Tag

istorie

Călătorii care tranzitează în luna martie aerogara din Otopeni pot vedea icoane și reprezentări ale sfinților voievozi și domnitorilor din cele trei provincii românești. Lucrările au fost realizate în cadrul celei de-a VI-a ediții a Simpozionului Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”, care a avut loc în noiembrie anul trecut. Alături de piesele realizate in timpul atelierelor deschise, ce au avut loc la Centrul Cultural ”Ion Manu”, sunt expuse și modelele care au folosit drept sursă de documentare și de inspirație: tablourile votive, păstrate in biserici românești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

 

Icon_3

 

Ioan Popa, pictor, coordonatorul proiectului: ”O lecție de istorie vizuală”

Expoziția aceasta vine ca o finalitate obligatorie pentru atelierele tematice din luna noiembrie, artiștii trebuie recompensați și astfel. Spațiul de expunere a lucrărilor însă dă proiectului dimensiuni pe care cred că nu le-ați intuit atunci când ați pus ideea în practică.

Da. Este o expunere care are ca prioritate prezentarea istoriei țării noastre, a personalităților și a figurilor marcante din toate cele trei provincii românești, chipuri ce au fost iconicizate și ilustrate în cadrul Simpozionului internațional ”Iconari în Otopeni”. Lucrările sunt expuse într-un spațiu de maximă fluență, mai ales pentru călătorul străin, turistul care ne vizitează și urmează să-și fixeze niște repere, niște puncte, niște obiective speciale ale României. Le va găsi concentrate în forma acestor icoane și tablouri votive, care sunt însoțite în reprezentările lor de principalele ctitorii. Este o invitație pentru turiști să le viziteze și apoi să dea o mărturie mai departe pe unde va ajunge.

În învălmășeala aeroportului, cafenele, duty free, check in, bagaje, îmbarcare, credeți că există și răgaz pentru a arunca fie măcar și o privire în fugă peste aceste lucrări? Nu credeți că tematica ar putea intimida?

Cred că impactul va fi unul bun, spațiul de expunere este unul neobișnuit, un areal unde de obicei vezi doar publicitate sau afișaje comerciale. Tocmai de aceasta vrem ca cel care trece să plece cu un plus de informație și de cunoaștere mai specială a trecutului nostru.

Sunt expuse 14 lucrări, tempera pe lemn, frescă, sculptură, mozaic, desen pe hârtie și pergament. Alături, printuri de mari dimensiuni cu modelele de unde s-au inspirat iconarii. Am înțeles că modelele au fost extrase din biserici vechi importante din toate cele trei provincii românești. Și texte informative.

A fost o muncă serioasă și sperăm să fie cu rezultate pentru cei care vor prelua aceste imagini. S-a făcut o catalogare foarte atentă de către specialiști, de către istorici, cu datare, cu atribuire corectă a fiecărei ctitorii. Ca atare, putem spune că în acest hol al Aeroportului Internațional Otopeni avem reprezentate toate monumentele istorice și bisericile vechi importante din România. Este o informație foarte vastă, o lecție de istorie vizuală, care te atrage, te îmbie la răgaz, atât cât permite acest loc, de obicei aici ești contra-timp, însă oricând se poate reveni la informație, se poate accesa blogul acestui eveniment. În scurt timp va fi finalizat și catalogul acestei ediții în care vor fi prezentate toate imaginile și textele de specialitate.

La sfârșitul fiecărei toamne, de șase ani încoace se organizează Simpozionul Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”. O săptămână de evenimente: ateliere de pictură, discuții, conferințe.

Simpozionul este un laborator de lucru, câteva zile în care artiști și iconari cu preocupări diverse, cu orientări diverse se întâlnesc, pun împreună toate experiențele lor din ateliere sau de pe șantierele de lucru, discută și analizează. Sunt invitați și specialiști din diferite domenii, tocmai pentru a avansa și a afla mai multe detalii despre tema în cauză. Așa cum a fost și la ultima ediție, în noiembrie anul trecut, când punctul de interes a fost prezentarea domnitorilor și a sfinților voievozi, pentru ca la final să se poată găsi noi rezolvări, noi iconografii pentru aceste teme care sunt mai puțin accesate. 

Care va fi tema ediției din 2019?

Ca în fiecare an va fi o temă legată de declararea anului omagial de către Patriarhia Română. 2019 fiind anul omagial al satului românesc ne vom îndrepta spre iconografia de factură populară, de factură provincială: de exemplu, pictura din Transilvania, din micile biserici ctitorite de boieri și de țărănimea română. Ca atare, va fi o abordare de stil mai rustic, mai puțin folosit de breasla noastră. Vom investiga în această direcție. Iar ca tematică e posibil să facem o selecție cu sfinții din mediul rural, cei din Mărginimea Sibiului. Încă este în lucru tema, dar din nou este una foarte provocatoare.

 

Icon_2

 

Mădălina Mirea, curatorul general al expoziției:

Practic, alături de sfinți, care au deja o iconografie clară, au fost incluși și domnitori. Unii foarte cunoscuți, de exemplu Mihai Viteazul știm că are în conștiința publică o imagine foarte precisă, la alții însă încă se lucrează la reprezentarea iconică. A fost o ediție în care fiecare iconar a ales să înfățișeze un domnitor local, din zona din care a venit.

Atelierele din noiembrie anul trecut au fost pregătite și prin câteva excursii de documentare în toate regiunile istorice ale României de unde s-a adunat un material vizual extraordinar de dens și de consistent. Cei care tranzitează acum aeroportul pot admira lucruri ce se văd foarte rar, la care nu ai acces ca vizitator în mod normal. Este foarte bine că această expoziție are loc în aeroportul Otopeni, în primul rând pentru că organizarea ei este legată de orașul Otopeni, de Centrul Cultural ”Ion Manu”, și în al doilea rând cred că are o mai largă vizibilitate pentru publicul român dar și străin.

