Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

istorie

Realizat de membrii Victor Ovidiu Plutașu și Natalia Ilie

Coordonat de către prof. dr. Bogdan-Florin Romandaș

 

Dincolo de ușile bibliotecii…

În fiecare zi de școală, diverși tineri, cu propriile pasiuni, trec pragul sălii de lectură a colegiului, pentru diferite scopuri. Printre aceștia, se numără și câțiva elevi, de liceu și de gimnaziu, care se întâlnesc deseori, într-un colț al bibliotecii, pentru a descoperi misterele trecutului și pentru a comemora numeroase momente importante ale istoriei României, dar și ale celei universale. Aceia sunt membrii Clubului de Istorie „Alecu Aslan”, despre care sper că veți avea plăcerea de a descoperi cât mai multe povești.

 

Fondare și Performanțe

Pe 6 decembrie 2021, un grup de tineri elevi (format din Victor Ovidiu Plutașu, Andrei Marcu, Alex Andrișca, Ana-Maria Bucur și Andreea Vasilică), coordonat de prof. dr. Bogdan-Florin Romandaș, au pus bazele Clubului de Istorie din cadrul Colegiului Național „Dimitrie Cantemir” Onești care, în ianuarie 2023, a luat titulatura de „Alecu Aslan”.

Acest club reprezintă produsul unei generații strălucite în domeniul istoriei, elevii acestuia participând an de an la Olimpiada Națională de Istorie (ONI): Victor Ovidiu Plutașu (Premiu I la ONI Târgu Mureș 2022 și participare la ONI Râmnicu-Vâlcea 2023), Alex Andrișca (Mențiune la ONI Târgu Mureș 2022) și Natalia Ilie (participare la ONI Râmnicu-Vâlcea 2023).

 

 

Conducerea Clubului de-a lungul timpului

Prima formulă a Conducerii, din Anul Școlar 2021-2022, a fost formată din președinta Ana Bucur, vicepreședinții Victor Plutașu și Andrei Marcu și secretarii Alex Andrișca și Andreea Vasilică. Mai târziu, în Anul Școlar 2022-2023, Conducerea a fost formată din președintele Alex Andrișca, vicepreședintele Victor Plutașu și secretara Ana Bucur. Din ianuarie 2023, reprezentanții actualei Conduceri sunt președintele Victor Plutașu, vicepreședinții Natalia Ilie și Andrei Marcu și secretarele Ana Bucur și Miruna Pelin.

 

Activitățile Clubului de Istorie

Pe lângă performanțe, Clubul de Istorie ia în considerare implicarea și munca în echipă. Orice sărbătoare comemorativă reprezintă un prilej de a organiza diverse activități educative și distractive, de la dezbateri și ateliere până la simpozioane și excursii (Atelierul limbilor uitate, depunerea unei coroane comemorative la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, la mormântul Marelui Domnitor Dimitrie Cantemir, patronal spiritual al școlii noastre) care nu doar că sunt formatoare de amintiri frumoase, dar contribuie și la promovarea colegiului nostru. Printre activitățile întreprinse până acum de club se numără…

 

  1. Atelierele de vară

În vacanța de vară, Clubul de Istorie a avut inițiativa de a organiza o școală de vară pentru cei pasionați de misterele trecutului. La această sesiune de ateliere au fost prezente și câteva invitate de la universități și muzee din Bacău, București și Iași, care au avut plăcerea de a ne prezenta câteva aspecte importante ale fiecărei perioade istorice. Printre acestea se numără Cristiana (Chircu) Murariu, masterantă la Facultatea de Istorie a Universității din București, și doamna profesor Andreea Gabor, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

 

  1. Concursurile Cantemir

În fiecare an, pentru elevii de gimnaziu ai școlilor din Onești și din apropiere, se organizează interactivele „Concursuri Cantemir”, la toate obiectele de studiu. În anul școlar 2022-2023, Clubul de Istorie s-a ocupat de organizarea Concursurilor de Istorie, având ca tematică viața lui Dimitrie Cantemir, reușind să transforme această responsabilitate într-un succes observat pe chipurile mulțumite ale participanților.

 

 

  1. Hora Unirii

Se pare că, în ciuda vremii răcoroase de ianuarie, spiritul patriotic a luat amploare și la colegiul nostru! Mica Unire de la 24 ianuarie 1859 a fost sărbătorită și anul acesta, de către toți tinerii cantemireni, printr-o voioasă Horă a Unirii.

 

  1. Clubul de Istorie susține elevii basarabeni

În amintirea Unirii Basarabiei cu România, de la 27 martie 1918, clubul nostru a organizat, la Biblioteca „Marin Sorescu” a colegiului, o mini-petrecere cu tort și multă veselie, la care au fost invitați colegii noștri din Republica Moldova, care au ales să-și petreacă anii de liceu la noi. Evident, toți tineri prezenți la eveniment, inclusiv cei basarabeni, s-au bucurat de această reuniune, dar și de mult așteptatul tort de ciocolată!

 

Cu toții avem o datorie: să promovăm valorile noastre naționale și europene, precum iubirea de patrie, combaterea discriminării, incluziunea socială și respectarea diversității culturale și lingvistice. Facem parte cu toții parte din același întreg al societății umane, fiindcă oamenii ar trebui să-și urmeze pasiunile. Acestea ne vor face mai fericiți decât orice altceva (Elon Musk).

 

 

La 18 ani, la vârsta la care unii încă se întreabă ce facultate să urmeze, Laura Felea era deja la catedră. Elevi erau adolescenții fix cu o generație mai mică ca ea. A purtat emoții, dar le-a abandonat datorită colegilor de cancelarie care au crezut că locul său este în sistemul de învățământ și care au încurajat-o pe întreaga perioadă a studiilor pe care le-a făcut în paralel. Face educație cu dragoste, după cum chiar mărturisește. Nu doar la școala unde își profesează meseria, ci și în cadrul Palatului Copiilor, acolo unde ocupă funcția de director.

Este la conducere, dar titlul pe care-l poartă nu-i place deloc, doar atribuțiile pentru că ele pun în centru copiii. Contribuie întru totul în cadrul instituției care vine ca o prelungire în formarea și educarea lor. Îi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine în completarea armonioasă a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor, iar datorită acestui aspect este implicată total. Să o cunoaștem!

 

 

Sunteți „doamna” pentru că ați aruncat o dorință către Univers, iar Universul v-a răsplătit cu meseria care vă menține, cred cu tărie, vie chiar și după atâția ani. Ce vă luați frumos pentru suflet atunci când sunteți în mijlocul copiilor?

Frumosul sunt însăși copiii. Au o puritate și o inocență pe care noi, adulții, am cam pierdut-o. Fiecare zâmbet, sclipirea aia de ”AHA” din ochii lor când înțeleg, ușoara încruntare care apare atunci când sunt puși pe gânduri de ceva ce s-a discutat la oră, felul în care vin să îți spună ”m-am gândit la ce mi-ați spus data trecută”, toate sunt frumos pentru suflet.

 

Cum vedeți generația de copii de azi prin ochii și inima dumneavoastră? Dacă ar fi să faceți un profil, cum ar fi redat în câteva idei?

Eu nu cred  în povestea cu ”pe vremea mea…”. Mereu adolescenții au fost rebeli, atât că în generația noastră ni se puneau mult mai repede limite și eram puși la colț. Pe acești adolescenți îi admir foarte mult, pentru că au învățat să spună și ce nu le place, să își facă vocea auzită. Cred că sunt o generație mai pragmatică, mai tehnică, își ascund sensibilitatea în fața unei aparente neimplicări, dar dacă știi pe ce butoane să apeși, îți vor arăta o latură tare frumoasă și sensibilă. Cred că sunt uneori prea dependenți de tehnologie, dar dacă le oferi ceva suficient de interesant de făcut, uită de aceasta. Ține și de noi, adulții, să le canalizăm interesul spre mai multe contacte interumane. Și cred că au nevoie de reguli mult mai clare, instinctual ei știu că toți funcționăm după reguli și după norme. Eu nu cred că sunt un profesor dur, dar țin la principiile mele, nu fac abateri de la reguli, pentru că nici viața nu va face compromisuri cu ei.

 

De ce istorie, doamna Felea? Cine v-a transmis dragostea aceasta față de această disciplină?

Din curiozitate. Am fost un copil tare curios, și cum înainte de revoluție se găseau multe legende și povestiri cu temă istorică, m-au atras. Tatăl meu era pasionat de poezii, una din primele poezii pe care le-am învățat încă de la grădiniță a fost ”Mama lui Ștefan cel Mare” și pentru că părinții erau așa de mândri de mine că o recitam peste tot, am vrut să știu și cine e Ștefan. Așa că mi-au cumpărat celebrele Legende Istorice. Apoi, în clasa a treia, pentru un an, a locuit la noi un verișor de-al tatei, profesor de istorie. Eram foarte curioasă să îi citesc lucrările de control, manualele de istorie (noi nu făceam încă la școala, dar eu citisem tot ce găseam). La noi în casă se citea mult, ambii părinți citeau, poate și pentru că înainte de revoluție nu aveai prea multe alte distracții, dar au și rămas cu acest obicei. Aveam cu toții abonament la Biblioteca județeană, care era și foarte aproape de casă, acolo ne petreceam deseori timpul. Și doamna învățătoare ne dădea o listă cu cărți pentru lectura de vacanță, listă pe care încercam să o parcurg integral. Laudele celorlalți despre cât de multe știam când am început să studiez efectiv istoria la școală cred că m-au stimulat. Am avut și noroc de profesori buni de istorie, care ne-au învățat, încă din anii 90 despre cum să înțelegem relația cauză-efect a unui eveniment  și ne-au stârnit deseori curiozitatea. În plus, istoria este o știință atât de complexă, care te învață de fapt atât de multe din domenii atât de variate!

 

 

Din septembrie, 1997 sunteți parte din sistemul de învățământ. Cum ați defini traseul dumneavoastră profesional? A fost unul liniar sau sinuos?

Nu pot să îl definesc așa. A fost mereu provocator. În 1997 am terminat liceul, am dat la facultate, nu am reușit (pe atunci concurența era de 6 pe loc, iar eu nu eram suficient de pregătită) așa că m-am angajat ca profesor suplinitor de istorie. Eu aveam 18 ani, elevii mei de clasa a VIII-a aveau 14-15 ani. Îmi amintesc și acum emoțiile de început, culoarea catalogului, prima clasă la care am intrat, cum stăteau copiii în bănci. În anul următor am fost admisă la facultate, am dat la fără frecvență. Situația în familia noastră se schimbase radical în ultimul an, iar eu trebuia să și lucrez și să fiu mai mult în Tulcea. Am continuat să fiu profesor suplinitor în toți anii de facultate în aceeași școală, pot spune că m-am format acolo și că a fost un noroc. Colectivele de elevi nu erau foarte mari (12-20 elevi), colectivul de cadre didactice omogen și ca o adevărată familie au fost dispuși să mă învețe și să mă sprijine atunci când mergeam la cursurile de pregătire sau în sesiune. Cred că e tare important în anii de debut să ai noroc de câțiva colegi sportivi, pentru a crește ca profesor, pentru a te forma. Căci în facultate, prea multe la pedagogie, din nefericire nu se învăța.

După terminarea facultății am fost atât profesor de gimnaziu, cât și de liceu. Am dat titularizarea de 4 ori, prima dată în 2003, când am terminat facultatea, a fost grilă. A fost singura dată când am luat sub 7, nota 6.90. Mi se pare și acum cea mai nefericită metodă de evaluare la o știință umanistă. În rest, luam întotdeauna note bune, dar pentru că nu erau posturi titularizabile pe oraș și nici în apropiere (că de navetă nu îmi era frică, făcusem atâția ani), alegeam suplinirea calificată. Un suplinitor nu e cu nimic mai prejos decât un titular, numai că nu prea are vacanță de vară. La sfatul unei doamne inspector, am ales să mă titularizez totuși, apoi să mă detașez (aveam luat și definitivatul). Apoi, la pretransfer, am venit titulară în oraș.

 

Cât de mult vă place funcția de director de la Palatul Copiilor?

Sincer? Funcția nu îmi place deloc. Am mers la concursul din 2016 datorită unei conjuncturi- nu rezonam cu managementul fostului director și mereu am crezut că dacă nu ești de acord cu ceva e bine să spui, dar să vii și cu alternative și să te implici în schimbare. Apoi la concursul din 2021 cred că a fost dintr-un soi de inerție: începusem niște proiecte, voiam să le duc mai departe. Îmi plac în schimb foarte mult oamenii care lucrează în Palatele și cluburile copiilor, colegii mei directori din toată țara, pe care am avut bucuria să îi cunosc și cu care colaborez. Îmi plac, le respect (dar e mai mult de atât, e o relație tare frumoasă) doamnele care se ocupă de educația nonformală din Minister. Îmi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine in completarea (armonioasă) a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îmi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor.

 

 

Ce se întâmplă in interiorul acestei instituții?

Educație cu dragoste. Și Palatele copiilor sunt tot instituții de învățământ dar nonformal, care oferă activități extrașcolare, în cadrul cărora se desfășoară acțiuni instructiv-educative specifice, prin care se aprofundează și se diversifică cunoștințe, se formează, se dezvoltă și se exersează competențe potrivit vocației și opțiunii copiilor și se valorifică timpul liber al copiilor prin implicarea lor în diferite proiecte educative. Colegii mei sunt tot profesori, trecuți prin examene de titularizare, grade didactice, formări, etc. Activitatea din palat se află în completarea celei din școli, venind cu multe părți practice. Un soi de ”școala altfel” permanent. Oferta Palatelor copiilor este foarte variată: de la cunoscutele cercuri artistice (de dansuri moderne, populare, muzică și instrumente muzicale, artă decorativă, pictură, desen, teatru) la cercuri sportive și turistice (judo, karate, gimnastică, orientare turistică), cercuri de șah, dezbateri, jurnalism, cetățenie democratică, cercuri de limbi străine, cercuri dedicate ecologiei și mediului la cercuri mai tehnice (electronică, robotică, informatică). Si acestea sunt doar câteva exemple. Toate activitățile sunt gratuite, noi nu punem note, evaluarea se face prin participarea la concursuri, simpozioane, expoziții. Elevii vin de bună voie și rămân, unii făcând din ceea ce învață în Palat o  opțiune de carieră mai târziu.

 

Sunteți un bun reper în sistemul educațional. Cu ce argumente ați veni în fața generației de azi să o îndrumați să se îndrepte spre a îmbrățișa meseria de profesor?

Nu știu dacă sunt un bun reper. Știu că tinerii sunt nemulțumiți de modul în care este organizată societatea românească, de cei care ne conduc, de cum se face educație. Nici noi, adulții nu suntem foarte mulțumiți. Ce le spun tuturor este că dacă vor o schimbare, să se implice să o facă! Nu e suficient să fii nemulțumit, oferă o alternativă! Împreună putem schimba ceva, inclusiv în educație, iar prin educație de calitate putem schimba lumea. În plus a fi profesor e mereu frumos și provocator. Iar a fi profesor, a modela suflete tinere, inocente, e cel mai frumos lucru pe care poți să îl faci.

 

Fiecare avem valori și bune considerente după care ne ghidăm. Guvernăm în jurul unor principii. Cu ce ați dori să plece elevii dumneavoastră în viață?

Îmi doresc elevi și adulți mai empatici și mai toleranți.  Să învețe că atunci când pot să întindă o mână de ajutor, chiar să o facă. Mă sperie acești adulți care, atunci când văd un accident/un incident, în loc să se ofere să ajute sau să intervină, încep să filmeze. Și țin foarte mult la corectitudine și asumare, asta le repet de fiecare dată: toți greșim, e omenesc; ne asumăm și încercăm să corectăm.  Apoi eu cred în voluntariat. Le povestesc despre asta deseori, merg cu ei la activități de voluntariat, le arăt cât e de fain să dăruiești din timpul tău, din energia ta, din cunoștințele tale și câți prieteni își pot face astfel, dintre tinerii cu aceleași valori. Și a avea un prieten bun, ”de cursă lungă” este un deziderat. Pentru că cea mai eficientă formă de educație este exemplul personal.

 

 

Ce le transmiteți zilnic și să ia fiecare aminte?

Îmi doresc să vadă și să înțeleagă cât de importantă este educația, că pe termen lung doar prin educație vom avea parte de o schimbare reală. Le spun mereu că mințile noastre sunt ca niște motoare, care, pentru a fi funcționale, au nevoie să fie mereu unse, în cazul nostru cu informații corecte și complexe, din domenii cât mai diferite. Altfel, ruginesc. Și le reamintesc zilnic cât de important e cel de lângă noi.  Așa că, ei vă pot confirma, țin foarte mult la respect- față de propria persoană (să fie curați, îngrijiți) dar și față de ceilalți: la salut, la politețe în relațiile interumane. Pot ierta o lecție neînvățată, nu voi trece cu vederea un moment de impolitețe, nici față de mine nici între ei. Pentru că eu le arăt respect, nu încalc nici eu regulile pe care le impun lor. Ar fi minunat dacă după anii de școală, ar reuși să vadă dincolo de ambalajul strălucitor, dincolo de aparențe.

