Tag

Ion Antonescu

Când ne gândim la descendenții marii aristocrații de altădată, mulți dintre noi ne imaginăm niște figuri lipsite de consistență reală, agățate doar de prestigiul unor strămoși glorioși. Nimic mai neadevărat în cazul unuia dintre reprezentanții acesteia din secolul trecut: generalul Radu R. Rosetti.

 

Ce nu se pierde atunci când apune aristocrația

Noblețea descendenței acestui personaj inedit din istoria României începutului de secol XX este incontestabilă: era membrul uneia dintre marile familii boierești române – Rosetti, ramura Răducanu – și strănepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica. A fost botezat Radu în conformitate cu tradiția acestei familii, care cerea ca primul născut de parte bărbătească să poarte numele întemeietorului: Răducanu-Radu.

Însă aici se încheie similitudinile aristocratice ale destinului său. Radu R. Rosetti a crescut într-o perioadă când boierimea apunea, copleșită de apariția unei noi lumi, în care capitalul dicta poziția socială, iar tot ceea ce a obținut s-a datorat propriilor merite. Bunicul său își pierduse mare parte din avere, iar tatăl, renumitul prozator Radu Rosetti, fusese nevoit să devină funcționar de stat. Dar familia își păstrase noblețea în spirit, prin cultivarea valorilor educației, culturii și respectului pentru memoria înaintașilor, acestea constituind principalele repere ale formării sale. De altfel, de-a lungul întregii sale vieți, Radu R. Rosetti s-a arătat amuzat de „prințomania” altor urmași ai domnitorilor români, care își socoteau propria valoare doar prin prisma arborelui genealogic.

 

Trebuie să muncești ”spre a ți se ierta că porți un anumit nume”

Îndemnat de tatăl său să urmeze o carieră militară, viitorul general și-a petrecut anii tinereții în cadrul Școlii Militare de Artilerie și Geniu și al Școlii Superioare de Război din București, refuzând să studieze în străinătate deoarece considera că eforturile personale și școlile românești îi pot asigura aceleași cunoștințe. De la bun început s-a remarcat prin conștiinciozitate și fermitate; o notă scăzută la un examen de aptitudini, pentru că era prea corpolent, dar și pentru că „îl chema Rosetti”, nu a făcut, potrivit propriilor mărturisiri, „decât să întărească și mai mult în mine convingerea că dacă porți un nume cinstit de premergători trebuie să muncești mai mult spre a ți se ierta acest folos și m-a hotărât și mai mult a lucra temeinic”.

Fiind mai degrabă o personalitate retrasă, Radu R. Rosetti nu se făcea remarcat imediat, însă aceia care ajungeau să-l cunoască descopereau un om loial, ferm și cu un caracter distins, ceea ce i-a atras în timp aprecierea mai multor superiori, precum principele moștenitor Ferdinand ori generalii David Praporgescu și Ioan Dragalina,

Devenit un reputat ofițet de stat major, Radu Rosetti a fost numit șef al Biroului 6 Operații al Marelui Cartier General Român la momentul izbucnirii Primului Război Mondial (1914), fiind responsabil cu elaborarea ipotezelor de război și reorientarea strategiei române de la prezumtivul pericol rus la campania împotriva Austro-Ungariei, pe măsură ce mediile politice și opinia publică evoluau în direcția unei alianțe cu Antanta.

 

”Niciunul să nu treacă îndărăt peste trupul meu!”

După nefericitele campanii românești din anul 1916, soldate cu pierderea Munteniei și Dobrogei în fața Puterilor Centrale, locotenent-colonelul Rosetti a cerut din proprie inițiativă transferul într-o funcție operativă, dorind să contribuie activ la reorganizarea armatei retrase în Moldova, afectată atât de înfrângerile recente cât și de izbucnirea unei epidemii de tifos exantematic.

