Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Ion Heliade-Rădulescu

Mihai Eminescu va scrie despre el în „ Convorbiri Literare ” că, după Grigore Alexandrescu, doar acest Costache Bălăcescu face fabula românească adevărată. Matricea Românească duce mai departe seria dedicată istoriei acestei specii literare cu trecut glorios, oferindu-vă un nou portret literar al celui care a mânuit satira și fabula pentru a intra în posteritate: Costache Bălăcescu.

Fabula românească este, dincolo de aspectele sale bine-cunoscute publicului larg, și o istorie a celor care, prin trudă și sârguință, au adăugat câte puțin la consolidarea acestei specii literare. Căci, și aici este bine să menționăm, nu doar învingătorii sau conducătorii rescriu istoria, ci și soldații ordinari.

Unul dintre „soldații” de rând din fabula românească, despre care sursele istorice nu ne dau prea multe detalii, a fost Costache Bălăcescu (1800-1880), poet și dramaturg. Acesta s-a născut în startul secolului al XIX-lea în familia clucerului Ioan Bălăcescu, cel care se ocupa cu aprovizionarea curții domnești.

Provenind dintr-o familie de funcționari de pe lângă domnitor, Costache Bălăcescu a urmat moda vremii, fiind școlit la instituțiile grecești din București. Grație eforturilor educaționale și caracterului virtuos, acesta a ajuns în timp să ocupe postul de prefect al județelor Muscel, Prahova, Dâmbovița și Olt.

Din sursele istorice aflăm că Bălăcescu a reușit să activeze și în Societatea Filarmonică, asociație fondată în 1833 de către Ion Câmpineanu, împreună cu Ion Heliade-Rădulescu, al cărei țel declarat era încurajarea dramaturgiei naționale. Cu toate acestea, Costache Bălăcescu s-a profilat drept un om al literelor care și-a lăsat amprenta atât în fabula românească, cât și în satiră.

Costache Bălăcescu a debutat cu lucrarea Primăvara în periodicul Curierul Românesc (1844), dar a dat, într-un final, preferință lucrărilor de satiră, prin care a reușit să reliefeze cele mai evidente și amuzante neghiobii ale firii umane din toate timpurile. Cea mai sugestivă satiră semnată de el este Fă-mă, tată, să-ți semăn sau Căftănitul de țară la București (1860).

Despre stilul deosebit al lui Costache Bălăcescu atât în satiră, cât și în fabula românească, va scrie Mihai Eminescu la 1 noiembrie 1874, în Convorbiri literare, spunând despre acesta:

Se poate spune că alături cu sgomotul vieței publice, cu eroii ce-și aleg de vii piedestalul, cu autorii ce de vii își pun singuri lauri pe frunte, pentru a nu-i căpăta după moarte, alături cu sgomotul deșertăciunii eterne ca zioa de azi, căci în zioa de azi vedem lumea cum au fost și va fi, există naturi cu puține pretenții și cu mai mult talent care, neademenite de opinia publică, ce în toată zioa e alta, zugrăvesc în liniște, sau cu pana sau cu penelul, lumea cum se prezentă ochiului lor, fără de-a întreba mult dacă mai putea fi și altfel decum este. Și totuș acești oameni nepreocupați sunt măsura progresului intelectual la un popor, căci lor le lipsește intenția de a se arăta altfel de cum sunt. Din vraful de cărți pe care ni le-a testat ultemele decenii vedem autori care au făcut sgomot în lumea literară și care pentru noi nu mai au nici o valoare, iară pe ici, pe colea găsim câte un colț de hârtii tipărite care au trecut nebăgate în samă, și care totuși samănă cu o pictură de „genre“ — nepretențios, și au preț din cauza obiectivității lor. Unul din acești autori astăzi puțin numiți și poate și mai puțin citiți este și Constantin Bălăcescu

Tot Mihai Eminescu îl include pe Costache Bălăcescu într-o castă specială de autori, deși nu se cunoștea dacă acesta a avut sau nu triumfuri în literatura română, în general, sau în fabula românească, în special:

Dacă cineva ar împărți oamenii în două, adică în mulțimea ce se mișcă plină de intenții și interese, iară pe de alta cei ce o privesc pe ea sau pe sine însuși prin ochelarii liniștei sufletești, atunci și acest scriitor ar trebui așezat în numărul celor din urmă. Nu știm dacă Bălăcescu a avut triumfuri în viața sa; dar nu se pre pare

Deși Costache Bălăcescu nu a lăsat posterității un număr mare de lucrări artistice, penelul său a conturat un stil aparte despre care același mare Mihai Eminescu scria în Convorbiri Literare: „Pe de o parte un spirit de observație pentru necazurile mici și comice ale vieții, iar pe de alta un fond de melancolie filosofică, iată părțile constitutive ale poeziilor lui”.

În 1845, vede lumina tiparului volumul Poezii și Fabule, care în epocă îi va aduce o popularitate mare lui Costache Bălăcescu. Cartea conținea epigrame și fabule cu iz anecdotic, despre care Mihai Eminescu va scrie: „Fabula, acel gen greu de scriere, deși în aparență atât de ușor, se potrivea asemenea cu spiritul nepreocupat al autorului nostru, așa încât afară de Grigore Alexandrescu el e singurul care a mai scris fabule bune în Țara Românească”.

Costache Bălăcescu fabula românească satiră Mihai Eminescu Convorbiri Literare

În „Convorbiri Literare” de la 1 noiembrie 1874, Mihai Eminescu a descris cu lux de amănunte opera și importanța lui Costache Bălăcescu în literatura română. Foto: artmark.ro

În egală măsură, Costache Bălăcescu a reușit, la acea vreme, să se lanseze și în arta dramaturgiei, publicând piesa O bună educație (1845), comedie în trei acte în care autorul persiflează mania românilor de a copia moda apuseană, astfel anticipând manierele lingvistice „franțuzite” ale personajelor lui Vasile Alecsandri sau I. L. Caragiale.

În patrimoniul acestei specii literare deosebite, fabula românească, Costache Bălăcescu va lăsa câteva mostre relevante, printre care și lucrarea Țăranul și pescarul, în care autorul reliefează tot mai accentuata ignoranța firii umane, fire care se lasă ușor închistată și condusă de alții:

Un țăran la târg se duse
Pește vrând a-și târgui
Ș-alegându-și un crap mare,
Fără altă cercetare
Serios pe loc se puse
La coadă a-l mirosi.
Pescarul l-astă vedere
Răbdarea de tot perzând
Zice râzând:
– Om ciudat ca tine, vere,
N-am mai văzut de când sunt
Pe ăst pământ,
Nici așa minte neroadă!
Să miroși peștii la coadă!
De e proaspăt de vrei s-afli, miroase-l la cap, creștine,
Că de la cap se-mpute, cum o știe măcar cine.
– Despre cap, zise țăranul,
Nici mai este de vorbit
Căci o știu, o știu sărmanul
Că de mult i s-a-mpuțit.
Vream să văz încă-i la coadă, dacă este precum spun
Că se poate din tâmplare să rămâie ceva bun.
Pe când se scria acestea era lumea mai neroadă
Că tot mai credea la coadă.
Acum peștele cu totul, cap și coadă, s-a stricat
Și d-o parte și de alta țineți nasul astupat.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, dar și a volumului V din „Eminescu. Opere”, apărut la editura Gunivas (Chișinău) în 2008, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Se spune că a fi poet este mai degrabă o stare de spirit, o firească pornire lăuntrică, izvorâtă din dragostea față de frumos, de sensibilitate și de extazul unor clipe efemere. Această explicație, care în lumea noastră consumeristă își pierde încet terenul, păstrează însă, o valoare aparte, în cazul primilor poeți români care au clădit temeliile limbii române literare.

Istoria noastră de astăzi este dedicată celui pe care marele Mihai Eminescu l-a numit ”glas al durerii”, și anume Barbu Paris Mumuleanu sau Mămuleanu, poet român al secolului al XIX-lea. Incertitudinile asupra numelui pornesc de la faptul că există pagini albe în biografia acestui poet, dar se cunoaște că tatăl lui ar fi fost un așa zis ”mămular”, adică negustor de mărunţişuri, de băcănie şi de lipscănie, originar din satul Bârcii.