 

 

Unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX, Sergiu Celibidache s-a remarcat prin inteligența ieșită din comun, interpretările sale pline de intensitate și trăirea interioară puternică exprimată prin acte artistice. Refuzând înregistrările pe discuri, există doar câteva înregistrări cu faimoasele interpretări live ale sale.

 

Începutul

S-a născut la 28 iunie 1912, în Roman, județul Neamț, iar primii ani din viață au fost provocatori pentru părinții săi, aceștia fiind îngrijorați din cauza faptului că cel mic nu scotea nici un cuvânt.

În jurul vârstei de patru ani rostește primele silabe. Un an mai târziu, însă, începe să cânte singur la pian, luându-și prin surprindere familia – moment despre, mulți ani mai târziu, a declarat:

 

„Când aveam 4 ani dădeam concerte, așa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf, și foarte rece. Mulțumeam publicului, deși nu știam ce înseamnă asta. Fusesem o dată la un concert adevărat unde am văzut că se aplauda, că se mulțumea la sfârșit și, atunci, o făceam fără să știu să cânt la pian, nu cântam, mi se părea doar foarte interesant.”

 

A urmat cursuri liceale și muzicale la Seminarul Pedagogic din Iași până în 1930, timp în care s-a remarcat prin inteligența sa ieșită din comun. După ce împlinește 18 ani, părăsește casa părintească, din dorința de a-și urma visul, acela de a avea o carieră muzicală.

Își continuă studiile la București, sub îndrumarea lui Theodor Rogalski și a lui Theodor Cosma. Visul său de a avea o carieră muzicală a implicat câțiva ani de sărăcie teribilă, timp în care și-a câștigat existența fiind pianist corepetitor la o școală de dans.

După ce-și face stagiul militar, în 1935, pleacă la Paris pentru a-și continua studiile. Inspirat de un cvartet de coarde de Heinz Tiessen auzit la radio, decide să-și compună propriul cvartet, pe care îl trimite lui Tiessen, care era profesor la Facultatea de Muzică din Berlin. Acesta sesizează imediat potențialul muzical deosebit al lui Celibidache, pe care-l invită la Berlin.

Celibidache nu stă pe gânduri, se mută la Berlin și învață într-un timp foarte scurt limba germană. Imediat după se înscrie la Facultatea de Muzică a Universității Friedrich-Wilhelm, unde a studiat cu Tiessen, Hugo Distler, Kurt Thomas, Fritz Stein, George Scchunemann și Walter Gmeindl.

Anul 1939 marchează momentul în care Celibidache l-a întâlnit pe preotul budist Martin Steinke (Dao Jun), care l-a introdus în budismul zen. Va lega cu acesta o prietenie de lungă durată, influențându-i cariera muzicală în anii următori.

 

 

Primele concerte în calitate de dirijor

Celibidace rămâne dedicat pasiunii sale pentru muzică, astfel că în anii următori se concentrează pe compoziția propriilor lucrări. Dirijează, în paralel, corurile lucrătorilor feroviari și ale controlorilor de tramvai.

În 1941 este angajat ca dirijor permanent la ansamblul de amatori „Orchester Berliner Musikfreunde” („Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii”). În acea perioadă, Celibidache uimește cu memoria sa, ținând minte toate partiturile.

Fiind considerat un student cu capacități remarcante, în perioada celui de-al doilea Război Mondial, Celibidache a predat colegilor la mai multe materii. A fost o perioadă grea pentru acesta, neavând bani sau mâncare, slăbind foarte mult.

În 11 august 1945, la doar 33 de ani, apare la pupitrul Orchestrei de Cameră din Berlin, ulterior câștigând un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio din Berlin. La scurt timp, în 29 august, este invitat să dirijeze Orchestra Filarmonicii din Berlin. Două luni mai târziu, Celibidache este numit noul director muzical al celebrului ansamblu, alături de care a susținut peste 400 de concerte la Berlin, precum și multe turnee de succes în alte țări.

În 1946 începe să predea la Institutul Internațional de Muzică de la Berlin. Trei ani mai târziu, în 1948, conduce pentru prima dată London Philharmonic Orchestra și are primul turneu cu Orchestra Filarmonică din Berlin în Anglia. În același ani, semnează primul și singurul contract de înregistrări cu producătorul Walter Legger. Nu îi plăcea cum se auzea sunetul, considerând că deformează realitatea, astfel că, după acest moment, Celibidache susține doar concerte live.

Orchestre de prestigiu din toată lumea îl invită să dirijeze începând cu anul 1940 – din Austria, Italia, Franța, America Centrală și de Sud, iar în același ani refuză postul de dirijor al New York Philharmonic Orchestra.

În 1953 primește Premiul Berlinez de Artă pentru Muzică și are loc ultimul lui concert cu Orchestra Scala din Milano. Este decorat cu Crucea de Merit a Republicii Federale Germane în 1954, fiindu-i recunoscute meritele pentru succesul Orchestrei Filarmonice din Berlin.

Își continuă activitatea, în special în Italia, unde dirijează orchestra Scala din Milano, Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma și Orchestra Radio a RAI.

Dirijează, în 1957, concertul organizat pentru a celebra aniversarea de 70 de ani a profesorului și mentorului său, Heinz Tiessen, cu Orchestra Radio din Berlin, iar un an mai târziu au loc primele concerte alături de Orchestra Radio din Stuttgart, alături de care va rămâne foarte apropiat.

Începe să colaboreze cu Capela Regală Copenhaga în 1960, iar în 1961 participă alături de aceasta la un apreciat turneu în Germania.

În 1962, publică în ziarul  „Frankfurter Allgemeine” un articol – „Înțelepții sunt greu de găsit”, în cadrul căruia își exprimă opinia despre budism, explicând cum, în timpul concertelor sale, s-a concentrat în a da naștere condițiilor optime pentru o “experiență transcendentală”, din perspectivă zen – budistă.

În 1963 este dirijor invitat și director artistic al Orchestrei Simfonice a Radioului din Stockholm, realizând turnee în Suedia, Danemarca, Germania, Elveția, Spania, Finlanda, Austria și Olanda.

Se căsătorește cu Ioana Procopie Dumitrescu în 1965, o pictoriță pe care o cunoștea din copilărie, din România, iar în 1968 devine se naște unicul său fiu, Serge Ioan.

 

 

Deși a revenit rareori în România în postura de dirijor, în puținele dăți în care a făcut-o, Radiodifuziunea română i-a fost alături. În 1978 revine pentru scurt timp în țară, unde dirijează Orchestra Filarmonică George Enescu din București, an în care este numit și profesor onorific al Universității Johannes-Gutenberg din Mainz, unde va derula o lungă activitate pedagogică.

În 13 februarie 1990, Radiodifuziunea română a transmis în direct concertul eveniment susținut pe scena Ateneului Român de Orchestra Filarmonică din Munchen, cu Sergiu Celibidache în calitate de dirijor, prilej cu care acesta a declarat:

 

„M-am născut român, am îmbătrânit român și o să mor român.”

 

În 1992 revine pentru o scurtă perioadă în țară, fiind numit membru de onoare al Academiei Române, iar în 1994 este numit cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași.

În 1996, Celibidache susține ultimul său concert la Munchen, iar la 14 august în același an trece la cele veșnice, la reședința sa din La Neuville-sur-Essone, de lângă Paris, fiind înmormântat în micul cimitir al localității.

La o zi după moartea sa, faimoasa publicație americană “The New York Times” în descria drept “una dintre cele mai mari enigme ale secolului XX”.

 

Bibliografie: Radio România Cultural

Surse foto:

De la Photographer: Israel Press and Photo Agency (I.P.P.A.) / Dan Hadani collection, Biblioteca Națională a Israelului / CC BY 4.0, CC BY 4.0 (Wikipedia)

De la Örebro Kuriren – https://digitaltmuseum.se/021016191165/cellibedache-13-juni-1966-en-dirigent-kladd-i-vit-skjorta-och-svart-kavaj, CC0 (Wikipedia)

BR Fernsehen

 

 

Aflată în centrul capitalei, în perimetrul delimitat de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, clădirea Universității din București este înaltă de 6 etaje și este construită în stil neoclasic, pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava. Construirea sa a început în urmă cu 166 de ani, pe 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, iar inaugurarea Palatului Universității din București a avut loc după mai bine de 12 ani, în data de 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate ulterior, între anii 1912 – 1926, după planurile altui arhitect, Nicolae Ghica-Budești.

 

 

La început, clădirea – numită inițial Palatul Academiei Naționale – a fost sediu al facultăților Universității București, dar și al altor instituții de învățământ: Senatul Universității, Academia Română, Biblioteca Centrală, Școala de Arte frumoase, Pinacoteca, Muzeul de Antichități și de Istorie Naturală. Odată cu creșterea numărului de studenți, spațiul a devenit însă insuficient, astfel că palatul rămâne sediu doar al facultăților Universității. 8 facultăți și peste 80 de laboratoare își aveau sediul acolo în 1960. Acum, clădirea găzduiește câteva din facultățile Universității București: Facultatea de Geografie, Matematică, Litere, Limbi străine, Istorie, Facultate de Chimie, Facultatea de Administrație și Afaceri și laboratoarele specifice facultăților.

Documentele menționează că împodobirea exterioară a palatului a fost realizată de către Karl Storck împreună cu asistentul său, Waibel, și unul dintre elevii săi, Paul Focșeneanu. Relieful de pe frontonul central al palatului, realizat în stil clasic, din piatră de Rusciuc, o prezenta pe Minerva încununând artele și științele. De o parte și de alta a zeiței apăreau științele și artele, drapate sau nude. Relieful a fost distrus, însă, la 80 de ani de la construcția sa, în timpul bombordamentelor aeriene americane din 4 aprilie 1944, iar frontonul nu a mai fost refăcut. Cele câteva fragmente care au fost recuperate dintre ruine se păstrează la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck din București. Fațada clădirii este împodobită începând din 1929 cu patru muze, realizate de sculptorul Emil Wilhelm Becker. Parterul palatului este construit în bosaj și are ferestre largi în arc de cerc. Se remarcă în mod special primele două etaje, decorate cu pilaștri dorici, cu ferestre în arc de cerc la primul etaj, și ultimele 2 etaje, la mansardă, care prezintă lucarne decorate. Subsolul înalt servește drept soclu al palatului, iar colțurile construcției sunt realizate din corpuri rotunde îmbrăcate în coloane dorice acoperite de cupole.

 

 

Documentele vremii mai precizează că “în urma unor săpături efectuate în 21 noiembrie 1968 a fost găsită „piatra fundamentală” în interiorul căreia se află caseta metalică, utilizată pentru păstrarea documentului și a sigiliului țării, în prezent expusă în Muzeul Universității din București”.

Născut în București pe 30 iulie 1817, Alexandru Orăscu era fiu al serdarului Hristea Orăscu, provenind din zona Târgoviștei. A fost elev eminent al Colegiului Sf. Sava, între 1831 – 1841, și a fost trimis de Eforia Școalelor ca bursier la Berlin, apoi la München și Paris. Devine arhitect în 1847, an în care este numit și profesor de geometrie descriptivă la Colegiul Sf. Sava. Alături de tatăl său, a participat activ la revoluția pașoptistă și este numit arhitect al Capitalei chiar de Comitetul revoluționar.

Pe lângă construirea palatului vechi al Universității, Alexandri Orăscu a contribuit la deschiderea primei artere principale moderne est-vest, actualul bulevard Bălcescu. Printre operele sale se mai numără construcția bisericii Domnița Bălașa, împreună cu arh. Carol Benesch, reconstrucția Mitropoliei din Iași, Hotelul din Constanța de lângă vechiul far genovez și Hotelul Bulevard din București.

Sub conducerea sa, în octombrie 1863 a fost înființată Școala Superioară de Științe, iar un an mai târziu, instituția a devenit Facultate de Științe în cadrul Universității, arhitectul fiind numit decan, funcție pe care a deținut-o până în 1870. De asemenea, a fost rector al Universității (1885-1892), astfel că în 1889, când s-au împlinit 25 de ani de la înființarea instituției, Alexandru Orăscu a ținut discursul oficial. În 1876, profesorul a fost pentru puțin timp ministru al învățământului și pe 29 aprilie 1877 a susținut în Senat moțiunea de independență prin care s-a declarat oficial starea de război cu Imperiul Otoman.

 

 

La prima întrunire a arhitecților români, în februarie 1891, s-a hotărât constituirea Societății arhitecților români, iar Comitetul ales câteva zile mai târziu l-a avut în fruntea sa pe Orăscu, care a păstrat această demnitate până la sfârșitul zilelor, în decembrie 1894. Printre primele obiective ale Societății arhitecților români a fost înființarea unei școli de arhitectură la București, iar instituția s-a deschis în condiții modeste pe 1 mai 1892. În 1904, Școala de stat de arhitectură, înființată ca o secție la Școala de Belle Arte, a obținut organizare proprie, devenind Școală Superioară de Arhitectură.

 

Surse bibliografice: muzeu.unibuc.ro, agendaconstructiilor.ro

Surse foto: Muzeul Universității din București

 

Tudor, de unde vii și încotro te îndrepți? Ce ar trebui să știe oamenii despre tine?

M-am născut în orașul Turda în 12 august 1993, însă am locuit în Cluj-Napoca împreună cu familia. Am terminat clasele primare, gimnaziale și liceale la Liceul Teoretic ”Lucian Blaga” din Cluj, unde am avut profesori foarte buni. În toamna anului 2012, după terminarea liceului m-am înscris la Facultatea de Istorie și Filosofie, în cadrul Universității ”Babeș-Bolyai” din același oraș, unde am absolvit licența și masteratul. În acest moment studiez cu bucurie istoria la doctorat, la Universitatea ”Tor Vergata” din Roma, iar în viitor îmi doresc să predau mai departe elevilor, studenților ceea ce am învățat.

 

 

Care este povestea frumoasei escapade academice?

Povestea a început în 2016, când m-am înscris prima oară la concursul pentru bursele Erasmus de la facultate, prin care puteam să studiez un semestru sau două la o universitate din străinătate. Îmi doream foarte mult să încerc această experiență nouă, să văd cum este să învăț la o universitate din Occident, având în vedere că mulți din colegii mei plecau acolo. La primele două interviuri ale acestui concurs nu am fost acceptat, însă nu am renunțat, iar pentru a treia încercare m-am pregătit foarte bine. Astfel în februarie 2017 am primit bursa, am plecat la Roma, unde am studiat un semestru istoria și filosofia la Universitatea ”Roma Tre”. A fost o experiență extraordinară!

Ulterior, m-am îndrăgostit de acest oraș Italian și am căutat noi oportunități de a studia acolo. Spre încântarea mea, în 2018 am câștigat o bursă pentru studenții străini oferită de Ministerul Afacerilor Externe din Italia și astfel  am urmat un alt master de un an la Universitatea Roma Tre, până în 2019. Iar în 2021 mă întorc înapoi pentru doctorat la Universitatea ”Tor Vergata”.

 

Cum a luat avânt dorința de cunoaștere profundă a istoriei? Cine ți-a insuflat și se declară vinovat?

Primii responsabili cred că sunt părinții și bunicii mei pentru că, în copilărie ei mi-au sprijinit dorința de cunoaștere în diverse feluri: spre exemplu îmi cumpărau enciclopedii pentru copii sau ne uitam la filme istorice. Apoi, în clasele gimnaziale și în liceu am avut doi profesori de istorie excepționali, doamna Cozma și domnul Bilaus, care mi-au insuflat pasiunea pentru cunoașterea trecutului. De asemenea, în facultate domnul profesor Șerban Turcuș m-a îndrumat și mi-a arătat ce înseamnă studiul riguros al istoriei. Tuturor le sunt recunoscător pentru contribuția și sprijinul lor.

 

De ce ai ținut cont atunci când ai ales o altă țară să studiezi și să locuiești?

Spre exemplu, atunci când am plecat la Roma cu bursa Erasmus, primul criteriu a fost sa pot merge în bibliotecile din oraș. Eram în anul 2 al masteratului și lucram la o teză despre Sfântul Scaun și Transilvania în evul mediu, așadar m-am gândit că Roma era orașul potrivit pentru a găsi materiale. Și într-adevăr așa a fost.

De asemenea, Accademia di Romania în Roma m-a ajutat, oferindu-mi un loc de cazare pe perioada studiilor, la fel ca în cazul altor studenți români din Roma.

 

Cum vezi interesul românilor față de istorie?

Din punctul meu de vedere publicul larg are un interes mai mare față de istoria contemporană, adică perioada interbelică, anii războiului, perioada comunismului și vremurile recente anii 90`- 2000`. Apoi, cred că în rândul preferințelor ar fi istoria modernă cu domnitorul Cuza și regele Carol I, iar evul mediu și antichitatea rămân la sfârșitul listei. Oricum, mă bucur mult că încă sunt emisiuni TV dedicate istoriei contemporane și moderne, din care avem multe de învățat. Spre exemplu, pe vremuri mie îmi plăcea foarte mult să urmăresc Teleenciclopedia, difuzată sâmbăta pe TVR1.

 

Câte cărți ai citit până la vârsta ta? Ce carte nu ar trebui să lipsească din biblioteca fiecăruia?