Deși s-a molipsit la rându-i de această boală, a reușit să-i supraviețuiască și să se recupereze la timp pentru a participa, în fruntea Regimentului  47/72 Infanterie, la marea bătălie de la Mărășești (1917). Aici, în lupta care s-a dat la Răzoare, a fost împușcat în coapsa stângă pe când ordona ieșirea din tranșee, fiind salvat de soldați cu câteva clipe mai înainte de a fi ciuruit de rafala unei mitraliere inamice. Rămas conștient, a dat următorul ordin soldaților: „Să se știe că eu sunt rănit aici. Niciun om să nu treacă îndărăt peste trupul meu” – iar aceștia s-au comportat admirabil, reușind respingerea atacurilor inamice până la capăt.

După ce a trecut cu bine de cea de-a doua perioadă de convalescență – în urma căreia a rămas însă cu un handicap la picior -, Radu R. Rosetti a fost trimis ca atașat militar pe lângă aliații occidentali, pentru a susține cauza României în urma impunerii Păcii de la București și de a arăta disponibilitatea țării sale de a reintra în război deîndată ce condițiile ar fi permis-o. Astfel, el a servit în decursul anului 1918 sub comanda generalului francez Henri Mathias Berthelot, fostul șef al Misiunii militare franceze din România, față de care s-a legat cu o prietenie pe viață.

 

A înființat Muzeul Militar Național

Avansat, după sfârșitul Primului Război Mondial, la gradul de general de brigadă, Radu Rosetti a ales să demisioneze din armată, fiind, între altele, nemulțumit de prea numeroasele și  – adesea – nejustificatele promovări ale unor ofițeri insuficient pregătiți. Spiritul său întreprinzător și meticulos nu putea însă rămâne fără ocupație, astfel încât proaspăt pensionatul general s-a dedicat în întregime studiului și activităților culturale. Una dintre principalele sale realizări a fost înființarea Muzeului Militar Național, pentru care militase încă din anul 1914, realizând un proiect detaliat și sporind ulterior fondul de exponate prin desfășurarea mai multor campanii arheologice în vechile cetăți ale României. Acest merit i-a fost recunoscut prin alegerea în unanimitate ca președinte al consiliului de administrație, funcție pe care a îndeplinit-o vreme de șase ani, cât și prin numirea, la anul 1934, ca membru titular al Academiei Române.

De asemenea, Radu R. Rosetti s-a dedicat studiului istoriei militare a României, publicând mai multe lucrări, între care o primă sinteză asupra Războiului de Independență. Experiența sa vastă în domeniul strategiei militare nu se limita însă la trecut – cel care poate fi considerat cel mai important istoric militar român a emis în epocă opinii extrem de pertinente cu privire la desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial, sintetizate în cadrul lucrării intitulate Învățăminte din războiul în curs, și a prevăzut cu mult înainte sfârșitul nefericit al acestuia pentru România.

 

A respins legionarismul, dar a fost condamnat din cauza lui

Cu toate acestea, nu a refuzat cererea lui Ion Antonescu de a prelua, la anul 1941, portofoliul Ministerului Educației Naționale, Cultelor și Artelor, deoarece era conștient de necesitatea urgentă a reorganizării învățământului românesc, dar a făcut-o, potrivit propriei mărturii, „…cu condiția expresă că nu se va alcătui vreun partid politic fascist și că nu înțeleg a primi alte atribuțiuni decât în stricta legătură cu gospodărirea școalelor și în special cu reintroducerea ordinei în ministerul ce mi s-a încredințat”.

Deși era limpede că nu se implicase în politica acelei epoci, fiind doar un om care alesese să-și facă datoria față de țară, de o ținută morală ireproșabilă – așa cum au mărturisit, după război, mai multe personalități, între care și marele rabin Alexandru Șafran -, eruditul descendent al uneia dintre cele mai de seamă familii boierești române era o țintă evidentă a nou-instalatului guvern comunist, care a ordonat arestarea sa la data de 15 august 1948. Deși niciuna dintre acuzațiile ce îi fuseseră aduse nu a putut fi demonstrată, a fost condamnat la doi ani de închisoare, pedeapsă pe care nu a mai apucat să o execute: bolnav, murea în închisoarea de la Văcărești, la sărbătoarea Înălțării Domnului (2 iunie 1949), de Ziua Eroilor, adăugându-se acestora.

