„Omul acela nu avea alt scop în viața lui decât a-și servi țara; își fixase o țintă din cea mai fragedă tinerețe, țintă înaltă și ideală, la a cărei realizare totală nu a ajuns dânsul, dar i-a pregătit tărâmul, și pentru care nu și-a cruțat nici viața, nici familia, nici averea”. (Sabina Cantacuzino, născută Brătianu)

În urmă cu doar câteva zile, în Piața Universității din centrul Bucureștiului a fost dezvelită o statuie ce aduce o reparație istorică memoriei unuia dintre părinții României moderne: Ion C. Brătianu. Astăzi, personalitatea sa este mai puțin cunoscută decât ar merita și uneori este confundat cu fiul său, Ion I.C. Brătianu, prim-ministru al țării în timpul Primului Război Mondial și unul dintre principalii artizani ai Marii Uniri. Însă meritele tatălui nu sunt nicidecum mai prejos.

Ion C. Brătianu s-a născut la sfârșitul epocii fanariote și a făcut parte din prima generație de români care au studiat în străinătate, alături de personalități precum C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, frații Golești, Mihail Kogălniceanu ori Dimitrie A. Sturdza. Însușindu-și ideile liberalismului european, aceștia au revenit în țară cu hotărârea de a realiza un stat modern și independent, care să fie recunoscut ca atare.

Prima afirmare a lui Ion C. Brătianu pe scena politicii românești a avut loc în timpul Revoluției de la 1848, acesta fiind cel mai tânăr membru al Guvernului revoluționar. Reprimarea acestei mișcări l-a forțat să-și părăsească țara, petrecând mai mulți ani în exil, dar continuând să sprijine și să promoveze cauza română, căreia i s-a dedicat trup și suflet.

Brătianu s-a remarcat între membrii generației sale prin tenacitate, viziune, spirit conciliant și distincție, calități ce l-au ajutat să unifice, treptat, în jurul său, pe toți reprezentanții liberalismului românesc aflat la începuturi, cât și să soluționeze numeroasele crize ce au marcat activitatea sa ca om de stat.

Revenit în țară la anul 1857, ca membru în Divanul ad-hoc, a sprijinit alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, contribuind astfel la Unirea Principatelor. Caracterul autoritar pe care l-a căpătat guvernarea domnului Unirii în ultimii doi ani l-a făcut să se disocieze de acesta și să participe, în cadrul „monstruoasei coaliții” organizate de conservatori și liberali, la înlăturarea sa.

Și-a vândut o moșie pentru a-l aduce pe Carol I în țară

Ulterior, Brătianu și-a folosit relațiile pe care le legase cu mai multe familii europene pentru a obține numirea unui principe străin pe tronul Principatelor, în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. S-a ocupat personal de aducerea sa în țară, deși lăsa în urmă o soție însărcinată și un copil grav bolnav, călătorind incognito alături de acesta prin Imperiul Austriac – aflat în război cu Prusia la acea vreme – și prezentându-l drept fiul său. De asemenea, Brătianu a suportat toate cheltuielile acestei călătorii, fiind nevoit să-și vândă una dintre moșii.

Deși relația sa cu Carol a fost marcată de unele tensiuni, mai ales în prima parte a domniei acestuia, Ion C. Brătianu a devenit în timp cel mai apropiat colaborator al principelui. Reușind unificarea tuturor facțiunilor liberale în cadrul Coaliției de la Mazar-Pașa, în urma căreia a luat ființă Partidul Național Liberal, noul președinte al acestuia a format, la anul 1876, cel mai longeviv guvern pe care l-a cunoscut România până în perioada comunistă, rămânând la putere până în anul 1888.

Între cele mai importante realizări ale guvernării sale se numără implicarea statului român în războiul ruso-turc din anul 1877. Brătianu a participat personal la negocierile cu Imperiul Rus de la Livadia, încercând să obțină recunoașterea țării sale ca aliat și reușind să îl convingă pe principele Carol de necesitatea obținerii independenței față de Imperiul Otoman. Purtând, ca ministru de Război, întreaga responsabilitate pentru desfășurarea campaniei din Bulgaria, Brătianu a resimțit profund această răspundere, albind, potrivit mărturiei membrilor familiei sale, în toamna când se desfășurau luptele de la Plevna.