Nu știu să spun un număr al cărților. Oricum, depinde de fiecare ce preferințe are. Spre exemplu, legat de istoria românilor mie mi-a plăcut mult cartea profesorului Neagu Djuvara ”O istorie a românilor povestită celor tineri”. Dânsul povestește foarte frumos evenimentele și te ajută să înțelegi ușor legătura dintre ele.

 

Îmbini studiile cu acțiunile de voluntariat și cu fotografia. Cum reușești?

Mi-a plăcut fotografia din timpul liceului, când mergeam după școală la cursuri foto, organizate la Palatul Copiilor. Atunci am învățat foarte multe de doamna profesoară Oana Pop, cu care am mers în tabere de fotografie. Am câștigat câteva concursuri naționale pentru copii.

În anii recenți, în timpul liber mai mergeam din când în când să fac fotografii la evenimente. Momentan, îmi place ies ocazional în natură și să fac fotografii, să surprind peisaje spre exemplu. E o activitate care mă relaxează și mă încarcă de energie. Rămâne însă doar un hobby de care mă bucur.

 

Ce înseamnă pentru tine voluntariatul? Ce satisfacții îți oferă?

Am început să mă implic în voluntariat doar din timpul facultății, în Cluj. Eram membru al asociației studenților de la Istorie și Filosofie, numită Asociația PhiloHistoriss și participam la diverse activități, de pildă organizam conferințe. Mi-a plăcut să lucrez într-o echipă foarte faină.

Apoi, în 2015, 2016, 2017, 2018 mă implicam vara în organizarea unui festival de film istoric național și internațional la Vatra Dornei, coordonat de un prieten din facultate, unde am avut ocazia să cunosc oameni valoroși: regizori, actori, istorici și să intru în contact cu lumea filmului.

Nu în ultimul rând, din 2018 mă implic în activitățile Ligii Studenților Români din Străinătate, filiala Italia. Mă bucur mult să fiu parte dintr-o echipă atât de dinamică și de creativă, să am colegi atât de faini. Cred că voluntariatul mi-a dat ocazia să descopăr ce îmi place și să simt că pot ajuta și că pot aduce o contribuție pentru binele celor din jur.

 

Care este proiectul în care ai pus cel mai mult suflet?

În acest moment proiectul de suflet este doctoratul. Îmi doresc printre altele să public teza de doctorat sub forma unor cărți în mai multe limbi și să continui să scriu.

 

Dar de fotografie când te-ai apucat?

Am experimentat fotografia din copilărie, de la 12 sau 13 ani, pe vremea când părinții mei aveau un aparat de fotografiat Kodak pe film color. Ulterior fotografia a devenit un hobby și am început să fotografiez și cu aparate digitale. Însă fotografia pe film are un farmec aparte.

 

Mulți tineri au alte preocupări la vârsta lor. Tu citești mult, faci fapte bune, te implici în proiecte. Negociezi cu timpul și pentru alte bucurii? Ce îți bucură sufletul?

Nu mă ocup de toate hobby-urile în același timp. Când eram la job și aveam un program fix de 8 ore, nu mă ocupam așa mult  de fotografie sau istorie. În schimb, în alte perioade a trecut pe primul loc studiul.

Îmi place de asemenea să ies în oraș cu prietenii, să merg pe stadion la meciuri de fotbal cu tata sau cu băieții, îmi place să joc tenis, dar le fac ocazional în timpul liber.

 

Hai să ne întoarcem la anii copilăriei. Unde ai copilărit și care este cea mai dragă amintire din acea perioadă?

Anii copilăriei au fost foarte frumoși! Vara mergeam la țară, la munte cu bunicii și cu verii mei, de asemenea mergeam și la mare cu părinții. Au fost foarte multe amintiri încântătoare,  îmi amintesc cu drag când eram la munte și jucam fotbal toată ziua, sau mergeam în pădure după lemne.

În schimb, o întâmplare recentă de care îmi amintesc cu drag s-a întâmplat în 2019, când am fost cu Noris Szakács, un prieten bun din facultate, la o conferință în Italia, la Todi. Spre surprinderea noastră, seara când am ajuns la hotelul rezervat din acel oraș mic medieval, nu mai erau locuri de cazare pentru noi. Recepționerul ne-a spus că în oraș avea loc un festival și toate hotelurile erau deja ocupate. Puțin dezamăgiți, am căzut de acord cu Noris că nu era exclus să petrecem o noapte dormind în parc pe o bancă. Totuși, am continuat să mai întrebăm și la alte hoteluri și în final, înainte de a ne retrage în parc, am găsit noaptea târziu, cu noroc o cameră la un hotel, în care cei ce o rezervaseră nu au mai venit.

 

 

Ce visai să devii când erai mic?

Am avut mai multe visuri îndrăznețe. De exemplu visam să devin astronom și să studiez stelele. Eram fascinat. Când aveam 9 sau 10 ani mama mi-a cumpărat enciclopedii pentru copii despre univers și chiar un telescop de jucărie.

 

Ce îți aduci aminte despre băiețelul Tudor? Cum era?

Tudor era un băiețel foarte vesel, care zâmbea mereu. Însă eram foarte curios despre diverse lucruri și puneam mereu întrebări, așa cum fac copiii, despre natură, despre istorie, despre univers. Îmi plăcea să stau și să-i ascult pe cei mari cum povesteau, de obicei tata îmi povestea despre ele.

 

Ai fost genul de elev preferat al profesorilor, cuminte, receptiv, care absorbea tot?

Nu cred că eram genul de elev preferat, dar într-adevăr era cuminte la școală. Eram receptiv față de profesorii care îmi plăceau, puneam întrebări la istorie, la filosofie, la română. Eram silitor, perseverent, dar nu am avut premiul I niciodată la școală și nici nu țineam neapărat să îl am.

 

Cu ce valori ai crescut în sânul familiei? Cum te-ai format ca adolescent și cu ce convingeri ai plecat în lume?

Am crescut în valori frumoase și le mulțumesc părinților și bunicilor, care m-au crescut așa. În primul rând am învățat să îi respect pe cei din jurul meu, să îi ajut dacă pot, să am răbdare și bineînțeles să fiu perseverent când îmi doresc să fac ceva important pentru mine.

 

Ai descoperit tainele istoriei încă din clasele primare. Te-a atras de la vârsta aceea mica?

Când eram în clasele primare atracția pentru istorie a început din joacă. Când eram în vacanță la munte, eu și vărul meu Victor ne jucam de-a Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Războiul de Independență. Ulterior, când am mai crescut mi-au plăcut foarte mult filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, iar părinții mei mi-au susținut constant această pasiune pentru istorie cumpărându-mi enciclopedii și cărți.

 

Unde este acasă?

Acasă este la Cluj, acasă este în toate locurile copilăriei, la munte, la Craiova (unde locuiesc bunicii mei), la țară, în toate locurile de suflet.

 

Ce te mai leagă de România? Te mai întorci?

În momentul când scriu aceste rânduri abia aștept să mă întorc la Roma, având în vedere că în perioada pandemiei am întârziat plecarea din România. Deocamdată îmi doresc să studiez în Italia, să fac performanță în domeniul cercetării și ulterior să revin în țară și să împărtășesc experiența și cunoștințele pe care le-am acumulat.

Sunt convins că pot aduce multe contribuții valoroase la cercetarea istoriei din România și îmi doresc să îi ajut pe tineri să își dezvolte curiozitatea față de trecutul țării. În felul acesta cred că putem construi respectul și grija față de valorile și tradițiile noastre, pe care să le lăsăm mai departe moștenire copiilor noștri.

 

Ce signifianță are Italia pentru tine? Este țara care te-a adoptat?

Italia este țara care mă fascinează. Cultura, arta, istoria ei au un farmec copleșitor, și îmi oferă sentimentul că e imposibil să le cuprind pe de-a întregul, e ca și cum s-ar dilata la infinit.

În Italia am cunoscut oameni extraordinari, de toate vârstele. Sunt deschiși să mă ajute și să îmi ofere ce au mai bun. Cu unii am legat prietenii frumoase.

Pe plan academic, cred că Italia se află la un nivel foarte înalt și îi încurajez pe studenții din România să vină în peninsulă și să studieze, pentru că sunt multe oportunități de burse. Intrând în contact cu o limbă și cu o cultură străină și încercând să te adaptezi ei și noilor exigențe de aici, te ajută să te maturizezi foarte profund.

 

Cu ce sfat vii către generațiile de acum?

Dacă ar fi să dau un sfat sau o recomandare, ar fi să îi îndemn să-și caute și să își găsească propriile pasiuni și valori. Iar această căutare interioară să fie mereu din pură curiozitate față de ei înșiși.

 

 

Mare parte dintre români au o părere negativă despre romi. Unii români chiar mai cred că această categorie etnică beneficiază de cam multe drepturi. La celălalt pol, tot ei îi numesc ca fiind victime ale discriminării. Alții își dau cu părerea și spun că romii ar trebui să muncească de mult mai multe ori ca românii ca să își spele imaginea.

Valentin Ioan Negoi, doctor în istorie din 2020 cu o vechime în învățământul preuniversitar de cinci ani, vine cu argumente plauzibile în favoarea comunității etnice din care face și el parte, unde nu este excepția. S-a născut într-o comunitate de romi din satul Mărginenii de Jos, unde oamenii au pus mereu preț pe educație. Crede cu tărie că nu este vina romilor când sunt arătați cu degetul din cauza culorii pielii, ci a celor care pun stigmatul în frunte și a valorilor și credințelor cu care au plecat la drum în viață și merg cu ele zilnic la braț.

Plecând de la această premisă, Profu’ Negoi este și gazda proiectului video RomStoria, proiect care a prins rădăcini datorită Fundației Roma Education Fund (REF) Romania. RomStoria este un canal de YouTube unde, de două ori pe lună, apar materiale video animate și extrem de interesante despre istoria și cultura romilor din România. Mai multe descoperim chiar de la invitatul zilei!

 

 

Cine este Negoi Ioan Valentin și cu ce ocupă el?

Sunt profesor de istorie în mediul preuniversitar de cinci ani. Cu bucurie pot să afirm că am avut onoarea să predau în școlile unde m-am format ca om, Liceul Teoretic Filipeștii de Pădure și Școala Generală Mărginenii de Jos unde profesez și în prezent.

Pe lângă activitatea de profesor sunt arhivist și bibliotecar în cadrul fundației Roma Education Fund România, acolo unde împreună cu colegii mei realizăm proiectul RomStoria.

 

Care este frumoasa aventură academică? Ce studii ai?

Școala generală și liceul le-am terminat în Prahova. Școala generală în satul natal, Mărginenii de Jos  iar liceul, într-un sat vecin, Liceul Teoretic din Filipeștii de Pădure. Studiile universitare le-am finalizat la Facultatea de Științe Umaniste, specializarea istorie, din cadrul Universității Valahia din Târgoviște. Din 2020 sunt doctor în istorie, titlu obținut în cadrul Instituției Organizatoare de Studii Universitare de Doctorat din cadrul Universității Valahia din Târgoviște (IOSUD) cu tema Deportarea romilor din Muntenia în Transnistria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

 

Cine ți-a călăuzit pașii spre a urma o astfel de carieră?

De ce m-am făcut profesor? Datorită profesorilor pe care i-am avut de-a lungul timpului la școală și la facultate și în al doilea rând pentru vacanțe! Dați-mi voie să vă explic! Înainte de a mă îndrăgosti de cariera de profesor, am fost îndrăgostit de profesorii mei din școala generală, de căldura cu care ne vorbeau, dar și de strictețea cu care ne predau. Ceea ce am apreciat cel mai mult la ei a fost că m-au privit ca pe un simplu copil, nu au văzut la mine culoarea pielii. Mereu mi-au spus că pot să fac tot ceea ce îmi doresc în viața dacă muncesc suficient de mult. Amintesc aici pe doamna de biologie, doamna Ioan, care, din păcate, nu mai este printre noi, pe doamna Tonia cu care am plăcerea să fiu coleg de catedră, pe doamna Scorțeanu de matematică care nu mai predă în școala noastră, pe doamna Brătescu de muzică care s-a pensionat. Aceste doamne m-au făcut să-mi doresc să fiu ca dumnealor: un profesor care inspiră elevii să devină cea mai bună variantă a lor.

Tatăl meu este sudor. Toată viața lui a lucrat pe șantier, de multe ori chiar și în zilele de sărbătoare sau în zilele de weekend, fapt pe care l-am urât, copil fiind. În copilărie, stând de vorbă cu doamnele profesoare și aflând că, de cele mai multe ori, și profesorii au vacanțe în același timp cu copiii, am zis că asta vreau și eu să fac, să fiu ca ele. Bine, dumnealor au omis să-mi zică că salariile pe care le câștigă sunt mizerabile în raport cu energia pe care o depun. Dar am aflat pe parcurs că în viață banii nu sunt totul și că zâmbetul sincer al unui copil este mult mai important decât cele câteva sute de lei pe care le-ai putea câștiga din altă parte.

 

 

Din familie, cine ți-a insuflat iubirea pentru carte?

Iubirea pentru carte am moștenit-o de la tata, pentru că el a citit foarte mult când era tânăr. Mi-am cultivat această pasiune pentru carte pe parcurs, fiind influențat de cei din jurul meu. M-am apucat serios de citit târziu, abia în timpul facultății. Aveam 20 de ani când un profesor ne-a zis la un curs că dacă vrem să reușim în viață trebuie să citim mult și serios. De atunci încerc să duc la îndeplinire sfatul domnului profesor și să citesc cât mai mult și mai serios.

 

Crezi în ideea că educația este instrumentul cel mai important cu care îți poți face loc în societate? Cu această premisă ai crescut?

Crezul meu este că educația este singura șansă prin care poți reuși în viață. Totuși, înainte să intru în învățământ, credeam cu adevărat că nu contează de unde pleci, atâta timp cât știi unde vrei să ajungi, însă, după cinci ani de predat, am ajuns să înțeleg că elevii simt școala ca pe o cursă de obstacole unde, din păcate, mulți nu reușesc să prindă nici măcar startul. Educația trebuie să fie o călătorie, nu o destinație. Sunt prea mulți copii care și-au setat ca singur obiectiv: finalizarea celor opt clase fără să își dorească să acumuleze experiențe şi competențe pe care să le folosească apoi în viață.

Eu sunt un exemplu fericit pentru că nu am fost nevoit să fac sacrificii în copilărie pentru a mă duce la școala. Ai mei au făcut tot posibilul ca mie și surorii mele să nu ne lipsească nimic din cele necesare traiului de zi cu zi, să putem astfel merge la școala liniștiți.

 

Fiecare dintre noi avem oameni pe care îi întâlnim în viața noastră și îi îmbrățișăm ca exemple, ca bune repere. Tu pe cine îmi poți menționa sau ai o listă lungă care au contribuit la dezvoltarea ta și nu ai dori să omiți pe cineva?

Sunt foarte mulți oameni care mi-au influențat viața și care au contribuit  și contribuie la dezvoltarea mea profesională. De la părinții mei până la profesorii pe care i-am întâlnit pe tot parcursul meu educațional și profesional, toți merită menționați.

Doamnele din școala generală, doamna Ioan de biologie, doamna Tonia de Geografie, doamna Scorțeanu de matematică, doamna Brătescu de muzică. O amprentă importantă asupra mea în liceu au lăsat-o domnul profesor de istorie Smărăndoiu de la care am învățat să iubesc și mai mult istoria, doamna Nedelcu de biologie, doamna Izabela de geografie și mulți alți profesori.

La facultatea pot spune că am întâlnit oameni care mi-au devenit o adevărată familie. Doi profesori au contribuit decisiv la ceea ce am devenit azi, domnul prof. Univ. Dr. Hab. Cosac Marian care mi-a coordonat lucrarea de licența și care m-a luat cu dumnealui pe foarte multe șantiere arheologice și domnul prof. Univ. Dr. Hab. Silviu Miloiu care m-a ajutat să devin doctor în istorie. Le datorez foarte mult acestor oameni pentru că mi-au oferit din timpul lor, mi-au răspuns la multele întrebări pe care le aveam despre istorie, mi-au dat cărți să citesc. În discuțiile pe care le aveam mă tratau ca pe un egal al dumnealor iar asta mi-a dat foarte multă încredere în mine.

Pe lângă acești minunați profesori un impact important în viața mea l-au avut doamna Stanciu, consăteancă de-a mea care mi-a insuflat dragostea pentru voluntariat,  doamna Nicolaeta Bițu datorită căreia am început să studiez istoria romilor, domnul Ciprian Necula cu care am scris două articole despre istoria romilor din România în perioada în care eram masterand.

Copiii cărora le-am fost profesor la Filipeștii de Pădure, m-au ,,obligat” să devin cea mai bună variantă a mea. Încă sunt oameni care mă ajută să mă dezvolt extraordinar de mult. Colegii mei de la Ref, Claudia Craiu, Gabriel Zorilă, Răzvan Martin mă ajută să devin mai bun în cercetările pe care le fac despre istoria romilor.

Nu în ultimul rând o contribuție importantă asupra dezvoltării mele a avut-o  soția mea Ana, cu care am fost coleg de facultate, de master și de doctorat, înainte de a ne uni destinele. Ea este persoana care m-a susținut mereu și m-a încurajat chiar și în cele mai grele momente din viața mea.

