Israel

Spre deosebire de foarte multe alte popoare, evreii din antichitate aplicau o serie de norme necesare curățirii sufletești și trupești. Moise în calitate de autor al Pentateuhului le pune pe hârtie și le răspândește în popor. Se pune accent pe igiena personală, se dau sfaturi pentru autoizolare și apare prima rețetă pentru fabricarea săpunului.

Articolul pe scurt:

• Autoizolarea, un concept biblic: Legile referitoare la autoizolarea leproșilor sunt modul prin care evreii luptau cu transmiterea bolii. Reglementările rabinice prevedeau că o persoană trebuia să stea la o distanță de cel puțin doi metri de un lepros, iar dacă bătea vântul, la 45 de metri
• Biblia și prima rețetă de săpun: Rețeta biblică pentru săpun este similară cu leșia pregătită de bunici și folosită la spălarea rufelor. Ingredientul în plus este isopul, deoarece frunzele acestuia conțin ulei antiviral și antiseptic
• Poporul ales a fost învățat să se spele în mod meticulos: “O asemenea mână (nespălată) orbește ochiul, surzește urechea și produce un polip. Mâinile rămân în această stare periculoasă până ce au fost spălate în trei rânduri“

Cu mâinile și vasele curate

Preocupările unei comunități aflate în plin exod sunt diferite decât cele ale unei populații stabile. Devine mult mai important ce vei mânca sau unde vei dormi decât igiena zilnică. Atenția divină vede acest lucru și prescrie prin Moise o spălare meticuloasă a mâinilor, urmată de schimbarea hainelor după contactul cu diferite focare infecțioase. Preoții și poporul trebuiau să se supună unei spălări ori de câte ori terminau treburile de peste zi.

“Să-și spele preotul hainele sale, să-și spele trupul cu apă, apoi să intre în tabără (…) Cel ce a ars-o (junica) de asemenea să-și spele hainele sale, să-și spele trupul cu apă” (Numeri 17,7-8)

Obiceiul spălării a fost păstrat și după dărâmarea templului din Ierusalim. Prevederile din Pentateuh au fost reluate și comentate în literatura talmudică. Acolo spălarea mâinilor înainte de masă este foarte importantă. “O asemenea mână (nespălată) orbește ochiul, surzește urechea și produce un polip. Mâinile rămân în această stare periculoasă până ce au fost spălate în trei rânduri“. Scrierile rabinice vorbesc de o igienizare a vaselor destinate mâncării. “Clătiți paharul înainte de a bea și după ce ați băut. Omul nu trebuie să bea dintr-un pahar și să-l întindă altuia, căci aceasta este primejdie de moarte“.

Rețeta biblică pentru săpun

Mulți cercetători sunt de părere că Biblia conține una din primele rețete pentru fabricarea săpunului. Acesta se obținea din cenușa de cedru sau de animal amestecată cu apă și isop.

“Pentru cel necurat să se ia din cenușa jertfei arse pentru curățire și să se toarne peste ea într-un vas apă de izvor. Apoi un om curat să ia isop, să-l înmoaie în apa aceea și să stropească din ea casa, lucrurile și oamenii câți sunt acolo“ (Numeri 19,17)

Rețeta biblică pentru săpun este similară cu leșia pregătită de bunici și folosită la spălarea rufelor. Ingredientul în plus este isopul deoarece frunzele acestuia conțin ulei antiviral, antiseptic și bactericid. În literatura biblică, isopul este corelat cu purificarea: “Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi“ (Psalmul 50,8).

Distanțarea socială prescrisă de Biblie

Una din maladiile cel mai des pomenite în Biblie este lepra. Un om lepros înceta să mai existe pentru comunitate. Era alungat din sânul familiei, trebuia să poarte însemne distinctive pentru ca oamenii să evite contaminarea. Infectatul trebuia să se autoizoleze pentru binele comunității.

“Leprosul, cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, şi să strige mereu: Necurat! Necurat! Tot timpul cât va avea pe el boala, să fie spurcat, că necurat este; şi să trăiască singuratic şi afară din tabără să fie locuinţa lui“ (Levitic 13, 45-46)

Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis:”Porunceşte fiilor lui Israel să scoată din tabără pe toţi leproşii (…) De la bărbat până la femeie să-i scoateţi şi să-i trimiteţi afară din tabără, ca să nu pângărească taberele lor (Numeri 5,1-4)

Legile referitoare la autoizolarea celor infectați reprezintă modul prin care evreii luptau cu transmiterea bolii. Reglementările rabinice prevedeau că o persoană trebuia să stea la o distanță de cel puțin doi metri de un lepros, iar dacă bătea vântul, la 45 de metri. În cazul unei persoane vindecate miraculos, integrarea în comunitate se făcea tot în urma unei perioade de autoizolare care dura șapte zile. Așa a fost în cazul lui Miram, sora lui Moise care fusese vindecată miraculos, la mijlocirea fratelui său (Numeri 12, 10-15).

