de Arhim. Meletios Stathis
Și numai numele Constantin să fie auzit, mișcă fiecare inimă creștină, nu doar astăzi, ci și de mulți ani în urmă, pentru că este legat de legendele cântecului, că “încă o dată, cu trecerea anilor și a vremilor, al nostru va fi iarăși”. Emoționează, pentru că primul care a purtat numele, Constantin cel Mare, nu a fost doar unul dintre cei mai mari oameni din istoria mondială, ci ceva mai mult. A fost Sfânt.
Iar atunci când aud cuvântul Sfânt, încep a protesta cei ce sunt strigătul ateismului și necredinței. Este Sfânt? General, da este. Rege și Împărat, da. Mare, da este, dar Sfânt? Nu, nu este Sfânt, spuneau. De ce nu este Sfânt? Pentru că, spun ei, că Marele Constantin a săvârșit crime, că și-a omorât fiul, Crispus, că și-a ucis a doua soție, Fausta, și prin urmare nu ar trebui numit Sfânt ***.
Ce să le răspundem celor care luptă împotriva lui numai și numai pentru faptul că a fost creștin? Dacă nu ar fi fost creștin, ci păgân, așa cum a fost împăratul Iulian Apostatul, care a trădat Biserica, atunci ar fi fost lăudat. În timp ce Constantin, care a susținut credința ortodoxă și a pus temeliile solide, este urât și defăimat de dușmanii lui Hristos.
Răspundem: Oare uită sau ignoră ei, că în credința noastră există un lucru mare, numit Pocăința. O lacrimă a păcătosului, pentru orice păcat ar fi săvârșit, o lacrimă adusă la Taina Mărturisirii iartă toate greșelile. Dacă nu ar exista pocăința, Raiul ar fi gol, nu am avea calendar liturgic, nu am avea Sfinți, pentru că nu există sfânt care să nu fi plâns și să nu se fi pocăit pentru păcatele sale. Nu există alt drum către Rai, iubiții mei, decât ușa pocăinței. Și Sfântul Constantin nu s-a născut Sfânt, a devenit Sfânt. A săvârșit greșeli, da, dar s-a pocăit. Nu uitați, că a crescut în mediul cruzimii împăratului Dioclețian și Galerius, și, totuși, a fost în dezacord cu toți aceștia.
Este Sfânt, pentru că prezența sa în lume este lumină a lui Hristos. Lumină este chemarea sa, care seamănă uimitor de mult cu chemarea apostolului Pavel, motiv pentru care este menționat în Imnul de Laudă. Așa cum apostolul Pavel a fost chemat de Hristos printr-o vedenie când mergea pe drumul Damascului și a văzut o lumină orbitoare și a auzit o voce zicându-i: “Saule, Saule, de ce mă prigonești?” La fel, Sfântul Constantin a fost chemat printr-o vedenie. O vedenie istoric menționată de contemporanii săi. Care este vedenia? Când a ajuns în apropierea Romei la 28 octombrie 312 și armata inamicului său era de trei ori mai mare și înfrângerea Marelui Constantin era sigură, acolo, așa cum stătea îngrijorat, a văzut în plină zi un semn mare: a văzut stelele cerului formând o Cruce, iar sub Cruce a văzut un semn: “În acest semn vei birui” (In hoc vinca). Și din acea oră a fost convins că viitorul omenirii aparține lui Hristos. Atunci a introdus însemnul care preceda armata sa și cu acest simbol, “În acest semn vei învinge”, l-a învins pe Maxentius și a intrat în Roma și a propovăduit în întregul oraș faptul că această victorie nu aparține legiunilor sale, ci aparține Cinstitei Cruci.
Lumină sunt și edictele sale. Primul său edict din februarie 313 a fost să oprească persecuțiile. Imaginați-vă, persecuția împotriva creștinilor a durat 300 de ani. Era interzis să fii creștin. Și doar cuvântul creștin era motiv de condamnare, fără a exista alt cap de acuzare. Ești creștin? Atunci, îți aflai sfârșitul: averile erau confiscate, urmau martirii de neînchipuit, torturi cumplite. Câți martiri au fost? 12 milioane de martiri. Timp de 300 de ani creștinii se rugau: Doamne, dă-ne pace, iar El a dat, și pacea a venit în lume prin intermediul instrumentului ales al Providenței divine, care a fost Marele Constantin.