 

Te știm de pe rețelele de socializare ca fiind Profu Negoi. De când și până când acest nume și ce atribuții ți-ai însușit în online?

Profu’ Negoi este gazda proiectului video RomStoria, proiect care a fost inițiat și care îi aparține Fundației Roma Education Fund (REF) Romania. Pe scurt, RomStoria este un canal de YouTube unde încărcăm, de două ori pe lună, materiale video animate și extrem de interesante despre istoria și cultura romilor din România. Ne-am dorit să construim un instrument care să le ofere tuturor celor interesați de istoria romilor, mai ales elevilor, o sursă credibilă din care se pot informa.

Avem deja 26 de episoade urcate pe YouTube din care puteți afla informații despre prima atestare documentară a romilor în Țările Române; despre cei 500 de ani de sclavie a romilor; despre deportarea romilor în Transnistria în timpul celui de-al doilea Război Mondial; despre Ștefan Răzvan, primul voievod rom. Veți găsi, de asemenea, și povestea copilului rob Crăciun, care a fost vândut de trei ori în tot atâtea zile; povestea violonistului Ștefan Moise din Iași care a fost deportat în Transnistria, a fugit de acolo dar s-a reîntors ca să-și salveze soția și sora cea mică.

Toate episoadele postate sunt temeinic documentate de mine, folosind drept surse atât cărți ale specialiștilor în domeniu, cât și documente de arhivă. Citesc mult, recunosc că-mi și place.

Ca să revin la întrebarea ta, Profu’ Negoi sunt eu, așa îmi spun copiii la școală, iar această formulă a fost aleasă de echipa de comunicare a Fundației REF Romania pentru a promova proiectul RomStoria pe Facebook, YouTube și Instagram.

 

 

Despre comunitatea din care faci parte, ce-mi poți spune?

M-am născut într-o comunitate de romi din satul Mărginenii de Jos. Pot spune că am fost norocos că m-am născut în această comunitate, deoarece oamenii de aici au pus mereu preț pe educație. Sunt foarte mulți oameni din sat care muncesc cu carte de muncă în țară sau în străinătate. Sunt bucuros să spun că avem un sat modern unde, pentru mulți, wc-ul din spatele curții este ținut doar ca o amintire a vremurilor apuse.

 

Au de muncit mult romii ca să-și „spele” imaginea, cum ar spune unii care știu numai să arate cu degetul?

Nu romii trebuie să muncească să-și spele imaginea pentru că nu este vina lor când sunt arătați cu degetul. Dacă tu, ca individ, prima oară te uiți la culoarea pielii persoanei din fața ta este vina ta, nu a lui. Dacă tu crezi că o persoană este într-un anumit fel doar pentru că face parte dintr-un grup etnic, ești tot tu de vină. Dacă până la vârsta ta nu ai înțeles că oamenii trebuie judecați doar în funcție de acțiunile lor, ai o problemă gravă.

În prima jumătate a secolului XX mai mulți pseudo-cercetători au încercat să demonstreze că dacă te naști evreu sau rom ești obligatoriu într-un anumit fel. Din cauza acestor oameni au murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial peste 6.000.000 de evrei și circa 500.000 de romi. În România, de pe urma acestor politici rasiale au pierit în lagărele din Transnistria pentru 100.000 de evrei și 11.000 de romi. Tragedia romilor a fost cu atât mai mare cu cât soldații romi împreună cu familiile lor au fost trimiși la moarte de către administrația Antonescu deși s-au sacrificat pentru țară.

Mă iau pe mine ca exemplu: m-am educat cât am putut de mult, muncesc cu carte de muncă de la 21 de ani. Îmi plătesc taxele și impozitele. Când oamenii află că sunt rom, nu le vine să creadă. Spun că da, eu sunt o simplă excepție. Din fericire, sunt foarte mulțí tineri romi care s-au educat sau încă se educă temeinic. Totuși, dacă eu greșesc cu ceva nu o fac pentru că sunt om și se mai întâmplă, pentru mulți dacă dau greu, este din cauza că până la urmă sunt ,,țigan și țiganul rămâne tot țigan”.

 

Simți că romii încă au nevoie de toleranță? Simți că există în jurul lor un aer de superioritate din partea românilor?         

Cu siguranță există mulți români care se uită la romi cu superioritate pentru  că au fost învățați de mici că România a fost creată numai de români pentru români. Ceea ce este extrem de greșit. De exemplu, romii sunt atestați documentar în spațiul românesc încă din secolul XIV la puțin timp de la întemeierea Țării Românești de către Basarab I. Romii au participat astfel la toate evenimentele importante din istoria românilor.

Voievodul moldovean Ștefan Răzvan, de origine romă, a luptat alături de Mihai Viteazul în lupta de la Călugăreni. Romii au reparat armele ,,trupelor” conduse de Horia, Cloșca și Crișan când a avut loc răscoala țărănească în Transilvania. Romii au făcut parte din armata lui Tudor Vladimirescu. În anul 1848 au luptat alături de generația pașoptistă pentru păstrarea independenței Țării Românești, a existat chiar intenția să se facă un detașament militar format din romii eliberați din sclavie în scurta guvernare pașoptistă. Au luptat în  războiul de independență. Despre prezența romilor în Primul și al Doilea Război Mondial există destule dovezi care arată că mulți romi au fost decorați pentru curajul de care au dat dovadă pe front.

Romii nu au nevoie să fie tolerați pentru că, să fii tolerat, nu înseamnă să fii acceptat pe picior de egalitate. Să te tolerez înseamnă că te accept ca pe o ființă inferioară mie. Tolerez prezența ta, deși îmi face rău.

Acest lucru l-a înțeles foarte bine generația ,,Școlii ardelene” când a luptat ,,să se șteargă denumirile jignitoare de „tolerați” și „admiși” date românilor”. Dacă românii din Transilvania secolului al XVIII-lea știau că ,,a fi tolerat este o jignire”, de ce romii din secolul XXI trebuie să accepte să fie încă tolerați în România după mai bine de 600 de ani de prezență în acest areal?

 

Crezi că ar trebui să se plece din prima cu premisa că merită o șansă și nu de la o premisă sceptică?        

Legea pleacă de la premisa nevinovăției până la proba contrarie. Dacă legea garantează acest drept, nu este normal ca și oamenii să facă la fel și să nu mai judece pe ceilalți după culoarea pielii? Toată lumea merită o șansă la educație, la bunăstare, la servicii de sănătate de calitate, la apărare, la identitate proprie etc.

 

 

Ajută-i pe oamenii care se perindă în jurul cuvântului „rasism” să-și schimbe percepția. 

Schimbarea este grea și anevoioasă. Este nevoie de foarte multă muncă cu tine însuți ca să nu mai fii rasist. Primul pas este să înțelegi că atunci când un român de etnie romă fură sau cerșește, nu face acest lucru pentru că în ADN-ul lui există celule care să îl îndrume pe acest drum. Oamenii fură pentru că, de cele mai multe ori, nu au încotro. Cei care își pun copiii să cerșească, cel mai probabil, și ei au fost puși de părinții lor să cerșească, așa cum și părinții lor, la rândul lor, au fost obligați să cerșească. Mediul în care trăim ne formează caracterul și ne creionează valorile după care ne ghidăm în viață. Gândește-te ce s-ar fi întâmplat cu tine dacă nu ai fi avut susținere din partea părinților, prietenilor când ți-a fost greu? Unde ai fi fost acum dacă te-ai fi născut într-o groapă de gunoi sau într-o familie cu părinți analfabeți și alcoolici? Pentru a nu mai fi rasiști trebuie să ne dezvoltăm empatia și să încercăm să trăim în pantofii celuilalt măcar o oră!

 

 

Astăzi, de Ziua Internațională a Femeii, aducem un omagiu câtorva dintre femeile românce care s-au remarcat la nivel internațional, au influențat generații întregi prin performanțele lor, au scris istorie, au schimbat lumea. Lista este mult mai lungă, România având nenumărate personalități de sex feminin care, prin determinare și pasiune, produc schimbări cu impact major la nivel colectiv. Fie că vorbim despre artă, știință, educație sau drepturile femeilor, româncele s-au remarcat și continuă să o facă și în prezent, pe plan local și global, fiind promotoare active ale evoluției.

 

Ana Aslan  

Cea care avea să descopere secretul tinereții, medic specialist în gerontologie, Ana Aslan este cea care a înființat primul institutul de geriatrie din lume, în 1952. Inventatoare a formulei Gerovital H3 și Aslavital, Ana Aslan a devenit cunoscută la nivel mondial, determinând numeroase celebrități să vină, în perioada comunismului, la București, pentru a obține tinerețe fără bătrânețe. Nume sonore precum Salvator Dali, Charles de Gaulle, John F. Kennedy, Charlie Chaplin sau Indira Gandhi se numără printre clienții săi.

 

 

Elena Negruzzi

Născută la 11 septembrie 1876 în satul Hermeziu, jud. Iași, Elena Negruzzi rămâne în istorie ca fiind prima femeie din România admisă în Barou. Totodată, a fost una dintre cele mai active militante pentru drepturile femeilor, punând bazele Asociației Emanciparea Femeii, în perioada interbelică.

 

 

Ecaterina Teodoroiu

Supranumită Ioana D’Arc a României, Ecaterina Teodoroiu este eroină a Primului Război Mondial, remarcându-se prin curajul și determinarea de care a dat dovadă. Cu toate că ar fi putut deveni o profesoară dedicată, Ecaterina Teodoroiu a ales să meargă pe front, după ce și-a pierdut întreaga familie în Primul Război Mondial. Din iubire pentru patrie și pentru a-și ajuta conaționalii, Ecaterina a fost inițial infirmieră-voluntar la Spitalul din Târgu Jiu, unde îngrijea victimele războiului. Moartea celor patru frați ai săi pe front a determinat-o pe aceasta să dorească să lupte pe front. Cu perseverență a continuat să solicite să participe la război ca soldat activ, în ciuda refuzurilor repetate ale comandanților. În cele din urmă, aceasta a fost primită să lupte alături de ostași, fiind prima femeie din Armata Română care a luptat ca militar înrolat în linia întâi. S-a stins din viață la 22 august 1917, pe front, avântându-se în bătaia gloanțelor inamicilor.

 

 

Nadia Comăneci

La doar 14 ani, Nadia Comăneci scria istorie la Jocurile Olimpice de la Montreal, devenind prima gimnastă din lume care a primit nota zece pentru exercițiul executat perfect la paralele. Nota abținută de această nici nu exista în tabela de marcaj, astfel că a fost afișat 1.00 în loc de 10.00. Performanța sa rămâne la fel de apreciată și în prezent, fiind considerată una dintre cele mai mari gimnaste ale lumii.

 

 

Elena Caragiani-Stoenescu

Când România participa la Războiul Balcanic, Elena Caragiani a solicitat să fie admisă în corpul zburătorilor, fiind dispusă să ia parte chiar și în calitate de curier sau observator aerian și să participe la misiuni speciale în zboruri deasupra teritoriului ocupat de inamic, însă toate cererile sale au fost respinse. După finalizarea cursurilor de pilotaj, aceasta a solicitat obținerea brevetului de pilot civil, însă, din nou, solicitarea i-a fost respinsă. Nu s-a dat bătută, astfel că a plecat în Franța, unde s-a înscris la Școala Civilă de Aviație, pe care a absolvit-o, obținând astfel, la 27 de ani, Brevetul Internațional de Pilot Aviator. A devenit, astfel, prima femeie româncă aviator și a 11-a din lume. Totodată, este considerată primul corespondent de război care a realizat reportaje din avion.

 

 

Virginia Andreescu Haret

Pionieră în rândul femeilor în domeniul arhitecturii, Virginia Andreescu Haret s-a remarcat în domeniul arhitecturii, în ciuda greutăților vieții. Născută în 1894, a fost nevoită să-și crească singură cei trei frați mai mici, după ce la vârsta de 9 ani au rămas orfani. A reușit să învingă greutățile vieții – a absolvit Facultatea de Arhitectură, devenind astfel prima femeie arhitect din România și prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general. Câteva dintre clădirile proiectate de aceasta sunt Colegiul Național Dimitrie Cantemir, Colegiul Gheorghe Șincai sau Biserica Ortodoxă Ghencea.

 

 

Sofia Ionescu-Ogrezeanu

Supranumită doamna chirurgiei românești, Sofia Ionescu-Ogrezeanu este cea care a devenit prima femeie neurochirurg din lume, specialitate dominată de bărbați la acel moment, după ce a operat cu succes, în 1944, un copil care fusese victima unui bombardament în timpul războiului.

 

 

În urmă cu 46 de ani, în vârstă de doar 14 ani, Nadia Comăneci scria istorie la Jocurile Olimpice de la Montreal, devenind prima gimnastă din lume care a primit nota zece pentru exercițiul executat perfect la paralele. Nota obținută de aceasta nici nu exista în tabela de marcaj, astfel că a fost afișat 1.00 în loc de 10.00.

 

Parcurs excepțional

Născută la data de 12 noiembrie 1961 în Onești, jud. Bacău, Nadia a interacționat pentru prima dată cu gimnastica la cinci ani, în perioada grădiniței. Selecționată de antrenorul Marcel Duncan și legitimată la AS Flacăra Onești, începând cu vârsta de șapte ani începe să se pregătească în cadrul celei mai bune instituții școlare cu program de gimnastică din țară, sub atenta îndrumare a antrenorilor Martha Karoly și Valeriu Munteanu. Începând cu 1971, Nadia a fost antrenată de Bela și Martha Karoly, ca apoi, începând cu 1977, să se antreneze ocazional la București cu diverși antrenori precum Iosif Hadid, Gheorghe Candovici, Anastasia Albu, Gheorghe Gorgoi sau Anca Grigoraș.

 

 

În vârstă de doar 11 ani, Nadia Comăneci capătă primul său titlu de campioană națională absolută. La scurt timp, la doar 11 ani și jumătate, ocupă locul al treilea la categoria maestre. În 1973, la Campionatele Internaționale de Gimnastică ale României, câștigă cinci medalii de aur. Un an mai târziu, în 1974, Nadia marchează primul mare succes internațional, ocupând locul I la individual compus, în cadrul concursului Prietenia de la Gera. Continuă să se afirme în lumea gimnasticii – în 1975, la Campionatul European de la Skien, Norvegia, obține patru medalii de aur (individual compus, sărituri, paralele și bârnă), alături de medalia de argint la sol. În același an, la vârsta de 14 ani, pe podiumul de la Empire Pool obține primul loc în cadrul Turneului Campioanelor de la Londra.

La scurt timp, în 1976, Nadia Comăneci scria istorie la Montreal – a cucerit trei medalii de aur (individual compus, bârnă și paralele), una de bronz la sol și argint împreună cu echipa. Nadia a devenit, astfel,  prima gimnastă din storie căreia i-a fost acordată nota 10 într-un concurs internațional, fiind supranumită Zâna de la Montreal. Realizarea obținută a inclus-o imediat pe Nadia în celebra Guiness Book, fiind sportiva care a obținut prima notă de zece la gimnastică in istoria Jocurilor Olimpice, cu cel mai mare total obținut în concursul individual compus (79,275 din 80 de puncte posibile), precum și cea mai tânără campioană olimpică (triplă, la individual compus, paralele și bârnă).

Succesul Nadiei a continuat – în 1977, în cadrul Campionatelor Europene organizate la Praga, ocupă locul I la individual compus și paralele și locul II la sărituri. În 1978, la Campionatul Mondial de la Strasbourg, Franța, a cucerit media de aur la bârnă obținută de o gimnastă din România în cadrul acestui concurs, alături de două medalii de argint. Un an mai târziu, în 1979, la Copenhaga, obține trei titluri de campioană europeană, la individual compus, sărituri și sol, medalie de bronz la bârnă, precum și locul patru la paralele. A obținut de trei ori titlul de campioană continentală, intrând în posesia Cupei Europei, fiind prima gimnastă din Europa care a obținut această performanță. În același an, la Tokyo, în cadrul Cupei Mondiale, ocupă locul I la sol și sărituri, locul II la bârnă și locul III la individual compus. În 1980, la Jocurile Olimpice de la Moscova obține două titluri și două medalii de argint, urmând ca, în 1981, la Universiada de la București să obțină cinci medalii de aur.

 

 

La data de 6 mai 1984, Nadia Comăneci s-a retras din activitatea competițională, în cadrul unei gale organizate la Palatul Sporturilor din București. Ulterior, în perioada 1984-1989, în calitate de antrenor federal, Nadia a contribuit semnificativ la antrenarea loturilor naționale de gimnastică.

Cu puțin timp înainte de Revoluție, Nadia a părăsit clandestin România, stabilindu-se în SUA. În 1996 s-a căsătorit cu Bart Conner, campion american de gimnastică, dublu campion olimpic, iar în 2006 a devenit mamă, născându-l pe Dylan Paul. În vârstă de 60 de ani, Nadia locuiește în prezent în Norman, Oklahoma, SUA.