Marile realizări: Independența, regatul, crearea instituțiilor fundamentale

Victoria obținută de trupele române a consfințit independența statului român, recunoscută în cadrul Congresului de la Berlin (1878), unde însă Brătianu și Mihail Kogălniceanu nu au reușit să împiedice anexarea sudului Basarabiei de către Rusia, dobândind în schimb Dobrogea – conducătorul liberal a refuzat să considere anexarea acesteia drept o compensație, dar a realizat importanța obținerii unei ieșiri la mare, pe care o numea „plămânul țării”.

După ce România a devenit regat, în anul 1881, Brătianu s-a dedicat modernizării statului, bucurându-se de sprijinul unor colaboratori valoroși, precum Eugeniu Carada, Eugen Stătescu ori Dimitrie A. Sturdza, alături de alți „oameni modești, devotați, de un merit incontestabil”, care „au fost urmarea naturală a marii generații de la 1848”. Astfel, în timpul guvernării sale a fost revizuită Constituția din anul 1866, a fost înființată Banca Națională a României, a fost dezvoltată o rețea de căi ferate și șosele, iar industria a fost încurajată permanent.

Ritmul accelerat în care s-au desfășurat aceste schimbări era oglinda vie a vieții lui Brătianu, recunoscut pentru marea sa putere de muncă: se trezea în fiecare zi la ora 4 și băgase spaima în funcționarii ministeriali prin vizitele sale matinale, continuându-și neîntrerupt activitatea până seara. Singurul loc unde uita de griji era în sânul familiei, pe care o numea, cu umor, „marele său partid”. Preocupat permanent de educația copiilor, Ion C. Brătianu le-a acordat acestora toată încrederea sa, încredințându-le chiar transcrierea telegramelor guvernamentale.

Politician imbatabil și om cu principii de neclintit

Realizările sale ca părinte s-au văzut peste ani, când trei dintre fiii săi – Ion, Vintilă și Dinu – au devenit la rândul lor personalități de frunte ale politicii românești, Brătianu fiind numit pe drept cuvânt „fondatorul dinastiei de la Florica” – principala reședință a Brătienilor. Numeroase întâmplări din epocă dovedesc respectul de care șeful liberalilor se bucura în ochii societății românești pentru viața sa exemplară de familie. Astfel, deși discret din fire, Brătianu l-a convins pe temutul prefect al Poliției Capitalei, „cneazul” Dimitrie Moruzi, să se împace cu soția, spunându-i doar aceste cuvinte: „Să nu faci un lucru urât nu te pot opri, n-am niciun drept, dar să știi că în casa mea nu mai intri și nu te mai cunosc”.

Deși nu puțini i-au contestat politicile, meritele sale au fost recunoscute unanim spre sfârșitul vieții. Spre exemplu, la aflarea morții sale, în anul 1891, Mihail Kogălniceanu, bolnav la rândul său, le spunea fiilor săi că Brătianu „era un Kogălniceanu, dar fără vițiuri”, iar regele Carol I făcea cu durere constatarea: „Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam”. Într-adevăr, puțini oameni de stat din istoria României i-ar putea sta alături.

Printre regretele din urmă ale lui Ion C. Brătianu s-a numărat și lipsa răgazului de a alcătui o istorie a perioadei generației sale, atât de plină în evenimente, pentru care însă fiica sa, Sabina, i-a oferit, postum, cea mai potrivită consolare: „Era menit să facă acea istorie, și n-a avut timpul să o scrie”.

În istoria României nu există un om mai discret care să fi influențat într-o mai mare măsură mersul istoriei. Carada a fost un om sobru, mereu aflat în rândul doi, dar a cărui forță de gândire și acțiune a construit instituții deosebit de puternice. Iată schița de portret a acestui geniu aproape necunoscut.

Viață personală

S-a născut în Craiova, în 1836. N-a fost niciodată căsătorit. A fost un om deosebit de discret. Rădăcinile familiei sale par a fi aromâne și grecești. A murit în 1910, în București.

Studii

Începe în Craiova și continuă în Franța (College de France), ca mulți dintre intelectualii români ai secolului 19. Aici se lasă influențat de idealurile revoluționare și aderă la valorile democrației, pentru care luptă apoi în țară. După o perioadă de activitate în România, a plecat din nou în Franța și a studiat economia.