Locurile sfinte din Israel sunt o poveste, închisă între coperțile Bibliei, până când într-o zi iei hotărârea că și tu trebuie să ajungi acolo, să vezi totul cu ochii tăi. Știi, desigur, că locurile în care-ți vei purta pașii și istoriile pe care le vei auzi nu au cum să te transpună cu adevărat în atmosfera vechilor așezări din Galileea, Iudeea sau Samaria, că Betleemul, Betania sau Ierusalimul de astăzi nu au cum să fie aceleași cu cele din urmă cu două milenii. Și totuși…

Statistic vorbind:

• pelerinii români sunt printre cei mai numeroși dintre creștinii care calcă anual pe pământul Țării Sfinte;
• peste cinci mii de turiști români vizitează Israelul în fiecare lună;
• între ianuarie și august 2019 peste 75 de mii de români au vizitat Israelul, cu ceva mai mult de două mii decât în aceeași perioadă a anului trecut;
• la acest moment există 90 de zboruri pe săptămână din București, Cluj, Timișoara, Iași, Sibiu și Craiova către Israel.

Când mă gândesc la aceste lucruri, nu pot să nu mă întreb ce ne atrage atât de puternic într-acolo?

Israelul de azi și dintotdeauna. Credit foto: Cristian Felea

În căutarea tainei: Epektasis

Un lucru mi-era limpede: când voi ateriza pe Ben Gurion nu voi simți ca un turist, nu mă voi comporta ca un consumator modern de vacanțe, ci voi căuta misterul, adică acea stare despre care Grigorie al Nissei spunea că ne ajută să ne ridicăm spre Dumnezeu în mod permanent, printr-o continuă și fără oprire mișcare ascendentă pe scara virtuților către treptele superioare ale plenitudinii harului și până la îndumnezeire. Epektasis.

Primul pas: mânăstirea numită a Sfântului Sava cel sfințit, așezată în defileul Pârâului Cedrilor – Chedron sau Wadi en-Nar – care începe de la poalele muntelui pe care se înalță orașul Ierusalim; locul se află la 13 – 14 km spre est de Betleem, de unde și pornește drumul. Sentiment copleșitor în fața acestui așezământ din pustie, cu cele două biserici închinate Maicii Domnului și Sfântului Nicolae, unde s-a nevoit legendarul sfânt Sava, în grote săpate în calcarul alb al Văii Chedornului.

Povestea lui Efrem, agnostic

Doar că a doua zi dimineața, la micul dejun luat la hotel, lângă noi la masă s-a așezat și Efrem, albanez trăit în Le Midi (de France) pentru câteva zeci de ani, până când a simțit că lucrurile evoluează spre bine și în țara dumnealui și s-a întors.

Efrem se întreba dacă suntem cumva români și i-am confirmat, ceea ce l-a bucurat. Noi l-am întrebat dacă e pelerin în Țara Sfântă ca și noi și ne-a confirmat, dar a ținut să precizeze încă un lucru: e drept, face parte dintr-un grup de pelerini, dar este agnostic. Nu crede în (niciun) Dumnezeu.

Trebuie să recunosc că nu m-am așteptat la o astfel de mărturisire și atunci sigur că n-am putut să nu-l întreb de ce urmează totuși grupul său de pelerini? Însoțește pe cineva? Sunt sigur că se aștepta să fim mirați, așa că ne-a mărturisit că nu însoțea pe nimeni, era în căutare, erau efortul și curiozitatea proprii pe un drum al sinelui. Bine, un drum, înțelegem, dar către ce, dacă ești de fapt agnostic? întrebăm noi. Un drum prin istorie, ne răspunde.

Grigorie al Nissei credea că epectaza începe și se manifestă încă din viața pământească a omului, chiar dacă omul nu este întotdeauna conștient de acest lucru. Eu nu pot să neg agnosticismul lui Efrem, albanezul contaminat de modernitate, dar am convingerea că harul îl găsise și pe el și îl purta prin ceea ce-i trezea interesul intelectual, adică istoria locurilor sfinte, într-o formă personală de epektasis de care va deveni conștient la un moment dat.

Piața din fața Bisericii Sfântului Mormânt este surprinzătoare după plecarea turiștilor și pelerinilor. Credit foto: Cristian Felea

Cine umple piața din fața Sfântului Mormânt când creștinii pleacă?

Iar apoi a fost Golgota și Biserica Sfântului Mormânt. În piațeta dintre Biserica Sfântului Mormânt (sudică) și moscheea lui Omar poți găsi în fiece clipă un amalgam incredibil de oameni porniți spre Ierusalim din toate colțurile pământului. Majoritatea, firește, sunt creștini.

Dar după ce porțile bazilicii se închid, încet, încet piațeta se golește și puținii oameni rămași formează o imagine a unei alte lumi. O lume din care grijile și nevoile au dispărut, copiii se joacă nestingheriți împreună, indiferent de rasă, și totul este scăldat într-o lumină caldă, cernută, aproape palpabil harică.

