Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

iPhone

Pentru ca discuția noastră să nu fie acuzată de a fi prea abstractă și nebazată pe „facts”, voi rezerva în totalitate acest episod trecerii în revistă a unora dintre cele mai explicite formulări ale supremației tehnologice peste care am dat de-a lungul timpului. Cu certitudine, ele sunt abia vârful aisbergului, dar cred că tot vor fi suficiente pentru a arăta că bagajul ideatic al tehnologiei zilelor noastre este unul care trebuie manipulat cu foarte mare grijă, mai ales de cei care cred cu sinceritate că este compatibil cu bagajul ideatic al creștinismului.

Dat fiind că studiile sunt astăzi principalele surse de autoritate intelectuală, să începem și noi cu unul. Aflăm dintr-un articol de pe site-ul Greater Good al Universității Berkeley că „Oamenii care cred cu fermitate în progresul științifico-tehnologic au credința că știința și tehnologia pot ajuta omenirea să construiască un viitor mai bun. Ei tind să creadă că știința și tehnologia ne fac viața mai sănătoasă, mai ușoară și mai confortabilă și că tot ele creează mai multe șanse pentru generațiile viitoare și fac lumea mai bună”.[1] Articolul face referire la un studiu din 2016 al Universității din Cologne conform căruia credința în progresul științifico-tehnologic asigură „enoriașilor” o stare de bine și o satisfacție personală superioară credințelor tradiționale. În mediul tehnologic al secolului XXI, Dumnezeu – căruia deja I s-au respins prerogativele de Creator și de Mântuitor al lumii – nu mai are dreptul de a rămâne printre noi nici măcar ca o iluzie liniștitoare. Tehnologia poate asigura cu succes și acest rol paliativ. Iar ceea ce părea a fi „un simplu instrument pe care depinde cum îl folosești” a ajuns, pe nesimțite, un obiect de cult ale cărui puteri spirituale pot fi măsurate de cercetătorii în psihologie socială:

„Știința îi satisface în profunzime pe cei seculari (…) De fapt, rugăciunea la altarul tehnologiei oferă celor ce se închină la progres beneficii mai multe și mai puternice decât le oferă zeii tradiționali credincioșilor lor.”[2]

Faimosul Yuval Noah Harari predică și el de la același amvon: „Oamenii de știință de azi pot face mult mai multe decât Dumnezeul Vechiului Testament. Grație îngrășămintelor artificiale, insecticidelor industriale și speciilor modificate genetic, producția agricolă de azi depășește cu mult cele mai mari așteptări pe care fermierii din vechime le aveau față de zeii lor[3]

Un alt faimos, Elon Musk, spunea acum câțiva ani: “La ritmul actual de creștere tehnologică, omenirea este pe cale să devină precum Dumnezeu în capabilitățile sale”.[4]

Ca să o spunem pe cea dreaptă, Musk nu e foarte original, întrucât un alt pionier al tehnologiei auto, Henry Ford, afirmase de mai bine de un secol – și, admitem, cu ceva mai mult rafinament biblic – că va aduce “o lume nouă, un cer nou și un pământ nou” – aluzie directă la primul verset al capitolului 21 al Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul.

Și în același registru modest și moderat, rațional și utilitarist, Eric Anderson, președintele fondator al companiei Planetary Resources, care plănuiește să extragă metale prețioase din asteroizii spațiali, spunea: “Vedem viitorul Pământului ca pe o Grădină a Raiului”.[5]

Multe feluri de roade are această nouă „Grădină a Raiului” și mulți tehnofili și tehnolatri o populează. Câteva exemple din diverse ramuri tehnologice:

În medicină îi găsim la loc de cinste pe Friedrich Dessauer (1881-1963) – pionier al cercetării razelor X și catolic devotat, care afirma nimic mai puțin decât că “participarea (prin tehnologie) la creație… este cea mai înaltă experiență pământească a muritorilor”.[6]

… sau pe Craig Venter, geneticianul care a creat prima schiță a genomului uman: “Viața este o mașinărie [life is machinery]. Viața devine o formă de tehnologie pe măsură ce învățăm să o manipulăm și să o reproducem.”[7]

 

În tehnologia militară:

E remarcabil că primul test al bombei atomice (iulie 1945) s-a numit Trinity Test (Testul Treimii). După această primă explozie atomică, Robert Oppenheimer, lider al personalului implicat și cel care “botezase” acest test, afirma, citând din Baghavad Gita: “Am devenit moarte, distrugător al lumilor”. Chimistul George Kistiakowski, cel care a pregătit explozibilul, a spus: “În ultima milisecundă a existenței pământului, ultimul om va vedea ceva foarte asemănător cu ceea ce am văzut noi”. William Laurence, de la The New York Times, reporter militar oficial, a comparat opera omului cu opera lui Dumnezeu, exultând: “Supersoarele care răsărea îmi părea să fie simbolul răsăritului unei noi ere […] Te simți ca și cum ai avea privilegiul de a asista la nașterea unei Noi Lumi”. Iar generalul Thomas Farrell a accentuat această conexiune, remarcând că Testul Treimii a dezlănțuit forțe “până acum rezervate Atotputernicului”.[8]

 

În tehnologia informației:

Brenda Laurel (dezvoltator de „realitate virtuală”, antreprenor și „tehno-hippie”) „deplânge pierderea locurilor magice din lumea noastră contemporană și susține că realitatea virtuală va putea aduce înapoi puternicele experiențe ale prezenței divine așa cum erau evocate în mod tradițional prin ritualuri străvechi și prin teatru. Pentru a împlini potențialul maxim al realității virtuale, trebuie să reinventăm sacrul în care să colaborăm cu realitatea pentru a o transforma și pentru a ne transforma și noi.[9]

Mark Pesce, inginer, futurist, profesor și scriitor tehnopăgân a declarat: “deopotrivă spațiul virtual și spațiul magic se manifestă în imaginație. Ambele spații sunt în întregime construite de gândurile și credințele tale. […] Cred că computerele pot fi la fel de sacre ca și noi, pentru că ele pot întrupa comunicarea noastră cu ceilalți și cu entitățile – părțile divine din noi – pe care le invocăm în spațiul respectiv”.[10]

Designerul de jocuri video Brian Moriarty adaugă sibilinic: “treaba noastră sunt experiențele spirituale[11]

Noua tehno-magie este diferită […] Forța este imensă, și asta o simt în special programatorii, DJ-ii de lasere, oamenii de știință și arhitecții în siliciu. Tehnologia are un spirit propriu, la fel de valid precum spiritul oricărei creaturi a zeiței. Aceasta este forța spirituală pe care noi, cei care ne numim tehnopăgâni, trebuie să o simțim și să o exprimăm. Și, deloc surprinzător, găsim moduri de a aduce tehnologia în slujirea noastră” – Erich Schneider[12]

Și un pic de statistică. Între 1979 și 1989, în 36 % dintre cele 175 de articole despre computer din revista TIME s-au folosit în mod explicit termeni magici sau religioși cu privire la computere și la programatori și utilizatori. În aceste articole se vorbește despre “copii care trăiesc în comuniune cu mașinile lor”, “computerele portabile care sunt adevărate evanghelii pentru utilizatori”, despre “drumul către paradisul hi tech”, despre “a doua venire a lui Steve Jobs”[13], văzut ca un vizionar a cărui “credință oarbă ar fi stârnit invidia primilor martiri creștini”[14]. Tot din revista TIME cităm declarația unui utilizator: “Iubesc aceste mașini. Am toată această putere în vârful degetelor. Fără computere, nu știu ce aș putea fi. Cu ele, sunt cineva” și “În mâinile unui profesor care chiar crede, se pare că computerele pot face miracole”.[15]

O altă declarație: “Cu puțin efort, mă pot identifica, de asemenea, cu obiectele. Pot vedea obiectele care mă înconjoară strălucind de lumină interioară”. O atare frază nu îi aparține vreunui guru new-age. Surprinzător, cel care afirmă aceasta este, cel puțin oficial, un om dedicat raționalității – un matematician și un “computer scientist”, fost președinte al Societății Americane a Inginerilor și al Academiei Mecanice Americane, Daniel Drucker.[16]

Tom Furness, cercetător la Universitatea din Washington, Laboratorul Tehnologic de Interfață Umană, nu vede lucrurile prea diferit: „De partea cealaltă a mănușilor noastre cu senzori, noi devenim creaturi mișcătoare de lumină colorată, pulsând în sclipiri aurii… Vom deveni cu toții îngeri, pentru eternitate… Cyberspațiul va fi ca Paradisul… un spațiu al restaurării colective a stării de perfecțiune”.[17]

Jakob Nielsen, considerat a fi unul dintre cei mai influenți specialiști în Internet de către New York Times, Business Week și Internet Magazine, profețește și el: „În viitor, vom fi cu toții Harry Potter![18]

Michael Heim, consultant în industria computerelor și filosof: “Atunci când suntem on-line, ne rupem de existența noastră corporală”, de “existența noastră pământească, atât de pământească” și emulăm „perspectiva lui Dumnezeu, viseo dei, instantaneitatea cunoașterii divine”.

Încheiem spectaculos această serie cu Michael Benedikt, președinte al Mental Tech. Inc., o companie de design de software din Austin, Texas: “cyberspațiul este echivalentul electronic al tărâmurilor spirituale ale religiei”. […] “Cyberspațiul este dimensiunea în care plutește o nouă imagine a Cetății lui Dumnezeu, Noul Ierusalim al Cărții Apocalipsei. Răsare din rai precum un palat plin de podoabe, fără greutate… un loc în care putem reintra în grațiile lui Dumnezeu… un loc precum o splendidă ecuație”.[19]

 

În tehnologia spațială:

Istoricul David F. Noble relatează că la momentul încheierii programelor spațiale NASA – Apollo și Skylab, 90% dintre astronauți erau creștini practicanți, iar dintre aceștia, 85% erau protestanți. Deși Neil Armstrong, comandantul primei misiuni cu aselenizare (Apollo 11, 1969) a fost crescut în Biserica Evanghelică, aceasta nu se considera o persoană prea religioasă, spre deosebire de colegul său de echipaj, Edwin Aldrin, care era mai-mare al unei biserici prezbiteriene și profesor la școala de duminică. Înainte de zbor, Aldrin s-a împărtășit cu pastorul său care i-a spus, după declarațiile ulterioare ale lui Aldrin, că el și colegii săi vor “privi pământul dintr-o poziție de transcendență fizică” și, prin efortul lor, “omenirea va fi trezită încă o dată la dimensiunile mitice ale omului”. După ce modulul de aterizare s-a așezat în Mare Tranquillitatis, la scurt timp după aselenizare, înainte ca Armstrong și Aldrin să pășească pe suprafața lunară, Aldrin a cerut Controlului Misiunii un moment de liniște la radio. Apoi și-a desfăcut un mic pachet oferit de pastorul său care conținea un flacon cu vin, puțină anafură și un mic potir și s-a împărtășit, citind din Ioan 15:5. El a spus mai târziu: “e interesant să te gândești că primul lichid care a luat contact cu Luna și prima hrană consumată acolo au fost elementele împărtășaniei”. După aceea, deschizând stația radio, a citit din Psalmul 8.

Douăzeci de ani mai târziu, Tom Jones, membru al echipajului navei Shuttle, se împărtășea în timpul zborului. Iar despre nava sa spațială, Jones spune că este “cea mai grandioasă catedrală în care poți sluji”.[20]

 

În tehnologia inteligenței artificiale:

John McCarthy, inventatorul termenului de „inteligență artificială” pretindea că „chiar și despre mașinile simple precum termostatele se poate spune că au propriile credințe”. La întrebarea evidentă pusă de filosoful John Searle – „Ce credință are termostatul Dvs?”, McCarthy a răspuns – „Termostatul meu are trei credințe – aici e prea cald, aici e prea frig și aici e potrivit”.[21]

Un urmaș al său, expertul în inteligență artificială Earl Cox, mai are și el un singur dor: “Ne vom downloada mintea în recipiente create de copiii noștri roboți și, împreună cu ei, vom explora universul… Eliberați de forma noastră biologică fragilă, inteligențele uman-artificiale vor călători prin univers. Un astfel de sistem combinat de minți, reprezentând triumful suprem al științei și tehnologiei, va transcende conceptele timide asupra zeităților și divinității ale teologilor de astăzi”. Iar o simpatizantă a A.I., Pamela McCorduck completează: “Ceea ce facem noi este ceva dumnezeiesc. […] Inventarea zeilor reprezintă dorința noastră de transcendență”.[22]

Un dezvoltator (sau, mai bine zis, un practicant)  de A.I. intervievat anonim schițează acest peisaj eshatologic: „Inteligențele Artificiale – acestea vor fi duhurile noastre. Pentru că, de îndată ce le vom fi construit, vor fi prea complexe ca să le putem înțelege. Și atunci vom relaționa cu o Inteligență Artificială în același mod în care relaționăm cu un duh. Te tocmești cu el. Vorbești cu el. Încerci să-l înțelegi. Dar întotdeauna el îți va fi superior. Acestea sunt lucruri «sfinte față de tine».[23]

“Dacă poți face o mașină care conține întregul conținut (contains the contents) al minții tale, atunci acea mașină ești tu. La naiba cu restul corpului tău fizic, nu e prea interesant. Acum, mașina poate dura etern. […] Toți vrem să fim nemuritori..”[24]Gerald Jay Sussman, profesor la MIT.

Deja citatul Yuval Noah Harari plusează și pune punctul pe I-ul din A.I.: „Pe măsură ce autoritatea va trece de la oameni la algoritmi […] s-ar putea să percepem întregul univers ca pe un flux de date, să considerăm organismele niște simpli algoritmi biochimici și să credem că vocația cosmică a omenirii este să creeze un sistem atotcuprinzător de procesare a datelor – și apoi să ne contopim cu el[25]

Am lăsat la finalul acestui festin un mic desert savuros. Cea care l-a pregătit este Carolyn C. Porco, cercetător planetar și profesor la Universitatea din Arizona, care consideră că știința trebuie să ajungă în viitor să îndeplinească aceeași funcție pe care o îndeplinesc (încă) religiile:

În esența oricărei cercetări științifice se află o căutare spirituală profundă. […] Aceeași împlinire spirituală și aceeași conectare (precum acelea oferite de religii – n. mea) pot fi găsite în revelațiile științei. De la energie la materie, de la particulele elementare la ADN, de la microbi la Homo Sapiens, de la singuralitatea Big Bangului la imensitatea universului… povestea noastră este povestea cea mai minunată care s-a spus vreodată. Noi, oamenii de știință, avem piesa, subiectul, icoanele, lentilele, “minunile”, măreția și chiar efectele speciale. Și nu avem doar un zeu, avem mulți. Găsim zei în nucleul fiecărui atom, în structura spațio-temporală, în mecanismele contraintuitive ale electromagnetismului. Ce bogăție! Ce frumusețe desăvârșită!” […]“Dacă ne-am apropria meșteșugul, măiestria, metodele religiei formale pentru a duce mesajul mai departe? Imaginați-vă Martorii lui Einstein mergând din ușă în ușă sau evangheliștii TV declamând pasional frumusețea evoluției. Imaginați-vă o Biserică a Oamenilor de Știință de Ziua a Șaptea, unde credincioșii s-ar putea aduna. Imaginați-vă congregații ridicându-și glasul pentru a slăvi gravitația, forța care ne leagă pe toți de pământ, pe pământ de soare, și pe soare de Calea Lactee. Sau slăvind forța nucleară care face să existe lumina stelei noastre și lumina de stele a sorilor îndepărtați. Puteți chiar auzi imnurile cântate vârstei universului, legilor sale statornice, și Raiului de deasupra pe care noi cu toții îl vom locui împreună, amestecați, risipiți ca o nebuloasă pe cerul de diamant?