 

 

În urmă cu 116 de ani, la 18 martie 1906, lângă Paris, la Montesson, se ridica de la sol, în premieră, primul aparat de zbor autopropulsat din lume. Aeroplanul automobil „Vuia I” a accelerat pe o distanță de 50 de metri, s-a ridicat la o înălțime de aproape un metru deasupra solului, a zburat pe o distanță de 12 m, după care a aterizat. Un vânt lateral puternic a făcut ca aparatul să nu poată zbura mai mult, dar premiera era realizată: primul zbor mecanic din istoria omenirii, fără catapulte sau alte mijloace exterioare, realizat cu un aparat mai greu decât aerul.

 

Niciun vis nu e prea mare

Traian Vuia s-a născut în 1872, fiind fiul unui preot din satul Surducu Mic din județul Timiș, sat ce acum îi poartă numele. Drumul său până la realizările de excepție nu a fost deloc unul ușor. A reușit să urmeze doar timp de un an, la seral, cursurile de la secția mecanică a Facultății Politehnice din Budapesta, pe care a fost nevoit să le abandoneze din lipsă de bani. Ulterior, s-a înscris la Drept și a practicat în birouri de avocatură din Banat, astfel reușind să-și asigure traiul de zi cu zi. Domeniul științelor juridice este, de altfel, unul în care excelează, pe 6 mai 1901, Traian Vuia luându-și doctoratul cu teza „Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”.

 

 

Adevăratul său vis îl poartă, însă, un an mai târziu, în iulie 1902, de la Lugoj, unde încerca să-și construiască aparatul de zbor, la Paris, pe atunci centrul pionieratului în aviație, unde speră să găsească pe cineva interesat să-i ofere finanțare. Ideea sa că o mașină zburătoare cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura este primită, însă, cu mult scepticism. Doar Victor Tatin, un teoretician care construise în 1879 un model experimental de aeroplan, este interesat de proiectul lui Traian Vuia. Lipsa unui motor adecvat și instabilitatea sunt punctele vulnerabile identificate de Tatin în proiectul lui Vuia. Românul rămâne, însă, încrezător în visul său, iar pe 16 februarie 1903 trimite Academiei de Științe din Paris proiectul, prezentând posibilitatea de a zbura cu un aparat mai greu decât aerul, dar și procedura de decolare. Aparatul conceput de Vuia avea câteva caracteristici neînțelese, la început, de contemporanii săi. Astfel, avea o singură elice în loc de două cum se credea că este absolut necesar, iar motorul proiectat părea imposibil de realizat cu mijloacele tehnice de atunci.

 

 

Un vis utopic – concepție demontată

„Prea utopic” – este rezoluția Academiei, care respinge proiectul argumentând: „problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis”. Încrezător și consecvent, Traian Vuia nu abandonează nici de această data. Se înscrie pentru un brevet, care îi este acordat și publicat în 1903. Și-a numit invenția brevetată „aeroplan automobil”, iar trei ani mai târziu reușește zborul de la Montesson. Sprijinul financiar obținut de la familia sa a făcut posibilă realizarea aparatului, la sfârșitul anului 1905, când a fost testat prima dată – un test în care aeroplanul automobil a reușit doar să ruleze pe sol. Au urmat alte teste realizate în prezența unor cunoscuți specialiști, iar cel din 18 martie 1906 a fost în cele din urmă încununat de succes. Aparatul lui Vuia era realizat dintr-un cadru de țevi de oțel, cu aripi de pânză, bombate, ceea ce îi dădea aspectul unui liliac. Motorul funcționa cu anhidridă carbonică pe post de combustibil, iar trenul de aterizare era constituit din patru roți cu pneuri. Comunitatea internațională a negat de multe ori acceptarea aparatului „Vuia I” ca fiind primul aeroplan care a zburat aeropropulsat, prioritatea unui astfel de zbor fiindu-i atribuită în mod eronat francezului Santos-Dumont, care a obținut această realizare abia la 13 septembrie 1906.

 

„Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanță are cine a făcut aceste lucruri, important este că ele există”, spunea românul care a revoluționat lumea (citat de altermedia.info).

 

Nu a încetat niciodată să depășească barierele

Ulterior, Traian Vuia a mai efectuat și alte zboruri, în timpul celui din 19 august 1906 aparatul său zburând 20 metri, la o înălțime de 2 metri și jumătate. Și-a perfecționat în continuare avioanele, primul motor folosit fiind înlocuit cu altul, de 24 cai-putere, astfel că aparatul Vuia I a devenit Vuia I bis, apoi Vuia II. La 17 iulie 1907 Traian Vuia a reușit să zboare cu aparatul său pe o distanță de 60 metri, dar la aterizare și-a deteriorat avionul. Traian Vuia și-a continuat cercetările în domeniul tehnicii și după anul 1907. El a organizat un atelier-laborator pentru cercetarea elicelor, iar împreună cu Marcel Yvonneau a conceput câteva modele originale de elicoptere, care au fost prezentate în demonstrații publice (modelele realizate în anii 1918 și 1921). Pe lângă alte invenții, Vuia a conceput și un generator cu aburi, brevetat în mai multe state ale lumii în perioada interbelică, iar în timpul primului război mondial, a lucrat pentru armata franceză, în cadrul Serviciului de invenții, contribuind la perfecționarea aviației militare aliate. După terminarea primului război mondial a călătorit în România de două ori, în 1932 și în 1934. După terminarea celui de-al doilea război mondial s-a întors definitiv din Franța în România.

 

 

Inventator, pionier al aviației la nivel internațional și membru al Academiei Române din 27 mai 1946, Traian Vuia se stinge din viață la data de 3 septembrie 1950, la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu.

 

Bibliografie:  historia.ro / authenticmagazin.com

Surse foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Traian_Vuia#/

 

 

Pastorul Richard Wurmbrand este unul dintre cei mai cunoscuți supraviețuitori ai gulagului românesc, fiind o voce auzită în presa americană, dar și în mediile oficiale internaționale (mai ales prin audierea în Senatul American din 6 mai 1966) care condamna atrocitățile comuniste, demasca sistemul terorist și practicile sale.

Biografia sa este una tumultoasă, atât înainte de încarcerare, cât și în timpul ei, primind după unele mărturisiri botezul ortodox, desfășurând o relație strânsă cu Valeriu Gafencu și un grup de trăitori acuzați de legionarism (el fiind un evreu convertit), după alte evocări însă, se contestă aceste raporturi, evidențiindu-se totuși experiențele comune avute cu mai mulți teologi sau preoți închiși.

Anii de închisoare îi dezvoltă în mai multe cărți publicate, fără a aminti de episoadele „controversate” consemnate de alți autori; totuși, mențiunile sale creionează imaginea unei ortodoxii jertfelnice, iubitoare, privită cu apreciere și exprimată ca etalon al desăvârșirii spirituale.

Ca date biografice, amintim că „s-a născut la 24 martie 1909 într-o familie intelectuală de evrei din București. Sunt patru frați la părinți. Un timp, între anii 1915–1922, familia se stabilește la Istanbul. La vârsta de 9 ani, Wurmbrand rămâne orfan de tată. Odată cu moartea tatălui, în 1919 a urmat falimentul. Se întorc la București. Vor locui în cartierul Dudești, pe strada Olteni. Sunt foarte săraci. Wurmbrand a avut o tinerețe furtunoasă, acționând în politica de stânga și lucrând ca stock-broker. Ia parte la întruniri și la difuzarea de manifeste, scrie în presa de partid. Vorbește din tinerețe 9 limbi, având o dotare intelectuală de excepție. Între anii 1927–1929 urmează cursurile unei școli politice la Moscova.”[1] „La întoarcerea în țară acționează ca agent Komintern important, organizator și lider, plătit de Moscova. Este arestat de mai multe ori, condamnat, eliberat traseul tuturor militanților PCR. În 1933 a fost judecat și condamnat în contumacie la zece ani închisoare pentru legăturile sale cu Kominternul, în procesul care succede grevei de la Grivița. A fost prins la Timișoara unde trăia clandestin. În închisoare a intrat în conflict cu alți comuniști și este exclus din PCR. Acuzațiile care i s-au adus au fost de „troțkism” și „agent al Siguranței”(…) Cert este că Richard Wurmbrand nu a mai activat în rețelele clandestine Komintern de la această dată, 1934. În 1938 s-a convertit și în 1940 a devenit pastor neoprotestant.”[2] În 1948 este arestat de către regimul communist și torturat timp de 3 ani în beciurile Securității, apoi condamnat la 25 de ani de temniță, va rămâne încarcerat între 1948-1956 și 1958-1964. După 1965 este răscumpărat cu 10.000 de dolari de către două organizații creștine norvegiene, emigrând împreună cu familia în S.U.A. de unde va mărturisi experiența petrecută în celule. Moare în anul 2001 în America, purtând și după plecarea sa unele relații cu importante personalități ale spiritualității ortodoxe (cum ar fi Părintele Calciu Dumitreasa, cu care are mai multe întâlniri, fiind amintit în lucrările sale).

Deși neconvertit la ortodoxie, cazul său este important pentru teza noastră, în contextul afirmării unei puternice misiuni în temnița comunistă, desfășurată de către teologi și preoți ortodocși, care au purtat crucea suferinței proprii ca exemple pentru semenii lor. Dezbaterile aprinse ce urmăresc imaginea pastorului Wurmbrand- important teolog contemporan- evidențiază modelul ,,atipic” de misiune petrecută în gulagul românesc, având coordonate și dinamici diferite de cele petrecute în libertate. Nu cuvântul este vector al convertirii sau apropierii de Hristos, ci trăirea personală și împărtășirea către celălalt, ca invitație la comuniune. Misiunea s-a concretizat în comuniune de iubire, sacrificiu și ajutor, fără a urmări scopul precis al adeziunii către ortodoxie.

Despre apariția sa în celulă, și starea sănătății își amintește Ioan Ianolide care îl descoperă pe Richard Wurmbrand ca fiind într-o stare critică, grav bolnav după ce a petrecut mai mulți ani în temnița Securității, trimis pentru a muri în Spitalul Penitenciar Târgu Ocna. Acesta îl descrie astfel: „era un bărbat înalt, blond, cu profil frumos, semitic, evreul Wurmbrand. Purta un costum albastru de stofă care de sus și până jos era murdar și infectat cu puroiul ce curgea din ganglionii de la gât. Cămașa albă putrezise și hainele de asemenea. Avea caverne în ambii plămâni. Avea abcese reci în omoplați și coaste care și acelea puroiau. Fața și mâinile erau scorojite de un amestec de tegumente, puroi, sânge și murdărie. Era nebărbierit și plin de mizerie pe cap. Cum făcea un pas, se mișca o coastă ruptă ori un șold bolnav și omul țipa înfricoșător. Am deslușit printre strigăte: Iisuse, Iisuse!.”[3]

Apartenența sa la „poporul ales” (chiar convertit fiind) creează anumite clișee în relația cu noii colegi de celulă, care erau acuzați de legionarism, și implicit de comportament vădit antisemit. Cele două tabere antagonice, creionează în „conflictul” lor o paradigmă complexă de ralaționare, dar mai ales de comuniune. Iubirea pierde din coordonatele confesionale și se deschide fără limite către cel care este invitat să înțeleagă profunzimea actului de cunoaștere și de iertare. În acești termeni se prezintă dinamica raporturilor între un fost evreu și un grup de presupuși antisemiți.

Wurmbrand primește asistență medicală, este spălat de colegi care îi dăruiesc printr-o coletă un schimb nou de haine, cu care va intra într-un alt univers unde starea de înaltă trăire duhovnicească nu este doar o intenție, ci o realitate palpabilă.

Aici se întâlnește cu Valeriu Gafencu unde vor avea mai multe discuții cu privire la ortodoxie și naționalism, despre vina evreiască și păcatul răsfrâns asupra lor, legionari și trecutul său comunist, credință și ideologie. Ioan Ianolide descrie episoade ale dialogului între cei doi, evocând alternanța spirituală a pastorului și nevoia de a i se răspunde la frământări, care se vădeau legitime în contextul unor experiențe anterioare care i-au configurat existența: iudaismul și comunismul.

Relația cu Valeriu Gafencu cunoaște apogeul când primește în dar de la acesta medicamentul vindecător de TBC, primit de la un alt deținut. ,,Și Valeriu Gafencu, și Wurmbrand erau bolnavi în ultimul stadiu de TBC. Amândoi ar fi avut nevoie de tratament, mai mult decât toți ceilalți. Deținutul Richard a primit în pachet 10 grame de streptomicină. Acesta era un lucru neobișnuit, deși toți de la Tg. Ocna erau bolnavi de TBC și ar fi avut nevoie de acest tratament. Richard a decis să-i dea lui Valeriu medicamentul salvator, considerând că el este mai puțin bolnav, iar celălalt în ultimul stadiu de boală. Gafencu refuză gestul și-i recomandă să-l dea lui Wurmbrand. Dar Richard insistă, și atunci Valeriu a rezolvat într-un mod inedit situația. Acceptă streptomicina dăruită de Richard, pentru care-i mulțumește, și apoi o dăruiește, la rândul său, lui Wurmbrand, care astfel a fost salvat de la moarte.”[4] Deși amintește de Valeriu în cărțile sale[5], nu precizează despre acest episod și nici despre discuțiile teologice cu acesta.

Părintele Moise de la Oaș afirma că ,,pastorul Richard Wurmbrand s-a botezat la ortodocși n-a recunoscut pe urmă niciodată lucrul acesta. Am găsit mărturia scrisă chiar a preotului care l-a botezat și mulți alții, cu care am stat de vorbă, n‑au asistat la botez, dar vorbeau despre aceasta ca despre un lucru cert, pe care l-au aflat acolo, în închisoare“.[6] Părintele Mihail Lungeanu întărește teza reliefată conform căreia ,,pastorul Wurmbrand, în urma celor petrecute sub ochii săi în camera 4, a fost atât de impresionat, încât a cerut să fie botezat în credința ortodoxă, alegându-și numele de Valeriu, după numele lui Valeriu Gafencu. Dorința i-a fost împlinită de unul din preoții noștri. El a rămas în continuare protestant, pentru că apoi nu a spus nimănui că a fost botezat ortodox. Era un om oscilant. El însuși, în discuțiile în contradictoriu de la început, când susțineam Ortodoxia, mărturisea râzând: Mă voi vreți să fiu și eu ortodox? Păi eu sunt jidan, eu nu pot mai mult, sunt la prima generație de creștini, eu nu pot mai mult de neoprotestant!”[7]

Împotriva ideii de trecere prin botez la ortodoxie scrie fiul pastorului luteran, într-un articol prin care contesta mărturisirile colegilor de celulă, care considerau episodul ca autentic și fundamentat pe însăși dorința acestuia. Articolul conține următorul fragment: ,,Richard Wurmbrand, decedat în 2001 a locuit în ultimii 10 ani ai vieții în casa mea proprietate personală și a zăcut la pat sub îngrijirea mea și a unor ajutoare 24 de ore din 24, în ultimii patru ani din viață. Motivul pentru care i-am pus casa la dispoziție  și m-am mutat în alt apartament cu chirie a fost ca să fiu cu părinții mei o bună parte din zi, casa oferind nu numai condiții pentru mulții vizitatori pe care părinții mei îi primeau înainte de a cădea bolnavi, dar și facilități de birou pentru mine. Am colaborat zilnic cu tatăl meu în aceeași organizație, numită în prezent Voice of the Martyrs (Vocea Martirilor) inițiată de familia noastră, fără întrerupere de la venirea sa în America și până la îmbolnăvirea care l-a răpus la pat, deci vreme de peste 30 de ani. Richard Wurmbrand care a fost un om animat de o profundă înțelegere și dragoste creștină interconfesională, nici în acești ani și nici înainte nu s-a declarat vreodată interesat să devină ortodox. El a fost inițial hirotonisit în confesiunea Anglicană și mai târziu în confesiunea Luterană, rămânând un pastor luteran până la sfârșitul vieții.”[8]

Deși episodul botezării este infirmat, din scrierile lui Richard Wurmbrand consultate, observăm aprecieri aduse ortodoxiei în contextul în care este vădit impresionat de diferite momente în care puterea de jertfă a preoților, teologilor sau simplilor practicanți este copleșitoare. Nu contestă ortodoxiei rolul și înălțimea ei, asumând însă un discurs prin care să justifice neadeziunea. Descrierea experienței din celulă este una apropiată de imaginea creionată de diferiți scriitori ortodocși, care menționează aceleași trăsături definitorii ale trăirii duhovnicești, ridicând temnița la gradul altarului de jertfă. Consideră că ,,ea se poate asemăna unei minunate păduri pline de mireasma tuturor florilor. Nu există copac în pădure care să poată degaja o mireasmă mai delicată ca lemnul aceluia din care sunt făcute crucile. Dumnezeu, îngerii, demonii, sfinții, strămoșii, prietenii și vrăjmașii , toate generațiile viitoare, într-un cuvânt întregul Univers împreună cu Creatorul său se află aici. Nu există nici măcar o singură bucurie pe care să nu o pot gusta, iar pentru aceasta folosesc simpla metodă biblică: Bucurați-vă cu cei ce se bucură…[9] Paradoxul celulei este suferința aducătoare de viață și lumină, durerea care curăță de patimi și îndumnezeiește.