Politician

• Luptă pentru Unirea Principatelor. Este ales secretarul Adunării ad-hoc a Țării Românești
• Este colaborator și apropiat prieten cu Ion C. Brătianu și cu C.A. Rosetti, iar împreună cu ei pune bazele Partidului Național Liberal (1875)
• Este unul dintre cei care au negociat aducerea ca rege al României a lui Carol I (în 1866). Cu toate acestea, după câțiva ani devine un mare inamic al monarhiei și refuză orice post în care ar fi fost nevoie de colaborarea cu regele
• Este un mare patriot. Face nenumărate călătorii în Transilvania și investește mari părți din averea personală pentru sprijinirea românilor care luptau pentru drepturi și libertăți. Contribuie cu bani la construirea de școli și biserici și subvenționează ziare și cărți
• Este unul dintre artizanii loviturii de stat cunoscută sub numele Republica de la Ploiești (1870), prin care se dorea îndepărtarea Principelui Carol de la conducerea țării. Deși implicat inițial, se răzgândește și încearcă fără succes să prevină declanșarea revoltei. Lovitura de stat eșuează aproape imediat
• În 1877 se ocupă personal de organizarea și aprovizionarea armatei pentru cucerirea Independenței, iar apoi are un important rol în recunoașterea independenței României pe plan extern (Congresul de la Berlin, 1878)

Banca Națională a României

Carada a înființat BNR în 1880, alături de Ion C. Brătianu. Face vizite la Paris, unde cere sprijin tehnic de la Banca Franței. Se ocupă de tipărirea, tot la Paris, a primelor bancnote. Organizează filialele BNR din țară și scrie primele Statute și regulamente. Nu acceptă funcția de Guvernator, dar o primește pe cea de director. A organizat imprimeria Băncii și a coordonat construirea primului sediu al instituției. Este considerat geniul fondator al Băncii.

Controversă

Este considerat autorul moral al uciderii prim-ministrului Barbu Catargiu, în 1862. Imediat după crimă a fost arestat, dar a fost eliberat după două săptămâni.

Mentor

Este cel care îl ghidează pe tânărul Ion I.C. Brătianu, viitorul prim-ministru al României, prin societatea influentă a Parisului, unde îl însoțește și îl prezintă. Îl recomandă apoi pentru a face studii de inginerie în atelierele lui Gustave Eiffel.

Recunoaștere

Contemporanii îi recunoșteau lui Carada profilul de profesionist desăvârșit și de patriot temerar. La moartea lui (1910) se spunea că BNR este atât de bine organizată, încât funcționează ireproșabil de la sine, indiferent cât de nepriceput ar fi cel care o conduce.

Tabieturi

Pleca de acasă exact la aceeași oră în fiecare dimineață. Purta mereu aceeași haină lungă de culoare albastru închis. Nu mergea decât pe jos. Pe Calea Victoriei nu mergea niciodată, pentru că era antimonarhist și nu dorea să treacă pe lângă Palatul Regal. Nu mergea în vizită și nu primea vizite. Mergea totuși săptămânal la Brătieni, și o făcea în aceeași zi și la aceeași oră în fiecare săptămână.

Grupul statuar Eugeniu Carada de lângă sediul vechi al BNR

Monument în Centrul Istoric

Strada dinspre latura vestică a sediului Băncii Naționale poartă numele lui Eugeniu Carada. La intersecția acestei străzi cu Lipscani se găsește un grup statuar care-l are în centru pe Carada. Monumentul a fost făcut în 1924, dar a fost distrus în timpul comunismului. BNR a refăcut grupul statuar în 2013.

9 mai 1877, ziua în care a fost proclamată Independența României, rămâne pentru noi – alături de 1 decembrie 1918 – o clipă de aur în istorie. Matricea Românească dedică evenimentului un material special.  

Se spune că doar cei care cred în victorie pot învinge, iar istoria ne arată că încrederea este o calitate pe care înaintașii noștri o aveau din plin. O dovadă a încrederii în forțele proprii, dar și a ingeniozității liderilor românilor de la acea vreme o reprezintă proclamarea independenței de Stat a României la 9 mai 1877, însoțită de celebra declarație – primită cu urale – a lui Mihail Kogălniceanu: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!”.

Dar ce s-a întâmplat, de fapt, în 1877? Istoricii consultați de către Matricea Românească spun că drumul spre independență a început odată cu Unirea Principatelor Române, întrucât până la momentul 1859, Țara Românească și Moldova au reprezentat „teatru de război în războaiele ruso-turce și austro-ruso-turce, fiind supuse rechizițiilor și jafurilor armatelor ce treceau pe aici, lovite de epidemii și de foamete în perioadele de război și după acesta”.

