Tag

istorie

 

Ana Blandiana și istoricul Cosmin Popa au explorat într-o nouă ediție Întâlnirile Matricei răspunsurile posibile la întrebarea ”Ce trebuie iertat, ce trebuie uitat din comunism?” Cei 70 de ani care au trecut de începerea sinistrului Experiment Pitești nu au reușit să estompeze fiorul de uimire îndurerată pe care îl simt toți cei care au auzit de acest episod din istoria represiunii politice din România anilor roșii. Iar cei 30 de ani care au trecut de la Revoluție ne obligă să răspundem la o altă întrebare dificilă: ce facem cu memoria celor care au murit în numele libertății și pentru câștigarea ei.

 

Dezbaterea din Agora casei Bulboacă și Asociații a fost precedată de prezentarea unei expoziții de sculptură. Autorul lucrărilor, Andrei Bălan, a explicat în câteva minute care sunt motivele sufletești după care își alege personajele și tehnicile, inclusiv tehnica ”învechirii” lucrărilor prin abandonarea lor timp de câțiva ani în aer liber.

Prima secvență a dezbaterii a fost prezentarea lui Damian Anfile referitoare la cronologia instalării comunismului în România. El a pus în legătură mișcările politice din țară, dar și contextul internațional în care disputarea zonelor de influență la finalul Războiului a fost determinantă: ”Acordul de procentaj” discutat la Moscova de Churchill în 1944, desemnarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej drept secretar general al comuniștilor români de către Stalin și așa mai departe.

Dezbaterea s-a desfășurat apoi cu evocarea faptelor, a stărilor și mentalităților, a punerii în fapt a subjugării românilor. Și apoi a fost evocată rezistența lor – prin diferite forme de curaj. Iar din când în când s-a revenit asupra întrebării: cum e cu putință iertarea torționarilor, a securiștilor, a delatorilor, a celor care au făcut rău în mod deliberat?

 

Iată câteva extrase din discursul celor doi lectori:

Ana Blandiana:

  • Comunismul a fost ca o societate secretă. În comunism, nu știu decât călăii și victimele ce s-a petrecut, restul este un fel de abur.
  • A spune că regimul comunist este o durere pentru majoritatea populației nu este chiar exact, pentru că tinerii de azi nu știu nimic despre asta. Nu numai pentru că în școală nu se predă asta, dar și pentru că nici părinții lor nu știau nimic despre ce se întâmpla.
  • Mă gândesc la cele două momente esențiale contemporane cu generația mea: revolta din Valea Jiului din 1977 și revolta muncitorilor de la Brașov din 1987. M-am întrebat: de ce nu am fost și noi în Valea Jiului și la Brașov? Răspunsul e simplu, pentru că am aflat doar de la Europa Liberă și doar după 5-6 zile de când s-au întâmplat lucrurile, nu era altă formă de a te informa.
  • Întotdeauna am considerat că cine înțelege mai mult este responsabil pentru mai mult. Că într-un fel intelectualii români care nu au fost niciodată alături de clasele de jos nu au cum să le înțeleagă. Nu se poate imagina în România situația din Polonia.
  • Eu îmi amintesc din copilărie ca, în perioadele când tata nu era arestat, aveam un geamantan cu haine, ca atunci când vin sa-l ridice, geamantanul să fie pregătit. Acest geamantan exista în toate casele prietenilor noștri. Știu că această poveste e ceva de domeniul senzaționalului azi, dar realitatea aceea așa a fost.
  • Ceea ce vrem să facem la Sighet este o restaurare a memoriei colective, sau mai degrabă o construire a acestei memorii în măsura în care ea mai există – și evident există. A ierta înseamnă a cunoaște, pe de-o parte, iar pe de altă parte iertarea nu poate veni decât după mărturisire. Nu poti să ierți niște oameni care nu recunosc ce au făcut. Indiferent dacă ierți sau nu, lucurile nu pot să dispară.
  • Pun sub semnul întrebării noțiunea de iertare în istorie. Forma cea mai perfectă de neiertare este neuitarea, după părerea mea. Prin faptul că nu uităm, de fapt nu iertam ceea ce s-a întamplat. Ceea ce a fost trebuie să rămână în memoria omenirii.
  • Părerea e mea e că Piteștiul trebuie judecat istoric cu toate datele, dar dincolo de asta trebuie judecat și psihologic și filosofic, cred că nimeni care nu a stat în închisoare nu are dreptul să-i judece pe cei care au stat în închisoare, pentru că nu ai cum să știi tu cum ai fi reacționat în condițiile respective. Eu pot să vorbesc despre turnătorii și colaboratorii din anii de după 1960, dar eu nu am dreptul să îmi dau cu parerea despre cineva care a trăit asta, mi se pare indecent. Faptul că sunt oameni care au suferit și apoi povestesc, eu socotesc că este o formă de eroism, e o formă de putere și curaj.
  • Preoții greco-catolici care au fost la Sighet povesteau că pândeau când era un gardian bun, adică știau că e bun și permisiv și când era el atunci mai puteau să se roage sau să facă o slujbă în celulă. Apropo de supraviețuitori, în anul 2000 Ticu Dumitrescu a facut o listă care avea 200 de nume de foști torționari, au ajuns acum să fie condamnați doar doi. Ceaușismul a fost un dezastru ale cărui urmări le trăim din plin și astăzi.
  • Sincer nu credeam că regimul comunist se va termina vreodată, pentru că aparțineam unei generații care nu fusese liberă niciodată, și avea o idee destul de aproximativă cum ar putea să fie libertatea. Tot așa există o diferență între cei care au trăit înainte și înțeleg lucurile într-un anumit fel, și tinerii care sunt născuți după regimul comunist. Tinerii de azi trebuie să facă un efort foarte mare să înțeleagă ce spunem noi.