Și pentru cei încă neconvinși de această viziune înălțătoare, autoarea încheie astfel:

Într-o bună zi, cele mai sacre locuri vor fi observatoarele astronomice, acceleratoarele de particule, instalațiile de cercetare universitare, și alte laboratoare unde înalții preoți ai științei – biologi, fizicieni, astronomi, chimiști – se angajează în nobila îndeletnicire a descoperirii lucrărilor naturii. […]«Aleluia!» vor striga ei. «Forța fie cu voi!»[26]

Dincolo de speranțele deșarte și de excesele retorice ale celor menționați mai sus, rămânem totuși cu o dilemă. Cum ar putea niște oameni aflați într-o cultură a controlului, a excesului[27] și a extazului tehnic, niște oameni în viziunea cărora nu e loc de ceea ce este personal și local, niște oameni care exclud programatic empatia, cooperarea și dragostea[28] să creeze “instrumente neutre” pentru uzul „neutru” al oamenilor de rând?

Și mai ales, cum am putea să ne poziționăm noi față de această cultură nouă și puternică, seducătoare și invazivă? Cum răspundem la imperativul „Plug and Pray!” ?


[1] https://greatergood.berkeley.edu/article/item/people_who_trust_technology_are_happier

[2] https://qz.com/824736/faith-in-technology-and-progress-makes-you-happier-than-religion-and-belief-in-god/

[3] https://www.newstatesman.com/politics/2016/09/salvation-by-algorithm-god-technology-and-the-new-21st-century-religions

[4] Doug Hill, Not So Fast. Thinking Twice about Technology, The University of Georgia Press, 2016, p. 5

[5] În Hill, p. 6

[6] Carl Mitcham: „cu Dessauer, tehnologia devine o experiență religioasă – iar experiența religioasă preia semnificația tehnologică” – în Carl Mitcham, Thinking Through Technology. The Path Between Engineering and Philosophy, The University of Chicago Press, 1994, p. 33

[7] Hill, p. 117

[8] Vezi capitolul 8 din David F. Noble, The Religion of Technology. The Divinity of Man and the Spirit of Invention, Penguin, 1999.

[9] Dorian Zandbergen, Silicon Valley New Age: The Co-Constitution of the Digital and the Sacred, în Stef Aupers, Dick Houtman (eds.) – Religions of Modernity. Relocating the Sacred to the Self and the Digital, Brill, 2010

[10] în Douglas Groothuis, The Soul in Cyberspace, Baker Books, 1997, p. 111

[11] în Erik Davis, TechGnosis: Myth, Magic, and Mysticism in the Age of Information, Harmony, 1998,  p. 244

[12] Erich Schneider, citat în Stef Aupers – „Where the Zeroes Meet the Ones”. Exploring the Affinity Between Magic
and Computer Technology
, în Aupers și Houtman (eds.), op. cit.

[13] Stahl, p. 80

[14] Stahl, p. 95

[15] Stahl, p. 91

[16] Citat în Brockman, What…, p. 139

[17] Noble, cap. 10

[18] în Aupers, art. cit.

[19] Noble, cap. 10

[20] Noble, cap. 9

[21] Neil Postman, Technopoly. The Surrender of Culture to Technology, Vintage Books, 1993, p. 111

[22] Noble, cap. 10

[23] Stef Aupers, art. cit. Referința de la final este „greater than thou”, trimitere la Isaia 65, 5.

[24] în Jeremy Rifkin, Time Wars: The Primary Conflict in Human History, TouchStone Books, 1989, p. 184

[25] Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI, Polirom, 2018, p. 67

[26] Citat în John Brockman (ed.), What is Your Dangerous Idea? Today’s Leading Thinkers on the Unthinkable, Harper Perennial, 2014, pp. 153-155

[27] „[Șmecherii din Silicon Valley] vorbesc cu mândrie despre cum răstoarnă ei tradițiile și paradigmele în viețile lor personale tot așa cum o fac și în lumea tehnologică pe care o stăpânesc. […] șmecherii din industrie vorbesc despre aceste activități pe un ton de auto-măgulire și imun la critică. Comportamentul lor la aceste petreceri exclusiviste este o extensie a progresivității și a lipsei prejudecăților – a îndrăznelii, dacă vreți – care fac ca fondatorii să creadă că pot schimba lumea” – Emily Chang, Bacchanalia 2.0, Vanity Fair, februarie 2018 – https://archive.vanityfair.com/article/share/244ef5f1-e000-49c1-80e0-81449dbadf24

[28] „Se preferă trăsături precum inteligența, puterea fizică, frumusețea, sănătatea și longevitatea va căuta să le amplfice cercetarea dinamică. Însă alte calități recunoscute peste tot ca fiind cruciale pentru buna viețuire – empatie, cooperabilitatea, capacitatea de a iubi și de a nutri – nu sunt niciodată menționate în agendele științei post-umane” – Langdon Winner, Are humans obsolete?, Hedgehog Review, vol. 3, no. 3, toamna 2003.

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

 

Ajunși în sfârșit către secolul nostru, vedem cum tehnologia devenită sistem s-a extins peste tot, la scară globală, mai cu seamă prin tehnologiile comunicării – care sunt și ele extensii ale omului, mai exact extensii ale minții noastre. Nu mai există decât puține locuri din lume lipsite de curent electric, de televizor și de semnal de telefonie mobilă și companiile se străduiesc să le branșeze și pe ele. Așa cum de la unealtă la mașină a avut un salt „ontologic”, și mașina s-a metamorfozat în altceva nou, care nu mai seamănă cu stadiul precedent. Un altceva care nu mai este nici fântâna cu cumpănă a bătrânului chinez, nici motorul lui Corliss. Un altceva care se definește prin puterea incredibilă cu care imersează omul: „pentru a folosi o unealtă, trebuie să mă pot concepe pe mine însumi ca fiind la distanță de unealta pe care o pot apuca sau lăsa, pe care o pot folosi sau nu. […] Acest lucru devine o pură iluzie atunci când creez un macro în WordPerfect cu care îmi organizez notele de subsol. Ca operator, devin parte din sistem” – Ivan Illich[1]. Sistemul devenit global ne pune pe toți în poziția de operatori și de părți componente ale sale, noduri într-o imensă rețea care ne alimentează și pe care o alimentăm 24 de ore din 24. Și ne-a devenit tare familiară imaginea planetei îmbrăcate într-o plasă de semnale electrice, învelite într-o tehnosferă, ca și cum ar fi o mare fotografie de grup, în care nu se vede nimeni.

Cu alte cuvinte, tehnologia a devenit mediul în care trăim astăzi. Dar ce înseamnă că este un mediu și cu ce ne afectează? Neil Postman explică foarte sugestiv natura diferită a mediului tehnologic: se ia un pahar cu apă, iar în el se pune o picătură de vopsea (nu se menționează culoarea, dar bănuiesc că e recomandabilă o nuanță intensă, pentru un contrast viu). Odată ajunsă în apă, picătura se dizolvă încet-încet, colorând-o. Prin această operațiune, ceea ce obținem nu este apă + culoare, ci cu totul altceva – apă colorată. Cele două una s-au făcut, și nici una nu mai e la fel ca înainte. În mod asemănător, spune Postman, atunci când într-o cultură „picurăm” o tehnologie nouă, ceea ce obținem nu este suma „cultură + tehnologie”, ci cu totul altceva – o cultură transformată tehnologic. Tehnologia nu se adaugă pur și simplu la cultură, ci intră într-o anume reacție cu ea, reacție de pe urma căreia nici una dintre ele nu rămâne „pură” și neafectată.

Una dintre consecințe este că acest nou stadiu tehnologic ne propune în mod permanent o ajustare, o transformare. Suntem în paharul cu apă și ne colorăm, indiferent dacă nuanța ne place sau nu. Unealta ori mașina pot fi încă percepute din afară. Mediul, însă, e atotcuprinzător. Poate că de asta, parcă mai pregnant decât oricând, granița dintre interior și exterior devine difuză, iar lumea e în noi la fel de mult cât suntem noi în lume. Pr. Adrian Sorin Mihalache: “lumea ne zidește. […] Conținuturile ei ajung să fie materialul gândurilor și emoțiilor mele, țintă pentru dorințele sau preocupările mele”.[2]

Dimensiunile și forța de pătrundere și de integrare ale acestui sistem mediatic nu se pot compara cu ale nici unui imperiu din istorie, iar posibilitățile pe care le oferă azi tehnologia sunt incontestabil fabuloase și fascinante. Însă există un straniu efect secundar al acestei dezvoltări. El este sesizat de scriitorul SF Arthur C. Clarke, altminteri ateu, în celebra sa butadă: “orice tehnologie suficient de avansată nu mai poate fi deosebită de magie”. Și aici ne amintim că există o veche înrudire a tehnologiei cu magia, care confirmată, printre alții, și de sociologul american Richard Stivers:

Istoric, magia își are rădăcinile în încercarea de a influența natura, care era experiată ca fiind sacră. […] Astăzi, tehnologia este percepută ca fiind o forță mai mare decât cea a naturii, pentru că este folosită cu succes la exploatarea resurselor naturii și la re-crearea naturii. Dacă sacrul este ceea ce noi experiem ca fiind atotputernic, atunci este inevitabil ca tehnologia să înlocuiască natura ca obiect al venerării tacite.”[3] 

Cu alte cuvinte, tehnologia a devenit atât de omniprezentă și se revendică a fi atât de omnipotentă, încât oamenii se raportează la ea ca la ceva sacru (paradoxal, pretinzând în același timp că este neutră). Din lumea laică, fenomenul nu pare să fie prea vizibil, cu excepția situațiilor în care așteptările noastre de la tehnologie sunt absurde în cel mai strident mod. Însă pentru cei credincioși, adică pentru cei care Îl pun pe Dumnezeu drept cauză absolută a tuturor lucrurilor existente, această turnură este extrem de periculoasă. A strămuta oricare dintre atributele Creatorului către o creatură sau o creație poartă în mod tradițional numele de „idolatrie” și este pur și simplu cel mai catastrofal lucru pe care îl poți face în calitate de creștin.

 

6. THE MEDIUM IS THE IDOL

Avertizările cu privire la idolatrie sunt numeroase atât în Scriptură, cât și în scrierile Părinților și nici una dintre acestea nu lasă de înțeles că idolatria ar fi tolerabilă sau negociabilă. Păcatele lumești – oricât ar fi de numeroase și de oribile – par a fi mai puțin grave decât idolatria, care nu e altceva decât cel mai mare păcat, eroarea supremă și abaterea care nu cunoaște întoarcere: “Închinarea la idolii cei deșerți, care nici n-ar trebui pomeniți, este începutul, pricina și sfârșitul a tot răul”. (Înțelepciunea lui Solomon – 14, 27)

Idolatria este păcatul superlativ, căruia Tertullian îi dedică un întreg tratat, pe care îl începe astfel: „Principala nelegiuire a omenirii, cea mai înaltă vină aruncată asupra lumii, întreaga cauză a judecății este idolatria. Deși orice faptă rea are particularitățile sale, … ea poate fi încadrată în categoria generală a idolatriei.”[4]

Ebraica are mai mulți termeni pentru idoli, care denotă diverse caracteristici ale acestora – mizeria, nerușinarea, oroarea, lipsa de substanță[5]. Printre aceștia, există și doi termeni care accentuează caracterul de obiect material al idolilor.

Unul dintre aceștia este atsavעָצַב – îl găsim, de pildă, în Isaia 48,5 „Ți-am prezis acestea înainte ca să se întâmple şi auzite ţi le-am făcut ca să nu zici: «Idolul meu le-a făcut, chipul cel cioplit şi turnat le-a hotărât!» ”. Interesant, atsav (în forma intensivă) înseamnă a fasona, sensul lui principal fiind însă de a fi întristat, a suferi o durere.

Componenta materială a idolatriei este însă mai explicită într-un alt termen – fasilפְסִיל – pe care îl găsim tradus în românește cu inspirata formulă „chip cioplit”. Aceasta este forma în care îl regăsim în cea de-a doua poruncă – în Ieșirea, cap 20, dar și în Psalmul 77, v. 64, tradus astfel „cu chipurile cioplite i-au stârnit gelozia[6]. Cuvântul provine din verbul fasalפָסַל, care înseamnă „a da formă, a fasona, a ciopli” în sensul cel mai propriu (același verb este folosit și în cartea Ieșirii, când Dumnezeu îi spune lui Moise să cioplească tablele de piatră). Termenul acesta îmi pare foarte util, pentru că ne ajută să nu pierdem din vedere că idolatria are adesea o dimensiune tehnologică. Este adevărat că astăzi expresia chip cioplit nu ne mai spune mare lucru; nimeni nu mai cioplește azi, nici în lemn, nici în piatră – acest meșteșug ține de apusa cultură a uneltelor. Dar, în ciuda acestui fapt, nu ar trebui să ne scape din vedere că, atunci când Scriptura vorbește despre „chip cioplit”, se referă de fapt la un artefact neconcordant cu voia lui Dumnezeu, indiferent de metoda de producere a acestuia. Or, bănuiesc că acesta înseamnă că, atâta vreme cât trăim înconjurați de artefacte, suntem datori să discernem care dintre ele pot fi „chipuri cioplite” ale zilelor noastre. Astfel, mă întreb dacă ar fi exagerat să echivalăm chipul cioplit din lumea veche cu chipurile moderne: „chip fabricat”, „chip montat”, „chip configurat” sau, de ce nu, „chip virtual”?

Așadar, avem câteva motive pentru care suntem îndreptățiți să căutăm legăturile subtile dintre fenomenul tehnologic și eroarea idolatră. Nu am fi primii, există câțiva gânditori care au explorat acest teren minat. De pildă, Jacques Ellul – printre altele, filosof, sociolog și teolog – și probabil spiritul cel mai critic și mai radical cu privire fenomenul tehnologic din secolul XX, scria astfel:

Oamenii divinizează device-ul tehnic. Este universal și spectaculos, înfrânge orice tentative de a-l stăpâni, face ceea ce în mod normal am fi numit miracole, și este în cea mai mare parte incomprehensibil. Este, așadar, Dumnezeu”.[7]

Dacă am corela ideea de idolatrie cu ideea de tehnologie în condițiile de astăzi, în care tehnologia a devenit mediu, ne putem întreba: ne înstrăinează tehnologia de Dumnezeu? Ocupă un loc mai important decât El?[8] Îi atribuim caracteristici care înainte erau rezervate doar Lui? Același Neil Postman oferă un răspuns sintetic, într-un paragraf copleșitor:

A vorbi despre dumnezeul Tehnologiei – în sensul în care oamenii cred că tehnologia funcționează, în care se bazează pe ea, în care ea promite ceva, în care oamenii se simt îndurerați când li se interzice accesul la ea, în care se bucură când se află în prezența ei; în sensul în care ei sunt încântați când se află în prezența ei, în care ea – pentru cei mai mulți dintre oameni – lucrează pe căi nebănuite, în care oamenii condamnă pe cei care vorbesc împotriva ei; în sensul în care oamenii o privesc cu admirație, în sensul în care – precum niște convertițiîși schimbă stilul de viață, programul zilnic și obiceiurile pentru a o primi în viața lor. Dacă aceasta nu este o formă de credință religioasă, atunci ce este?[9]

Pentru Postman a fost evident ceea ce nu este deloc clar pentru majoritatea credincioșilor – că relația noastră la tehnologia modernă pare să aibă toate caracteristicile idolatriei. Și nici nu ar putea fi altfel, de vreme ce mulți dintre creatorii de azi sădesc această gândire în „uneltele” pe care le produc. Ceea ce vom vedea mai pe îndelete în episodul viitor…


[1] Ivan Illich, The Rivers North of the Future, House of Anansi Press, 2005, p. 158

[2] Diac. Adrian Sorin Mihalache – Ești ceea ce trăiești. Câteva date recente din neuroștiințe și experiențele duhovnicești ale Filocaliei, Trinitas, 2019, p. 49

[3] Richard Stivers, Technology as Magic. The Triumph of the Irrational, Continuum, p. 2. Sublinierea îmi aparține.