Circa două decenii mai târziu, contextul proclamării suveranității Statului român s-a creat în 1875, odată cu declanșarea crizei orientale, ceea ce a oferit țării noastre „portița” ideală pentru obținerea independenței. Răscoalele din Bosnia și Herțegovina (1875), din Bulgaria (1876), dar și izbucnirea ostilităților din Serbia și Muntenegru și Turcia au creat climatul geopolitic mai mult decât „ideal” pentru intervenția Rusiei, hotărâtă să își recupereze pierderile survenite în urma Tratatului  de la Paris din 1856.

Decizia României de a profita de acest context pentru a-și dobândi independența a fost determinată și de adoptarea noii Constituții otomane din decembrie 1876, ce încadra țara noastră drept „provincie privilegiată”. La conferința puterilor europene de la Constantinopol, ținută cu acest prilej, Parlamentul român a protestat față de atitudinea jignitoare a Porții, care a sporit dorința românilor de a rupe legăturile cu otomanii.

Jos diplomația, sus armele

În primă instanță, românii au adoptat calea diplomatică. Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe, a adresat în 1876, Turciei și Puterilor garante, o notă prin care solicita să fie recunoscute de către Europa individualitatea țării, numele de România și integritatea teritoriului acesteia. Omul de stat a introdus în nota redactată o vastă argumentare privind relevanța drepturilor cerute. Însă diplomația nu a fost un limbaj pe care otomanii să-l înțeleagă, întrucât Kogălniceanu a fost refuzat și nici nu a atras sprijin internațional.

În condițiile în care argumentările solide și limbajul diplomatic nu au avut sorți de izbândă, prezența pe front pentru a obține independența a devenit inevitabilă. În același timp, Rusia se pregătea să înceapă războiul împotriva Turciei, fapt ce a creat pentru România șansa unei alianțe. În urma negocierilor desfășurate în preambulul războiului (dintre care cea mai notabilă a avut loc în 1876 la reședința de vară a țarului Alexandru al II-lea, la Livadia, în Crimeea), principele Carol I și Ion C. Brătianu, premierul României de la acea vreme, au pus accentul pe încheierea unei convenții generale care să acopere cheltuielile militare, să asigure recunoașterea independenței țării și să garanteze integritatea teritorială a acesteia. Deși rușii s-au arătat ostili față de cerințele românilor, dorindu-și un tratat limitat, ei au cedat în momentul în care războiul cu turcii a fost iminent.

Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent

Astfel, la 4/16 aprilie 1877, a fost semnată la București, de către ministrul de externe Kogălniceanu și diplomatul rus baronul Dimitrie Stuart, Convenția româno-rusă ce prevedea tranzitul trupelor țariste spre Balcani, prin România. Rușii se obligau să mențină și să apere integritatea teritorială a țării și să respecte legile interne și drepturile statului nostru.

Armata română dispunea de 120.000 de oameni, dintre care 58.000 reprezentau forța operativă, unitățile militare fiind dispuse în Sud, pentru a le opri turcilor accesul peste Dunăre, până la sosirea rușilor. Turcii au bombardat localitățile Calafat, Bechet, Islaz, Corabia și Giurgiu, iar românii au ripostat, atacând Vidinul și Turtucaia.

Doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a MNIR

„Armata română a fost mobilizată la începutul lunii aprilie 1877 pentru a-și apăra teritoriile, reglementându-se și trecerea armatelor țariste și pregătindu-se de o posibilă invazie a trupelor otomane. Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent. (…) Domnitorul Carol Hohenzollern-Sigmaringen – devenit ulterior, în 1881, primul rege al Regatului român – a înțeles că era momentul să facă acest pas”, a explicat, pentru Matricea Românească, doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR).

După ce, la 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Porții și a început trecerea Prutului, la 29 aprilie/11 mai, și Adunarea Deputaților români a adoptat moțiunea prin care se declara starea de război cu Înalta Poartă. Câteva zile mai târziu, la 9/21 mai, la dorința cetățenilor, a armatei, a grupurilor politice și a Guvernului, Parlamentul a proclamat independența României.