 

Comunism_2

 

Cosmin Popa:

  • Cred că ceea ce doamna Blandiana a facut la Sighet este mai important decât 10 cărți de istorie, pentru că redă o experiență pe care am cam uitat-o.
  • Defictul de documentare a crimelor în comunsim: în cazul sovietic a fost la fel, se datorează lipsei de expertiză și conștiință profesională.
  • Exista un top al călăilor care au ucis cele mai multe victime. Este un top a NKVD-ului.
  • Contextul concentraționar românesc este atipic. Se foloseau doi termeni: șmecherii, adică cei care nu colaborau cu autoritățile, și cățelele, cei care colaborau cu autoritățile și erau folosiți pentru reprimarea și pedepsirea detinuților politici
  • Experiența concentraționară comunistă este diabolică în esență. În întunericul generalizat al experienței concentraționare, Dumnezeu mai strecoară câteva lumini, dar asta e altceva. Iertarea tebuie să meargă până acolo unde începe lașitatea, asta e ceea ce desparte un creștin de o lichea.

 

Știați că în 1900 Bucureștiul era plin cu mobilă austriacă la mâna a doua? Sau că în atmosfera boemă a anilor 1860, când au apărut magazinele de tabac, elevii de liceu fumau nestingheriți în curțile școlilor? Cum arătau băile românilor de altă dată? Ce accesorii vestimentare purtau femeile din perioada interbelică? Ați auzit vreodată de Balul Morgii?

 

Imagini din istoria Bucureștiului de altă dată au fost recreate în fața celor care au participat zilele trecute la Grand Hotel Continental, la lansarea volumului ”Cum se distrau românii odinioară” de Adrian Majuru (Editura Corint, 2019). În prezența autorului, evenimentul cu parfum interbelic i-a avut ca invitați pe Sandra Ecobescu, președintele Fundației Calea Victoriei, și jurnalistul Cătălin Striblea. Preț de un ceas publicul a fost purtat de cei trei vorbitori pe străzile de mult uitate, la cafenelele unde odinioară marii boieri își începeau dimineața, pe la restaurantele și braseriile unde se desfășurau cele mai spumoase discuții, prin parcurile de promenadă și echitație, magazine de lux, agenții de vacanță, teatre de vară și de varieteu.