Exemplele de curaj, credință și nădejde îl influențează pe Wurmbrand să considere realitatea gulagului ca întoarcerea către un creștinism primar în care granițele rasiale, etnice sunt dărâmate de puterea poruncii iubirii.


[1] Alexandru ZUB, Centenar Richard Wurmbrand, în Revista 22, Nr. 271, 7 aprilie 2009, Bucureşti, ediţie electronică: http://www.revista22.ro/22-plus-anul-xvi-nr-271-7-aprilie-2009-centenar-richard-wurmbrand-5910.html  

[2] Stelian TĂNASE, Arhivele Sfera Politicii. Richard Wurmbrand şi Kominternul, în „Sfera Politicii”, vol. XVIII, Nr. 2 (144), Bucureşti, 2010, pp. 64-65.

[3] Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 155.

[4] Ibidem., pp. 177-178 apud. . Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, pp. 107-115.

[5] Referire la: Richard WURMBRAND, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Casa şcoalelor, Bucureşti, 1993.

[6] Părintele MOISE de la Oaş, Despre canonizarea sfinţilor români, (conferinţă) Deva, 20 octombrie, 2008 apud. Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, pp. 50-62.

[7] Monah MOISE, op.cit., p. 171.

[8] http://www.richard-wurmbrand.ro/scandaluri-rw/s-a-convertit-wurmbrand-la-ortodoxie-marturia-fiului-sau-mihai/

[9] Richard WURMBRAND, Dacă zidurile ar putea vorbi, Editura Stephanus, Bucureşti, 1995, pp. 17-18.

 

Sursă foto:

https://www.europafm.ro/richard-wurmbrand/

 

 

Părintele Steinhardt amintește de experiența sa cu un grup de adventiști în închisoarea de la Jilava. Observă o atitudine disprețuitoare pe care o manifestau aceștia față de un preot de țară, fără superioare cunoștințe teologice, care se vedea amplasat sub o „avalanșă” de texte scripturistice, care încercau să-i demonstreze superioritatea credinței. Părintele Nicolae intervine în dezbatere, și-l ajută pe preotul Petcu din Năieni să-i învingă pe sectari pe propriul teren al folosirii citatelor biblice. Colegii de celulă se arată bucuroși de biruința ortodoxiei, dar apreciază și tăria de caracter a sectanților.

Un alt aspect al relației dintre ortodocși și adventiști la Jilava se referă la refuzul ultimilor de a mânca orice fel de carne și grăsime animală. Părintele Steinhardt spunea „ce-i drept, spectacolul pe care-l oferă adventiștii ia adeseori o înfățișare dramatică: dacă mâncarea e făcută cu o urmă de grăsime sau de carne de cal, la infirmeria T.B.C., se mai întâmplă, ei o resping, se așază în genunchi, ridică brațele și-și aduc jertfa prinos Atotputernicului. Pare artificial, scenografic, însă din partea unor oameni străveziu de slabi, cu frecvente hemoptizii și înfometați de ani lungi de închisoare, gestul ia un caracter foarte concret. În acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca toți ceilalți. Dintr-odată se află pus în situație de inferioritate.”[1] Totuși această aparentă inferioritate este contrazisă de atitudinea preotului, care nu se arată răzbunător atunci când adventiștii sunt obligați să fie spălați în zi de sâmbătă, pe care ei o consideră sfântă. Părintele Nicolae relata: „părintelui Petcu, primului, și apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noștri care stau goi sub duș, cu brațele încrucișate peste piept, zâmbind serafic, așteptând martirajul. Sunt jalnici, caraghioși și profund respectabili. Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziție pentru a-și batjocori necruțătorii adversari. (Iar gardienilor, care cunosc tărășenia, le vine greu a crede că popa nu vrea să se răzbune.)”[2] Deși nu se amintește de convertirea vreunui adventist totuși, contestarea învățăturilor propovăduite și eșecul petrecut în dezbaterea textelor scripturistice au evidențiat consistente discuții teologice, care probabil au influențat modul de interacțiune ulterior. Se poate observa atitudinea ofensivă, deseori agresivă a sectanților care încercau să-și justifice credința în fața unor celule majoritar ortodoxe.

Despre discuțiile între ortodocși și cei de alte confesiuni mărturisește și părintele Bejan: ,,și în pușcărie la Aiud au greșit, pentru că ne-au pus pe profesiuni. Era o secție unde erau numai preoți. Pe urmă au văzut că așa nu este bine, pentru că noi discutam, răcneam unul la altul, eram amestecați, de toate nuanțele până la baptiști, iehoviști și cu aceștia trebuia să duci o luptă foarte susținută că erau obraznici. Când au văzut că discuțiile sunt în toi, ne-au împrăștiat printre ceilalți. Câștigau ceilalți că eram printre ei și îi spovedeam. De împărtășit nu puteam să-i împărtășim, dar de spovedit îi spovedeam. Era frumos când ne-au pus pe categorii de câte zece în celulă. Nu ne scotea nici la lucru, nici la aer. Și atunci făceam conferințe.”[3]

Legătura cu cei de alte denominațiuni s-a concretizat inclusiv în slujire comună și rugăciune, într-un profund duh al dragostei ce-i unea pe toți cei în suferință; respectul față de actul cultic era reciproc, precum și deschiderea către ecumenicitate, ca parte a dialogului și comuniunii. Astfel, părintele Zosima își amintește de legătura sa cu un grup de preoți catolici, cu care a stat o perioadă în aceeași celulă. El spunea: „un grup distinct mi-a atras atenția, cel al preoților catolici proveniți din câteva centre ale Transilvaniei. Era într-o Duminică dimineața când i-am văzut rugându-se împreună, în șoaptă, cu peste o oră. Întreaga cameră a păstrat liniștea.”[4] Atitudinea față de aceștia nu se limitează doar la îngăduința de accepta manifestările religioase, ci se continuă până la momente concrete de împreună rugăciune și chemare a „numelui” lui Hristos.

Despre slujirea Sfintei Liturghii în temniță, părintele Oancea rememorează un episod la care participă și preoții catolici, descriind : „nu în șoaptă, ci în surdină, și în adâncuri de suflet, și în baie de lacrimi (…) S-a realizat și un moment de ecumenicitate, pentru că au luat parte la liturghia noastră și preoți catolici, care ne-au rugat ca pe viitor să le spunem și lor ora rugăciunii noastre de fiecare zi, ca dânșii să fie gata până atunci cu rugăciunile lor. Și clipele trăite așa s-au repetat de atunci în fiecare dimineață, urmate de școală-o școală evanghelică, cu expuneri, întrebări, răspunsuri clipe pe care le-am trăit în mic și cu rugăciune mai scurtă în celulă cu fiul meu duhovnicesc, născut în închisoare, Sebastian.”[5] Misiunea în închisoare cunoaște roade observabile în legătura spirituală între fiu duhovnicesc și părinte, prin care se renaște la viață cel depărtat de sânul Bisericii. Închisoarea devine locul de catehizare pentru ortodoxul nepracticant (botezat, dar fără a cunoaște învățătura de credință), dar și spațiul de dezbatere teologică consistentă, despre diferite teme și probleme care despart Trupul lui Hristos. Devine și cadrul de manifestare a iubirii creștine, prin diferite forme de comuniune fundamentate pe rugăciune, prin care se relevă un proces al cunoașterii reciproce între ortodoxie și alte culte creștine.

Nu doar preoții ortodocși au slujit în închisori, ci și cei catolici la slujbele cărora au participat credincioși  ortodocși care aveau nevoie de asistență religioasă. Grigore Caraza participă la slujba Sfintelor Paști oficiată în temniță, evocând contextul și modul de desfășurare. Consemna în cartea sa „Aiud însângerat” următoarele: „în închisoarea de la Galata Iași, era un preot catolic în celulă cu noi, care studiase la Roma. La rugămintea noastră, chiar după asfințitul soarelui am început să asistăm la slujbă și să dăm răspuns la strană preotului care a făcut întâi Drumul Crucii, cu cele 14 popasuri ale lui Iisus, pe Golgotă. Sunau toate clopotele în oraș la miezul nopții când, cu o voce care se înălța la ceruri, ne-a chemat blând și rugător: Veniți de luați Lumină! Am trecut toți prin fața preotului care ne-a mângâiat fruntea și creștetul, dar Lumină nu avea de unde să ne dea, căci nici măcar o lumânare nu putea fi aprinsă în toată blestemata de închisoare. Cu ochii scăldați în lacrimi, ne-am cerut iertare unul altuia și ne-am îmbrățișat, fiecare pomenind în gând numele celor dragi, al părinților, fraților și copiilor… Era atâta înduhovnicire acolo, încât până și gardienii au asistat la slujbă într-o liniște desăvârșită, stând cu coatele pe geam. A fost o Înviere tristă, dar cu o trăire cum nu am întâlnit de multe ori în viață.[6]

Cunoștințele teologice ale preoților încrucișate cu viața lor trăitoare (referire la cazul unor preoți catolici) au consecințe directe asupra colegilor de celulă. Cei ce nu sunt bine ancorați în temelia învățăturii de credință și în practicarea rugăciunii, nu dețin o adeziune constantă și consistentă, se pot depărta de la ortodoxie.

Un exemplu este Aurelian Gulan care își mărturisește în carte trecerea la ,,catolicism” și întoarcerea în ortodoxie, după ce a cunoscut un preot nu doar înduhovnicit, dar îndeajuns de erudit pentru a răspunde provocărilor sale intelectuale, și pentru a-l ,,converti”. El spunea despre acest episod: ,,la un moment dat, având privilegiul de a sta în celulă cu doi eminenți preoți catolici, Ferdinand și Leinz, doi sfinți, n-am ezitat să trec la catolicism. Soarta a făcut ca temnicerii să ne despartă și să întâlnesc un preot erudit ortodox, preot Gh. Chiriac, doctor în teologie și filozofie, care m-a readus pe calea dreaptă a strămoșescului ortodoxism. Lăsând la o parte unele slăbiciuni omenești, trebuie să recunosc că suferințele, martirajul preoților români, indiferent de cult, au contribuit enorm la cizelarea unor însușiri, la desăvârșirea mea ca om.”[7] Despre cel care i-a răspuns la frământările sale scrie cu prețuire: ,,cu preotul Ghiță Chiriac, doctor în teologie și filozofie în Germania, eram în relații excepționale, având discuții lungi, care ne uniseră pe mai multe unde. El era un erudit desăvârșit, iar eu aveam să-mi clarific unele îndoieli dogmatice, căci susțineam cu tărie unirea tuturor creștinilor, în scopul de a face față unor provocări ale unor secte, chiar antisociale și ale unor forțe subterane malefice, unire nu dogmatică, ci pe baza preceptelor identice ale moralei creștine.”[8] Șansa întâlnirii cu un ,,bun” teolog poate schimba nu doar orientarea religioasă, ci chiar întreg sistemul valoric al propriei vieți, apropiind de un Hristos Personal, ce vrea să fie trăit, chiar de cel care dorește o cunoaștere pur rațională, limitată.

Misiunea în gulagul românesc, în ceea ce privește relația cu creștini din alte denominațiuni, nu a urmărit o convertire a lor, ci mai mult crearea unui cadru ecumenic, de unire în rugăciune păstrând integritatea religioasă a celuilalt. Experiențele comune au dovedit o dispoziție jertfelnică nu doar a preoților ortodocși, ci și a celor romano-catolici, greco-catolici etc., care au încercat să-L aducă pe Hristos în celulă, pentru a-i întări pe semenii lor aflați în suferință. Disputele teologice și discrepanțele între diferitele fonduri dogmatice se atenuează sub presiunea nevoii de unitate în “durere”, slujind împreună printre lacrimi și chin trupesc.


[1] Nicolae STEINHARDT, op.cit., p.151.

[2] Ibidem., p.152.

[3] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, ed.cit., pp. 206-207.

[4] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 145.

[5] Ibidem., pp. 145-146.

[6] Grigore CARAZA, op.cit., pp. 49-54.

[7] Aurelian GULAN, Victime şi călăi. Amintiri din Gulag, Editura Criterion, Bucureşti, 2010, p. 26.

[8] Ibidem., p. 314.

 

 

Născut la 15 februarie 1851 în Iași, Spiru Haret a fost matematician, fizician, profesor, om politic. De-a lungul vieții, a ocupat de trei ori funcția de Ministru al cultelor și instrucțiunilor publice. În martie 1892 a fost ales membru titular al Academiei Române. Haret este supranumit omul școlii, fiind considerat organizatorul școlii românești moderne.

 

Primul român care a obținut titlul de doctor în cadrul unei universități la Paris

Școala generală a făcut-o la Dorohoi, Iași, urmând ca în septembrie 1862 să fie admis la Colegiul Sfântul Sava din București în calitate de bursier. Primele studii superioare pe care le-a urmat au fost la Facultatea de Științe din cadrul Universității din București. În 1870, deși student în anul II la specializarea Fizică-Matematică, obține, prin concurs, catedra de matematică de la Seminarul Central, pe care a condus-o doar un an, ulterior reluându-și studiile la Universitate.

La 23 de ani, în 1874 devine licențiat în matematică, iar un an mai târziu, în fizică. Plin de aspirații, se înscrie la concursul de bursă organizat de Titu Maiorescu, pe care îl și câștigă, prilej cu care a plecat să studieze doi ani la Sorbona. În 1878, obține titlul de doctor în științe matematice cu tema „Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare”, fiind primul român care obține titlul de doctor la Paris.

 

Reîntoarcerea în țară – intensă activitate academică

Haret a revenit în țară în 1878, acesta fiind anul când devine profesor de mecanică rațională, algebră și geometrie analitică în cadrul Universității din București, Facultatea de Științe. Trei ani mai târziu, începând cu 1881, va preda mecanica rațională la Școala de ofițeri de artilerie și geniu, până în 1890. Din 1885 până în 1910, Haret a predat trigonometria, geometria analitică, geometrie descriptivă la Școala de poduri și șosele. În 1892, Spiru Haret a fost ales membru al Academiei Române, în semn de recunoaștere față de intensa sa activitate culturală și contribuția pe care a adus-o la dezvoltarea învățământului românesc.

 

 

Reforma învățământului

În timp ce își desfășoară intensa activitate academică, Spiru Haret se implică în viața politică, educația și învățământul fiind în centrul preocupărilor sale. Membru în PNL, Haret a ocupat de-a lungul vieții diverse funcții: inspector general, secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, în cadrul căruia a fost de trei ori ministru. Din această funcție, Spiru Haret a condus reforma învățământului din 1898, când a înființat cele trei secțiuni ale claselor a V-VIII – clasică, modernă și reală.

Prin legea din 1898 s-a adoptat certificatul de absolvire (bacalaureatul) și au început să fie utilizate noi modele în predarea disciplinelor. Școlile normale au fost reorganizate, pentru a spori pregătirea învățătorilor, pentru aceștia fiind înființată „Biblioteca pedagogică”, a cărei activitate fiind tipărirea traducerilor din literatura pedagogică. Un element de noutate l-a reprezentat, de asemenea, și introducerea lucrărilor agricole în programele școlare, Haret fiind de părere că „învățătorul să fie sătean el însuși și prin urmare să păstreze iubirea pământului și deprinderea de a-l lucra”.

În 1903, numărul anilor de studiu a fost ridicat de la 5 la 6 ani. Examenul de capacitate a fost și el, de asemenea, reorganizat, probele pur teoretice fiind înlăturate, în locul acestora fiind introduse probe practice.

Sporirea localurilor de școală a fost determinată prin intermediul circularelor sale repetate – între 1897 – 1910 s-au ridicat în toată țara 2.343 școli, 1.980 dintre acestea în perioada în care Spiru Haret a ocupat funcția de ministru. Gratuitatea unor cărți necesare școlilor nefiind posibilă în lipsa fondurilor de la bugetul de stat și al comunelor, Spiru Haret a decis ca editarea lor să fie făcută de Minister, pentru a fi mai ieftine.

Haret este cel care a înființat grădinițele de copii în România, prima dintre acestea fiind dechisă la 1 decembrie 1897. Dedicându-și întreaga sa activitate progresului în educație, Haret a creat școli de adulți și cantine pentru copii săraci, fiind, totodată, și promotor al turismului școlar. În 1904, a înființat Școala Superioară de Arhitectură și Comisia Monumentelor Istorice.

 

Sfârșitul vieții

A profesat până în 1910, când se pensionează – cu toate acestea, a continuat să țină prelegeri de popularizare la Universitatea Populară.  În același an, a publicat la București și Paris lucrarea ,,Mecanica socială”, fiind prima dată când a utilizat matematica pentru a explica fenomenele sociale.

La data de 17 decembrie 1912, la 61 de ani, Spiru Haret a încetat din viață.

 

Câteva dintre citatele celebre ale lui Spiru Haret, iubitor de patrie și promotor al educației:

  1. Cum arată astăzi școala, va arăta mâine țara.
  2. Căutăm să apropiem școala de popor, să o facem să fie iubită și respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele bune și sănătoase pentru înălțarea și întărirea neamului.
  3. Civilizația este fructul unei bătălii neîncetate și în orice bătălie înfrângerea e posibilă, la fel ca și victoria.
  4. Patria nu este numai pământul din care scoatem rente. Patria o face și limba și istoria, și religia și tradițiile. A da cu piciorul în toate acestea, este a se lepăda cineva de patria sa.
  5. Plec din viață cu mulțumirea că nu am pierdut vremea și că mi-am îndeplinit datoriile atât pe cât puteam să mi le îndeplinesc în împrejurările în care am trăit și în marginea puterilor mele fizice și intelectuale.