View this post on Instagram

"Suntem independenţi: suntem naţiune de sine stătătoare". La mulţi ani, România! #9mai #independenţă #România #istorie #evenimentepocal #libertate #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on May 9, 2017 at 2:21am PDT

Într-un discurs memorabil, Mihail Kogălniceanu a subliniat că, dată fiind starea de război, legăturile cu puterea suzerană au fost rupte: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”.

Mihail Kogălniceanu: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”

„La 10 mai 1877, Carol I a luat act de proclamarea independenței, și a participat la război, contribuind la această mare realizare militară și diplomatică a românilor, poporul său. Reacțiile românilor au înfuriat Imperiul Otoman, ce privea Principatele Unite ca pe un stat vasal, astfel că a suspendat diplomații români de la Constantinopol, a confiscat vasele românești cu mărfuri aflate în porturile turcești, a început bombardarea orașelor de coastă – Brăila fiind cea mai afectată; a atacat frontiera română.

Era începutul unui sângeros război ce ne-a adus independența, recunoscută de către Marile Puteri la Congresul de la Berlin (iunie-iulie 1878), și aducând Dobrogea la noua Românie independentă”, a mai precizat cercetătorul MNIR.

Ziua Independenței, marcată prin Ziua Regelui

Evoluțiile perioadei au reprezentat o bornă decisivă în istoria țării noastre, întrucât, așa cum a explicat pentru Matricea Românească profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova, „momentul proclamării independenței de Stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie. Este momentul în care România, așa cum s-a constituit ea la 1859, a reușit să-și dobândească independența, pe care, după aceea, a consacrat-o și pe câmpul de luptă”.

Profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova

Potrivit lui Damean, declarația a căpătat și mai multă putere prin semnarea actului decisiv, de către principele Carol I. Guvernul a decis încetarea plății tributului, suma fiind adăugată la bugetul armatei române. Tot atunci, a fost instituit ordinul național Steaua României.

Momentul proclamării independenței de stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie

„Este adevărat că la 9 mai 1877 s-a proclamat independența în Camera Deputaților și Senat, însă consacrarea oficială a independenței va avea loc pe 10 mai 1877, momentul în care Carol I împlinea 11 ani de la sosirea în România și depunerea jurământului în calitate de principe al României. Intenția oamenilor politici a fost ca să proclame independența României sau ea să capete o consacrare oficială pe data de 10 mai, pentru a demonstra că 10 mai 1866, momentul sosirii lui Carol I în România, însemna de fapt și motivul pentru care fusese ales ca domnitor al României, ca la momentul oportun, țara să-și poată dobândi independența”, a mai adăugat Damean.

România independentă, visul a generații întregi de români

Gestul curajos al luării destinului în propriile mâini nu a fost văzut cu ochi buni de către celelalte puteri europene, mai ales de către Poartă, care a declarat că își păstrează „drepturile intacte” asupra țării și se va folosi de ele. Multe dintre puteri s-au abținut de la recunoașterea „neatârnării” României. Italia însă, țara noastră-soră, a aprobat independența României.

O Românie independentă era visul a generații de români din cele trei principate, întrucât, conform istoricului de la MNIR, „la 9 mai 1877, Principatele Române își proclamau independența și vor lupta pentru aceasta, devenind un stat cu propria politică externă, un stat suveran și liber să-și dezvolte economia și comerțul, propriile alianțe și propria structură, fără a ține cont de ingerințele vreunei Mari Puteri. (…) Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul), nici existența României de astăzi”.

Conferința de pace de la Berlin din 1878, ce a urmat Războiului pentru Independență, a fost după cum a menționat și Păiușan-Nuică, prilejul cu care s-a decis ca Rusia să recunoască independența României, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării. În schimb, Rusia a preluat județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). Deși Carol I s-a arătat extrem de nemulțumit de evoluția nevaforabilă a negocierilor, intervenția omului de stat german Otto von Bismarck l-a făcut să accepte acest scenariu, care îi oferea României oportunități din punct de vedere economic, grație accesului la Marea Neagră și a controlului traficului pe Dunăre.

A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină

Pentru românul obișnuit de la acea vreme, independența a fost salutară și întâmpinată cu optimism. Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, a subliniat pentru Matricea Românească faptul că în România s-a produs o mobilizare generală, după proclamarea mult așteptată: „La un moment dat, s-a făcut apel la chete, la contribuții. Nu am văzut analize cu privire la chetele strânse de la români, dar au contribuit și oameni cu o poziție socială foarte scăzută, nu neapărat cei din lumea bună – inclusiv profesorii de la sate. A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină. (…) Victoriile de la Plevna, Grivița și de la Smârdan au devenit elemente simbolice, introduse într-un calendar festiv ad-hoc și temporar. Apoi, ele nu s-au mai păstrat”.