 

O zi în tihna Bucureștiului de ală dată

Cartea reconstruiește atmosfera care trona în viața de zi cu zi a bucureștenilor, incluzându-i pe cei din cercurile nobile, dar și pe servitori, meșteșugari ori oameni simpli de pe stradă. Nu avem de-a face cu o analiză rece și distantă a acelor vremuri. Autorul pătrunde dincolo de acestă pătură a istoriei și îi pune pe contemporanii săi la masă cu personajele din carte. “Este o abordare a istoricului, a antropologului și a scriitorului, pentru că avem pasaje de mare poezie. Autorul urmărește continuitatea, lucrurile care se păstrează până astăzi. Există o sensibilitate și o atenție pentru detaliu, care mi se par definitorii pentru acestă carte”, a apreciat Sandra Ecobescu. Cele 54 de capitole care compun această lucrare, satisfac curiozitatea pasionaților de istorie, de cifre și statistici, dar și celor care doresc să evadeze din vâltoarea cotidiană și să se reîntoarcă în tihna pe care o aduce Bucureștiul interbelic.

 

La finalul lansării Adrian Majuru a dat autografe celor prezenți

La finalul lansării Adrian Majuru a dat autografe celor prezenți

 

Parfumul locurilor de odinioară

Puțină lume știe că pe locul unde se află actualul Grand Hotel Continental, începând din 1860 a fost hotelul unui belgian care 30 de ani mai târziu a dat faliment. Pe locul acestuia, Jacques Menachem Elias, cel care dă numele celebrului spital din capitală, a construit un hotel și mai mare. La mesele acestuia se aduna pentru a discuta toată crema orașului. Aici se depănau cele mai savuroase povești, se schimbau idei, păreri, iar între hotel și cofetăria Capșa aflată în proximitate exista o continuă circulație de personaje și picanterii. “Această carte vine, ia cu penseta și rememorează viața acelor oameni. Adrian Majuru stabilește decorul, pune personajele la locul lor, iar tot acest parfum ni-l restituie”, a spus Cătălin Striblea.

Radiografia românului pe care o face autorul este cea a unui om primitor, care a coexistat de-a lungul istoriei fără dificultăți cu o paletă diversă de naționalități. Fie că erau evrei, albanezi, romi, greci, austro-ungari, toți trăiau pe o singură stradă, cum ar fi strada Șepcari, într-o armonie deplină. Drama pierderii acestor nații conlocuitoare care aduceau un plus de bunăstare, pricepere, cultură, se va resimți deplin în timpul regimului comunist care a produs o mutație în modul cum bucureștenii își petreceau vacanțele, puținul timp liber, în modul cum se îmbrăcau, dar mai ales cum se comportau în societate. “Cartea amintește de o istorie care trebuie păstrată și dată mai departe. E despre noi așa cum ar trebui să fim”, a precizat Cătălin Striblea.

 

Haine franțuzești ținute în mobilă de mâna a doua și tutun din plin

O altă poveste poate mai puțin știută este schimbarea modei vestimentare a doamnelor din pricina ofițerilor ruși. Între 1806-1812, proaspăt ajunși în București, rușii arătau exemplar din punct de vedere al vestimentației. Atunci, impresionate peste măsură, din cochetărie și spirit de seducție, doamnele au adoptat moda franțuzească pe care o văzuseră la ofițeri și s-au îmbrăcat ca la Paris. Altă istorie mai puțin știută pe care Adrian Majuru o aduce la suprafață este cea a elevilor care fumau tutun în văzul profesorilor. În 1860, după ce au apărut primele magazine de tabac și tutun, liceeni ieșeau în timpul pauzelor și fumau în mijlocul curții.

Istoria produselor second-hand este veche la români. Pe la 1900, se arată că în tot Bucureștiul existau case pline de mobilă austriacă la mâna a doua. Tot ce nu mai aveau nevoie austriecii, vindeau românilor care se mândreau că posedă o mobilă adusă din Imperiul austriac. “Am încercat să surprind timpul liber de odinioară și ce a însemnat el la scară istorică. Satul se ghidează după un calendar, și tot ce se întâmplă acolo este structurat după ce sarcini are de îndeplinit omul în funcție de zi și anotimp. Orașul de cele mai multe ori își permite să încurce anotimpurile”, a concluzionat Adrian Majuru.