Născut în Slatina pe la 1794, poetul provenea din familie de orășeni, care s-au mutat în București după nașterea lui. Despre copilăria lui nu există prea multe mărturii, dar se știe că avea înclinație spre învățare și spre studiu. Iată de ce a fost din fragedă tinerețe angajat în calitate de logofăt la boierul Dinu Constantin Filipescu, cel care l-a îndrumat pe toată durata vieții și de la care a prins dragul de carte și de cuvânt.

Autodidact prin fire, Mumuleanu începe să scrie mai mult din dorința de a-și căuta un rost în viață, dincolo de cel de logofăt sau îngrijitor al copiilor lui Filipescu. Cert este că începutul activității sale literare poartă pecetea unor modele preluate mai ales din lucrările poeților Văcărești, dar și ale celor francezi, precum Claude Mermet, Jean de la Bruyère. Unul dintre autorii al căror stil erotic și satiric se resimte mai târziu în lucrările lui Mumuleanu este grecul Athanasios Christopoulos.

Deși începe prin a scrie pe modele deja formate, Mumuleanu nu renunță la învățare, iar anturajul din casa lui Filipescu îi este mai mult decât favorabil pentru asta, boierul fiind un cunoscător al elitelor culturale ale acelor vremi. Este interesant că figura poetului ne parvine și din cronicile timpurilor, așa precum nota istoricul slătinean George Poboran: „În casa lui Filipescu, care era una dintre cele mai ospitaliere, unde se întâlneau toţi românii, ba chiar şi streinii de talent, Mămuleanu găsindu-se mereu în contact cu mulţi învăţaţi, începu a simţi o deosebită aplicare pentru literatură şi a se instrui singur. Ba se spune că a fost chiar câtăva vreme la Paris cu copiii Filipescului.”

Începuturile creației acestui poet român

Debutul muncii sale autodidacte vine cu apariția volumului Rost de poezii adecă stihuri, în care adună, în manieră destul de inovativă, versuri de natură erotică, compuse în manieră neoanacreontică, promovând o filosofie hedonistă similară cu cea a lui Christopoulos. Pe lângă asta se resimt și ușoare adieri de sentimentalism lăutăresc împrumutat de la dinastia poeților Văcărești.

Dar așa cum firea omului nu stă locului, nici talentul nu se plafonează, dacă găsim cheia potrivită. Mumuleanu începe, în timp, să treacă pe baricadele adepților Iluminismului, inspirându-se din munca reprezentanților Școlii Ardelene și lucrând în direcția unei critici centrate pe figura celor care se desfătau într-un lux exagerat și viciat. Ajunge astfel să publice volumul Caracteruri la 1825, în care înglobează o sumă de portrete ironice ale condiției umane în acea epocă și scoate în vileag metehne, blamând vicii și militând pentru o corijare a spiritului. Dovadă stau versurile din poezia ”Cei mari”:

O, ce ciudă, cât mă mir,

D-al celor mari caractir!

Ce schimbate la ei firi,

Ce gusturi, ce diferiri!

Precum ceriul de pământ,

Aşa ei de cei mici sunt.

Toţi trândavi, toţi lenevoşi,

Nestatornici, furtunoşi,

N-au ei fapte bărbăteşti,

Toţi au minţi copilăreşti

Toţi de mititei iubesc

Lucruri care nu-i cinstesc.

Toţi, de când sunt băieţei,

Înclinează lângă ei

Oameni care-i linguşesc,

Care-i laud’ şi-i slăvesc.

Totdeauna cei mari vor

Să aibă-n casele lor

Prefăcuţi ce le vorbesc

Tot cele ce ei voiesc.

