi răspund: «Nimic.», mi se spune: «De ce?». «Pentru că așa trebuie să fie și nu e nici o panică, pentru că trebuie să ai pauza, timpul tău.» Nu trebuie să faci tot timpul ceva, pentru că mai trebuie să şi trăiești ca să poți să vii înapoi cu ceva.”

Nu este un extras dintr-o conferinţă TED, ci o discuţie pe care o port, într-o după-amiază de vară indiană, cu Ioana Anastasia Anton, o actriţă de 31 de ani care poate fi urmărită pe scenele a trei reputate teatre bucureştene: Teatrul Odeon, Teatrul de Comedie şi Teatrul Bulandra. Cu una dintre producţii – “o piesă despre viaţă şi moarte” – a venit recent şi la Festivalul de Teatru de la Brăila, acolo unde a cules – alături de colegii ei – aplauze furtunoase. În ea, Ioana o interpretează pe Mandy Bloom, “un om simplu, dar care în același timp, în momentul în care intră în contact cu oamenii intelectuali care au trăit niște experiențe, le punctează nişte adevăruri. Ea are inteligența naturală, poate să-și impună punctul de vedere în fața unor oameni care sunt mult mai culți decât ea, care au mai multă educație, ceea ce o face să fie un om foarte liber ca să îşi poată spune părerile.”

“Când am început să lucrăm la rol și la personaj”, îmi povesteşte Ioana, “ne tot gândeam: «Cum e fata asta? Se zice despre ea că e tânără, că e sexy, că Richard s-a combinat cu ea numai pentru o aventură. În timp, am ajuns să credem despre personaj că este puternic, în primul rând pentru faptul că ea îl iubește pe acest bărbat fără nici un dubiu. Nu s-a uitat niciodată la el pentru bani sau pentru poziția lui socială. Dificultatea pe care am întâlnit-o în repetiții a fost să cred și eu în poziția ei [vizavi de pretinsa insensibilitate a fotoreporterilor de război, n.r.]. Ce e mai important – să ajuți animalele, oamenii sau să fii, pur și simplu, cel care observă și cel care transmite mai departe informația? Eu, Ioana, nu aș putea să spun ce e bine și ce e rău în toată dualitatea aceasta, pentru că eu cred foarte mult că acești fotoreporteri și reporteri de război, și nu numai, își fac meseria. E o graniță foarte greu de trecut și nu cred că e nimeni în măsură să judece dacă fac sau nu bine.”

Ioana Anastasia Anton, actriţă română de teatru şi de film FOTO: Marius Donici

Ca jurnaliştii, actorii sunt nişte transmiţători – cu totul speciali – ai adevărului. Ioana îmi aprobă observaţia: “Până una alta, în teatru asta caut, sau asta încercăm mulţi dintre noi să căutăm, adevărul. Pentru că altfel nu avem cum să ajungem la voi decât prin adevăr. Cred că sunt puține momente de adevăr curat, dar asta încerc eu să fructific prin chimia care se creează cu spectatorii.”

Cultura este un univers pe care încerc să-l descopăr, de care sunt conștientă că nu o să-l descopăr niciodată până la capăt, dar care mă motivează să încerc să evoluez, să aflu lucruri. Prin cultură îmi definesc atât felul meu de a fi, cât și gustul. Cultura îți oferă și libertate, într-o direcție pe care o simți a ta

E teatrul o chestiune de viaţă şi de moarte, sau chiar mai mult, parafrazându-l pe Bill Shankly? “De vreo doi ani, încep să mă gândesc la teatru ca la o meserie, adică îmi dau seama că sunt în cadrul acestei meserii, că fac parte din această breaslă cu foarte multe departamente și că am ajuns în punctul în care spun: «Asta e profesia mea». Eu cred că există viață și după teatru. În același timp, e păcat, apropo de cultură, să nu forezi și să nu cauți – pentru că îți faci ție un deserviciu, nu neapărat ca artist, ci în orice domeniu. Cultura hrănește spiritul.”

Sunt curios cum se simte un actor într-o lume dominată – şi condusă – de corporatişti. Întrebarea e primită cu jovialitate: “Oamenii spun că e o demență, că e o nebunie. Cum poți să ai atâta libertate? Cum poți să-ți controlezi emoțiile? Dar eu nu mai percep lucrul ăsta aşa. Deja este ceva palpabil. Ceea ce admir la mine, ca şi la ceilalţi colegi ai mei, este că am reușit, cumva, să mă axez pe ceva ce iubesc să fac. Mai departe, ce o să fac, peste un an, peste doi, peste zece, nu știu. Poate o să îmi placă, peste zece ani, să lucrez în tâmplărie!”

Ipotetica reconversie profesională a Ioanei, deşi improbabilă, aduce în discuţie alt subiect. Este sau nu este teatrul o formă desuetă? Din interior, “Mandy” are o optică particulară.