 

Ion Gheorghe Duca era fiul inginerului Gheorghe Duca, fost director al CFR și al Școlii de poduri și șosele, și al Luciei Ghica. Născut în București, în decembrie 1879. A fost ucenic al lui Ionel Brătianu și a devenit treptat cel mai apropiat colaborator al acestuia. Duca a avut o ascensiune politică fulminantă, devenind deputat, ministru, președinte al PNL și președinte al Consiliului de Miniștri. A fost asasinat în decembrie 1933 la Sinaia, la vârsta de 54 de ani.

 

Studii

În 1897 a absolvit Liceul „Sfântul Sava”. Apoi pleacă la Paris unde își obține doctoratul în drept, cu lucrarea Les societés coopératives en Roumanie (1902). Face parte dintre intelectualii care au înființat cercetășia în România, în 1913.

 

Deputat, Ministru, Premier

Cariera lui IG Duca se conturează foarte rapid după întoarcerea de la studii, pe următoarele coordonate:

  • Ajutor de judecător la Tribunalul Râmnicu Vâlcea.
  • Director al Casei Centrale a Băncilor Populare.
  • Devine membru al Partidului Național Liberal, iar în 1907 este ales deputat de Vâlcea. Avea vârsta de 28 de ani.
  • A fost numit director al oficiosului liberal „Viitorul”.
  • La numai 35 de ani, este numit la conducerea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii publice (4 ianuarie 1914).
  • Devine Ministru de Externe în 1922. A fost vicepreședinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor.

Duca a fost un puternic susținător al Micii Antante, formată din România, Iugoslavia și Cehoslovacia, care avea drept scop să se opună politicii iredentiste a Ungariei de după Primul Război Mondial.

 

Conflictul cu Carol al II-lea

La întoarcerea în țară a principelui Carol al II-lea, în 1930, liberalii conduși de IG Duca au fost singurul partid care s-a opus restaurației. Liberalii au adoptat rapid o rezoluţie prin care condamnau energic atitudinea ezitantă și lipsită de principii morale a principelui. În schimb, Carol a reușit să atragă de partea sa pe toți ceilalți lideri politici, profitând de divergențele existente pe scena politică. Deși reușește să devină rege, Carol II are în IG Duca un oponent permanent, care va critica pe față derapajele autoritariste ale monarhului.

 

Ion Gheorghe Duca (2)

 

 

Conflictul cu mișcarea legionară

În noiembrie 1933, regele Carol II i-a cerut lui Duca să devină prim-ministru. Urmează o perioadă grea, în care se apropiau alegerile. Duca ia decizii menite să tempereze excesele legionare, dar acestea îi creează mulți dușmani. Pe 9 noiembrie, în plină campanie electorală și cu puțin timp înainte de a participa la alegeri ca partid legal constituit, Legiunea Arhanghelului Mihail este scoasă în afara legii. Numeroși legionari sunt uciși în timpul ciocnirilor care au urmat între aceștia și forțele polițienești. De asemenea, au fost făcute multe arestări și au fost făcute descinderi la sediile și la domiciliile membrilor Gărzii de Fier. În cele din urmă, alegerile au avut loc, iar partidul câștigător a fost Partidul Național Liberal.

 

Asasinarea

La două zile după alegeri, IG Duca este chemat de Carol II la Sinaia, pentru o ședință în care subiectul principal era destituirea Guvernatorului Băncii Naționale. Ședința a avut loc pe 29 decembrie după-amiaza, după cum are programat. Seara, primul-ministru s-a îndreptat spre gară, dar fără să fie însoțit de cei 8 polițiști din garda personală, așa cum obișnuia în Capitală. Automobilul oprește destul de departe de peron. Duca se îndreaptă către locul în care trebuia să urce în vagonul guvernamental. În fața lui explodează, fără niciun motiv aparent, o petardă care produce zgomot și fum. Premierul se sperie, are un moment de panică, iar în acea clipă un tânăr îl prinde de umăr și trage asupra lui o rafală de cinci gloanțe. IG Duca nu  avut nicio șansă să scape cu viață, a murit pe loc. Ucigașul este prins imediat, alături de complicii săi, și este deconspirat ulterior drept legionar. Avea să declare că atentatul era pregătit de mai multă vreme.