Vedem cum de sub penița lui nu au scăpat micile observații, subtilitățile sociale de impact, ceea ce i-a transformat poezia într-o radiografie a societății române din acel secol. Probabil, această dorință de a da în vileag sistemul axiologic defect al societății a fost accentuată și de circumstanțele în care s-a pomenit boierul Filipescu, care condamnat de domnitorul Caragea pentru o așa-zisă conspirație, a fost exilat împreună cu toată familia din București la moşia de la Bucov, iar mai apoi, la Braşov, iar Mumuleanu, în virtutea fidelității sale, l-a urmat. Am putea astfel concluziona, că lucrarea Caracteruri este rezultatul acestei perioade vitrege din destinul poetului, care spunea despre munca sa că:

”De-o asemenea mişcare a patimilor celor dinlăuntru fiind plecat şi eu, îndemnul cel de din afară m-au supus acestor ostenele, şi în slobozenia vremii cei politiceşti, am întins condeiul spre ceea ce fandasia au ajuns, iar nu şi ajutoriul știinţelor. Firea mi-au dat aceea, creşterea m-au supus ticăloşiilor.”

Exilul și frustrarea rezultată din problemele națiunii au transformat și un anumit aspect al viziunilor poetice ale lui Mumuleanu, acesta trecând încet pe baricadele unui patriotism evident, metamorfozat în Plângerea și tânguirea Valahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au derăpănat-o, în care poetul deplângea destinul țării și sublinia imperioasa necesitate a unor domnitori pământeni.

Elogiat de Mihai Eminescu, uitat de posteritate

Pe la 1825, data exactă rămâne necunoscută, Mumuleanu se căsătorește cu Bălașa, care îi va dărui trei copii și care îi va fi alături până la timpuriul său final, acesta trecând la ceruri la numai patruzeci și doi de ani, într-o sărăcie lucie. Ion Heliade-Rădulescu, cel care i-a publicat postum volumul Poezii și care i-a ajutat familia în vremuri de restriște, nota:

„Puţini oameni au trăit şi au murit ca Mămuleanu: în scârbele cele mai supărătoare, în boala cea mai îndelungată, în neaverea sa şi mai obositoare decât boala, în sfâşietoarea cugetare că se desparte de familia sa numeroasă, fără stare şi fără ajutor. Cine l-a văzut dându-şi sfârşitul a văzut pe adevăratul creştin; cine l-a petrecut la groapă a văzut faţa şi chipul dreptului, când doarme. Pentru cine l-a cunoscut, e o durere adâncă a-i citi poeziile sale, căci îl vede pretutindinea şi nu poate fi chip mai bine nemerit de penelul cel mai învăţător decât poeziile lui, care înfăţişează icoana lui, cu trăsăturile şi nuanţele cele mai adevărate”.

Epigonii - un elogiu adus de către marele Poet Mihai Eminescu celor care au fost părinții limbii române literare, printre care şi Barbu Paris Mumuleanu

Epigonii – un elogiu adus de către marele Poet Mihai Eminescu celor care au fost părinții limbii române literare, printre care şi Barbu Paris Mumuleanu. Foto: tiparituriromanesti.wordpress.com

Nici Mihai Eminescu nu a trecut cu vederea rolul acestui poet din generația celor care au modelat limba română. Marele autor i-a dedicat un loc aparte în Epigonii, alături de ceilalți părinți ai limbii române literare:

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,

Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,

Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,

Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,

Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Supranumindu-l ”glas de durere”, Eminescu încearcă să sublinieze toată empatia cu care Mumuleanu a scris despre problemele poporului român, despre lupta cu deșărtăciunea lumii și superficialitatea anumitor pături sociale din acea epocă.

Ion Heliade-Rădulescu, omul de cultură care i-a păstrat vie memoria postumă lui Barbu Paris Mumuleanu

Ion Heliade-Rădulescu, omul de cultură care i-a păstrat vie memoria postumă lui Barbu Paris Mumuleanu. Foto: paultiberiu.blogspot.ro

Trecut cumva în uitarea secolelor, Mumuleanu rămâne înainte de orice un formator al limbii române și un original al liricului, care a crescut în scris și al cărui destin reprezintă o imagine demnă de păstrat în patrimoniul cultural al țării noastre, alături de alte embleme scriitoricești române.


Glasul durerii românești: Barbu Paris Mumuleanu

27 noiembrie 2017 |
Se spune că a fi poet este mai degrabă o stare de spirit, o firească pornire lăuntrică, izvorâtă din dragostea față de frumos, de sensibilitate și de extazul unor clipe efemere. Această explicație, care în lumea noastră consumeristă își pierde încet...