[4] Tertullianus, De Idololatria. Critical text, translation and commentary by J. H. Waszink and J.C.M. Van Winden, E.J. Brill, 1987

[5] https://biblehub.com/topical/i/idol.htm

[6] În Septuaginta, vol. 4/I, NEC – Polirom, 2006, coord. Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, p. 210.

[7] Jacques Ellul, Technological Bluff, citat în Peter K. Fallon, The Metaphysics of Media, University of Scranton Press, 2009, p. 197

[8]Când între noi şi Dumnezeu se interpune ceva ce ne înstrăinează de El, dându-ne în acelaşi timp impresia că pe axa valorilor şi în viaţa noastră ocupă locul cel mai important, acel ceva poate fi numit « idol ». ” (ÎPS Ioachim Băcăuanul), https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/omul-modern-are-propriile-forme-de-idolatrie-80729.html

[9] Neil Postman, The End of Education. Redefining the Value of School, Knopf, 1995, p. 38. Sublinierile îmi aparțin.

 

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

Înainte de a trece la partea cea mai spinoasă a serialului nostru, cred că e nevoie să facem câteva precizări. În cultura noastră de azi, pozițiile critice cu privire la tehnologie sunt întâmpinate cu o vehemență stranie. Încercarea de formula semne de întrebare cu privire la necesitatea, eficacitatea, folosul ori efectele (dorite sau nu) pe care aceasta le are asupra culturii asigură criticului imprudent alunecarea bruscă pe scara înneguratei istorii din care tehnologia abia ne-a scos de vreo două secole. Tentativa de a gândi tehnologia și în alți termeni decât cei elogioși te aruncă direct în epoca „medievală” (obligatoriu rea și întunecată, spre deosebire de epoca noastră, obligatoriu bună și luminoasă), asta dacă nu ajungi chiar la acuze fățișe că vrei să trimiți oamenii înapoi în „peșteri” și în „epoca de piatră”. A chema la reflecție asupra tehnologiei de azi echivalează cu a contesta însăși ideea de progres. Acel progres cu P mare, de fapt, cu toate literele mari, mari și îngroșate; acel progres material, liniar, exclusiv postmedieval, care cunoaște o singură viteză: mai repede.

Intensitatea acestor reacții la critică își găsește probabil o parte din explicație în episoadele care urmează, ultimele din serial. Anticipându-le, acest intermezzo încearcă să explice pe scurt de ce o critică creștină a tehnologiei nu poate fi în esența ei anti-tehnologică. Trec aici, la liniuță și fără a insista prea mult, trei motive pe care le consider princip(i)ale:

Primul motiv este biblic – deoarece Hristos Însuși, așa cum este denumit în Evangheliile lui Marcu (6, 3) și Matei (13, 55), este un tekton – termen provenind de la acelaşi tekne din care au derivat termenii de tehnică și tehnologie – adică un meșter, cel mai probabil tâmplar sau pietrar. Sf. Apostol Pavel (Fapte 18,3) este și el un tekton – făcător de corturi. În Evrei 11, 10, tot Sf. Pavel vorbește despre Dumnezeu ca despre un  meșter și lucrător – technites kai demiourgos – al „cetății cu temelii puternice”. Nu este cu nimic ieșit din comun să-L numim pe Dumnezeu atoatefăcător și atoateziditor. Așa cum relatează Jean Hani, Dumnezeu ni se arată ca Scrib, Doctor, Războinic, Olar, Țesător, Ziditor, Tâmplar, Păstor, Pescar și Vânător, Grădinar, Stăpân al Recoltelor și Stăpân al Viei, semn că fiecare dintre aceste meșteșuguri sunt și metafore viabile, deci porți deschise către cunoaștere[1]. Problemele apar când, printr-o analogie brutală, ne închipuim că Dumnezeu ar accepta schimbarea rolului, părăsind paradigma uneltelor și supunându-se funcțiilor tehnologice ale zilei – din Ziditor, dezvoltator imobiliar, din Grădinar – designer de spații verzi, din Tâmplar – operator CNC și din Stăpân al Recoltelor – director de corporație agroindustrială. Sau când se fac afirmații deplorabile, precum aceea a unui teolog contemporan – că Hristos ori Sf. Pavel ar fi fost azi „prezenți” pe social media pentru a-și propovădui învățăturile…

Al doilea motiv ține de aspectul liturgic. Se poate ca, din cauza unei neprielnice obișnuințe, să nu mai realizăm un fapt evident: pâinea şi vinul din Sfânta Împărtășanie nu sunt produse pur „naturale”. Taina centrală a creștinismului nu-i din spic luat direct de pe câmp şi din ciorchini abia rupți din boltă, ci varianta lor înnobilată, obținută în urma unor multiple operațiuni tehnologice, printr-un binecuvântat efort, prin pre-lucrare.[2] Abia după această trudnică pre-lucrare urmează tainica pre-facere. Mai mult decât atât, în cadrul mai larg al Sfintei Liturghii toate elementele naturale sunt prelucrate pentru a fi transfigurate. Jean Hani: „Chiar și atunci când este privită doar prin aspectele sale exterioare, Liturghia este o (…) sinteză armonioasă a tuturor artelor: în jurul poeziei dramatice care îi alcătuiește miezul (…) se grupează, precum într-un cor, lirismul, retorica și muzica, urmate de artele mai modeste, precum prelucrarea aurului pentru vase, arta parfumeriei pentru crearea unor amestecuri meșteșugite de mirosuri, țesătoria și broderia pentru facerea veșmintelor etc. De la tragedia greacă încoace, nu a existat vreo împletire mai minunată de arte și litere”. [3]

Creștinismul nu este „natural”, fiindcă nici viețile noastre nu sunt și nu au fost vreodată „naturale”. Cred însă că astăzi, mai mult decât în oricare altă epocă, noi, creștinii, trebuie să ne trasăm cât mai clar limitele acestei (altminteri firești) îndepărtări de „natură”, pentru a nu aluneca în prăpastia artificialității dezlănțuite pe care o propune/impune veacul și pentru a ne putea împlini cât mai bine sarcina de a trăi în această lume.

În fine, al treilea motiv este epistemologic – a fi cu adevărat anti-tehnologie ar presupune posibilitatea de a te situa și de a viețui în afara ei, a te detașa de ea, a o putea vedea ca fiind ceva exterior. Or, după cum am văzut încă din primul episod (și, de altfel, după cum ne spune și bunul-simț) – existența pământească post-edenică nu poate fi concepută în lipsa ei. Ea nu este doar numele cu care identificăm niște obiecte materiale exterioare „moarte”, ci este o extensie a noastră, aparținând firii noastre atât de profund încât, așa cum scria undeva Walter Ong, distincția dintre natural și artificial este foarte greu de trasat. Existența complet separată de tehnologie aparține îngerilor, nu urmașilor lui Adam. Condiția de om înseamnă a trăi înconjurat de ea, dar și de a accepta consecința de a fi transformat de ea. Astfel, nu este deloc ușoară sarcina creștinilor de a-și articula poziția referitor la tehnologiile potrivite pentru o viață cât mai bine rânduită și la tehnologiile care trebuie excluse; deoarece dacă tehnologia ne este extensie, atunci modul în care o gândim și o punem în faptă determină în mod esențial modul în care alegem să ne situăm în lume. Se spune că ideile au consecințe, însă nu părem să pricepem că tehnologiile nu conțin doar plastic, oțel, carbon sau siliciu[4], ci întru(chip)ează idei. E important să nu uităm acest lucru atunci când trebuie să luăm decizii ce par a fi simple și lipsite de riscuri majore: carte sau tiktok? Lumânări sau led-uri? Biciclete, cai sau cai-putere? Plug sau plug-and-play?

Așadar, problema unei perspective creștine referitoare la tehnologie nu se poate pune în termenii excluderii „complete” a acesteia din urmă, ci prin formularea cât mai atentă și mai bine documentată a unor principii coerente de acceptare. Iar o stringentă punere a tehnologiei în perspectivă biblică, istorică și culturală trebuie demarată dacă vrem să evităm subtila alunecare a creștinismului sub invazia culturală transhumanistă[5].

… Sau, cum spunea un hâtru, a critica tehnologia nu înseamnă că ești împotriva ei, tot așa cum dacă critici restaurantele McDonalds nu înseamnă că ești împotriva mâncării în general.


[1] Tradițional, arta (incluzând ceea ce azi numim cu un cuvânt specific „tehnologie”) nu are nimic „gratuit”, ci este în cel mai înalt grad un mod de cunoaștere. Vezi Ananda K. Coomaraswamy, Moduri de expresie sau moduri de gândire?, în Principiile artei tradiționale, Editura Herald, 2019

[2] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, apud Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăţiei, EIBMBOR, 2007, p. 40

[3] Jean Hani, The Symbolism of the Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2016, p. 158

[4] Martin Heidegger: „the essence of technology is by no means anything technological

[5] Mai multe detalii aici: https://www.christiantranshumanism.org/

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

 

Firește, trecerea de la lumea-organism la lumea-mecanism nu se face brusc, nici liniar, nici prin ordonanță de urgență. Mutația nu e lipsită de lungi și ambigue perioade de tranziție, prilej pentru multe evenimente semnificative, precum acesta:

În cartea sa, American Technological Sublime, profesorul David E. Nye povestește despre prima Expoziție Universală organizată în SUA, în 1876, la Philadelphia. Întinsă pe 115 hectare, Expoziția va atrage în câteva luni 10 milioane de vizitatori și va reuni 37 de țări participante (ca fapt divers, România nu se numără printre ele, prima participare a țării noastre la o Expoziție Internațională de peste ocean va avea loc abia în 1939, la New York). Atracția centrală a acestui eveniment major a fost capodopera deja faimosului inginer american George H. Corliss. Laureat al Expoziției de la Paris din 1867, Corliss ridică în mijlocul Expoziției de la Philadelphia ceea ce s-ar putea cu ușurință numi „un monstru”: cel mai mare motor cu aburi creat vreodată în SUA – alcătuit două motoare gemene, cântărind împreună 600 de tone, cu un arbore de transmisie lung de 90 de metri. Iar în mijlocul acestui imens, tulburător și fascinant angrenaj, perla coroanei: o roată dințată colosală, de 56 de tone, cu diametrul de 9 metri învârtindu-se de 36 de ori pe minut, suficient cât să o poți privi hipnotizat și copleșit. Fiara capabilă să producă 1400 de cai-putere a fost pornită în cadrul ceremoniei de deschidere de către însuși Ulysses S. Grant, președintele SUA și Pedro al II-lea, împăratul Braziliei, după citirea Declarației de Independență.

Nu-i greu de bănuit ce impresie formidabilă va fi făcut motorul lui Corliss. Viziune a „sublimului tehnologic”, expusă ca un nud, promisiune a puterii dezlănțuite a omului asupra naturii, spectacol de masivă eleganță și „poezie a mișcării mecanice”, cum l-a descris la vremea sa Scientific American. Însă, așa cum precizează John Kasson, spectatorii „nu vedeau motorul ca pe o lucrare de inginerie pură, care să fie apreciată doar după cât de eficientă este”. Cifrele le sunt străine, măsurătorile, randamentul posibil și caracteristicile de performanță la fel, și la fel și oportunitățile de utilizare. În ochii lor încă neobișnuiți cu un asemenea obiect, motorul Corliss nu este altceva decât… „o creatură mitologică”. Una care, în ciuda gabaritului imens, se mișcă – iar faptul de a fi în mișcare lasă impresia că are suflet și că există ceva omenesc în ea: e „înzestrată cu viață, și toate mișcările ei seamănă cu gesturile”. Ghidul tipărit al Expoziției chiar vorbește despre „nemaipomenita sa inimă de fier”. Percepția populară asupra mașinilor veacului este una antropomorfă, purtând întrucâtva chipul omului: mașinile „se așează și se încordează; devorează combustibil; scuipă fum; slujesc cu credință și, cel mai dramatic, se mișcă. Trenurile aleargă în galop, dau năvală și zburdă…[1]

Episodul prezentării spectaculoase a motorului Corliss – precum și altele relatate de Nye – este emblematic pentru ilustrarea trecerii de la lumea-organism la lumea-mecanism, de la o cultură a uneltelor la una a mașinilor. În vechea lume-organism, omul se definea ca un microcosmos, reflexie a macrocosmosului cu care se află într-o strânsă împletire[2]. Odată cu progresiva instaurare a Mecanismului în cultură, omul va renunța la acest statut ontologic. Mașina – promisiune implacabilă a unui viitor manipulabil, mașina – supra-naturalul reper al unei Noi Lumi în care natura poate fi și chiar trebuie subjugată, mașina devine substitutul metaforic al Cosmosului. Iar în strălucirea ei nelumească și pe deplin nenaturală a Mașinii se oglindește – diform și magnific – însuși omul, care va deveni, prin aceeași pornire de a se reflecta în ceva mai grandios decât el, un micro-mecanism. Sub vraja puterii, omul se va căuta pe sine în măruntaiele colosale ale Leviathanul mecanic care-l va umili fascinându-l, care-l va coborî înălțându-l.

Relatarea lui Nye nu este însă de prea mare ajutor pentru a clarifica măcar puțin diferența dintre unelte și mașini, care ne interesează aici în mod special. Indiciile cu privire la acest aspect trebuie căutate în altă parte.

***

Într-o abordare mai analitică decât cea a lui Nye, Lewis Mumford, unul dintre cei mari istorici ai tehnologiei, urmărește ceea ce se întâmplă cu omenirea care nu mai privește fascinată la mașină, ci este integrată în cultura pe care mașina o generează. Mumford spune că distincția esențială dintre mașină și unealtă stă în “gradul de independență în operare față de îndemânarea și puterea motrică a operatorului: unealta se pretează la manipulare, mașina la acțiune automată. […] Diferența dintre unelte și mașini constă în gradul de automatizare atins: utilizatorul îndemânatic de unelte devine mai precis și mai automat, pe scurt, mai mecanic, pe măsură ce mișcările sale voluntare se înmagazinează ca reflexe”.[3]

Prin complexitatea din ce în ce mai mare, prin puterea ei, prin dimensiunile ei neomenești, tehnologia industrială – corespunzătoare erei tehnocratice de care vorbește Postman – se prezintă asupra omului nu ca o unealtă alcătuită după chipul și ajustată după puterile lui, ci ca un sistem impunător care trebuie alimentat cu energia omenească, pe care o multiplică. Aici nu mai contează îndemânarea omului, talentul-talantul său, ci capacitatea lui de a face sarcini repetitive. Pentru că nu poate înțelege toate procesele din fabrică, el trebuie să se rezume la a face un singur task. Forțat de aceste condiții, omul devine anonim, rotiță dințată care poate fi înlocuită de o alta[4], la fel de anonimă.

Privitorul extatic ce contemplă Mecanismul devine treptat utilizatorul ostatic ce servește Mecanismul.

Sub noua paradigmă culturală a Mecanismului, instituțiile tradiționale intră într-o criză fără precedent. Familia, comunitatea, biserica – toate funcționau pe vechiul model al organismului și valorizând omul și apreciindu-l în întregul lui. Toate pierd teren în fața marșului industrial care apreciază omul doar pentru capacitatea sa de a se comporta ca un mecanism, adică de a face un singur lucru, lipsit de orice sens intrinsec. Nu i se mai cere talent, meșteșug – pentru că acestea au chip!, i se cere eficiență și anonimitate[5]. În relația dintre om și mașină, omul este cel care trebuie să se con-formeze cerințelor mașinii. Sau cum suna motto-ul înfiorător al unei alte Expoziții Internaționale celebre, cea de la Chicago din 1933: “Știința descoperă, industria aplică, omul se conformează”.