Teatrul poate ajunge să fie desuet, dacă nu este de calitate. Şansa unui spectacol de a fi de calitate porneşte, în opinia mea, de la text, de la piesă

“Sunt convinsă că sunt oameni cărora nu le place să meargă la teatru și nu vibrează absolut deloc cu el. E dreptul fiecăruia să fie cum vrea și să guste ce îi place. Cred că da, la un moment dat, teatrul poate să ajungă desuet, în condițiile în care nu e de calitate. Aici iar este o discuție lungă: ce înseamnă teatru de calitate? În primul rând, cred că șansa ca un spectacol de teatru să fie de calitate pornește de la text, de la piesă. Acesta este principalul lucru care îl face pe un spectator să vadă o piesă de teatru. Se crede că oamenii vin să vadă actorii, vin să vadă regia, decorul. Nu. Primul lucru care ajunge la spectator este textul. Povestea este atât de interesantă și vrei să afli ce se întâmplă, încât rămâi cu ea și după.”

Ioana Anastasia Anton, în discuţie cu Matricea Românească

O întreb pe Ioana ce ar fi viaţa, fără teatru? “O să încerc să îți răspund din perspectiva unui spectator. Eu, dacă n-aș merge să văd teatru, dacă n-aș consuma teatru, as fi un om foarte trist. Îmi place să merg la teatru, îmi place să văd actori pe scenă, să văd concepții regizorale, scenografii. Mă îmbogățesc foarte mult. Cred că teatrul este vital pentru oameni. Inclusiv eu, ca spectator, încerc să mă detașez și să pot, preț de câteva ore, să mă uit la o poveste, să fiu acolo cu povestea, cu oamenii de pe scenă. Nici nu îi mai privești ca pe niște actori, pentru că totul este atât de real. Cred că această experienţă este absolut necesară pentru toți oamenii.”

Dacă Brăila este un etalon (şi a demonstrat-o pe deplin), românii din provincie sunt avizi – ca în “vremurile bune” pentru artă, dar proaste pentru neam din prima jumătate a secolului al XIX-lea – după teatru. Pentru Ioana, contactul cu sălile şi cu spectatorii din afara Bucureştiului a fost impresionant. “Am avut șansa să joc de câteva ori în provincie în festivaluri. Sunt trupe extraordinar de bune în multe orașe din țară. Când joci în provincie este, într-adevăr, o altă vibraţie. Poate pentru că peisajul cultural de acolo nu e atât de divers și atunci când vine un spectacol, el este apreciat și oamenii sunt dornici să participe la eveniment, alături de tine.

Una dintre cele mai puternice experiențe pe care le-am avut în ce priveşte contactul direct cu publicul a fost la Ideo Ideis, festivalul pentru «copii» (actorii din noua generaţie, n.r.). Am jucat Cum am învăţat să conduc – şi te iubeau din momentul în care urcai pe scenă, până în cel în care o părăseai. Nu știai ce să faci cu atâta energie pozitivă. Atât de mult a ajutat spectacolul, încât, după aceea când l-am jucat și la noi la sediu, la Sala Nouă de la Comedie, aveam altă senzație, pentru că avusesem experiența cu publicul de acolo.”

Noi, ca artiști, suntem sau nu suntem formatori de opinie? Eu nu mi-am răspuns încă la întrebarea aceasta, încă sunt în căutări. Sunt multe momente în care merg și joc pentru mine. Știi că e mereu întrebarea: „Pentru cine jucați, pentru voi sau pentru public?”. Depinde

Întâmpinând-o pe Ioana la o terasă peste drum de Sala Nouă a Comediei, n-ai zice că e actriţa care, săptămână de săptămână, ridică în picioare şi face să râdă, dar şi să mediteze, sute de oameni. E îmbrăcată tinereşte, fără extravaganţe, şi se confundă în mulţime, ceea ce-i convine de minune, bănuiesc: la urma urmei, un strop de intimitate, după ieşirea de sub lumina reflectoarelor, nu strică. În cursul conversaţiei, tocmai contrastul dintre puterea de a electriza fulgurant masele şi relativul anonimat al artistului mă face curios: ce-şi iau actorii de la public, în afara aplauzelor?

Jucând-o pe Sanda în Domnişoara Christina (2013), după romanul lui Mircea Eliade: “A fost dificil să vorbesc așa teatral, dar plasa de salvare a fost textul foarte bine scris. A fost atât de intens pentru mine” Foto: cinemarx.ro

“Nu m-am gândit niciodată la asta. Ce e foarte important și ce îmi place mie într-un spectacol sunt momentele acelea puține – fiindcă nu îți ies toate – când reușești să fii foarte prezent. Am câteva spectacole în care vorbesc cu publicul, și acolo am început să descopăr ce înseamnă contactul direct cu sala. În momentul în care ai perdeaua neagră în față, lucrurile nu țin numai de tine, ci și de partener. Când vorbești direct cu publicul, e complicat, fiindcă te simţi în control. Asta te face să te simți foarte bine și puternic, dar în același timp nu ești puternic – poate să vină un cutremur, și aia e! E o trăire ce te ajută să fii prezent, şi care te aduce cu picioarele pe pământ.”

Ioana Anastasia Anton poate fi urmărită în stagiunea 2016-2017 în:

„Kepler-438b” (regia Bobi Pricop) şi „Când timpul nu se mișcă” (regia Vladimir Anton) – Teatrul Odeon

„Ivanov” (regia Andrei Şerban) şi „Rața sălbatică” (regia Peter Kerek) – Teatrul Bulandra

„Tartuffe” (regia László Bocsárdi), „Cum am învățat să conduc” (regia Eugen Gyemant) și „Emancipare” (regia Radu Iacoban) – Teatrul de Comedie

“30 +” (regia Alexandru Bogdan) – Godot Cafe-Teatru