Cum nu ar trebui să-l cinstim? Și numai pentru această decizie pe care a semnat-o cu mâinile sale sfințite, ar fi trebuit să-l cinstim. Lumină mai este noblețea sufletului său și iertarea sa. Spun că odată dușmanii săi păgâni au tăiat capul unei statui care îl reprezenta chiar pe el. Când i s-a adus la cunoștință, a ridicat brațele sale, și-a atins creștetul și a spus: „iată aici este capul meu, nu-mi lipsește nimic, să nu-i pedepsiți”. Altădată spunea: „Dacă văd un cleric că păcătuiește, eu îl voi acoperi cu manta mea, astfel încât oamenii să nu-i vadă păcatele” și acest lucru arată dorința sa pentru pace în Biserică, astfel încât să nu existe scandaluri.
A abrogat închinarea la idoli pe care au susținut-o toți înaintașii săi, împărați romani ai vremurilor acelora, prin care el însuși era considerat și venerat drept Dumnezeu pe pământ.
Lumină este și Legislația sa. Pentru prima dată a fost prezentată o legislație creștină. Viziunea lui era rară, care viziune? Să construiască un stat creștin, universal și să-l aducă ca jertfă de mulțumire lui Hristos pentru a-l sfinți și a-l îndumnezei, și de aceea [în aghiografia creștină – n. trad.] se prezintă purtând în mâna sa o sferă, adică lumea. Și așa cum patriarhul Avraam a auzit glasul lui Dumnezeu care i-a spus „Pleacă din pământul și du-te în pământul pe care ți-l voi arăta eu” (Geneza 12, 1), la fel și Sfântul Constantin a părăsit Roma antică, orașul crimei, a vărsărilor de sânge a creștinilor nevinovați, și a construit o nouă Romă pe Bosfor, care mai târziu, după adormirea sa întru sfințenie, a fost numită cu demnitate și dreptate Constantinopol. Și de acolo a luat măsuri care vizau creșterea duhovnicească și sfințirea poporului.
Ce măsuri? A închis toate centrele ale nelegiurilor nopții. Existau centre unde femei se adunau sub protecția zeilor rușinoși, centre ale Afroditei, centre ale lui Bacchus – le-a închis pe toate. A închis templele oracolelor, a scos în afara legii pe magii care exploatau poporul și îl păcăleau. A interzis blasfemia. „Toate le iert”, a spus, „dar ceva nu iert, blasfemia. Cine blasfemiaza numele lui Hristos, acela imediat va fi arestat și exilat”.
A cinstit ziua Domnului prin decret. A declarat-o o zi luminoasă și mare, a interzis magazinele a fi deschise. Hipodromuri, centre de distracție, închise, totul era în repaus.
A susținut micii proprietari de pământ, muncitorii, a luat măsuri împotriva cămătăriei și a oricărei nedreptăți, a fost primul care a susținut drepturile omului, a protejat văduvele și orfanii, a manifestat un interes special pentru asistența socială.
A protejat Credința Drept-Măritoare. Și atunci când a înainta sa s-a înfățișat întâiul între eretici, Arie, și și-a deschis gura lui spurcată împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, spunând că Hristos nu este cu adevărat Dumnezeu, de o ființă cu Tatăl, atunci Sfântul Constantin a dat ordin ca Primul Sinod Ecumenic să fie convocat la Niceea din Bitinia pentru a formula Credința, și el însuși s-a prezentat acolo la adunarea ierarhilor, nu ca Împărat – Împărat al Lumii Orientului și Apusului – cu egoism, ci, cu smerenie, și a strâns mâinile Sfinților Arhierei, mulți dintre care aveau încă pe trupurile lor proaspete urme ale martiriilor de curând încetate. Întrebat asupra subiectului, dar neștiind teologia, a spus următorul lucru frumos: „Respect ceea ce nu cunosc.”