 

 

Umanistul sas Georg Reicherstorffer vedea la valahi simptomele unei frenezii regicide. Radu Silaghi-Dumitrescu publică, pe Matricea Românească, o replică despre asasinate politice la români şi despre cât de frecvent au ele loc aici, în comparaţie cu alte neamuri.

Un biolog de origine bulgară, cu care am fost coleg pentru o vreme în străinătate, explica oricui voia să asculte că românii, mai mult decât alte nații, au obiceiul să își asasineze liderii.

Originea ideii vine aparent de demult. Spre exemplu (cum s-a subliniat într-un alt articol aici) umanistul sas Georg Reicherstorffer, notar la Sibiu în 1522 – 1525 și multă vreme sfătuitor al regelui Francisc I al Ungariei, descrie în jur de 1528 cum valahii „obişnuiesc să-şi omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă; (…) şi e mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani ori să moară în scaun de moarte firească”. Vorbele sale vin natural în special în condițiile în care Sibiul (și Transilvania în general) era un punct de atracție pentru pretendenții amestecați în intrigi pentru tronul Țării Românești. Tocmai la Sibiu, cu doar câțiva ani înainte de mandatul lui Reicherstorffer, era asasinat în public pe treptele unei biserici fostul domnitor valah Mihnea cel Rău. Putem nota pe de altă parte că tatăl lui Mihnea cel Rău, un anume Vlad Țepeș, își pierdea domnia în 1462 în urma unei invazii turcești și ajungea în temnițele regelui Ungariei. Numeroși dintre urmașii lui Țepeș din următoarele câteva zeci de ani – precum Radu cel Frumos, Basarab Laiotă cel Bătrân, Vlad cel Tânăr, Vlad al VI-lea Dragomir, Radu de la Afumați, Radu Paisie, Petru cel Tânăr, Mihnea Turcitul – au fost la rândul lor eliminați de la domnie în urma intervențiilor străine – unii ajungând în exil (inclusiv în închisoare) iar alții fiind uciși.

Cred că se poate argumenta că imaginea potrivit căreia muntenii își ucid des domnitorii, așa cum reiese din textul lui Reicherstorffer, este în parte rezultatul proximității unor acte precum asasinatul politic din 1510 de la Sibiu și în parte efectul ingerințelor marilor puteri.

În general, dintre cei cca 200 de lideri ai Valahiei și ai Moldovei de la fondare până la unificare, sigur că ne putem aminti de câteva cazuri notabile de lideri uciși de compatrioți – dar ne putem de asemenea gândi la nenumărate alte exemple de conducători căzuți sub armele dușmanilor din afară (Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu etc.), dar și care și-au dus domnia la capăt firesc (Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân etc.). Pe acel interval istoric, execuții și asasinate asupra capetelor încoronate se întâmplau în întreaga Europă (să ne gândim la Richard III sau Charles I din Anglia, de exemplu) – e drept, tot mai puține pe măsură ce statele și societățile se așezau în forme stabile – ceea ce la frontierele imperiilor otoman, austriac, polonez și/sau rusesc era inevitabil mai dificil.

Mai recent, de la Unirea din 1859, România a avut cca 80 de prim-miniștri și 17 șefi de stat (în funcție de regim aceștia din urmă s-au numit voievozi, regi, președinți, sau președinți de parlament). În total, circa 100 de conducători de țară. Dintre șefii de stat unul singur (Nicolae Ceaușescu) a plecat de la putere prin condamnare la moarte. Dintre prim-miniștri, au pierit asasinați doi de către fasciști (Duca și Călinescu) și unul condamnat la moarte de către comuniști (Antonescu) – adică toți trei sub imperiul unor mișcări politice de forță sponsorizate sau manipulate din exterior. Singurul alt caz de moarte violentă este cel al prim-ministrului Barbu Catargiu, asasinat de necunoscuți în 1862.