E cazul să fac o mică paranteză aici – în zilele noastre, discursul oficial ne spune că dintotdeauna oamenii au căutat să inoveze permanent, să găsească mereu cea mai rapidă și economică soluție pentru a-și face viața mai ușoară și mai confortabilă. Această idee este pe cât de comodă, pe atât de falsă. În lumea-organism centrată pe om, tentația inovației tehnologice „disruptive” putea fi ținută sub control. Un exemplu excelent este cel al împăratului roman Vespasian (9-79 d. Hr.) – când i se propune de către un supus cu spirit practic un mecanism care ar fi făcut mult mai ieftină transportarea coloanelor grele la Roma, Vespasian îl răsplătește pe inventator, dar refuză: “cum voi mai putea hrăni oamenii?”[6]. 1500 de ani mai târziu, încă lucrurile nu stau mult mai bine pentru unele spirite inovative. În 1529, Anton Mőller din Danzig inventează războiul de țesut cu benzi – capabil să producă dintr-o dată nu una, ci șase țesături. Consiliul orășenesc nu pare să fie foarte impresionat de productivitatea imensă promisă de invenție. Nu îi ridică statuie inventatorului, nu îl face brand local, nu implementează invenția pe scară largă. Ba din contră, pentru a-și proteja țesătorii, interzice folosirea războiului de țesut cu benzi și hotărăște în secret să îl înece pe Mőller. Ceea ce se și întâmplă. Reflexe ale acestui mod de abordare a inovațiilor mai se găsesc până târziu, spre jumătatea secolului al XIX-lea. E cunoscut cazul lui Barthelemy Thimonnier, care inventează în 1830 prima mașină de cusut mecanică, ceea ce era să-l coste viața. 200 de croitori înfuriați îi prădează atelierul și îi dau foc. Thimmonier abia scapă fugind din Paris.

Închei paranteza și revin: pentru a face față condițiilor industriale, este imperios necesar ca omul să își piardă chipul, să se mecanizeze, să se depersonalizeze. Meșteșugarul lumii vechi, prin uneltele sale, producea obiecte unicat, care îi păstrau amprenta personală. Fabricile produc incomparabil mai multe obiecte, dar ele sunt identice[7], și cer oamenilor care le produc să fie identici, mai întâi în comportament, apoi în gândire. Așadar, trecerea de la unelte la mașini presupune nu doar un salt calitativ – în sensul complexității din ce în ce mai mari a mașinilor – ci și un salt cantitativ. Cantitatea de produse industriale care populează pământul începând cu industrialismul este incomparabil mai mare decât cantitatea de artefacte care înconjurau omul în lumea veche. Efectul asupra culturii este însă și unul calitativ – cu o viteză înspăimântătoare, ideea de unicat începe să dispară, odată cu ideea de creator personal. Ceea ce, pentru o cultură formată de creștinism, echivalează cu o implozie…

 

5. MAȘINA – OȚEL, PUTERE ȘI CONTROL

… Există în Biblie cel puțin o pildă despre exces, despre belșug, despre surplusul care trebuie gestionat. Este vorba de pilda bogatului căruia i-a rodit țarina. Rețineți care a fost primul lucru pe care l-a făcut bogatul, înainte de a-i spune sufletului “odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te”? A dărâmat hambarele vechi – cu alte cuvinte a renunțat la modul său de viață, la tradiția sa, la armonie, la vechiul model, pentru a face loc noului model al supraabundenței. Nu și-a impus limite.[8]

Pilda poate fi o metaforă pentru transformarea culturii occidentale în trecerea ei către paradigma mecanică. O cultură a excesului, a netrebuitului, este prin definiție o cultură a distrugerii. Cum altfel se poate gestiona noua supraabundență tehnologică virtual nelimitată decât demolând vechile obiceiuri, înlocuind armonia cu natura cu controlul asupra naturii prin și mai multă tehnologie, prin și mai multe mașini și sisteme? Și chiar dacă multe dintre invențiile epocii mașinii vor fi avut o anume spontaneitate și adesea vor fi fost văzute inclusiv de inventatorii lor ca pe un dar de la Dumnezeu (deci nedatorându-se exclusiv omului) de pus tot în slujba lui Dumnezeu, mesajul intrinsec al noilor invenții este din ce în ce mai pregnant acesta: lumea este profund imperfectă[9] și omul este singurul care o poate îmbunătăți. Cum? Inventând din ce în ce mai mult.[10] Este, așadar, normal ca tehnocratul să aibă din ce în ce mai multă putere, mai mult control asupra naturii, ceea ce îl proiectează într-un rol simbolic privilegiat: “Inginerul civil este preotul dezvoltării materiale. […] El este preotul noii epoci”  afirma la sfârșitul secolului al XIX-lea inginerul american George S. Morison.[11]

Renunțând la tonul grav de până acum, să încercăm să comparăm uneltele și mașin(ări)ile din acest punct de vedere, al complexității constructive și controlului exercitat asupra naturii. Am mai făcut această comparație „la firul ierbii” în altă parte, dar cred că își are locul și aici.

Să luăm de exemplu (nu de căpăstru) un cal înhămat la căruță și, pentru contrast, în colțul opus al ringului, un foarte modest Porsche. Cu toții putem intui într-o mare măsură că o căruță e o unealtă, dar un Porsche care depășește în trombă susnumita căruță este totuși cu mult mai mult decât o unealtă; e o mașină(rie). Poate că diferența esențială dintre unelte și mașinării ține de complexitatea procesului de proiectare, a celui de fabricație[12] sau al mentenanței și degradării. De faptul că pentru a obține un Porsche ai nevoie de sute de procese extrem de precise, de specializate și de bine coordonate, de la mineritul pentru materiile prime în toate colțurile lumii, până la ultimul polish cu cosmetice auto dedicate, pe când pentru o căruță de lemn ai nevoie de ceva lemn, ceva fier, două sau patru mâini dibace și de vreo două-trei… unelte. Porsche e alcătuită, cam ca orice automobil, din vreo 30.000 de piese, căruța – din câteva zeci sau puțin peste o sută. Porsche e produsul unui colos industrial, căruța e artefactul unui nene priceput. Pentru a menține în funcțiune căruța cu cal, trebuie să ai ceva teren și încă două trei unelte cu care să îi faci rost de hrană calului, căruța nu consumă nimic, mai eco-bio-carbon-friendly nu se poate. Astfel, controlul pe care îl exerciți asupra naturii este local, limitat și seamănă mai degrabă cu o colaborare cu ea – de vreme ce produsele secundare ale calului sunt folosite drept îngrășământ ori material pentru tencuit zidurile, în amestec cu lutul. De partea cealaltă, pentru a menține Porsche-le în stare de funcționare – ai nevoie în primul rând de bani (mulți!) cu care să întreții nu doar mașina propriu-zisă, ci și următoarele: un întreg sistem global de producție și transport de piese de schimb, de service-uri și stații de ITP, de parcări, de autostrăzi cu industriile aferente, de benzinării cu industriile aferente, de asigurări RCA și CASCO, și așa mai departe, inclusiv industria de brăduți parfumați de agățat la oglindă. Cred că e mai clar acum că acei câteva sute de cai putere livrați de Porsche cer de la noi, ca persoane și ca societate, cu mult mai mult control asupra naturii decât același număr de cai adevărați. Acest control nu mai seamănă cu o colaborare armonioasă cu natura, ci o exploatare crudă – pentru că noi nu mai dăm nimic înapoi, în afară de deșeuri, pentru că nimeni nu poate fi empatic cu rețeaua de benzinării, pentru că nu ne trasăm nici o limită…

La baza tehnologiei moderne stă dorința de putere”, spune filosoful și inginerul Egbert Schuurman[13]. Astăzi noi nu mai stăpânim natura precum în Psalmul al 8-lea, slăvindu-L pe Dumnezeu, recunoscându-L ca sursă primă a Darului care ne-a fost înmânat: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?”. [14] Și nu este deloc întâmplător faptul că natura a fost transformată într-o simplă resursă pe care o stoarcem la maximum în aceeași epocă în care a avut loc eliminarea conceptuală a lui Dumnezeu-Dăruitorul din lume. Darul de al cărui Dăruitor am uitat se golește de sens, devine un simplu obiect fără valoare, care poate fi manipulat fără scrupule și fără teama unor consecințe.

Cât despre control, ar fi de remarcat că diavolul, în confruntarea lui cea mai furibundă cu Hristos, cea din pustia Carantaniei, se folosește în mod explicit de seducția controlului asupra naturii și puterii în prima și cea de-a treia ispitire  – “zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4,3) și “Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt și I-a arătat toate împărățiile lumii și slava lor. Și I-a zis Lui: Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie.” (Matei 4, 8-9).

Începând cu epoca industrială, prin puterea conjugată a mașinilor pe care pretinde că le controlează deplin, omul va urmări obsedant să înfrângă barierele naturale – va vrea să zboare cât mai sus, să pătrundă cât mai adânc în măruntaiele pământului, să se deplaseze cât mai repede. Natura – ce odinioară era văzută ca un dar – trebuie cucerită acum ca pe un inamic, nu iubită, respectată și contemplată ca pe o creație a lui Dumnezeu. Controlul se extinde astăzi și asupra vieții și morții – căutăm ca prin tehnologie să controlăm cât mai mult viața (transplantul, contracepția și avortul sunt tehnicile cele mai vizibile pentru și, din păcate, printre creștini) și să nu mai murim sau dacă tot e să murim, să murim controlat (prin tehnica eutanasierii). Firește, omul câștigă o putere (inclusiv fizică) incomparabil mai mare decât a strămoșilor săi. Însă prețul pe care îl plătește pentru asta pare a fi renunțarea la smerenie. Fără a fi capabil de cine știe ce subtilități filocalice, îndrăznesc să afirm că smerenia nu poate exista fără conștientizarea unor limite – că suntem mult mai mult creaturi decât creatori, iar creatori suntem numai cât ne este dat să fim. Atâta vreme cât înțelegem că suntem limitați, nu ne putem crede zei sau ființe atotputernice[15]. Or, această mentalitate a controlului, alimentată de o tehnologie din ce în ce mai puternică – această obsesie de a sări mereu peste propria umbră, este incompatibilă cu smerenia. Prin mașini, controlul este virtualmente nelimitat; pentru că mereu pot fi „îmbunătățite”, nu există niciodată prea mult control și prea multă putere, întotdeauna mai există ceva din lumea materială care trebuie supus tehnologiei (inclusiv colonizarea și exploatarea resurselor altor planete, una dintre cele mai preganante obsesii tehnofile recente). Or, un asemenea demers a fost imposibil de gândit câtă vreme omenirea dispunea de unelte – artefacte limitate prin însăși „natura” lor, de extensii apropiate corpului omenesc…

Spuneam că motorul Corliss – puternicul și nesmeritul simbol tehnologic cu care am deschis acest episod – a fost pus în funcțiune către doi șefi de stat. Aceștia însă au urmat pas cu pas instrucțiunile directe unui… inginer. O inversiune ierarhică în premieră istorică, așa cum s-a remarcat de atunci. Din cauza complexității ei inaccesibile pentru oamenii de rând, lumea-mecanism nu poate fi stăpânită decât de către tehnicieni. Ceea ce, după cum vom vedea în continuare, nu o va împiedica să capete stranii valențe religioase. Ba dimpotrivă…

(va urma)


[1] David E. Nye, American Technological Sublime, MIT Press, 1994, p. 123

[2] Viziune comună părinților răsăriteni (Atanasie cel Mare, Maxim Mărturisitorul)  și apuseni (Toma d’Aquino, Honorius de Autun). Vezi Jean Hani, Symbolism of Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2007, p. 42

[3] Lewis Mumford, Technics and Civilization, University of Chicago Press, 2010 pp. 10-11

[4] „Există o diferență între folosirea unei mașini pentru a extinde capabilitățile umane, și folosirea ei pentru a contracta, elimina sau înlocui funcțiile umane”. – Lewis Mumford, The Myth of the Machine, vol. II – The Pentagon of Power, HBJ, 1974, p. 195

[5] „Tehnologiile tradiționale sau premoderne rareori pun accentul pe eficiența operării, nu doar pentru că rareori există o metodă pentru calculul eficienței în mod sistematic, dar și pentru că activitatea tehnică este văzută ca având o valoare inerentă”. – Carl Mitcham, Thinking Through Technology. The Path Between Engineering and Philosophy, University of Chicago Press, 1994, p. 259

[6] Langdon Winner, Citizen Virtues in a Technological Order, în Eric Katz et. al (eds.) – Controlling Technology: Contemporary Issues, Prometheus, 2003, p. 387

[7] „Tehnica se referă la o producere unică, în vreme ce tehnologia conotează o multiplicitate a producției”. – Mitcham, op. cit, p. 236

[8]  Unul dintre numele cu care țăranii noștri îl numeau pe diavol este “Netrebuitul“. Adică răul este în toate lucrurile care nu ne trebuie, care sunt în exces. Vezi Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Humanitas, 2005

[9] Ideea de organism nu conține în sine posibilitatea îmbunătățirii perpetue. Ideea de mecanism, da. Probabil că aceasta explică de ce culturile tehnocratice, formate de metafora mecanismului, sunt și cele mai medicalizate și mai obsedate de control.

[10] Vezi A. N. Whitehead spunea că marea revoluţie adusă de secolul 19 a fost inventarea metodei de a inventa.

[11] Vezi David F. Noble, The Religion of Technology. The Divinity of Man and the Spirit of Invention, Penguin Books, 1999, cap. 7

[12] Desigur, putem găsi uşor câteva exemple care fac ca această distincţie să pară ambiguă. Bicicleta, în simplitatea ei (mă rog, simplitatea designului la care s-a ajuns abia prin 1886, după vreo 60 de ani de rafinare), pare a fi o unealtă, pentru că e acţionată de forţa utilizatorului, însă procesul ei de fabricare e unul suficient de complex pentru a o considera o maşinărie. Sunt tentat să cred că pistoalele cu încărcare manuală şi produse manual, de la chinezi la mongoli şi arabi, pot fi luate drept unelte, dar nu şi proto-mitraliera din anii 1860, a lui Richard Gatling.

[13] Egbert Schuurman, A Christian Philosophical Perspective on Technology, în Carl Mitcham și Jim Grote (eds.) – Theology and Technology. Essays in Christian Analysis and Exegesis, University Press of America, 1984, p. 116

[14] Vezi și Psalmul 77, 72  unde David este dat ca un exemplu de măiestrie în stăpânire, tocmai pentru că îndeplinește precondiția inocenței. De remarcat în verset și prezența lui kaph – despre care am povestit în episodul al 3-lea al serialului.

[15]trupurile noastre sunt mărturia faptului că nu avem controlul suprem. Nu suntem suverani. Nu suntem zei. Urâm acest lucru și căutăm să-l negăm din toate puterile. Astfel, încercarea de a înfrunta limitările trupurilor noastre și dorința de a controla viața și moartea sunt, de fapt, două aspecte ale aceluiași lucru.” – Carl R. Trueman – Delighting in Death

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

În episodul trecut, am văzut că unealta este o extensie a omului (implicit nu poate fi neutră, pentru că nimeni nu a văzut vreodată un om neutru). Să mergem acum puțin mai departe pe firul sinuos acestei idei.