IG Duca este unul dintre cei trei prim-miniștri ai României care au fost uciși în timpul mandatului, alături de Barbu Catargiu (1862) și Armand Călinescu (1939). După asasinat, România a intrat într-o epocă în care totalitarismul a dominat scena publică prin teroare. Era deci sfârșitul epocii de democrație și înflorire a țării noastre care începuse odată cu venirea la București a lui Carol I.

 

Documentare realizată de Andrei Ispas și Nicolae Dima

 

Leonard Velcescu este istoric de artă și sculptor. Și-a susținut doctoratul la Sorbona în urmă cu aproape 20 de ani cu o teză despre statuile de daci din perioada romană. Studiul acestei teme a devenit emblematic pentru preocupările sale ulterioare. Acum, Leonard Velcescu este unul dintre puținii specialiști care cunosc tematica artei sculpturale romane, aplicată figurilor conaționalilor lui Decebal.

Vă invităm să ascultați interviul audio sau să parcurgeți sinteza text de mai jos.

Documente scrise despre daci

  • Noi nu mai avem aproape deloc documente scrise despre daci. Au fost multe, dar s-au pierdut în timp. Rămân câteva fragmente din care înțelegem că dacii nu erau barbari. Dimpotrivă, aveau o civilizație foarte înaintată.

Cât de avansată era civilizația dacilor?

  • Din textele care au ajuns până la noi, știm că dacii studiau matematica, astronomia, medicina. Mult timp s-a spus că dacii erau barbari. Pe de o parte pentru că erau situați în afara limesului, în afara granițelor Imperiului roman. Dar li se spunea așa și în mod peiorativ, înțelegând prin aceasta că trăiau în păduri, le lipsea cu totul civilizația așa cum o înțelegeau romanii. De pe cea mai bună sursă iconografică, adică de pe Columna lui Traian, știm cum erau dacii: erau îmbrăcați foarte îngrijit, chiar elegant, cu o fizionomie frumoasă. Iar femeile aveau pieptănături sofisticate, duble, cu împletituri și bentițe, iar la gât purtau niște colane masive care erau făcute, desigur, din argint și aur, și purtau și cercei.

Columna lui Traian: cronică vizuală de 200 de metri lungime

  • După cucerirea Daciei, deci după 106, este o perioadă foarte importantă pentru istoria noastră. Cu prăzile luate de aici, cu banii și cu aurul luate de aici, Traian a realizat foarte multe construcții. Printre acestea, Forul lui Traian din Roma, început în 107 după planurile marelui arhitect Apolodor din Damasc și terminat prin anul 112. În acest For a fost constrută Columna lui Traian. Este o coloană care conține o friză. Dacă această friză ar fi desfășurată, ar avea lungimea de aproximativ 200 de metri. Este un document vizual care ne povestește în piatră ce s-a întâmplat în 101-102 și apoi în 105-106.

De ce romanii învingători au ridicat statui dacilor învinși

  • Tot în Forul lui Traian, alături de Columnă, au fost ridicate trei serii de statui înfățișând daci. Și nu oricum, ci în ținută demnă și ridicați la înălțime. Și deci, ne gândim că n-ar fi avut sens să fie făcute aceste statui în cazul în care dacii ar fi fost într-adevăr un popor sălbatic sau înapoiat. Forul a fost locul cel mai important din Roma, n-ar fi avut sens să facă statui de daci chiar acolo, dacă dacii n-ar fi fost un popor special. Este prima dată în istoria lumii când învingătorul face statui monumentale învinșilor. După cum știm, istoria este scrisă de învingători. Romanii puteau să-i înfățișeze pe daci oricum ar fi vrut, așa cum au făcut și cu alte popoare pe care le-au cucerit și apoi le-au înfățișat într-o postură umilă. Statuile dacilor, dimpotrivă, sunt chipuri de daci într-o postură foarte demnă.