De la Unirea din 1859, România a avut circa 80 de prim-miniștri și 17 șefi de stat. În total, circa 100 de conducători de țară. Dintre șefii de stat unul singur (Nicolae Ceaușescu) a plecat de la putere prin condamnare la moarte

În cazurile Antonescu și Ceaușescu, dincolo de discutabilitatea procedurilor judiciare, ordinele directe date de ei pentru asasinarea unor civili (fie pe criterii de oponență politică, fie rasiale) fac mai ușor de apărat verdictele dure ale judecătorilor. Relevant poate fi faptul că alți lideri fasciști, cei din Germania de exemplu, au fost și ei condamnați la moarte – de tribunalul de la Nurnberg. Dacă alte țări (Ungaria de pildă) au reușit să-și ferească de moarte liderii fasciști (Horthy a primit ca pedeapsă pentru crime împotriva umanității… exilul), cazul Antonescu e poate ilustrarea influenței pe care societatea română a cedat-o ocupanților sovietici.

Inflaţie de regiciduri şi asasinate politice pe glob

Spre comparație, americanii din SUA și-au asasinat în același interval patru președinți – fără intervenția evidentă a vreunei forțe politice externe – și au avut încă 20 de alte tentative de asasinat asupra liderilor lor. Ne putem gândi și la frenezia cu care francezii și-au executat liderii după demararea Revoluției de la 1789 – dar și, pe principii similare, la ceea ce s-a întâmplat în Rusia mai ales cu revoluțiile sale. Mai mult, adrese precum https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_assassinations dau liste extinse cu asasinate notorii (inclusiv ale liderilor politici) din toată lumea. Ele includ președinți, prim-miniștri, alte feluri de lideri. Găsim acolo mai mult de 1000 de asasinate – cu cca 400 din Europa și numere similare din Asia și respectiv din restul lumii. Dintre ele doar 10 aparțin României – mult mai puține decât găsim în Franța, Rusia, sau Bulgaria, de exemplu.

Din 1000 de asasinate politice notabile, pe tot mapamondul, doar 10 aparțin României – mult mai puține decât găsim în Franța, Rusia, sau Bulgaria, de exemplu

Așadar, se poate argumenta că nu există date numerice concrete, bazate pe procentaje clare, care ar susține mitul că românii au obiceiul să își asasineze liderii mai des decât alte popoare. Dacă i-au tratat cu respectul cuvenit, aceasta poate fi o altă problemă, mai complicat de plasat în tipare statistice. În preambulul unei posibile viitoare discuții, se poate cita exemplul lui Vlad al II-lea, care prezentându-se acasă în fața compatrioților cu titlul de „membru al Ordinului Dragonului” (acordat de Sigismund de Luxemburg, împărat al Sfântului Imperiu Roman) nu a găsit multă înțelegere pentru termenul de „dragon” și a primit porecla de „Vlad Dracul” (iar fiul său, Vlad Țepeș, devenea prin extensie „Drăculea” – distilat mai apoi după câteva sute de ani de Bram Stoker ca „Dracula”). Dincolo de astfel de ironii, într-o societate în care liderii erau schimbați atât de des prin forțe externe și intrigi mai degrabă decât prin decizii populare sau afirmare profesională, este probabil că orice scepticism al societății în relație cu asemenea lideri era de înțeles și justificabil.

Foto deschidere: wikimedia.org

Mitul freneziei regicide a valahilor

12 Iulie 2018 |
Umanistul sas Georg Reicherstorffer vedea la valahi simptomele unei frenezii regicide. Radu Silaghi-Dumitrescu publică, pe Matricea Românească, o replică despre asasinate politice la români şi despre cât de frecvent au ele loc aici, în comparaţie cu alte...