 

Sursă foto: www.digibuc.ro Almanahul „Societăţii Scriitorilor Români”, 2, 1913 & Wikipeadia

 

Bibliografie:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Spiru_Haret

www.enciclopediaromaniei.ro

 

 

Viața Bisericii are în centru Sfânta Liturghie, unde Mântuitorul reactualizează jertfa Sa de pe cruce, astfel încât cei ce doresc moștenirea Împărăției veșnice și s-au pregătit pentru dânsa, să poată gusta din Trupul și Sângele Său. „ Euharistia este misterul prezenței celei mai depline a  lucrării celei mai eficace a lui Hristos în biserică și prin ea în lume,”[1] pentru că sfințește nu doar la nivel subiectiv, ci face prezent pe Fiul lui Dumnezeu, real pentru toată comunitatea, unită în numele Său. „ Duhul pătrunde cu putere în darurile aduse, pentru că toți se pot împărtăși prin ele în mod vizibil de același Hristos nevăzut. Prin împărtășire de Hristos prin aceste daruri prefăcute în trupul și sângele Lui, comunitatea întreagă, care este trupul Lui tainic, e asimilată la un grad și mai înalt cu Hristos Cel înviat, din care iradiază Duhul.”[2] Unitatea Bisericii se concretizează în unitatea de credință, în adeziunea conștientă și în iubirea jertfelnică.

Închisoarea comunistă a „găzduit”  Biserica, cler și credincioși care au continuat o viață liturgică, chiar dacă era sub prohibiție, săvârșind Sfintele Taine și împărtășindu-se din Euharistie. Astfel, misiunea preoților a fost îndeplinită, slujind pe trupurile bolnavilor, întărindu-i, botezându-i și oferindu-le iertarea păcatelor în spovedanie, păstorind o „turmă” peste care au fost așezați de cei ce doreau  ajutorul lor. Fără Sfânta Liturghie și fără transfuzionarea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Biserica nu ar răspunde poruncii lăsate de Mântuitorul, la Cina cea de Taină: „ Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22,19).

Importanța preotului în dinamica celulei este evidențiată de părintele Zosima, care afirma:„ zi după zi am început să mă obișnuiesc cu atmosfera din cameră și să intru în rolul meu de preot, care mi se părea mai necesar acolo decât oriunde. De multă vreme cunoșteam teoretic că suferința il poate distruge pe om, dacă nu există un sprijin de natură sufletească, precum și reversul monedei, că suferința îndurată cu ajutorul divin îl purifică și-l întărește pe om.”[3] Suferința pălește în așteptarea învierii și izbândii, îndulcită fiind prin cuvintele rugăciunilor și a binecuvântării.

În temnița  Aiudului, unde se împlinea  „ canonul în cea mai grea temniță din sud-estul Europei”[4], Pr. Vasile Pătrașcu relata un episod  cu Părintele Iustin: „ eram patru deținuți într-o celulă, la parter, în Penitenciarul de la Aiud. Componența era pr. Iustin Pârvu, moș Cocâlnău, pr. Lungeanu Mihai și eu, Pătrașcu Vasile, venit în celulă după trei zile de izolare (cu regim sever: adică două zile nu mâncai și o zi mâncai, în celule speciale de pedeapsă în frig, în care dormeai pe jos și în luna decembrie!). Revenit în celulă ne-am ridicat în picioare și părintele Iustin Pârvu a dat binecuvântare pentru două acatiste: al Domnului nostru Iisus Hristos și al Bunei Vestiri, pe care le știam toți pe dinafară.”[5] Această relatare creionează nu doar calitatea  preotului de factor coagulant, ci și imaginea unui grup de deținuți  rugători, care depășeau starea mizeră prin înălțarea de acatiste către Dumnezeu; harul divin se pogoară prin binecuvântarea clericului, sfințind actul lor și dăruind nădejde.

Actul liturgic primește înfrumusețarea cântării, ca ofrandă adusă pe altar, încălzind inimile celor ce ascultau cuvintele ei. Unul dintre cei ce aduceau  darul prin cânt era și Părintele Imbrescu Ilie. Acesta se naște în Banat în 1909 într-o familie de preot, se înscrie în 1926 la Facultatea de Teologie din Cernăuți, unde se familiarizează cu unele curente politice, apropiat fiind de cel naționalist. Activează în mișcări studențești unde este ales în departamentele de conducere, evidențiind un puternic caracter de lider. Este condamnat în 1948 la 10 ani de închisoare, detenție grea învinuit fiind de „ crimă de complot în  scop de răzvrătire”, 15 ani de muncă silnică și 10 ani degradare civică. Era pasionat de muzică și cânt și alina uneori prin vocea sa  durerea celor din celulă, iar prin mesajul religios propovăduia pe Hristos. Asupra morții părintelui Imbrescu, „ unele mărturii susțin că, datorită faptului că preotul cânta sau chiar slujea în închisoare, ar fi primit pedepse foarte grele, aspecte care, din păcate nu se reflectă în documentele consultate (…) dețin mărturia părintelui Zosim Oancea care spunea: <<Am aflat vești despre trei morți tragice, de ultimă oră. Întâi a părintelui Imbrescu de la biserica Boteanu din București, care ne-a mângâiat sufletul cu irmosul cântat de el la cel dintâi Crăciun al nostru la Aiud, și cu irmosul Paștilor ce au urmat >>.”[6] Curajul de a-l propovădui pe Hristos în temniță, precum și asumarea pedepselor pentru aceasta, devine un model pentru colegii de celulă, care primesc  acestea  ca autoritatea unor jertfe martirice.

Dar, așa cum mărturisea părintele Oancea, apogeul misiunii desfășurată în gulagul românesc a fost săvârșirea Sfintei Liturghii și a Sfintelor Taine; acesta spunea: „ toată activitatea pe linie duhovnicească, pe care a trebuit să o împlinim noi, preoții, în închisorile comuniste, a culminat cu administrarea Sfintelor Taine: Mărturisirea și Împărtășania la sărbătorile mari.  Firește, nu ca afară și nu sub patrafir, ci prin mijloacele de comunicare despre care am arătat [referire la codul morse]. Ca linie de transmitere, cea mai bună era a țevilor noi de calorifer. Făceam mai întâi un instructaj, după care urma realizarea practică. După atenționarea cu trei lovituri în țeava de calorifer, urma spovedania.”[7] Astfel,  „ la a doua atenționare știau că rostesc rugăciunea de dinainte de spovedanie. La a treia, știau că e momentul spovedaniei, și-și spuneau păcatele în gând, înaintea lui Dumnezeu. Iar la a patra, știau că le zic rugăciunea de dezlegare.”[8]

Un alt mijloc folosit de comunicare era cel al „parașutelor”, o inovație care permitea adresarea de mesaje deținuților aflați la mai multe etaje distanță; se folosea o pungă de plastic, agățată de o sfoară, în interior având o bucată de hârtie și un creion. Primul contact cu această practică este descris de părintele Zosim, care povestește cum un coleg de celulă  „ prinse ușor sfoara cu cârligul, o apropie de geam și pune mâna pe pungă. O trase înăuntru, o deschise și amuți câteva clipe, ca să izbucnească apoi, concomitent cu lacrima de bucurie din ochi, la strigătul: – Moș Ilia..Moș Ilie! E de la moșul Băra Ilie, din Vurpăr, și care stă la etajul III încă din 1941 (…) repede să-i scriem! A pus în pungă o foiță de hârtie și un muc de creion.”[9] Această tehnică se extinde pentru a trimite deținuților darul euharistic, după ce preotul slujea Sfânta Liturghie. Tot părintele Oancea descrie cum a reușit să săvârșească Sfânta Liturghie, „fabricând” un Sfânt Antimis, și găsind apoi,  cum să aducă darurile de pâine și vin. Înfățișează aceasta spunând:  „ ca prin minune am găsit asupra mea, cusută într-un colț de haină, o fărâmitură de Sfântă Împărtășanie. Am cusut-o în colțul unei batiste, și în felul acesta aveam și Sfântul Antimis, socotind că acea fărâmă de cuminecătură înlocuiește Sfintele Moaște, care se cos în pânzătură, ca să devină antimis (…) de acum, la Sfânta Liturghie pe care ca text o săvârșeam zilnic, când era vorba de împărtășit, procuram vin, din cel tainic, de la farmacia penitenciarului, alături de bucata de pâine (rația zilnică), pe care le puneam pe antimis și slujeam în felul acesta Sfintele Taine. Dacă aveam în cameră vreun turnător, făceam sfințirea noaptea, cu antimisul și cu elementele pe pieptul meu, stând în pat pe spate și acoperit cu pătura.”[10] Apoi, „odată făcută Sfânta Împărtășanie, intrau în funcțiune parașutele ca s-o trimitem la toate etajele. Pentru fiecare, în câte o punguliță, din care cel ce o primea, la fiecare etaj, o împărțea pe orizontală. Se făceau zilnic pilule de pâine frământată, în care se punea o fărâmă de Sfântă Cuminecătură, ajungând în felul acesta la mai mulți. Cuminecarea urma același ritual cu bătăile în țeavă. La primele bătăi se făcea rugăciunea; la următoarele bătăi fiecare înghițea pilula; iar la bătăile de la urmă știau toți că, în calitate de preot, rostesc rugăciunile de după Sfânta Împărtășanie.”[11]


[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Euharistiei, în „ Ortodoxia”, Nr. 3, Bucureşti, 1969, p. 343.

[2] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Taina Euharistiei, izvor de viaţă spirituală în ortodoxie, în Ortodoxia, Nr. 3-4, Bucureşti, 1979, p. 503.

[3] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 29.

[4] Ibidem., p. 67.

[5] Adrian Alui GHEORGHE, Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2006, p. 29.

[6] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 359.

[7] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 183.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem., p. 82.

[10] Ibidem., pp.183-184.

[11] Ibidem., p. 184.

 

Foto copertă – www.crestinortodox.ro

 

Construită cu mult timp înainte de amenajarea Parcului Carol, o clădire superbă și cu o istorie foarte bogată iese în evidență, păstrându-și frumusețea în ciuda trecerii timpului. Este vorba de Casa Bosianu, locul ce l-a adăpostit pe Alexandru Ioan Cuza chiar în vremurile în care se pregătea Unirea Pricipatelor Române de la 1859. Vila a aparținut lui Constantin Bosianu (1815-1882), jurist de seamă, a cărui contribuție a schimbat cursul istoriei.

 

Constantin Bosianu, jurist de prestigiu

Născut la 10 februarie 1815 în București, Constantin Bosianu provenea dintr-o familie boierească, fiind fiul paharnicului Andrei Bosianu. A studiat Dreptul, la Paris, unde și-a obținut doctoratul, urmând ca în 1851 să revină în țară. De-a lungul vieții sale s-a remarcat drept un profesor apreciat, jurist de prestigiu și om politic stimat.

Constantin Bosianu a ocupat numeroase funcții cheie pe tot parcursul vieții. Barbu Știrbei, principele domnitor, domn al Țării Românești între 1849 și 1856, l-a desemnat director al Eforiei Școlarelor, arătându-și astfel aprecierea față de rezultatele obținute de acesta. Drept răsplată pentru susținerea afișată pentru domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Bosianu a ocupat numeroase funcții în conducerea noului stat român – a fost premier al României, director al Ministerului Justiției, Președinte al Senatului, conducând, mai târziu, Controlul Obștesc din Departamentul Finanțelor. A fost prim decan al Facultății de Drept din București, iar în 1879 a devenit membru al Academiei Române.

 

Casa Bosianu, clădire cu detalii arhitecturale aparte

Plin de livezi și vii la jumătatea secolului XIX, sudul Capitalei l-a atras pe Constantin Bosianu, Dealul Filaret fiind locul unde acesta a decis să-și construiască conacul mult visat. Un detaliu interesant despre viile din zona Dealul Filaret este că acestea au dat numele actualei străzi Șoseaua Viilor.

Bosianu a apelat la un remarcabil arhitect, Luigi-Ludovic Lipizer (1824-1864), originar din Triest, Italia, pentru a-i proiecta casa. Lipizer a proiectat, de-a lungul timpului, numeroase case și biserici în București și Târgoviște, una dintre cele mai cunoscute fiind Casa Librecht-Filipescu, actuala Casă a Universitarilor din București.

Construită în stilul neogotic între anii 1853 și 1859, Casa Bosianu se remarca prin detaliile ferestrelor, camere octogonale, turnul de observație sau scara de piatră de la intrare cu o porțiune mai înaltă pe treapta de jos, pentru a ajuta doamnele să urce cu ușurință în trăsuri sau domnii să încalece caii, detaliu ce se regăsește și la alte clădiri din București, precum Palatul Suțu.

În prezent, Casa Bosianu găzduiește Biblioteca Institutului Astronomic al Academiei Române, începând cu data de 1 octombrie 2010 imobilul fiind clasat drept monument istoric.

 

Casa Bosianu și Unirea Principatelor Române

Constantin Bosianu a pus la dispoziție casa sa, devenind locul unde se țineau întâlnirile secrete în cadrul cărora se pregătea Unirea Principatelor. Mai mult decât atât, Casa Bosianu a jucat rol de adăpost pentru Cuza chiar înainte de a fi ales domn și în Țara Românească.

Susținător dedicat al lui Cuza și consilier personal al acestuia, Bosianu a votat în 24 ianuarie 1859 pentru alegerea lui Cuza drept domnitor al Țării Românești din postura sa de membru al Adunării Elective a Munteniei. În semn de apreciere pentru intensa determinare de care a dat dovadă, după înscăunare, domnitorul Cuza l-a răsplătit pe Bosianu, numindu-l judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, în 1862, și vicepreședinte al Consiliului de Stat, în 1864. Un an mai târziu, Bosianu a fost numit ministru la Departamentul de Interne, Agricultură și Lucrări Publice și președinte al Consiliului de Miniștri, funcții pe care le va ocupa pentru o perioadă de timp mai scurtă de 6 luni, prezentându-și demisia din cauza atacurilor politice ce îl aveau în prim plan și nu dădeau semne de încetare.

Cu toate că Bosianu a ocupat aceste funcții pentru o scurtă perioadă, inițiativele legislative ale acestuia se remarcă în istorie. Legea organizării judecătorești, legea pensiilor pentru funcționarii civili și pentru gradele militare inferioare, legea lucrărilor publice, legea privind regularizarea și canalizarea Dâmboviței pentru prevenirea inundațiilor, legea rurală sau legea instrucțiunii publice – toate acestea au luat naștere la inițiativa lui Bosianu.

 

Sfârșitul vieții lui Bosianu

În casa sa din sudul Capitalei, Constantin Bosianu a început să editeze, în 1871, revista “Dreptul”, cea mai veche publicație juridică românească ce se mai publică chiar și în prezent. Academia Română l-a desemnat membru în 1879 pentru activitatea sa științifică, instituția fiind cea care a anunțat și decesul marelui jurist la data de 22 martie 1882.

Perioada comunistă și cutremurele, printre care și cel din `77, și-au pus puternic amprenta asupra imobilului, deteriorându-l treptat. În 1992, sub îndrumarea arhitectului Octavian Dimitriu, clădirea a fost restaurată, însă nu în totalitate. În prezent, Casa Bosianu necesită o nouă restaurare, fiind necesară, de asemenea, și reconsolidarea,  trecerea timpului punându-și ușor, ușor amprenta asupra imobilul cu rol-cheie în istoria României de astăzi.