 

Una dintre statuile de dac din Forul lui Traian, relocată în Giardino di Boboli, Florența

Una dintre statuile de dac din Forul lui Traian, relocată în Giardino di Boboli, Florența

 

Imperiul roman plătește tribut dacilor

  • Istoricul roman Dio Cassius spune că războiul cu dacii a fost cea mai dificilă confruntare din istoria militară a Imperiului roman.
  • În timpul împăratului Domițian au fost mai multe confruntări între armatele dacilor și romanilor. Domițian a pierdut aceste bătălii cu dacii, ba chiar a pierdut la nord de Dunăre și un general foarte important, generalul Fuscus. Iar acesta a pierit împreună cu aproape toată armata romană, ceea ce a fost grav. Romanii aveau mai multe fronturi deschise, iar în aceste condiții au fost obligați să încheie o pace cu Decebal și chiar să le plătească dacilor tribut. Iar asta era umilitor pentru romani.

Statuile de dac au fost făcute într-un material rezervat împăraților

  • E de neînțeles de ce romanii au ales să facă și a treia serie de statui de daci. Prima era din marmură albă cu vinișoare vișinii, a doua era din marmură albă de Carrara. Dar e surprinzător că ei au ales să facă și a treia serie, și anume din porfir roșu. Porfirul roșu era o rocă extrem de  dură, adusă din Egipt. Pe atunci, porfirul era monopol imperial, adică era rezervat pentru a fi sculptați în acest material doar împărații romani și anumite zeități. Cum de au făcut și statui de daci în acest material, este deocamdată un mister. Practic, i-a ridicat la statut de zei. E o formă de respect extrem. În plus, dacii sunt singurul popor reprezentat în Forul lui Traian.
  • Profesorul meu de la Paris, atunci când am ales tema tezei de doctorat, mi-a spus: să vă ocupați de acest subiect, statuile de daci, pentru că aici la Sorbona și la Ecole Pratique des Hautes Etudes nu se știe nimic despre asta.

 

Călătorii care tranzitează în luna martie aerogara din Otopeni pot vedea icoane și reprezentări ale sfinților voievozi și domnitorilor din cele trei provincii românești. Lucrările au fost realizate în cadrul celei de-a VI-a ediții a Simpozionului Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”, care a avut loc în noiembrie anul trecut. Alături de piesele realizate in timpul atelierelor deschise, ce au avut loc la Centrul Cultural ”Ion Manu”, sunt expuse și modelele care au folosit drept sursă de documentare și de inspirație: tablourile votive, păstrate in biserici românești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

 

Icon_3

 

Ioan Popa, pictor, coordonatorul proiectului: ”O lecție de istorie vizuală”

Expoziția aceasta vine ca o finalitate obligatorie pentru atelierele tematice din luna noiembrie, artiștii trebuie recompensați și astfel. Spațiul de expunere a lucrărilor însă dă proiectului dimensiuni pe care cred că nu le-ați intuit atunci când ați pus ideea în practică.

Da. Este o expunere care are ca prioritate prezentarea istoriei țării noastre, a personalităților și a figurilor marcante din toate cele trei provincii românești, chipuri ce au fost iconicizate și ilustrate în cadrul Simpozionului internațional ”Iconari în Otopeni”. Lucrările sunt expuse într-un spațiu de maximă fluență, mai ales pentru călătorul străin, turistul care ne vizitează și urmează să-și fixeze niște repere, niște puncte, niște obiective speciale ale României. Le va găsi concentrate în forma acestor icoane și tablouri votive, care sunt însoțite în reprezentările lor de principalele ctitorii. Este o invitație pentru turiști să le viziteze și apoi să dea o mărturie mai departe pe unde va ajunge.

În învălmășeala aeroportului, cafenele, duty free, check in, bagaje, îmbarcare, credeți că există și răgaz pentru a arunca fie măcar și o privire în fugă peste aceste lucrări? Nu credeți că tematica ar putea intimida?

Cred că impactul va fi unul bun, spațiul de expunere este unul neobișnuit, un areal unde de obicei vezi doar publicitate sau afișaje comerciale. Tocmai de aceasta vrem ca cel care trece să plece cu un plus de informație și de cunoaștere mai specială a trecutului nostru.

Sunt expuse 14 lucrări, tempera pe lemn, frescă, sculptură, mozaic, desen pe hârtie și pergament. Alături, printuri de mari dimensiuni cu modelele de unde s-au inspirat iconarii. Am înțeles că modelele au fost extrase din biserici vechi importante din toate cele trei provincii românești. Și texte informative.