A întărit misiunile apostolice, în timpul domniei sale armenii s-au convertit, de asemenea, iberezii, lumina lui Hristos a ajuns până în India.
La a sa poruncă, a fost găsită Sfânta Cruce și au fost construite primele Temple în Ierusalim. El a fost întemeietorul și cel ce a pus bazele unui Imperiu creștin care a durat o mie și o sută de ani.
Prin a sa poruncă a fost descoperită Sfânta Cruce și s-au construit primele Biserici în Ierusalim. A fost fondator și întemeietor al unui Imperiu Creștin care a durat o mie de ani.
În cele din urmă, dragii mei, când și-a dat seama că se apropie sfârșitul pământesc, în fața unei adunări de episcopi, și-a mărturisit păcatele și a plâns, apoi s-a botezat la vârsta de aproximativ 63 de ani și nu a mai purtat mantia împărătească, hainele regale și strălucitoare, ci doar haina albă a botezului său și a mărturisit că atunci s-a simțit cu adevărat împărat. S-a împărtășit de preacuratele Taine, de Trupul și Sângele lui Hristos, și curat și pur, bucurându-se și rugându-se, s-a îndreptat spre Împărăția Cerurilor.
Iubiții mei, chiar dacă unii ignoră toate cele de mai sus, criteriile sfințeniei sale pentru Biserica noastră sunt aceste două: a) viziunea și harul pe care Sfântul le-a avut, așa cum am menționat mai sus și b) lucrările sale minunate de după moartea sa.
Este adevărat că după adormirea sa sfântă, moaștele sale au fost înmormântate cu onoruri regale în pronaosul Bisericii Sfinților Apostoli, unde a izvorât mireasmă frumos-mirositoare și mir de mare preț, săvârșind multe minuni. Poate că unii vor spune, acestea sunt spuse de creștini, nu știm dacă sunt adevărate. Iubiții mei, chiar dacă unii nu cred, criteriile sfințeniei sale sunt aceste două și doar acestea. Astfel, cu pecetea lui Dumnezeu, Sfântul Constantin este Sfânt și egal cu Apostolii. Istoria l-a încununat cu supranumele de Mare, și Biserica l-a declarat Sfânt!
***Adevărul este următorul: când Constantin cel Mare era Cezar în Apus, Roma l-a ridicat împărat pe crudul și războinic împotriva creștinilor, Maxentius, care, pentru a-și acoperi sudul vestic, pentru că îi era frică de Constantin, l-a obligat să divorțeze de soția sa Minervina, si să se căsătoreasca cu Fausta, o femeie foarte ambițioasă și vicleană, care era sora lui Maxențiu, pentru a-l stăpâni. Văzând că primul fiu născut al lui Constantin, Crispus, s-a remarcat în bătălii și era sortit să fie succesorul, ea a vrut să-l distrugă prin toate mijloacele și să-și promoveze cei trei fii ai ei la putere. Așa că ea l-a calomniat pe Crispus, spunând că a încercat să o violeze și să-și ucidă tatăl pentru a prelua puterea ca un nou Avesalom. Din păcate, șiretlicul Faustei a fost atât de convingător, iar calomniile ei atât de măiestrite, încât atât generalii, cât și Constantin au căzut în capcana diabolică. Și au îngăduit, conform legilor, ca fiul său, Crispus, să fie omorât. Când regina mamă Sfânta Elena, aflată departe, a aflat de acest lucru, și-a certat aspru fiul împărat pentru această decizie. Constantin a ordonat încă de la început investigații amănunțite, din care s-a dezvăluit că a căzut victima conspirației criminale a soției Faustei și a anturajului acesteia. Apoi a ordonat imediat ca și ea să fie omorâtă. Aceste două crime a membrilor familiei sale l-au șocat pe Constantin, care până la sfârșitul vieții a oftat și a jelit din cauza aceasta și a cerut lui Dumnezeu să-l ierte. Chiar și pentru a-și arăta public pocăința, a ridicat statuia lui Crispus cu inscripția: „Fiul meu cel blestemat”.