 

4. TRUP <-> UNEALTĂ <-> SIMBOL

Dacă tehnologia ne este extensie, dacă nu poate fi despărțită de noi, atunci trebuie să acceptăm că ea este expresia modelată a firii noastre, că ne proiectăm în ea concepțiile, ideile și valorile, că o transformăm așadar nu doar într-un obiect palpabil, ci și într-un simbol. Și nu cred că există un exemplu mai elocvent și mai ușor de înțeles pentru o cultură creștină decât acela al crucii. Crucea nu este, și nici nu a fost vreodată, o unealtă neutră. Văzută din perspectiva strict „material-neutră”, o cruce este doar un ansamblu simplu, o îmbinare de două segmente de lemn ori alt material care se întrepătrund la 90 de grade, prin chertare, legare sau baterea unor cuie (sau holșuruburi, dacă ești un bricoleur grăbit din secolul XXI). Însă, în anul 33 după nașterea lui Hristos ea era deja un simbol, în acest caz un simbol moral și politic – un simbol al rușinii, fiind rezervată de romani torturării și executării sclavilor, trădătorilor, străinilor și activiștilor politici (așa cum era considerat și Hristos). Iar după Răstignirea lui Hristos, ea devine simbol al Învierii și subiect al unei întregi teologii. Devine, cum spune monahul Nicolae de la Rohia, “desăvîrșită și completă imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul.”[1][2]

Remarcabilă în acest sens, de artefact-simbol, este, de pildă, o formulare a Sfântului Ignatie Teoforul. Pentru Sf. Ignatie, Crucea este vinciul (mēkhanḗ) care „Crucea este mechane al întregului cosmos”[3], pe care se înalță pietrele pentru zidurile bisericii –„Sunteți pietre ale templului Tatălui, pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțime cu unealta (mēkhanḗ) lui Hristos, care este crucea, folosindu-vă de Duhul Cel Sfânt ca de o funie.”[4],[5]

Să mai facem un pas. Dacă uneltele sunt extensii ale omului și totodată artefacte-simboluri cu o existență materială exterioară omului, atunci trebuie să acceptăm consecința: că oamenii pot fi influențați de uneltele-simboluri pe care ei înșiși le-au construit.

Pentru a ilustra acest aspect, voi reproduce o pildă care îmi place foarte mult și pe care o repet ori de câte ori se ivește ocazia. Ea este citată de teologul ortodox francez Jean-Claude Larchet. Pilda e scrisă cu vreo 500 de ani înaintea lui Hristos, dar ne este extrem de folositoare în încercarea noastră de a ne lămuri cu privire la cum ar putea fi înțeleasă tehnologia. Pilda spune așa:

“Tze-Kung, discipolul lui Confucius, întorcându-se din principatul Tch’u în principatul Tsinn, aproape de râul Han văzu un om care își uda grădina, în care săpase un șanț pentru apă. Bătrânul se cobora în puț, își umplea găleata cu apă, se aburca cu ea în brațe, apoi o vărsa în șanț. O trudă istovitoare, cu puțin spor. Tze-Kung îi spuse: “Ai putea să umpli o sută de șanțuri într-o singură zi. Vrei să știi cum? Iei o prăjină, îi agăți o piatră de un capăt, iar la celălalt prinzi găleata. Așa, poți scoate apa iute ca dintr-un izvor. Asta se cheamă fântână cu cumpănă”. Atunci, bătrânul spuse: “Am învățat de la maestrul meu că cine se folosește de o mașinărie ca să-și facă lucrul său, îl face ca o mașinărie, iar cel care își face lucrul său ca o mașinărie ajunge să aibă un suflet de mașinărie, iar cel care are în pieptul lui un suflet de mașinărie, își pierde curățenia de prunc. Cel care și-a pierdut curățenia are mișcările sufletului său tulburate. Iar tulburarea sufletului său împiedică sălășluirea în pace a Principiului [adică a lui Dumnezeu] în inima sa. Nu că n-aș cunoaște lucrul de care mi-ai vorbit, dar m-aș rușina să-l folosesc”. Uimit, Tze-Kung, plecându-și capul, tăcu, fără să mai spună nimic.”[6]

Ca orice pildă înțeleaptă, povestea bătrânului grădinar te scutește de prea multe explicații, dând însă naștere unui șuvoi de semne de întrebare. În lumina celor discutate până acum, îmi pare formidabilă ideea că bătrânul nu înțelege tehnologia (în cazul acesta, o „banală” fântână cu cumpănă) ca pe un simplu ansamblu mecanic, ca pe o pârghie construită inteligent și eficient, ci ca pe ceva pe care, folosindu-l, îl va încorpora, îl va face parte din sine. Și folosindu-se de această invenție, va fi și el la rândul lui folosit și transformat de ea. El știe că, dacă o va crea – ea, la rândul ei, îl va recrea pe el. Bătrânul chinez știe că modelarea lumii din afară nu se poate face fără remodelarea lumii de dinăuntru. Iar uneori această remodelare se poate numi deformare, abatere, denaturare. Oricât de rudimentară ar fi tehnologia, nu o putem manipula în mod obiectiv, detașat și suveran. Odată produsă, vom intra cu ea într-o misterioasă relație de întrepătrundere, de simbioză și de oglindire.

Bătrânul din pildă e prudent, sceptic, pentru că știe – ca și noi, creștinii – că omul este vulnerabil, supus ispitei, influențabil. Și atunci el alege ceea ce pentru noi, în secolul XXI, este pur și simplu prostesc și ridicol – alege să fie ineficient, alege să nu se upgradeze, alege să nu inoveze. De ce? Pentru că înțelege că nu există simplă utilizare a tehnologiei, că orice utilizare a oricărei tehnologii, oricât de simple, ne transformă – ne schimbă peisajul interior, ne propune anumite valori, ne cere un anumit ritm, ne sugerează o altă perspectivă asupra lumii, asupra noastră, și asupra lui Dumnezeu și mai ales a relației dintre noi, Dumnezeu și lume.

Bun – ar putea spune cineva – și ce ar trebui să facem acum, să luăm de bun exemplul chinezului și ne întoarcem “în peșteri”, să renunțăm la tot ce ne-a oferit tehnologia în marele marș al civilizației? Nu, nu pot spune asta. Dar cred că putem încerca să înțelegem că o dată cu tehnologia se transformă și omul, și cultura de care aparține.

Ceea ce ne duce cu încă un pas mai departe. Pentru că, dacă există diferențe esențiale între instrumentele lumii vechi și cele ale lumii noastre, înseamnă că există diferențe esențiale și între modul nostru de a trăi în lume și de a ne raporta la Dumnezeu și al celor din trecut, diferențe care li se datorează în mare măsură instrumentelor pe care le folosim. Schimbarea paradigmei tehnologice aduce o schimbare culturală de cel mai înalt grad. Cu alte cuvinte, s-ar putea să fie de folos să comparăm modul în care lumea veche se raporta la tehnologie cu modul în care o facem noi astăzi.

Back to basics: etimologic, termenul de tehnologie provine din grecescul tékhnē, unde avea sensul de cunoaștere practică și era înrudit cu epistēmē – să-i spunem, cunoaștere teoretică. Interesant, era o definiție suficient de largă încât să includă în ea domenii precum medicina sau muzica. Și mai interesant, Platon folosește acești termeni, tékhnē şi epistēmē, fără a-i diferenția. Probabil că un cuvânt potrivit pentru a-l traduce pe tékhnē este iscusință[7]. Oricum ar fi, pentru grecii antici ar fi de neînțeles sensul de “știință aplicată” pe care i-l dăm noi astăzi tehnologiei. André Malet: “Tékhnē antic rămâne apropiat de teorie, mai degrabă decât de ceea ce numim noi astăzi practică[8].

Un alt fapt de mirare: unul dintre sensurile cele mai vechi ale lui tehnologiei se referă la arta discursului, la retorică, adică la regulile după care putem manipula cuvintele, ca pe niște obiecte, indiferent de valoarea morală a discursului. La acest sens, de tékhnē al logosului se referă nimeni altul decât Sf. Vasile cel Mare când pune în contrast golul vorbăriei cu plinătatea rugăciunii, spunând: “oamenii practică tehnologia, nu rugăciunea[9]. (Și de mirare mai e și faptul că am păstrat în limba noastră termenul de teologhisire, nu și pe cel de tehnologhisire).

Găsim un indiciu și în Psalmul 128, versetul al 3-lea. În versiunea Înaltului Bartolomeu Anania, acesta sună astfel: “Prin spatele meu au uneltit păcătoșii, pe-acolo și-au prelungit nelegiuirea”. Sf. Ioan Gură de Aur observă că verbul din textul grecesc – tektainoare două sensuri: “a lucra, a făuri” – ceea ce s-ar referi la violențe sau poveri puse în spatele drepților, sau “a lucra, a urzi” (a urzi!) – care s-ar referi la calomnii, uneltiri făcute pe la spate[10]. Ceea ce ne interesează mai mult acum este nuanța negativă, peiorativă a lui tektaino. În versiunea ebraică a psalmului, actul de „a unelti”, de „a lucra pe la spate” are același sens, ba chiar este formulat mai explicit, prin metafora tehnică a aratului: “pe spinarea mea au arat plugarii, și-au lungit brazdele”. Tékhnē are aici o nuanță morală care va fi arătând cel puțin straniu pentru perspectiva modernă.

În episodul biblic redat în episodul al 2-lea al acestui serial, despre regele Ozia care “a făcut mașini”, termenul original pentru “mașini” este ןוֹבּשָּׁחִ hishshabon, derivat din בשַׁחָ (chasab), care înseamnă de fapt “a gândi”, “a calcula”. Astfel, nici aici accentul nu cade pe produsul finit, pe rezultatul material, ci mai cu seamă pe actul de a gândi, de a cunoaște. Distanța față de „tehnologia ca practică pură” cu care suntem noi obișnuiți astăzi, este evidentă.

Prin tékhnē, uneltele făceau parte integrantă din lumea veche, fără a fi văzute ca fiind creații pur materiale, complet detașate de om și indiferente față de el. De altfel, termenul de tehnologie, așa cum îl înțelegem noi acum, de obiecte produse de om ca rezultat „obiectiv” al aplicării științei, nu apare decât foarte târziu în istorie, în secolul al XIX-lea – ca derivat din artele mecanice, care și ele se separaseră mai înainte de ceea ce numim astăzi artele frumoase. Firesc, de altfel, pentru că în secolul al XIX-lea, cultura fusese deja cucerită de o mulțime de invenții și inovații – de la siderurgie la textile, de la agricultură la producția de ciment, hârtie sau sticlă. Și mai ales motoarele (cu aburi sau cu apă) se răspândiseră, transformând lumea radical. Ce legătură mai aveau toate aceste mașinării cu artele frumoase – pictura sau sculptura? Evident că li se cuvenea un alt termen.

Aceste distincții însă erau străine universului de gândire al lumii vechi. Sub semnul lui tékhnē, neamurile din vechime se aflau într-o relație mult mai strânsă cu lumea înconjurătoare, conștientizând că și ele fac parte din ea și văzând-o adesea ca pe un dar. După Robin Collingwood, lumea veche este un organism, ceva esențialmente viu, de care omul nu se poate separa. Într-o lume-organism, spune Collingwood: “problemele care solicită atât de mult gândirea modernă, problema relației dintre materia moartă și materia vie și problema relației dintre materie și minte, nu existau. Nu exista materie moartă. […] Nu exista nici o lume materială lipsită de minte și nici o lume mentală lipsită de materialitate”.[11] Iar modelul organismului este universal, așa cum arată Radu Iliescu: „… În Legile lui Manu, text hindus exemplar, casta servitorilor este “picioarele”, casta agricultorilor, meșteșugarilor și comercianților este “vintrele”, casta războinicilor e “pieptul și brațele” iar casta sacerdotală e “capul”. Tehnocrația înlocuiește această imagine cu cea a unui motor, în care se pierde orice distincție dintre libertate și necesitate. Schimbarea societății organice cu cea tehnocratică mai înseamnă ceva: părăsirea echilibrului viului pentru ordinea non-viului.[12]

Această viziune a lumii ca organism cuprinde, desigur, și „tehnologia” lumii vechi: Mircea Eliade afirmă că în această lume veche “orice creație și orice construcție reproduceau modelul cosmogonic, construind, fabricând ceva, omul imita opera Demiurgului […] fabricarea obiectelor echivala cu o naștere[13]. De altfel, etimologia cuvântului inginer ne confirmă acest lucru – termenul provine din latinescul ingeniare – având ca veche rădăcină proto-indo-europeană pe “gene” – care înseamnă a da naștere. Înrudirea “ingineriei” cu “geneza”, “generația” nu este deloc întâmplătoare. Vedem cum, pentru strămoșii noștri, nu exista posibilitatea de manipula materia complet în afara sferei sacrului, așa cum credem noi că se poate. Există deci o anume magie în tehnologie, iar cei din vechime înțelegeau asta foarte bine.[14]

Mulford Sibley afirma că, sub influența noii științe de secol XVII (și a tehnologiilor!), tendința generală a fost aceea de a despiritualiza natura, de a șterge distincția dintre animat și inanimat și de a crea o separare radicală între lumea interioară și cea exterioară”.[15] Spre deosebire de vechii evrei și de grecii antici, de hinduși, de chinezi și de creștinii primului mileniu, occidentalii secolelor postmedievale, făcând trecerea de la cultura uneltelor la tehnocrație, ajung să vadă lumea ca pe un mecanism. Mecanism –  adică ceva în esență ne-viu, ceva fragmentat, care poate fi disecat fără limită, manipulat, exploatat și distrus fără ca utilizatorul – detașat și suveran – să fie afectat în mod esențial. Și mai ales ceva lipsit de orice încărcătură simbolică, de orice duh.

Neavând taine, ci doar enigme, lumea-mecanism este una care se poate în sfârșit cuantifica, măsura și cântări. Și mai departe, consecința previzibilă – se poate exploata, se poate stoarce, se poate manipula fără limitele pe care lumea-organism le impunea prin religie, tradiție ori morală. André Malet: “Prin contrast [față de tékhnē al anticilor], tehnica modernă este o adevărată provocare adresată naturii pentru a o forța să genereze cea mai mare cantitate de energie posibilă”.[16] În drumul omenirii de la unelte la mașini, natura este desacralizată, adică neutralizată, redusă la tăcere, la stadiul de obiect mort și resursă.

Presupun că atât Sfântul Ignatie, cât și bătrânul grădinar chinez ar fi găsit asta insuportabil.

(Va urma.)


[1] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 1991, p. 322

[2] Iar faptul că simbolismul crucii există și dincolo de creștinism, așa cum explică pe larg René Guénon, nu face decât să confirme că definiția materială are o însemnătate marginală. Vezi René Guénon, Simbolismul crucii, Herald, 2012.

[3] Jean Hani, The Symbolism of the Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2016, p. 52

[4] Epistola Sf. Ignatie către Efeseni, cap. IX, în PSB 1, EIBMBOR, 1979, p. 160

[5] Simbolismul tehnologic este multiplu în acest fragment. Pietrele șlefuite care alcătuiesc zidul bisericii simbolizează sfinții care alcătuiesc Biserica, lipiți prin mortarul dragostei și prin mâna Lucrătorului suprem. Jean Hani, The Symbolism…, p. 51.

[6] Tchouang-Tzeu, Nan-hoa-tchen-king, capitolul 12K, în L. Wieger, Les pères du système taoïste, Paris 1950, citat în Jean-Claude Larchet, Captivi în Internet, Sophia, 2018, p. 32

[7] Vezi Francis E. Peters, Termenii filosofiei greceşti, Humanitas, 2007, p. 267

[8] André Malet, The Believer in the Presence of Technique, în Theology and Technology. Essays in Christian Analysis and Exegesis, eds. Carl Mitcham & Jim Grote, University Press of America, 1984, p. 96

[9]technologousi loipon, ou theologousin, hoi anthropoi”, apud P. Hans Sun, Notes on How to Begin to Think about Technology in a Theological Way, în Mitcham & Grote (eds.), Theology and Technology…, p. 174

[10] Septuaginta, vol. 4/I – Psalmii. Odele. Proverbele. Ecleziastul. Cântarea Cântărilor, NEC – Polirom, p. 313

[11] Robin Collingwood, Ideea de natură. O istorie a gândirii cosmologice europene, Herald, 2012, p. 186

[12] Radu Iliescu, Pe culmile plictiselii, Alexandria, 2021, p. 167

[13] Mircea Eliade, Făurari şi alchimişti, Humanitas, 2019, p. 75

[14] Tot etimologia ne confirmă această înrudire originară. Rădăcina lingvistică protoindoeuropeană *magh înseamnă „a fi capabil, a avea putere”. O regăsim în engleza de azi în cuvinte precum may/might, main, machine, mechanic, mechanism, dismay – spaimă, consternare, și mage, magi, magic. În sanscrită există mahan – care înseamnă măreț, în greacă mekhane – în sens restrâns, unealtă de ridicat; în sens larg – artefact, și lista oficială continuă cu slavona, rusa, limba gotică (mag), germana veche (magan) și limba nordică veche (magn).  Și presupun că tot de aici derivă cuvintele magnific și majestate.