A fost o muncă serioasă și sperăm să fie cu rezultate pentru cei care vor prelua aceste imagini. S-a făcut o catalogare foarte atentă de către specialiști, de către istorici, cu datare, cu atribuire corectă a fiecărei ctitorii. Ca atare, putem spune că în acest hol al Aeroportului Internațional Otopeni avem reprezentate toate monumentele istorice și bisericile vechi importante din România. Este o informație foarte vastă, o lecție de istorie vizuală, care te atrage, te îmbie la răgaz, atât cât permite acest loc, de obicei aici ești contra-timp, însă oricând se poate reveni la informație, se poate accesa blogul acestui eveniment. În scurt timp va fi finalizat și catalogul acestei ediții în care vor fi prezentate toate imaginile și textele de specialitate.

La sfârșitul fiecărei toamne, de șase ani încoace se organizează Simpozionul Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”. O săptămână de evenimente: ateliere de pictură, discuții, conferințe.

Simpozionul este un laborator de lucru, câteva zile în care artiști și iconari cu preocupări diverse, cu orientări diverse se întâlnesc, pun împreună toate experiențele lor din ateliere sau de pe șantierele de lucru, discută și analizează. Sunt invitați și specialiști din diferite domenii, tocmai pentru a avansa și a afla mai multe detalii despre tema în cauză. Așa cum a fost și la ultima ediție, în noiembrie anul trecut, când punctul de interes a fost prezentarea domnitorilor și a sfinților voievozi, pentru ca la final să se poată găsi noi rezolvări, noi iconografii pentru aceste teme care sunt mai puțin accesate. 

Care va fi tema ediției din 2019?

Ca în fiecare an va fi o temă legată de declararea anului omagial de către Patriarhia Română. 2019 fiind anul omagial al satului românesc ne vom îndrepta spre iconografia de factură populară, de factură provincială: de exemplu, pictura din Transilvania, din micile biserici ctitorite de boieri și de țărănimea română. Ca atare, va fi o abordare de stil mai rustic, mai puțin folosit de breasla noastră. Vom investiga în această direcție. Iar ca tematică e posibil să facem o selecție cu sfinții din mediul rural, cei din Mărginimea Sibiului. Încă este în lucru tema, dar din nou este una foarte provocatoare.

 

Icon_2

 

Mădălina Mirea, curatorul general al expoziției:

Practic, alături de sfinți, care au deja o iconografie clară, au fost incluși și domnitori. Unii foarte cunoscuți, de exemplu Mihai Viteazul știm că are în conștiința publică o imagine foarte precisă, la alții însă încă se lucrează la reprezentarea iconică. A fost o ediție în care fiecare iconar a ales să înfățișeze un domnitor local, din zona din care a venit.

Atelierele din noiembrie anul trecut au fost pregătite și prin câteva excursii de documentare în toate regiunile istorice ale României de unde s-a adunat un material vizual extraordinar de dens și de consistent. Cei care tranzitează acum aeroportul pot admira lucruri ce se văd foarte rar, la care nu ai acces ca vizitator în mod normal. Este foarte bine că această expoziție are loc în aeroportul Otopeni, în primul rând pentru că organizarea ei este legată de orașul Otopeni, de Centrul Cultural ”Ion Manu”, și în al doilea rând cred că are o mai largă vizibilitate pentru publicul român dar și străin.

 

Icon_5

 

Pictorul Viorel Maxim, autorul unui portret în mozaic al regelui Ferdinand I, Întregitorul României:

Oarecum am fost luat prin surprindere, nu mă așteptam să primesc drept temă un domnitor. A trebuit să mă documentez un pic, așa că am văzut cam toate reprezentările regelui Ferdinand. Am ales, probabil, poza cea mai cunoscută, mai reprezentativă. Am găsit fotografii și din tinerețe și picturi, dar am ales o poză la maturitate. Am oscilat între a face un portret realist sau o stilizare spre pictura bizantină; am încercat un compromis, sper că am și reușit. Conceptul pentru care am optat este tip medalie, portretul și alte câteva mici detalii sunt din smalț, scrisul este din aur, însă multe detalii sunt preponderent din piatră naturală. Piatra naturală se armonizează de la sine, nuanțele sunt mai plăcute, nu sunt așa sintetice și se armonizează foarte bine. Cum coroana regilor României este realizată din oțelul tunurilor de la Plevna, pentru reprezentare am ales o nuanță de aur roșcat.