9-10 mai, în secolul XXI

Anii care s-au scurs de la ieșirea României de sub suzeranitatea străină nu au îngropat acest eveniment epocal, care rămâne, peste timp ,o dovadă a dorinței de libertate a precursorilor noștri, atât pentru ei, cât și pentru noi.

„În cei 140 de ani trecuți de la Independență am avut un reper și atunci când părți din teritoriul național au căzut sub ocupație străină: în Primul Război Mondial,  mare parte a României cu excepția Moldovei; apoi, în anul 1940, Basarabia și Bucovina și o parte a Transilvaniei. În aceste momente critice, românii s-au raportat constant la momentul câștigării independenței și a recunoașterii internaționale a acesteia și au năzuit la repararea prin diplomație și luptă armată a acelor nedreptăți făcute de Marile Puteri. În perioada comunistă, mai ales în primii ani – cei în care de facto independența României era știrbită de ocupația și totalul control sovietic – independența a rămas un reper permanent ce s-a alăturat speranței că într-o zi toate acestea vor deveni istorie, și vom redeveni un stat independent”, a mai precizat Cristina Păiușan-Nuică.

De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice

În contemporan, Războiul de Independență reprezintă un capitol în manualul de Istorie, însă din păcate, ziua de 9 mai nu mai este demult marcată la adevărata sa importanță, ea fiind „translatată” în 10 mai și aniversarea Zilei Regelui.

„10 mai devenise Ziua Regelui, care era sărbătoare națională prin excelență, până la instaurarea comuniștilor. De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice: de la slujbe de pomenire pentru toți cei care au murit, până la parade, discuții sau serbări școlare. Lucruri care până acum nu au mai fost văzute. Încă mai avem de studiat. La ora actuală, exceptând ceea ce se face la orele de istorie, poate mai fac ceva profesorii care își duc copiii la muzeu, și le mai arată acolo unele lucruri. Dar, exceptând muzeele noastre care au secțiuni dedicate Războiului de Independență și organizează expoziții tematice, în rest «recuzita» de 9 mai nu e foarte bogată”, a mai adăugat istoricul Nicolae Mihai.

Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova

Chiar și așa, deși poate părea clișeic sau desuet, nimic nu îi împiedică pe românii de azi să le cinstească memoria celor care le-au asigurat independența. Ideea de individualitate statală este, în viziunea lui Păiușan-Nuică, „mult mai nuanțată – suntem un stat independent angrenat într-o alianță politico-militară, NATO, care ne garantează independența și integritatea, și într-o uniune politico-economică, anume Uniunea Europeană, ce ne ridică economic, fără a ne știrbi independența. În deceniile trecute de la prăbușirea regimului comunist, am evoluat spre această realitate de care ar trebui să ne bucurăm astăzi.

Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza

Conduita românului de astăzi ar trebui legată de prețuirea trecutului istoric, de conștientizarea echilibrului și stabilității politico-militare de care noi beneficiem și care a lipsit multor generații forțate să lupte pentru o îndepărtată și mult dorită independență. Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza”.

Declarația istoricului MNIR se poate completa cu succes cu cea a profesorului universitar Sorin Liviu Damean, care este de părere că „în primul rând, trebuie să avem responsabilitatea necesară față de un asemenea act care a stat la baza României. Fără independență, un stat nu există pe harta Europei sau pe harta lumii. De aceea, independența națională a unui stat e poate data cea mai semnificativă din întreaga istorie a nației respective”.

Mii de români și-au pierdut viața pe front, în Războiul de Independență, pentru că ei au crezut în libertate, în individualitatea noastră ca națiune și în integritatea noastră teritorială. Așa cum, în fiecare an, împodobim bradul de Crăciun sau ciocnim ouă de Paște, și Ziua Independenței națiunii române ar trebui onorată cu recunoștință pe 9 mai, pentru că, fără ea, viața noastră nu ar fi fost așa cum este astăzi.