[15] Citat în David E. Nye, American Technological Sublime, MIT Press, 1994, p. 6

[16] André Malet, The Believer…, p. 96

 

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

 

 

Am dedicat primele două episoade tehnologiei biblice și am obținut o listă generoasă de artefacte, mai mari sau mici, din diverse materiale, folosite în diverse contexte. Ce e de înțeles din această listă? Cum se vede tehnologia din perspectiva biblică? Aparent, am putea trage aceeași concluzie „de bun simț” pe care lumea noastră o folosește cu privire la tehnologia zilelor noastre. Concluzia ar suna cam așa: „Până și Biblia ne arată că tehnologia nu e în sine bună sau rea, depinde doar de noi cum o folosim, spre bine sau spre rău. Tehnologia este neutră”.

Însă în contra acestei afirmații de o periculoasă banalitate mă grăbesc să subliniez un aspect fundamental, care altminteri ne-ar putea scăpa din vedere. E un fapt evident: toate referințele biblice sunt totuși referințe la o tehnologie dintr-un trecut foarte îndepărtat, de care ne despart milenii de invenții și de transformări culturale. Să fie chiar potrivit să privim cu aceeași privire și să cântărim cu aceeași măsură și tehnologia de atunci, și tehnologia de azi? Să le considerăm ca fiind în principiu la fel, create cu aceleași scopuri și având aceeași încărcătură simbolică și același impact cultural? Să zăbovim puțin asupra acestui aspect.

 

II. TEHNOLOGIA (INCLUSIV CEA BIBLICĂ) NU E NICI BUNĂ, NICI REA. NICI NEUTRĂ.[1]

În „Technopoly – The Surrender of Culture to Technology[2], Neil Postman – unul dintre cei mai străluciți gânditori critici ai tehnologiei – propune o necesară distincție între culturi, după locul pe care îl deține tehnologia în cadrul acestora. Astfel, potrivit acestui criteriu, există culturi bazate pe unelte, tehnocrații și tehnopolisuri.

Iată cum descrie Postman prima mare categorie, a culturilor bazate pe unelte, cea care acoperă cea mai mare parte din istoria lumii: „Principala caracteristică a tuturor culturilor bazate pe unelte este că uneltele au fost în cea mai mare parte inventate pentru a face două lucruri: pentru a rezolva problemele specifice și urgente ale vieții fizice, cum ar fi cazul morilor de apă sau de vânt, sau al plugului greu; sau pentru a servi lumii simbolice a artei, politicii, mitului, ritualului și religiei, cum ar fi în construcția castelelor și catedralelor și în dezvoltarea ceasului mecanic. În nici unul dintre aceste cazuri, uneltele nu au atacat (sau, mai precis, nu au avut intenția de a ataca) demnitatea și integritatea culturii în care au fost introduse. Cu câteva excepții, uneltele nu au împiedicat oamenii să creadă mai departe în propriile tradiții, în propriul Dumnezeu, în propria politică, în propriile metode de educație, sau în legitimitatea organizării lor sociale. De fapt, aceste credințe au fost cele care au orientat inventarea uneltelor și au limitat utilizările acestora. Chiar și în cazul tehnologiei militare, ideile spirituale și cutumele sociale acționau ca forțe de control. De exemplu, este binecunoscut faptul că folosirea sabiei de către luptătorii japonezi era guvernată în mod meticulos de un set de idealuri numit Bushido, sau Calea Războinicului. Regulile și ritualurile care specificau când, unde și cum trebuie luptătorul să își folosească cele două săbii (katana, sau sabia lungă, și wakizashi, sau sabia scurtă) erau precise, strâns legate de conceptul de onoare și includea obligația ca luptătorul să comită sepukku sau hara-kiri dacă onoarea sa va fi compromisă.”

Însă raportul de forțe dintre unelte și cultură se schimbă odată cu apariția celei de-a doua categorii – tehnocrațiile. Tehnocrația, deși germinată de invenții din Evul mediu târziu și Renaștere, se instaurează deplin abia spre secolul al XVIII-lea, iar mutația pe care o aduce în societățile unde se instaurează este radicală: ”Într-o tehnocrație, uneltele joacă un rol central în universal mental al culturii. Într-o anumită măsură, totul trebuie să cedeze locul pentru dezvoltarea lor. Lumea socială și simbolică se supun din ce în ce mai mult cerințelor acestei dezvoltări. Uneltele nu mai sunt integrate în cultură, ci o asaltează. Ele încearcă să devină cultura. Prin urmare, tradiția, moravurile sociale, mitul, politica, ritualul și religia trebuie să lupte pentru propria existență.

Totuși, în tehnocrații, perspectiva tradițională nu este cu desăvârșire uitată, iar oamenii nu sunt încă deplin modelați de cultura tehnocratică. Echilibrul există, deși este din ce în ce mai instabil:Puteai contempla minunile războiului de țesut mecanic fără a crede că tradiția este complet inutilă. […] Cetățenii tehnocrației știau că știința și tehnologia nu oferă filosofii după care să îți îndrumi viața, și rămâneau atașați de filosofiile înaintașilor lor. Nu se puteau lăsa convinși că religia, așa cum a spus-o Freud la început de secol XX, nu este altceva decât o nevroză obsesională. Nici nu prea puteau crede că, așa cum afirma noua cosmologie, universul este rezultatul unei distribuiri întâmplătoare a atomilor. Și continuau să creadă, precum Mark Twain, că în ciuda dependenței lor de mașinării, instrumentele încă trebuiau să fie servitorii, iar nu stăpânii lor. Permiteau instrumentelor lor să le fie servitori obraznici, agresivi, impertinenți și nerușinați, dar că instrumentele s-ar putea ridica deasupra stadiului de servitor – acesta era un gând înfricoșător.

Spre zilele noastre, însă, unele tehnocrații se metamorfozează în tehnopolisuri – societăți în care tehnologia domină agresiv cultura.: „Tehnopolisul își elimină adversarii în modul descris de Aldous Huxley în Minunata lume nouă. Nu îi scoate în afara legii. Nu îi condamnă ca imorali. Nici măcar nu îi face antipatici. Îi face invizibili și, astfel, irelevanți. Și face acest lucru redefinind ceea ce înțelegem prin religie, artă, familie, politică, istorie, adevăr, intimitate, inteligență, astfel încât definițiile noastre să se conformeze noilor sale cerințe. Cu alte cuvinte, Tehnopolisul este o tehnocrație totalitară.

Astfel, Postman ne învață că artefactele tehnologice nu există în sine, ci ele se află tot timpul într-un raport cu întreaga lume culturală de care aparțin, modificând-o și lăsându-se modificate de ea. Însă acest raport nu este constant pe parcursul istoriei. Revenind la tema noastră – căutarea sensului tehnologiei prin paginile Scripturii, putem acum formula un prim reper: artefactele biblice aparțin unor culturi bazate pe unelte. În schimb, tehnologia pe care o folosim astăzi (aceeași tehnologie despre care astăzi spunem cu incredibilă nonșalanță că este neutră) nu ține de o cultură a uneltelor, ci de tehnocrațiile și de tehnopolisurile epocii noastre.

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că a face analogia tehnologiei din trecutul biblic cu tehnologia prezentului este o strategie facilă, dar riscantă. Culturile uneltelor au trăit pe alte coordonate, în alte orizonturi de înțelegere, modelate în alte tipare mentale, raportându-se altfel la lume, inclusiv la lumea artefactelor. Ceea ce grecii antici numeau tékhnē nu este același lucru cu „artele mecanice” ale evului mediu, cu Technik-ul german al secolului al XIX-lea și cu ideea de „tehnologie=știință aplicată” a secolului XX[3].  A considera, cum se face astăzi adesea, că tehnologia nouă e doar o tehnologie mai veche îmbunătățită, că laserul e doar un cuțit mai eficient, că social media e doar un manuscris mai evoluat și că racheta balistică e doar strănepoata săgeții țâșnite din arc, înseamnă a ignora toată pleiada de sensuri pe care fiecare cultură își învestește tehnologia și a pătrunde într-o fundătură intelectuală, unde nu e nimic de cercetat, nici un sens de căutat și nimic de descoperit. Dacă vrem să pricepem ceva din mesajul Scripturilor cu privire la tehnologie, prima condiție este să nu proiectăm retroactiv perspectiva noastră tehnologică modernă în trecutul biblic.[4]

Astăzi, noi vedem instrumentele noastre ca fiind neutre – adică golite de vreun sens sau vreo semnificație, cumva izolate de cultura de care aparțin, indiferente la relațiile omenești pe care le mediază și fără valoare morală intrinsecă. Iar la baza acestei idei se află, cred, o definiție foarte limitativă a tehnologiei, prin care aceasta este redusă exclusiv la dimensiunea pur materială[5], ca și cum materia s-ar putea desprinde complet de ceea ce este nematerial. Suntem convinși că tehnologia este neutră, pentru că în primul rând o vedem doar ca pe un obiect sau un ansamblu de obiecte pur materiale, fără vreo semnificație în sine.

Da, săgeata și racheta, cazmaua și excavatorul par să aibă câte ceva în comun: sunt cu toatele obiecte materiale. Însă, istoric, tehnologiile nu au fost niciodată niște obiecte moarte pe care oamenii să le creeze doar din nevoia de eficiență și să le folosească doar cu un scop material clar precizat, așa cum (credem că) facem noi. Cel mai la îndemână exemplu pe care îl avem este lucrarea lui Mircea Eliade – Făurari și alchimiști, în care vedem cum, în toate culturile vechi, de la egipteni la aborigeni, artefactul nu doar că este, ci înseamnă ceva, are o semnificație, e un vehicul simbolic, uneori având chiar o dimensiune magică și aflându-se în centrul unor anumite ritualuri. În acea lume a uneltelor la care noi nu mai avem acces nu există materialitate pură în sensul nostru modern, materia este cumva transparentă, adică reflectă ceva ce este dincolo de materie.

Astfel, un lucru pe care mai ales cei credincioși pot să îl sesizeze cu ușurință este următorul: în exemplele biblice de mai sus (și probabil în altele pe care, din lipsă de spațiu și timp, nu le-am putut lista), tehnologia nu poate fi separată de planul transcendenţei. Fie că este prilej de salvare sau de pierzanie, ea este tot timpul într-un anumit raport cu Dumnezeu, nu este indiferentă față de El.

Spre deosebire de lumea biblică, lumea de azi a închis conceptul de „tehnologie” într-o stranie zonă neutră: într-un spațiu mental – imposibil de gândit în lumea veche – în care tehnologia este exclusiv dependentă de om și complet independentă de Dumnezeu. Cum vom vedea, această din urmă perspectivă nu a existat tot timpul în istorie, ci este una inventată la un moment dat, chiar destul de recent – așadar, nu avem nici un motiv să o considerăm unică și adevărată. Și cred că cel mai ușor mod de a ilustra cât de limitată este ideea modernă a neutralității tehnologice este de a observa relația dintre tehnologia lumii vechi (a uneltelor) și cel mai personal „artefact” material pe care îl avem, sinonim cu însăși existența noastră pământească: trupul omenesc.

 

III. TRUP <-> UNEALTĂ

Într-una din cărțile sale, Ivan Illich – preot romano-catolic, filosof și teolog, observă că Aristotel, descriind în detaliu uneltele fierarilor, dulgherilor și bijutierilor, folosește un cuvânt surprinzător: organa. Același cuvânt care a ajuns până în zilele noastre în formele: organ, organicitate, organism. Illich remarcă însă că Aristotel folosește același cuvânt și pentru a descrie creionul pe care îl ține în mână, şi pentru a descrie mâna care ţine creionul. “Mâna fără creion, precum și mâna cu creion, ambele sunt organa. Nu există posibilitatea de a distinge creionul de mână”[6], afirmă el. Așadar, pe când nu apăruseră tablele smart și markerele permanent, exista o corespondență strânsă între trup și unealtă.

Găsim această corespondență și în Sfânta Scriptură. De pildă, într-unul dintre cei mai frumoşi Psalmi, se spune așa: “Vei mânca din ostenelile palmelor tale, fericit ești și bine îți va fi” (Ps. 127). Dacă cercetăm originalul ebraic, dăm exact peste ce am spus mai sus: kapekha – „palmele tale” – derivă din cuvântul kaph – același care numește litera ebraică (deloc întâmplător, litera ebraică are forma unei palme – כ).  În Scriptură, cuvântul „kaph” nu este folosit  doar pentru a denumi palma omului ci și o seamă de unelte care „conțin” un gol, asemenea palmei omului[7]. În această formă îl găsim, de exemplu, în Ieșirea 25, 29: „Apoi să faci pentru ea [=Masa Templului] talere, cădelniţe, pahare şi cupe, ca să torni cu ele; acestea să le faci din aur curat.” Unele versiuni englezești ale Bibliei chiar traduc acest „cădelnițe” prin spoon – adică lingură.

Găsim un exemplu asemănător în Cântarea cântărilor – 5,5. „Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea ușii”. Nu știu dacă zăvoarele din vremea lui Solomon aveau formă concavă, dar este cert că închizătoarea este o unealtă pe care o folosim cu ajutorul mâinii, o extensie temporară a acesteia. Și firește că nu este întâmplătoare corespondența etimologică păstrată până în zilele noastre dintre mână și mâner. Sau în engleză: handhandle. Sau în franceză: mainmanche, manivelle. Iar dacă mergem mai departe, la originea cuvântului, aceasta este rădăcina kaphaph care înseamnă pur și simplu a îndoi, a curba – adică o acțiune în care mâna se comportă ca un instrument (sau instrumentul ca o mână?).

La fel, în ebraică, yad înseamnă mână, dar și unealta cu ajutorul căreia se urmăresc rândurile Torei – un bețișor, adesea de argint, având la capăt chiar o mânuță sculptată[8]. La evreii din Caucaz, același instrument se numește etzba, adică… deget.

Așadar, deşi este foarte greu pentru noi să conceptualizăm asta, în lumea veche, corpul şi unealta nu sunt separate. Sau în nici un caz nu sunt separate atât de radical precum în lumea noastră. Unealta este un organ exterior corpului omenesc, nu un obiect mort, separat radical de noi și lipsit întru totul de viață, așa cum îl percepem în modernitate. Unealta este o extensie a omului. Hainele și casele sunt extensii ale pielii, ciocanul este extensia pumnului, arcul este extensia mâinii, cuțitul este extensia unghiilor, roata este extensia picioarelor etc. Iar un alt semn clar al corespondenței dintre corp și unealtă este ușurința cu care chiar și azi atribuim caracteristici anatomice anumitor obiecte: picioarele mesei, dinții morii, talpa casei, gâtul sticlei etc.

Și acum un ultim exemplu, mai familiar nouă: în cartea sa în care explică Sfânta Liturghie – Cartea deschisă a împărăției, Înaltul Bartolomeu Anania vorbește astfel despre har: “Harul este, prin excelență, instrumentul mântuirii. […] Harul este energia necreată a lui Dumnezeu Treimic, nedespărțită de El[9].

Nu îmi arog competențe de teolog, dar îmi pare foarte interesant că autorul nu folosește termenul de “instrument”[10] în sensul de modern de unealtă neutră, ci tot ca pe un fel de „extensie” a lui Dumnezeu, care nu poate fi nici despărțită de El, nici concepută fără El (ce dumnezeu ar fi acela fără har?).