Pasul trei, peste Iordan

Drumul către râul Iordan, prin Betania, la granița cu Iordanul, a desăvârșit în sufletul meu ceea ce trebuia să se clădească după vederea Hozevei și, în același timp, m-a adus înapoi, către realitățile prezentului. Apa Iordanului este astăzi puțin adâncă în locul în care oamenii refac Botezul Domnului, dar apele realității sunt adânci și cu multiple meandre.

Dincolo de Iordan este nesigur. Credit foto: Cristian Felea

Ne-au întâmpinat mulțime de porumbei albi și de oameni zâmbind cu sufletele deschise și fețele luminate de bucuria lăuntrică a botezului în apele aceluiași râu în care Sfântul Ioan Botezătorul și-a încununat misiunea profetică. Dar la nu mai puțin de câțiva zeci de metri un gard de plasă metalică și sârmă ghimpată ne avertiza că un pericol de moarte ne pândește încă la granița Israelului cu Iordania: câmpurile de mine.

Ce spune istoria, a cui este Țara Sfântă?

Așa cum știm, religiile avraamice – iudaismul, creștinismul și islamul – pornesc din același personaj biblic născut în localitatea Ur din Caldeea, astăzi în Irak. Avraam primește făgăduința lui Dumnezeu că poporul ce se va zămisli începând cu urmașii săi va fi poporul Său ales și, mai mult, că va fi și izvor de binecuvântare pentru toate neamurile (pentru că, între descendenții săi, se va naște și Mesia, așa cum este consemnat în Facerea; 12:3).

Dumnezeu îi promite lui Avraam și urmașilor săi Țara Canaanului cea mănoasă, doar că israeliții nu reușesc să o cucerească și să stabilească acolo decât după un război sângeros dus cu canaaniții – așa cum ne spune Cartea lui Iosua Navi, ori după mai multe valuri de invazie nomadă a triburilor evreiești de păstori, așa cum cred arheologii.

Oricum ar fi, se cheamă că locurile sfinte au fost luate în stăpânire de triburile de israeliți după ce i-au izgonit pe băștinașii găsiți acolo, undeva la mijlocul secolului XIII î. Hr. Treizeci și două de secole mai târziu, în anul 1967, armatele Iordaniei, Siriei și Egiptului au atacat Israelul pentru a contesta și prin forța armată dreptul evreilor de a stăpâni teritoriul pe care începuseră să-și construiască statul modern. Urmele acestui conflict care a consolidat statul evreu, ce a reușit să ocupe atunci Cisiordania (pe lângă înălțimile Golan, Gaza și peninsula Sinai), se văd și astăzi la granița de pe râul Iordan dintre cele două state.

Este posibilă pacea Israelului?

Probabil că cel mai greu este să vorbești în Israel despre pace: cu toți și-o doresc declarativ, dar rămâne în continuare un deziderat îndepărtat. A doua zi după ce avionul nostru a decolat de pe Ben Gurion, sute de rachete erau lansate din Fâșia Gaza spre Tel Aviv, lovind printre altele o secțiune de autostradă de lângă Gan Yanve, ca răspuns la uciderea de către armata israeliană a unui lider al Statului Islamic din Palestina.

Dar pentru că am fost acolo și am văzut cu ochii mei, simt și cred și eu că pacea este posibilă în perspectiva unui viitor nu foarte îndepărtat. Nu știu prin ce minune acest lucru va deveni real posibil, dar eu nu mă îndoiesc că așa va fi. Poate că este aici  un fel de a crede în epektasis-ul meu personal, de a-l valoriza într-un fel, poate este doar un optimism nejustificat, nu știu; este doar mărturia mea printre atâtea altele.

Celebrarea statuară a reconcilierii dintre Apus și Răsărit din 1964. Credit foto: Cristian Felea

Ultima poveste: 5 ianuarie 1964

Pentru cine m-ar întreba mai insistent, asemeni lui Ilie Moromete: ”bine mă, da’ pe ce te bazezi?”, am pregătită o ultimă poveste și apoi închei. Poate că cel mai frumos oraș palestinian pe care l-am văzut este Nazaretul. Acolo m-am simțit imediat și necondiționat bine, plin de emoții pozitive și dragoste de viață.

În acest oraș este celebrată pacea și deschiderea spre viitor. Am văzut-o cu ochii mei în bazilica Bunei Vestiri catolică, un loc care celebrează ecumenismul creștin. Într-o latură a incintei, după ce treci în revistă toate acele icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul donate de comunitățile creștine din lumea întreagă, te oprești în fața unui ansamblu statuar care celebrează momentul întâlnirii, în 5 ianuarie 1964, la Ierusalim, a Papei Paul al VI-lea și a Patriarhului Constantinopolului, Athenagoras.

Ei bine, eu pe acest lucru mă bazez. Și mai cred că toți cei care pleacă spre Țara Sfântă același lucru îl caută, și o fac cu îndrăzneală și cu dragoste. Epektasis! Să ne vedem cu bine, cu toții, la Ierusalim, Ierusalimul popoarelor!