Foto deschidere: tabloul „Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)”, de Nicolae Grigorescu (1838-1907)

În ianuarie 1869, cu ocazia unui banchet organizat în cinstea sa, omul politic Ion C. Brătianu a susținut un amplu și revelator discurs, punctând în cadrul acestuia mai multe „condițiuni trebuincioase unei societăți pentru a prospera”.

Deloc suprinzător, multe dintre ideile expuse auditoriului de către Brătianu ar putea fi repetate și României anului 2017, întru conștientizarea faptului că națiunea și-a dorit dintotdeauna unitatea și s-a mândrit cu valorile sale, iar „condițiunile” din monolog pot fi însușite și aplicate cu încredere și astăzi.

Omul politic și-a început vasta și marcanta cuvântare de la 8 ianuarie 1869 prin a sublinia că el se mândrește cu graiul românesc și cu faptul că ai săi compatrioți sunt uniți prin limba vorbită, dar și prin tradițiile și credințele care îi fac oameni statornici și devotați.

Acel care nu știe o să fie stăpânit de cel ce știe

„Nicăieri în Europa, d-lor, nu se văd mai multe milioane de suflete care să vorbească aceeași limbă, fără dialecte, care – deși sunt forme locale, oarecum deosebite – să aibă aceleași tradițiuni, aceleași credințe și la care, chiar simțămintele de toate zilele ale familiei să se reprezinte tot sub aceeași formă; nicăieri aceasta ca la poporul român. Este un lucru natural, dar inevitabil, ca toți ce compun acest popor să aibă aceleași aspirațiuni, același ideal”.

Toate aceste calități ale României care „înfloresc” în sânul fiecărei familii au – sau ar trebui să aibă – la bază o noțiune pe cât de comună, pe atât de importantă și de discutată: „instrucțiunea”.

Prin ideile sale notabile pentru posteritate, Ion C. Brătianu a dizolvat ideea potrivit căreia dreptul la proprietate, la libertate, la egalitate, la libera exprimare a presei poate exista fără o temelie solidă, care este instrucțiunea. În linii mari, fără educație, eșecul este iminent.

„Dacă însă n-ai instrucțiune, n-ai idee, nu știi să apreciezi. Întreabă un țăran, vorbește-i despre libertatea presei și a întrunirilor și el îți va întoarce spatele, căci n-are idee de ce sunt acestea și este firesc lucru ca, pe cât timp o rămâne în astă stare, acel care nu știe o să fie stăpânit de cel ce știe. (…) instrucțiunea este una din condițiunile indispensabile ale unei societăți. Prin urmare, d-lor, instrucțiune, instrucțiune! – căci fără instrucțiune, fără lumină, nu vom putea realiza nimic; și chiar dacă am putea realiza ceva într-o zi, n-o să putem păstra ce-am făcut, căci vom fi ca un neghiob, căruia îi dai un capital în mână ca să se procopsească și el îl pierde, fiindcă nu știe nici cum să-l facă, nici cum să-l păstreze.

Fără instrucțiune, fără lumină, nu vom putea realiza nimic

În fine, d-lor, instrucțiunea poporului este o condițiune, nu numai de prosperitate, nu numai de mărire, ci este și o condițiune de existență națională”, au fost cuvintele omului politic, incluse în volumul „Istoria oratoriei la români” (Editura Teşu, 2007).

Patriotismul era o noțiune la care mulți mari români, cinstiți astăzi, se aliniau și i se dedicau fără tăgadă. Încheierea discursului lui Brătianu a reprezintat o dovadă mai mult decât grăitoare a faptului că fostul ministru nu ar fi dat înapoi de la apărarea țării sale.

„Dacă însuși tatăl meu s-ar scula din mormânt și-ar veni să lovească naționalitatea mea, patria mea, voi întoarce cu durere ochii… dar îl voi lovi fără cruțare”.

Ion C. Brătianu (1821-1891), om politic, ministru, prim-ministru, scriitor, istoric, a avut un rol de seamă în Revoluția de la 1848. Școlit la Paris, la fel ca mulți dintre intelectualii vremii, Brătianu a susținut cu înverșunare, ori de câte ori a avut ocazia, mișcările favorabile României. Datorită patriotismului său arzător și a diplomației de care se bucura, Brătianu este cunoscut și astăzi drept unul dintre cei mai importanți oameni de stat ai țării noastre.

Ilustrație deschidere: Portretul lui Ion C. Brătianu (1888), de George Demetrescu Mirea Foto: artmark.ro