Și Sf. Chiril al Ierusalimului[11] asociază harul cu ideea de instrument: „Și după cum condeiul sau săgeata are nevoie de cineva care să lucreze cu ele, tot astfel și harul are trebuință de credincioși”. Îndrăznesc să afirm – păstrând proporțiile – că unealta nu poate fi despărțită de om așa cum nici harul nu poate fi despărțit de Dumnezeu. Iar dacă acest lucru este adevărat, atunci o filosofie creștină a tehnologiei trebuie să excludă ideea neutralității instrumentelor.

Instrumentele noastre nu sunt neutre, fiindcă noi înșine nu suntem neutri, creați de și după chipul lui Dumnezeu care lucrează prin harul-instrument. Cum vom vedea în episodul viitor, suntem cu mult mai mult decât simpli utilizatori raționali și detașați ai unor unelte indiferente…


[1] Parafrazez aici prima din cele șase „legi ale tehnologiei”, formulate de profesorul de istoria tehnologiei Melvin Kranzberg în 1986, într-un articol științific în revista Technology and Culture intitulat „Tehnologie și istorie: Legile lui Kranzberg”. Prima dintre aceste legi este formulată astfel: „Tehnologia nu este nici bună, nici rea, nici neutră”.

[2] Publicată în original în 1992, în curs de publicare și în limba română în traducerea subsemnatului. Sublinierile din citate îmi aparțin.

[3] Vezi densa lucrare a lui Eric Schatzberg – Technology: Critical History of a Concept, University of Chicago Press, 2018

[4] Așa cum, de exemplu, nu vom înțelege nimic din noțiunile de drept sau de economie ale Scripturilor dacă ne așteptăm ca ele să se conformeze sau să semene cu teoriile noastre moderne despre drept sau economie.

[5] Clasificarea lui Carl Mitcham e una dintre cele mai cuprinzătoare abordări teoretice ale tehnologiei. El distinge între tehnologie ca obiect, ca activitate, tehnologia-cunoaștere și tehnologia ca voliție. Vezi Carl Mitcham, Thinking Through Technology. The Path Between Engineering and Philosophy, University of Chicago Press, 1994.

[6] Ivan Illich, The Rivers North of The Future: The Testament of Ivan Illich as told to David Cayley, House of Anansi Press, 2005, p. 73

[7] Dacă versiunea ebraică pune în armonie corpul cu unealta, traducerea grecească pare să armonizeze mijlocul de producție cu rezultatul, mijlocul cu scopul: karpos – care înseamnă şi “rod, fruct” dar şi “palmă, încheietura pumnului”. Vezi Septuaginta NEC – Polirom, vol. 4/I, 2006, p. 312

[8] Ceea ce ne poate duce cu gândul la mânuța care uneori înlocuiește săgeata de pe ecran atunci când navigăm pe internet.

[9] Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, EIBMBOR, 2007,  p. 75

[10] Pentru o discuție cu privire la legătura dintre instrumentum și Sfintele taine, vezi Ivan Illich, The Rivers North…, pp. 77-78

[11] În Pr. Ioan Sorin Usca – Noul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți. Matei, ed. Christiana, 2018, p. 197

 

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

 

 

În episodul de astăzi continuăm seria exemplelor de tehnologie din Vechiul Testament. 

Un episod cu totul special din punct de vedere al tehnologiei are loc în cartea Ieșirea/Exodul, când Moise primește instrucțiuni extrem de detaliate de la Dumnezeu Însuși despre cum trebuie făurit Chivotul Legii: “Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm: lung de doi coți și jumătate, larg de un cot și jumătate și înalt de un cot și jumătate. Să-l fereci cu aur curat, și pe dinăuntru și pe din afară. Sus, împrejurul lui, să-i faci cunună împletită de aur. Apoi să torni pentru el patru inele de aur și să le prinzi în cele patru colțuri de jos ale lui: două inele pe o latură și două inele pe cealaltă latură. Să faci pârghii din lemn de salcâm și să le îmbraci cu aur.” … și așa mai departe, încă 27 de versete, în care Dumnezeu îi expune în detaliu planul de lucru, inclusiv dimensiunile mesei, tehnica de execuție a sfeșnicului (din ciocan), ce ornamente, în ce număr și cum să fie amplasate. După care încă nu mai puțin de trei capitole întregi – un adevărat manual de instrucțiuni despre cum trebuie să fie realizate Cortul, covoarele, jertfelnicul, veșmintele preoților și întreaga procedură ritualică. (Ieșirea, cap. 25 – 29). Este, cred, cea mai lungă formulare tehnologică din întreaga Scriptură, unde nimic nu e lăsat la voia întâmplării și nimic nu e neclar.

Dumnezeu nu este doar arhitectul și proiectantul acestui artefact, ci și organizator de șantier. El Însuși îl delegă ca șef de lucrări pe Bețaleel, după un „training” la care nici un dezvoltator imobiliar nu poate visa:

Iată, Eu am rânduit anume pe Bețaleel, fiul lui Uri, fiul lui Or, din seminția lui Iuda, Și l-am umplut de duh dumnezeiesc, de înțelepciune, de pricepere, de știință și de iscusință la tot lucrul, Ca să facă lucruri de aur, de argint și de aramă, de mătase violetă, stacojie și vișinie, și de in răsucit, Să șlefuiască pietre scumpe pentru podoabe și să sape în lemn tot felul de lucruri. Și iată, i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminția lui Dan, și am pus înțelepciune în mintea oricărui om iscusit, ca să facă toate câte ți-am poruncit: Cortul adunării, chivotul legii, capacul cel de deasupra lui și toate lucrurile cortului; Masa și toate vasele ei; sfeșnicul cel de aur curat cu toate obiectele lui și jertfelnicul tămâierii; Jertfelnicul pentru arderile de tot cu toate obiectele lui; baia și postamentul ei; țesăturile pentru înveliș, veșmintele sfințite pentru Aaron preotul și veșmintele de slujbă pentru fiii lui; Mirul pentru ungere și aromatele mirositoare pentru locașul cel sfânt; toate le vor face ei așa, cum ți-am poruncit Eu ție.” (Ieșirea 31, 2-11)

Însă, doar un capitol mai târziu aflăm despre un alt artefact tehnologic faimos – Vițelul de Aur, a cărui realizare are consecințe catastrofale pentru poporul lui Israel. (Voi detalia cu altă ocazie cât de actual este acest episod biblic pentru secolul XXI  – și nu, nu mă refer la faptul că în epoca noastră se produc măști antipoluare pentru eructațiile neecologice ale bovinelor).

Dar aparent tot din aceeași tehnică a prelucrării metalelor rezultă și șarpele de aramă al lui Moise – care vindecă pe cei mușcați de șerpii veninoși din pustiu:

“Iar Domnul a zis către Moise: “Fă-ți un șarpe de aramă și-l pune pe un stâlp; și de va mușca șarpele pe vreun om, tot cel mușcat care se va uita la el va trăi. Și a făcut Moise un șarpe de aramă și l-a pus pe un stâlp; și când un șarpe mușca vreun om, acesta privea la șarpele cel de aramă și trăia.” (Numerii, 21, 8-9) E interesant de menționat aici faptul că pentru creștini, șarpele de aramă este o prefigurare a lui Hristos. Hristos Însuși confirmă – „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. (Ioan 3,14 – 15) [1]. Iată deci un obiect tehnologic care capătă un simbolism aparte.

Firește, și Templul este tehnologie. Numai că, atunci când Solomon îl zidește, o face într-un fel extrem de greu de priceput și de perceput pentru cineva care trăiește în epoca bormașinilor democratizate: „Pe durata zidirii templului, el a fost zidit din pietre gata cioplite; nici ciocan, nici secure, nici vreo altă unealtă de fier nu s’a auzit în templu pe durata Zidirii”. (3 Regi 6, 7) Pentru cine a participat măcar o dată la harababura unui șantier, fie el și de mici dimensini, la toată încâlceala de huruituri, bocănituri, șuiere și strigăte, metoda aceasta este frapantă. Dar totul are sens: Templul – epicentrul rugăciunii, se zidește în liniște, ca o rugăciune. Mijloacele și scopul sunt pe deplin armonizate.

Însă, două sute de ani mai târziu, în acest Templu are loc un eveniment dezgustător, care îl are ca protagonist pe un rege numit Ozia. Acest rege a fost tare diferit de Solomon. Dacă Solomon a ridicat Templul într-un mod teribil de ineficient, Regele Ozia pare să fi fost un adevărat promotor al tehnologiei, al cercetării și al inovării, cu o aplecare – pesemne deloc întâmplătoare – pentru tehnica de război. Se povestește în 2 Cronici, cap. 26: „Apoi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim, deasupra porților din colț și deasupra porților din vale, cum și la colțul zidului și l-a întărit. A zidit de asemenea turnuri și în pustiu și a săpat multe fântâni (…) A mai avut Ozia și oștire (…) Pentru ei a pregătit Ozia toată oastea, scuturi, sulițe, coifuri și platoșe, arcuri și pietre de praștie (…) Apoi a făcut în Ierusalim mașini, construite cu meșteșug, ca să le pună în turnuri și pe la colțurile zidurilor și să arunce cu ele săgeți și pietre mari.”

Ca pentru orice spirit antreprenorial, succesul nu întârzie să apară: „Și s-a dus vestea de numele lui foarte departe, pentru că în chip minunat a fost ajutat și s-a făcut puternic”. Dar tot atât de repede precum în povestea Vițelului de Aur, lucrurile iau o întorsătură rea. De la un punct încolo, succesul tehnico-politic nu îl mai satisface pe acest rege. Ozia pare să simtă nevoia unei noi provocări și, înfiorător, vrea să inoveze acolo unde nu e nimic de inovat și să stăpânească un domeniu în care nu există decât un singur Stăpân:

Și când a ajuns puternic, el s-a mândrit în inima lui spre pieirea lui; și a săvârșit o nelegiuire înaintea Domnului Dumnezeului său, căci a intrat în templul Domnului, ca să tămâieze pe jertfelnicul tămâierii. Dar după el a intrat și Azaria preotul, împreună cu optzeci de preoți ai Domnului, oameni aleși, Și s-au împotrivit regelui Ozia și i-au zis: “Nu ți-e dat ție, Ozia, să tămâiezi înaintea Domnului, ci preoților, fiilor lui Aaron, care sunt sfințiți să tămâieze; ieși din locașul sfânt, căci ai făcut o fărădelege și nu-ți va fi de loc spre cinste acest lucru înaintea Domnului Dumnezeu”. Ozia însă s-a supărat pe ei; și cum ținea în mâna lui cădelnița, ca să tămâieze, deodată s-a ivit lepra pe fruntea lui în fața preoților, în templul Domnului, dinaintea altarului tămâierii.”.

Nu e cazul să detaliem acum, dar cred că acest episod ne dă o lecție aspră, pe care ar fi bine să nu o trecem cu vederea. Spiritul tehnocratic poate fi foarte ușor acaparat de mândrie. Iar mândria este totalitară; necunoscând limite, ea va tinde să domine cât mai multe teritorii: cel care manipulează eficient materia este tentat să manipuleze și simbolurile care dau sens materiei, revendicându-și astfel o „sfințenie” și o funcție socială pe care nu o are și care nu i se cuvine. Orice asemănare cu epoca noastră este pur neîntâmplătoare.

Cartea Psalmilor e plină și ea de referințe la tehnologie. De exemplu, în Psalmul 82,  psalmistul se roagă lui Dumnezeu ca dușmanii Săi să fie făcuți „ca pe o roată, ca pe o trestie în fața vântului”. Roata are aici un sens peiorativ, disprețuitor, iar Origen și Eusebiu comentează că roata este un simbol al instabilității[2] (ca și trestia, care e o metaforă naturală).

Găsim adesea în Psalmi ilustrarea dușmanilor ca fiind înarmați – de pildă, Psalmul 63 – „Care și-au ascuțit ca sabia limbile lor, întins-au arcul lor, lucru amarnic, ca să-l săgeteze în ascunzișuri pe cel neprihănit”. (v. 4,5), semn că tehnologia poate simboliza cu ușurință pornirile păcătoase ale oamenilor.

Când se descrie o nelegiuire, uneori psalmistul chiar accentuează metoda, tehnica prin care nelegiuirea a fost produsă: „Ca în codru cu topoarele au tăiat ușile locașului Tău, cu topoare și ciocane l-au sfărâmat” (Psalmul 73, 7). Prin contrast, în același psalm, câteva versete mai departe, este descris Domnul care desparte marea direct prin puterea Sa, care zdrobește capetele balaurilor (evident, fără ciocan), care deschide pâraie și izvoare (fără vreo târnăcop sau levier), care seacă râurile Itanului (fără vreo instalație de drenaj).

Un raport similar găsim și în Psalmul 56 – „dinții lor [ai fiiilor oamenilor] sunt sulițe și săgeți și limba lor – sabie ascuțită” (v. 6). Spre deosebire de aceștia, omul cel drept și credincios e descris fără vreo referință la vreo unealtă, doar ca strigând, slăvind, aducând laudă, invocând și nădăjduind. Și… cântând din harfă și alăută care, incontestabil, tot artefacte tehnologice sunt.

Un contrast și mai clar găsim în Psalmul 51 unde, pentru ilustrarea păcatului, se folosește din nou o metaforă tehnologică – „ca un brici ascuțit [limba celui puternic] a făcut vicleșug”. Prin opoziție, câteva versete mai târziu, omul neprihănit e ilustrat printr-o metaforă naturală: „eu însă, ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu am nădăjduit în mila lui Dumnezeu”.[3]

Dar să nu ne pripim cu concluziile, pentru că și pe Dumnezeu îl „vedem” ca fiind înarmat în Psalmi – „va ține întins arcul Său (împotriva nelegiuiților)”  (Psalmul 57, 8) sau „Căci săgețile Tale s-au înfipt în mine” (Psalmul 37, 3). Și tot El este Cel care „a zdrobit puterea arcurilor, arma și sabia și războiul” (Psalmul 75, 3) În plus, Dumnezeu din Psalmi este nu doar războinic, ci și meșter: „Cel ce te îmbraci cu lumină ca și cu o haină, Cel ce întinzi cerul ca pe un cort […] Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui” (Psalm 103, 2).

Și tot așa, mai departe, prin fiecare carte a Cărții. Chiar și după o asemenea sumară trecere în revistă, vedem că Vechiul Testament abundă de indicații tehnologice. Și ce s-ar mai putea spune despre Noul Testament, prin care știm nu doar că Hristos a fost în mod real un meșter precum dreptul Iosif, ci că se arată pe Sine prin intermediul unor metafore tehnice, fie ele referitoare la obiect (ușa/poarta), fie la utilizator (semănător, păstor, ziditor, pescar, secerător, stăpân al recoltei și al viei).[4]

În acest preambul, am încercat să urmărim doar formulările explicite din Scriptură – mai ușor de urmărit și de reținut – însă există și indicii mai puțin vizibile, care ne-ar putea fi de folos. De pildă, iată o constatare a teologului american G. K. Beale: termenul grecesc cheiropoietos („făcut de mână”) apare de 14 ori în Vechiul Testament în Septuaginta și de fiecare dată se referă la idoli. De asemenea, în Vechiul Testament după Textul Masoretic (ebraic), formula maase + yad (care înseamnă același lucru), apare de 54 de ori – iar dintre acestea, aproape jumătate se referă la lucrări idolatre[5]. Firește, lista poate continua…

Până aici pesemne că a fost interesant, însă rămânem cu o întrebare apăsătoare: ce am putea, mai exact, să înțelegem din aceste episoade biblice înșirate aici? Până la urmă, tehnologia e bună sau rea? E binecuvântată de Dumnezeu sau blestemată de El? Și cu ce ne-ar fi de folos relatările biblice acum, în secolul al XXI-lea, când nu mai avem șerpi de aramă, ci antibiotice și vaccinuri și medicamente (pe care le cumpărăm din farmacii cu un șarpe desenat pe siglă), acum când nu mai avem arcuri, ci rachete, iar povestea potopului pălește în fața poveștii încălzirii globale?…

Vom încerca să lămurim măcar o parte din aceste întrebări începând cu episodul următor.