 

Sursă foto:

Foto copertă –  www.digibuc.ro

Foto Constantin Bosianu – www.galeriaportetelor.ro, deținător MNIR

 

Bibliografie:

www.descopera.ro, www.aiciastat.ro

 

 

Atunci când Sfânta Scriptură a fost interzisă în  închisoare, a fost ascunsă de către cei întemnițați în podeaua celulei. Despre aceasta mărturisește părintele Zosima care își amintește : „în podeaua de lemn peste care dormeau deținuții era încastrată ca într-un petic ascunzătoarea săpată în piatră. Aici am descoperit- în pătratul din lemn- Sfânta Scriptură (un obiect interzis)” [1], care va încălzi viața spirituală a celor închiși.  Și părintele Bejan spunea : ,,în pușcării, problemele religioase erau aceleași, dar Cartea ne lipsea. Tânjeam după ea. Și când puteam găsi câteva pagini din Sfânta Scriptură, acestea erau „sorbite” și treceau, cu mii de precauțiuni, din celulă în celulă. Când, la o minuțioasă percheziție – la Aiud în 1955 – a fost găsită o astfel de comoară – nu ne-a îndurerat atât pedepsirea lui Leonid, cât faptul pierderii iremediabile a sfintelor pagini.”[2]

Predicarea învățăturii Evangheliei îi ajută pe deținuți să-și îndrepte lupta pentru o izbândă a dreptății, nu în războiul cu regimul care încerca o nivelare a societății impunând o formă de pseudoegalitate, ci în războiul cu propriul „eu”. Înfrângerea păcatelor și a ispitei, dar și biruința sufletului deținutului închis în fața jugului încarcerării erau subiecte de predică; iar importanța acelora care își asumau responsabilitatea cuvântului era ridicată până la nivelul actului martiric. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, stareț al Mănăstirii Tismana, propovăduia pe Hristos în temnița Aiudului unde îmbărbăta și insufla nădejde fraților de suferință. Părintele Constantin Hodoroagă  spunea cu referire la acesta : „pentru mine și cei ce l-au cunoscut, părintele Gherasim a fost un martir. Prin celule prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat și convingerea de depășire, vorbind foarte frumos despre jertfă.”[3]

Un alt caz este cel al părintelui Dumitru Iliescu-Palanca care era anchetat pentru activismul în mișcarea legionară (deși el nu făcuse parte din aceasta) suferind un tratament specific aplicat acelora care erau marcați cu asemenea „etichetă”. El a trecut prin mai multe lagăre comuniste: Văcărești (august 1948), Jilava (1948), colonia de muncă de la Baia Sprie (1951), colonia de muncă de la Nistru (1954), Penitenciarul de la Aiud (1954), penitenciarul Lugoj și apoi iarăși Aiud (1956), Gherla și colonia de muncă de la Salcia (1962-1963). În aceste închisori a suferit umilințe, multe dintre acestea cauzate de modul său activ de predicare a lui Hristos printre colegii de celulă. Întărim aceasta prin referirea la „un raport de pedeapsă de la Gherla din mai 1956, în care se spune că preotul Palanca, după închidere, a fost găsit făcând predică religioasă cu toată camera. Menționez că nu este prima dată când deținutul face acest lucru, ci a mai fost găsit. Față de aceasta, gardianul propunea suspendarea primirii pachetului pentru șase luni, pentru ca ofițerul superior să ordone: șapte zile izolare.”[4]

Influența mesajului predicii nu se risipește în atmosfera temniței, ci marchează pe cel ce l-a primit pe tot parcursul vieții sale, aducându-l aproape de Dumnezeu prin cuvintele ce îi rămân întipărite în suflet, ca un vector al experienței duhovnicești din celule. Evocăm pe Valeriu Gafencu care slujea predicarea măreției lui Hristos printre deținuți, cu o putere puțin întâlnită în epoca noastră. Ioan Ianolide, prietenul lui de o îndelungată suferință, mărturisea că și după 31 de ani el îl simțea pe Valeriu aproape și împreună se aflau lângă Domnul Iisus.”[5]

Părintele Drăgulin pomenește că „cei care l-au cunoscut și l-au văzut în timpul reeducării propovăduind, încurajând, înălțând sufletește pe cei din jur l-au asemănat cu Apostolul Pavel al zilelor noastre. De aceea bolnavii din alte camere ale sanatoriului se adunau în jurul patului lui și-l ascultau, întărindu-se astfel în încercările pe care le trăiau. Puterea iubirii lui strălucea , nu numai în ceasurile exterminării programate, ci și în întreaga atmosferă pestilențială a bolii și suferinței, când se simțeau aproape aripile morții.”[6]

Predica și convorbirile duhovnicești îi unesc pe deținuți și îi ajută să transforme timpul „mort” petrecut în celulă, dintr-un dușman al sănătății trupului și a sufletului, într-unul al cunoașterii de sine, de ceilalți și de Dumnezeu. Amenințările inactivității și a lipsei comunicării sunt evidențiate de părintele Zosima care amintea un dialog cu unul dintre cei închiși în camere apropiate. Acesta scria: „la o plimbare împreună cu mai multe celule, mi-a șoptit L.M. , din lotul Arad, că vecinul său de celulă, celebrul avocat de pe vremuri Istrate Micescu, n-are nici un alt suport decât aceste știri, pe care le cere avid de la cei cu care se întâlnește: spune-mi dragă, și o minciună, numai spune-mi ceva”[7]

Părintele Mitropolit Antonie Plămădeală mărturisea despre experiența din temnița comunistă, făcând referire și la modul de împărtășire a Ortodoxiei folosind tehnica „conferințelor”, atât cu tematică religioasă cât și laică- „acolo am avut o șansă: într-una din celule, lângă cea în care stăteam eu, era prințul Nicolae Mavrocordat, care își făcuse ingineria în Anglia, și cu care am început să învăț limba engleză și ne trecea ziua, fiindcă altfel era o plictiseală enormă. Nu trăiam decât din ce ne povesteam unii altora. Seara, după stingere, nu mai avea voie să intre nimeni în celulă decât noi, arestații, și atunci organizam prelegeri. Eu, de exemplu, am ținut cel puțin 20 de prelegeri despre spiritualitatea românească, despre mănăstirile din România, despre teologia dogmatică, despre toate subiectele pe care puteam să le sintetizez.”[8]

Privitor la ,,cultura” căpătată de către deținuți în celule vorbește și Demostene Andronescu care considera că ,,s-a învățat mult, și s-a învățat temeinic atunci la Aiud. S-au învățat limbi străine , s-a învățat matematică, s-au învățat poezii, mai ales poezii (Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotruș, etc, nemaivorbind că Gyr și Crainic circulau în opere aproape complete), s-a învățat agricultură, stupărit , avicultură, fizică, chimie, etc., iar cei ce au avut șansa să stea în aceeași celulă sau în celule alăturate cu profesorul George Manu au audiat chiar și cursuri de fizică nucleară. Nevoia de comunicare, de transmitere a informațiilor de la o celulă la alta a făcut ca, în această perioadă, comunicarea prin alfabetul Morse să atingă apogeul. Acum a fost născocită „scrierea” cu acest alfabet, pe un fir de ață, printr-un sistem de noduri. Născocirea aceasta aparține aceluiași profesor George Manu și ea a constituit o adevărată revoluție în sistemul de comunicare din închisori.”[9]

Modalitățile amintite de propovăduire readuc în gulagul românesc starea creștinismului primar, ca o formă autentică de împărțire a bunurilor după nevoia de folosință. Instrumentele de misiune uzitate de teologi, clerici sau doar creștini practicanți creează în temniță o formă asemănătoare celei de monahism, cu o practică constantă a rugăciunii și meditației. Se dezvoltă atât în penitenciare, cât și în lagăre de muncă, unde munca era împletită cu rânduiala monastică. Ca exemplu, aducem cazul coloniei de muncă de la Galda de Jos, despre care  Virgil Maxim scria: „Am constituit de la început o comunitate de viață ca în timpurile primare creștine. Toate le aveam de obște. Nu comunism, ci comunitarism creștin. Colonia activa ca o tabără de muncă legionară. Fiecare a fost încadrat într-o echipă, după pricepere și aptitudini (…) când vremea nu ne permitea să lucrăm, viața coloniei se transforma în viață de mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditații, convorbiri duhovnicești. Părintele Arsenie Boca de la mănăstirea Sâmbăta- Făgăraș ne-a trimis în dar primele trei volume din Filocalie, hrană sufletească.”[10]

Improprierea formei primare cunoaște autenticitate și prin adăugarea practicii spovedaniei comune, care evidenția puternica legătură în Hristos a grupului, dar și disponibilitatea unei dăruiri totale, până la identificare totală cu nevoile celuilalt. Totuși, așa cum evoca și Ioan Ianolide (despre experiența sa „  această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite și frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greșelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele (…) mica noastră comunitate era o școală a desăvârșirii. Am învățat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute, prin care Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învățat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alții, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înțelegere umană și, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ținta finală a slavei lui Dumnezeu.”[11]


[1] Pr. Zosima OANCEA, Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p. 67?

[2] Pr. Dimitrie BEJAN, Oranki- Amintiri din captivitate, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 35.

[3] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p.  389.

[4] Ibidem., p. 346.

[5] Pr.Prof.Dr. Gheorghe I. DRĂGULIN, Valeriu Gafencu: Prin mari încercări, cu statornicie şi iubire creştină, la suprema cinstire aghiografică, în Mitropolia Olteniei, An LIV, Nr. 9-12, Craiova, 2002, p. 25.

[6] Ibidem.

[7] Pr. Zosima OANCEA, op.cit., p. 87.

[8] Amintirile mitropolitului Antonie Plămădeală. Convorbiri cu Carmen Dumitru și Dragoș Șeuleanu, București, Editura Cum, 1999, pp. 156-157 apud. Adrian Nicolae PETCU, Monahul Antonie Plămădeală în anii  ̀50, în Studii Teologice, An I, Seria a III-a, Nr. 4, Bucureşti, 2005, p. 212.

[9] Demostene ANDRONESCU, Reeducarea de la Aiud, în Revista „Puncte Cardinale” Nr. 8/1993 şi 2/1996 (publicate în serial), Sibiu, p. 13.

[10] Virgil MAXIM, Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, Bucureşti, 2002, p.185 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.85-86.

[11] Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp.58-60 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.81-82.

Poezia constituia o parte din creația intelectuală a celor din închisoare, completată de predici, prelegeri și conferințe pe diferite teme, care antrenau un aflux de informații, dar și relatări din aspectele empirice trăite de protagoniști. Diversitatea pregătirii profesionale a celor din celulă a putut crea o atmosferă asemănătoare întâlnirilor desfășurate la mănăstirea Antim, sub denumirea de Rugul Aprins, unde, cunoașterea domeniilor profane, se împletea cu forme de asceză și mistică ortodoxă.

Î.P.S. Antonie Plămădeală rememorează această perioadă în lucrarea dedicată mișcării de la Antim, menționând și cadrul prin care aceasta a fost desființată, iar membrii ei acuzați de legionarism și trimiși în închisori- ,,în momentul când Rugul Aprins a fost socotit ca periculos pentru ideologia și societatea noastră. Toți am ajuns în închisori și Pr. Benedict Ghiuș, pr. Sofian, pr. Felix, pr. Stăniloae și prof. Savin care a stat multă vreme la Sighet. Scrima nu a apucat, pentru că a reușit să plece din țară la vreme, dar toți am dus cu noi ceea ce primisem la Antim, acesta este lucrul cel mai important și de aceea, așa cum spuneam la început, Rugul Aprins părea a fi o pregătire pentru intrarea în catacombe, pentru intrarea în marele întuneric. Ca să pregătească oameni care să treacă prin acest întuneric având Rugul Aprins în inima lor, ceea ce s-a și întâmplat pentru că toți aceștia în închisorile prin care au trecut, toți au fost acolo Ruguri Aprinse, au păstrat învățătura, taina sufletească cu care au intrat, anume aceea a rugăciunii inimii care pe mulți i-a ajutat să treacă prin calvarul care a existat în închisorile comuniste.”[1]

Experiența Rugului Aprins a fost reiterată în celule ca un mod de a mărturisi pe Hristos în arest, de a izvorî comuniune de credință între cei prezenți, de a conferi unitate și ecumenicitate (prin afirmarea la aceste acțiuni și a celor de alte confesiuni), de a adânci ortodoxia și învățătura ei.  Demnitatea „cunoașterii” era înălțată din spectrul abstract până la nivelul trăirii Cuvântului, improprierea unei învățături până la cunoașterea prin iubire. Iar cunoașterea lui Hristos se lucrează printr-un nou curent de trăire, căci  „un grup de deținuți  își asumă cu mare seriozitate viața duhovnicească (…) ce cauzează închegarea unui curent de trăire filocalică în lumea temnițelor comuniste.”[2] Aceștia citeau și învățau pasaje din Sfânta Scriptură, comentau diferite texte; „ în afara Sfintei Scripturi, în temniță pătrunseseră scrieri teologice, ce erau o adevărată hrană spirituală pentru cei închiși (…) Virgil Maxim afirma ,,pentru a realiza un program de studiu, meditație și rugăciune ne-am făcut noi înșine ore și zile de întâlnire.; în loc să ne închidă gardienii, ne-am confecționat zăvoare interioare. Când găseai ușa încuiată știai că acolo e aprinsă candela inimii și arde pentru Hristos. Reveneai în ziua și la ora indicată pe ușă (…) Anghel Papacioc îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, meditații și discuții exegetice”.[3]

Această experiență a cuvântului devine armă de apărare împotriva sistemului și a practicilor lui, o ușă de evadare din celulă, un mod de comuniune și de unire, dar mai ales de păstrare a sufletului uman într-o stare verticală, de înfrângere a îngenuncherii și a umilirii fizice. S-a dezvoltat în toate temnițele gulagului comunist românesc, dar a cunoscut o puternică intensitate la Aiud, unde au fost închiși împreună importanți teologi, duhovnici și intelectuali.  Ca „ lucrători ai rugăciunii lui Iisus, studiind și învățând textele din Sfânta Scriptură, Filocalie și alte scrieri patristice, acești deținuți vor forma în temnița Aiudului un curent de trăire în duh filocalic. Uniți prin dorul lor de a se jertfi pentru Hristos, acești monahi în duh (…) s-au sprijinit unii pe alții, pregătindu-se pentru grelele încercări ce le vor sta în față. Pe deplin formați în vatra Aiudului, tinerii aceștia vor fi, după risipirea grupului în diverse locuri, adevărate făclii duhovnicești în bezna temnițelor comuniste. Despre acestea dă mărturie părintele Iustin Pârvu: ,,din punct de vedere spiritual, închisoarea a fost un noroc pentru noi. Am găsiți adunați la un loc atâția oameni duhovnicești cum nu puteam întâlni în libertate”[4]


[1] I.P.S. Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, Editată de Arhiepiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p. 29. (s-a consultat ediţia electronică „Apologeticum”, 2006)

[2] Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.39.

[3] Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.77-78

[4] Ibidem., p.52.

 

 

Clubul de Istorie „Alecu Aslan”

15 decembrie 2023 |
Realizat de membrii Victor Ovidiu Plutașu și Natalia Ilie Coordonat de către prof. dr. Bogdan-Florin Romandaș   Dincolo de ușile bibliotecii… În fiecare zi de școală, diverși tineri, cu propriile pasiuni, trec pragul sălii de lectură a colegiului,...


Sergiu Celibidache – dirijorul-geniu care a uimit lumea întreagă

17 octombrie 2023 |
Unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX, Sergiu Celibidache s-a remarcat prin inteligența ieșită din comun, interpretările sale pline de intensitate și trăirea interioară puternică exprimată prin acte artistice. Refuzând înregistrările pe discuri,...

Palatul Universității din București

10 octombrie 2023 |
Aflată în centrul capitalei, în perimetrul delimitat de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, clădirea Universității din București este înaltă de 6 etaje și este construită în stil neoclasic, pe fostul amplasament al...



Românce care au scris istorie

8 martie 2023 |
Astăzi, de Ziua Internațională a Femeii, aducem un omagiu câtorva dintre femeile românce care s-au remarcat la nivel internațional, au influențat generații întregi prin performanțele lor, au scris istorie, au schimbat lumea. Lista este mult mai lungă,...

46 de ani de când Nadia Comăneci a scris istorie

18 iulie 2022 |
În urmă cu 46 de ani, în vârstă de doar 14 ani, Nadia Comăneci scria istorie la Jocurile Olimpice de la Montreal, devenind prima gimnastă din lume care a primit nota zece pentru exercițiul executat perfect la paralele. Nota obținută de aceasta nici nu exista...

Avocatul Traian Vuia, pionier al aviației românești și mondiale

18 martie 2022 |
În urmă cu 116 de ani, la 18 martie 1906, lângă Paris, la Montesson, se ridica de la sol, în premieră, primul aparat de zbor autopropulsat din lume. Aeroplanul automobil „Vuia I” a accelerat pe o distanță de 50 de metri, s-a ridicat la o înălțime de...

Richard Wurmbrand

15 martie 2022 |
Pastorul Richard Wurmbrand este unul dintre cei mai cunoscuți supraviețuitori ai gulagului românesc, fiind o voce auzită în presa americană, dar și în mediile oficiale internaționale (mai ales prin audierea în Senatul American din 6 mai 1966) care condamna...

Relația cu creștinii de alte denominațiuni

3 martie 2022 |
Părintele Steinhardt amintește de experiența sa cu un grup de adventiști în închisoarea de la Jilava. Observă o atitudine disprețuitoare pe care o manifestau aceștia față de un preot de țară, fără superioare cunoștințe teologice, care se vedea amplasat...


Sfânta Liturghie în celulă

4 februarie 2022 |
Viața Bisericii are în centru Sfânta Liturghie, unde Mântuitorul reactualizează jertfa Sa de pe cruce, astfel încât cei ce doresc moștenirea Împărăției veșnice și s-au pregătit pentru dânsa, să poată gusta din Trupul și Sângele Său. „ Euharistia...


Mărturii din temnițele comuniste

18 ianuarie 2022 |
Atunci când Sfânta Scriptură a fost interzisă în  închisoare, a fost ascunsă de către cei întemnițați în podeaua celulei. Despre aceasta mărturisește părintele Zosima care își amintește : „în podeaua de lemn peste care dormeau deținuții era...

Predica și conferințele în închisoare

11 ianuarie 2022 |
Poezia constituia o parte din creația intelectuală a celor din închisoare, completată de predici, prelegeri și conferințe pe diferite teme, care antrenau un aflux de informații, dar și relatări din aspectele empirice trăite de protagoniști. Diversitatea...