În ansamblu a fost o muncă frumoasă, dar și grea. Mozaicul este foarte frumos văzut din afară. Din interior, este desigur frumos, dar și foarte dificil. Înseamnă foarte multă tehnică, este greu și cu materialele, cu montajul pe perete. Dacă-ți place este ușor!

 

 

 

Unirea din 1859, împlinită apoi de Marea Unire, a fost urmarea faptului că Țările Române știau că sunt parte a aceleiași națiuni. Dar de unde știau asta? Cum s-a format această conștiință a apartenenței la același popor? Avem câteva indicii în cuvintele tipărite de-a lungul secolelor  de câțiva dintre oamenii fundamentali ai istoriei românilor.

 

Diaconul Coresi

În 1581, Coresi a tipărit la Brașov Evanghelia învățătoare. În prefață, el a scris că această carte este destinată ”tuturor românilor”. Cea a înțeles el prin această formulă s-a dovedit mai târziu, când cartea s-a răspândit în toate cele trei provincii românești.

 

Domnitorul Vasile Lupu

În 1643, Mitropolitul Varlaam al Moldovei a publicat binecunoscuta sa Cazanie. Vasile Lupu a scris un Cuvânt împreună, un fel de mesaj de intenție, în care se adresează către ”toată seminția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Domnitorul stăpânea doar țara Moldovei, dar avea conștiința că tot români sunt și cei din țările vecine care vorbesc aceeași limbă.

 

Domnitorul Șerban Cantacuzino

În 1688, Șerban publică Biblia de la București, prima Biblie integrală în limba română. Predoslovia lui Șerban spune că ea nu se adresează doar celor de la sud de Carpați, ci ”ca la un norod întreg tuturor românilor, moldovenilor și ungrovlahilor”.

 

Mitropolitul Veniamin Costache

A fost mitropolit al Moldovei în prima jumătate a secolului 19, timp în care a tipărit peste 100 de cărți. În prefața la Dumnezeieștile Liturghii spune că ”ne numim români pentru că ne tragim din romanii aciia”. Iar într-o altă prefață spune despre limba română că este ”fiica limbii latinești, care a fost limba romanilor, strămoșii noștri, cei ce (…) ne-au locuit aice în Moldova, Țara Românească, Ardealul și Banatul, care țări se numeau atunci Dachia”.

 

Regulamentele Organice

În 1831-1832, în Țara Românească și în Moldova au fost proclamate Regulamentele Organice, care erau practic Constituțiile celor două țări aflate amândouă sub ocupație țaristă. În Regulamentul Țării Românești se vorbește despre identitatea comună a Țărilor Române, în acești termeni: ”începuturile, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor din aceste două principaturi sunt îndestule elementuri pentru o mai deaproape a lor unire”.

Întâlnirile Matricei: Ce trebuie iertat, ce nu trebuie uitat din comunism. Dezbatere cu Ana Blandiana și istoricul Cosmin Popa, despre ce e de făcut cu memoria suferinței din timpul comunismului

7 Noiembrie 2019 |
  Ana Blandiana și istoricul Cosmin Popa au explorat într-o nouă ediție Întâlnirile Matricei răspunsurile posibile la întrebarea ”Ce trebuie iertat, ce trebuie uitat din comunism?” Cei 70 de ani care au trecut de începerea sinistrului Experiment...

Un mister încă nedezlegat: de ce a făcut împăratul Traian statui dacilor la Roma după ce îi învinsese. Interviu cu Leonard Velcescu, singurul cercetător român al statuilor de dac provenite din Forul lui Traian

3 Iulie 2019 |
Leonard Velcescu este istoric de artă și sculptor. Și-a susținut doctoratul la Sorbona în urmă cu aproape 20 de ani cu o teză despre statuile de daci din perioada romană. Studiul acestei teme a devenit emblematic pentru preocupările sale ulterioare. Acum,...