 

Foto: William Brassey Hole (1846 – 1917), Uzziah erects engines of war on the walls of Jerusalem


[1] Vezi și Înțelepciunea lui Solomon 16, 5-7: „Iar când a venit peste ei înfricoşata mânie a fiarelor şi se prăpădeau muşcaţi de şerpii cei cumpliţi, aprinderea Ta n-a ţinut până la urmă. Ei au fost tulburaţi puţină vreme, ca să se îndrepteze şi au avut un semn de mântuire, ca să-şi aducă aminte de poruncile legii Tale; Căci cel care se întorcea către acest semn se vindeca, dar nu prin ceea ce vedea cu ochii, ci prin Tine, Mântuitorul tuturor.

[2] Vezi Septuaginta 4/I – Psalmii, Odele, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, NEC – Polirom, 2006, p. 220.

[3] Această opoziție natural (sfințenie) – artificial (păcat) o găsim și în Psalmul 10, dar și în alte contexte biblice – vezi, de exemplu, Osea 14 – versetul 1 comparat cu versetul al 6-lea.

[4] Am discutat puțin despre aceste ipostaze, plecând de la cartea lui Jean Hani – Divine Craftmanship. Preliminaries to a Spirituality of Work: https://matricea.ro/dumnezeu-cel-care-are-toate-meseriile-si-nici-un-job/

[5] G. K. Beale, We become what we worship. A Biblical Theology of Idolatry, InterVarsity Press, 2008, p. 192, nota 19.

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

 

 

*Eseul-serial ce urmează are ca punct de plecare o prezentare orală, susținută de câteva ori, pe tema raportului dintre creștinism și tehnologie – o temă, cred, de o importanță copleșitoare, ignorată însă aproape în totalitate în cultura ortodoxă. Încurajat de bunele reacții venite mai ales din partea tinerilor, încerc să îi dau acestei prezentări o formă scrisă, fără pretenția de a o considera definitivă. Chiar și în această formă, am speranța că va oferi mai multe întrebări decât răspunsuri, și mai multe neliniști fertile decât concluzii ermetice.

… De fiecare dată, după prezentările de rigoare, obișnuiesc să trec la subiect cu o întrebare simplă. Atât de simplă, încât devine, fără voia mea, o întrebare-capcană: „la ce ne gândim când spunem tehnologie?”. Aproape fără excepție, primele răspunsuri venite din public sunt: telefonul, laptopul, rețelele sociale, sateliții, routerele. Cu alte cuvinte, prima noastră reacție este acela de a vedea tehnologia doar în formele ei foarte recente. Abia după câteva insistențe, răspunsul începe să se nuanțeze – căci tehnologie sunt și hainele, încălțămintea, covoarele, mesele – și, ușor-ușor, privirea se reascute și vedem că aproape tot ceea ce ne înconjoară și este palpabil poate fi la fel de bine numit cu termenul de „tehnologie”.

Bijuteriile sunt tehnologie, casele sunt tehnologie, cărțile sunt tehnologie. Și nu doar cărțile, ci și hârtia. Și nu doar hârtia, ci și alfabetul este tehnologie, şi încă una care a transformat radical și iremediabil lumea la vremea ei. Și iată cum, mergând înapoi, redescoperim că tehnologia face de mult parte din povestea omenirii, începând cu izgonirea din Rai a lui Adam și a Evei.

 

        1. CÂTE CEVA DESPRE TEHNOLOGIA BIBLICĂ

Dată fiind această imensă istorie (pentru evoluționiști, egală; pentru credincioși, aproape egală cu istoria omului) nu este deloc absurd ca un credincios să se întrebe ce fel de tehnologii sunt prezente în Sfânta Scriptură. Doar că prezența tehnologiilor în Sfânta Scriptură naște o dilemă: sunt ele purtătoare de sens, precum celelalte aspecte biblice? Pot fi ele interpretate în vreun fel anume, învățându-ne ceva despre Dumnezeu și relația noastră cu El, sau sunt pur și simplu „doar” tehnologii – adică nu pot sta în centrul vreunei exegeze, ci pot face doar obiectul arheologiei și istoriei culturale? De aici pornim în prima etapă a acestei călătorii destul de anevoioase (cum ar putea fi altfel decât anevoioasă o călătorie care începe cu protopărinții și ajunge la transumaniști?).

Așadar, care ar fi prima relatare din Biblie a unei acțiuni tehnice sau a unui artefact? Faceți acest exercițiu de memorie pe cont propriu, încercând să ajungeți cât mai aproape de începutul Bibliei. Până vă luați un răgaz de răspuns, mai ridic o întrebare ce mi s-a pus din public de către un student isteț – oare nu am putea spune că însăși facerea lumii este un act tehnic? Întrebarea nu e lipsită de sens. Până la urmă, numele primei cărți biblice este „Facerea”, și încă din primul ei verset se vorbește despre o anumită „facere” – „Întru’nceput a făcut Dumnezeu cerul și pământul[1]. Doar că verbul românesc „a face” nu ne ajută aici foarte mult, fiind un verb extrem de versatil și de folosit în tot felul de formule. În limba română „facem” tot felul de lucruri: facem binele, facem patul, facem pariuri, ne facem probleme, ne facem de râs, facem noapte albă, unii fac armata și, nu în ultimul rând, facem cuiva capul calendar.

Însă textul biblic ebraic ne oferă o cale de înțelegere extrem de interesantă cu privire la această „facere” primordială. Pentru că, în textul masoretic, primul verset – bereshit bara’ Elohim et hashamàim ve’et ha’aretz – conține verbul bara, care are un regim cu totul special. În ebraica biblică există numeroase verbe care se referă la actul de a produce ceva (așa cum și noi folosim verbe precum: a face, a forma, a lucra, a făuri, a alcătui, a zidi, a întemeia), printre care și acest bara. Dar ce este specific la bara este că, în forma simplă pe care specialiștii o numesc qal, nu apare în Biblie decât cu referire la Dumnezeu și la creația Sa din nimic. Bara nu este urmat niciodată de un anumit material din care Dumnezeu ar face/ar prelucra un anumit lucru. Așadar, încă de aici învățăm ceva esențial: că există o anumită formă de „facere” care îi aparține exclusiv lui Dumnezeu, care nu este de natură tehnică și care nu poate fi sub nici o formă imitată de om. Vom vedea mai târziu, spre final, cum oamenii au ajuns să confunde aceste două forme de facere.

Iar cu privire la întrebarea restantă – care este prima referință de tip tehnologic în Scriptură? – îndrăznesc să spun că răspunsul ar fi acesta: croirea „hainelor” de către Adam și Eva, imediat după ce au mâncat rodul pomului din mijlocul Raiului: „Atunci amândurora li s’au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri” (Fac. 3, 7) [2]. În acest act utilitar primordial, tehnica ni se arată a fi împletită deopotrivă cu deschiderea unui nou orizont de cunoaștere și cu apariția conștiinței de sine – ambele simultane (sau identice?) cu îndepărtarea față de Dumnezeu. Firește, ar fi multe de povestit aici, dar – cum spuneam – drumul e lung, să nu ne abatem acum.

Reținem această idee și mergem mai departe, pe traseul narativ biblic. Nu mult mai departe – la Cain, al cărui nume – fapt mai puțin cunoscut – s-ar părea că înseamnă „fierar” și „lance”. Mai bine știut este faptul că strămoșul tehnologiei biblice a fost un urmaș al lui Cain, la a șasea generație: “Ada [prima soție a lui Lameh] a născut pe Iabal; acesta a fost tatăl celor ce trăiesc în corturi, la turme. Fratele lui se numea Iubal; acesta este tatăl tuturor celor ce cântă din chitară şi din cimpoi. Sela [a doua soție a lui Lameh] a născut şi ea pe Tubalcain, care a fost făurar de unelte de aramă şi de fier. Și sora lui se chema Noema” (Fac. 4, 20-22) Se spune că Noema ar fi fost soția lui Noe (urmaș al lui Set, înlocuitor al lui Abel) și că, după surse din afara Bibliei, ea ar fi patroana, inventatoarea textilelor.

Arca lui Noe (Fac. 6) este, incontestabil, un artefact tehnologic. Dumnezeu Însuși îi dă instrucțiuni clare lui Noe despre cum ar trebui să fie construită Arca pentru a rezista potopului. În acest caz, pare că tehnologia stă la baza salvării neamului omenesc.

Însă, după câteva generații, doar câteva capitole mai târziu, citim despre Turnul Babel (Fac, cap. 11) care este și el un produs tehnologic – și nu unul simplu, ci unul care necesită o gândire sistemică, o ierarhie și o diviziune a muncii, un întreg sistem birocratic. Și are drept cauză materială o adevărată revoluție tehnică – inventarea cărămizilor și a smoalei, care înlocuiesc piatra și varul.

Un alt episod interesant este cel al Rugului Aprins din muntele Horeb (Ieș. 3, 5) – când Domnul îi spune lui Moise: „… scoate-ţi încălţămintea din picioare, că locul pe care stai este pământ sfânt!”. Tehnologia, chiar rudimentară, este aici un obstacol și, prin neadecvarea ei la acest „context” sacru, teofanic – creează condițiile propice unei blasfemii, unui act necurat. Gemara, comentariul rabinic, face o mențiune asemănătoare, care clarifică și mai mult această idee: „Nimeni nu are voie să intre în Muntele Templului nici cu toiagul în mână, nici cu încălțăminte în picioare, nici cu bani legați de haină sau cu chimir (centură pentru bani) atârnată de sine, și nici să nu vină pe scurtătură”. Cu alte cuvinte, am putea spune, înlesnirile, scurtăturile, eficientizările nu sunt calea propice către Dumnezeu. Prin prezența nepotrivită a anumitor artefacte, obiecte, produse, putem rata întâlnirea cu Cel-ce-Este, cu care nu putem comunica oricum.

Desigur, alte tehnologii sunt adecvate întâlnirii cu Dumnezeu – lui Moise i se cere să se descalțe, dar nu să se și dezbrace.

Tot o interdicție explicită a medierii tehnologice găsim și în Ieșirea 20, 25 – când, imediat după rostirea celor Zece Porunci – Dumnezeu îi dezvăluie lui Moise tehnica prin care vrea să I se ridice un altar – „Iar dacă îmi vei face altar de pietre, să nu le cioplești cu dalta, căci, dacă vei pune unealta [pe piatră] o vei pângări[3] (Ca un detaliu inedit, dalta despre care vorbește acest verset este chereb, același termen ca „sabia de pară rotitoare” pusă la intrarea în Rai, după izgonirea lui Adam și a Evei – Fac 3, 24. Cuvântul derivă din rădăcina charab – a ataca, a lovi puternic). Din nou, avem de-a face cu o anumită mediere artificială, neprielnică pe care o aduce un anumit obiect – complet nepotrivită într-un context sacru.[4] De observat că, în acest caz, interdicția medierii este în armonie cu o anumită preferință pentru alte materiale, mai potrivite scopului – pământul și piatra. Dumnezeu nu este interesat în mod pragmatic doar de scop – nu îi ordonă lui Moise construirea în orice fel a unui jertfelnic. Dumnezeu este atent deopotrivă la materia primă și la metoda de prelucrare.

Aceeași atenție asupra nemedierii se poate remarca și în Ieșirea 27,20 – untdelemnul pentru sfeșnicul din cortul Adunării pe care fiii lui Israel trebuie să-l aducă trebuie să fie curat – adică din măsline zdrobite cu mâna, nu mecanic, cu presa[5]. Și aici am putea spune că pentru Dumnezeu nu scopul singur primează, ci armonia dintre mijloace și scop.

 

*Vom continua seria exemplelor de tehnologie din Sfânta Scriptură în episodul următor, în care ne vom întâlni, printre alții, cu Solomon, cu Psalmistul și cu un rege iudeu atât de îndrăgostit de progresul tehnologic, încât și lui Elon Musk i-ar fi plăcut să-i slujească.


[1] În traducerea diortosită de Bartolomeu Anania.

[2]Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Fac 2, 15) – Versetul nu poate fi considerat o referință tehnologică, întrucât aceasta ar presupune că Raiul ar fi imperfect, deci ameliorabil. „Lucrul” și „paza” lui Adam nu au aici un sens material. Jacques Ellul analizează pe larg tema în Technique and the Opening Chapters of Genesis – în Carl Mitcham, Jim Grote (ed.) – Theology and Technology. Essays in Christian Analysis and Exegesis, University Press of America, 1984, pp. 123-135.

[3] Biblia după textul ebraic, vol. II – Exodul. Leviticul, ediție îngrijită de Maria Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu (mai departe, abreviat BBB), Humanitas, 2019.

[4] Folosirea uneltelor e permisă în alte situații – de exemplu, heruvimii de pe Acoperământ sunt lucrați din ciocan („Să faci doi heruvimi de aur; să-i faci lucrați din ciocan în cele două capete ale Acoperământului Împăcării” (Ieș 25,18 în traducerea BBB) – iar sfeșnicul (Ieș 25,36), tot din ciocan, dintr-o singură bucată de aur.

[5] Vezi nota explicativă din BBB, II, p. 278

 

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

 

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

22 august 2022 |
Pentru ca discuția noastră să nu fie acuzată de a fi prea abstractă și nebazată pe „facts”, voi rezerva în totalitate acest episod trecerii în revistă a unora dintre cele mai explicite formulări ale supremației tehnologice peste care am dat de-a lungul...

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

5 august 2022 |
Ajunși în sfârșit către secolul nostru, vedem cum tehnologia devenită sistem s-a extins peste tot, la scară globală, mai cu seamă prin tehnologiile comunicării – care sunt și ele extensii ale omului, mai exact extensii ale minții noastre. Nu mai există...

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

22 iulie 2022 |
Înainte de a trece la partea cea mai spinoasă a serialului nostru, cred că e nevoie să facem câteva precizări. În cultura noastră de azi, pozițiile critice cu privire la tehnologie sunt întâmpinate cu o vehemență stranie. Încercarea de formula semne de...

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

4 iulie 2022 |
Firește, trecerea de la lumea-organism la lumea-mecanism nu se face brusc, nici liniar, nici prin ordonanță de urgență. Mutația nu e lipsită de lungi și ambigue perioade de tranziție, prilej pentru multe evenimente semnificative, precum acesta: În cartea...

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

16 iunie 2022 |
În episodul trecut, am văzut că unealta este o extensie a omului (implicit nu poate fi neutră, pentru că nimeni nu a văzut vreodată un om neutru). Să mergem acum puțin mai departe pe firul sinuos acestei idei.   4. TRUP <-> UNEALTĂ <->...

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

30 mai 2022 |
Am dedicat primele două episoade tehnologiei biblice și am obținut o listă generoasă de artefacte, mai mari sau mici, din diverse materiale, folosite în diverse contexte. Ce e de înțeles din această listă? Cum se vede tehnologia din perspectiva biblică?...

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

16 mai 2022 |
În episodul de astăzi continuăm seria exemplelor de tehnologie din Vechiul Testament.  Un episod cu totul special din punct de vedere al tehnologiei are loc în cartea Ieșirea/Exodul, când Moise primește instrucțiuni extrem de detaliate de la Dumnezeu...

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

5 mai 2022 |
*Eseul-serial ce urmează are ca punct de plecare o prezentare orală, susținută de câteva ori, pe tema raportului dintre creștinism și tehnologie – o temă, cred, de o importanță copleșitoare, ignorată însă aproape în totalitate în cultura ortodoxă....