 

Icon_5

 

Pictorul Viorel Maxim, autorul unui portret în mozaic al regelui Ferdinand I, Întregitorul României:

Oarecum am fost luat prin surprindere, nu mă așteptam să primesc drept temă un domnitor. A trebuit să mă documentez un pic, așa că am văzut cam toate reprezentările regelui Ferdinand. Am ales, probabil, poza cea mai cunoscută, mai reprezentativă. Am găsit fotografii și din tinerețe și picturi, dar am ales o poză la maturitate. Am oscilat între a face un portret realist sau o stilizare spre pictura bizantină; am încercat un compromis, sper că am și reușit. Conceptul pentru care am optat este tip medalie, portretul și alte câteva mici detalii sunt din smalț, scrisul este din aur, însă multe detalii sunt preponderent din piatră naturală. Piatra naturală se armonizează de la sine, nuanțele sunt mai plăcute, nu sunt așa sintetice și se armonizează foarte bine. Cum coroana regilor României este realizată din oțelul tunurilor de la Plevna, pentru reprezentare am ales o nuanță de aur roșcat.

În ansamblu a fost o muncă frumoasă, dar și grea. Mozaicul este foarte frumos văzut din afară. Din interior, este desigur frumos, dar și foarte dificil. Înseamnă foarte multă tehnică, este greu și cu materialele, cu montajul pe perete. Dacă-ți place este ușor!

 

 

 

Unirea din 1859, împlinită apoi de Marea Unire, a fost urmarea faptului că Țările Române știau că sunt parte a aceleiași națiuni. Dar de unde știau asta? Cum s-a format această conștiință a apartenenței la același popor? Avem câteva indicii în cuvintele tipărite de-a lungul secolelor  de câțiva dintre oamenii fundamentali ai istoriei românilor.

 

Diaconul Coresi

În 1581, Coresi a tipărit la Brașov Evanghelia învățătoare. În prefață, el a scris că această carte este destinată ”tuturor românilor”. Cea a înțeles el prin această formulă s-a dovedit mai târziu, când cartea s-a răspândit în toate cele trei provincii românești.

 

Domnitorul Vasile Lupu

În 1643, Mitropolitul Varlaam al Moldovei a publicat binecunoscuta sa Cazanie. Vasile Lupu a scris un Cuvânt împreună, un fel de mesaj de intenție, în care se adresează către ”toată seminția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Domnitorul stăpânea doar țara Moldovei, dar avea conștiința că tot români sunt și cei din țările vecine care vorbesc aceeași limbă.

 

Domnitorul Șerban Cantacuzino

În 1688, Șerban publică Biblia de la București, prima Biblie integrală în limba română. Predoslovia lui Șerban spune că ea nu se adresează doar celor de la sud de Carpați, ci ”ca la un norod întreg tuturor românilor, moldovenilor și ungrovlahilor”.

 

Mitropolitul Veniamin Costache

A fost mitropolit al Moldovei în prima jumătate a secolului 19, timp în care a tipărit peste 100 de cărți. În prefața la Dumnezeieștile Liturghii spune că ”ne numim români pentru că ne tragim din romanii aciia”. Iar într-o altă prefață spune despre limba română că este ”fiica limbii latinești, care a fost limba romanilor, strămoșii noștri, cei ce (…) ne-au locuit aice în Moldova, Țara Românească, Ardealul și Banatul, care țări se numeau atunci Dachia”.

 

Regulamentele Organice

În 1831-1832, în Țara Românească și în Moldova au fost proclamate Regulamentele Organice, care erau practic Constituțiile celor două țări aflate amândouă sub ocupație țaristă. În Regulamentul Țării Românești se vorbește despre identitatea comună a Țărilor Române, în acești termeni: ”începuturile, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor din aceste două principaturi sunt îndestule elementuri pentru o mai deaproape a lor unire”.

Mona Șerbănescu este directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” și președintele Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”. Este educator de vocație și este foarte preocupată de întrebarea cum trebuie să arate educația copiilor pentru a-i pregăti cu adevărat pentru viață. Mona Șerbănescu a oferit Matricei Românești un interviu din care extragem câteva idei puternice.

  • Trecutul este singura garanție a viitorului. Dacă nu ne cunoaștem trecutul, avem senzația că noi suntem nimeni. Într-o Europă care trece prin disensiunile pe care le știm, noi am putea să ne autodistrugem, gândindu-ne că nu mai avem nicio valoare.
  • Fără trecut, noi suntem o frunză-n vânt. Copilului trebuie să-i dai sentimentul apartenenței, pentru că dacă nu-l are, atunci va putea oricine să vină să-i spună cine este și pe unde să o apuce.
  • Esențial este ce simți că ești, nu ce ți se spune că ești. Iar dacă simți legătura aceasta de familie, de neam, cu siguranță nu vei putea să te rătăcești irecuperabil în viață.

  • Viitorul este clădit pe cunoașterea trecutului și pe valorizarea a ceea ce trecutul ne-a oferit ca lecție.
  • Este esențial să înțeleg ce urmează să fac. Și să nu fac un pas fără să am în spate o reflecție.
  • Valorizând lecția trecutului, pot să pășesc în viitor. Nu e vorba nicidecum să mă întorc cu spatele la viitor. Din contră, în felul acesta aș putea să spun că am patru ochi: cu doi ochi privesc trecutul pe care îl înțeleg pentru că îl privesc și cu ochiul minții și cu al sufletului, iar cu alți doi ochi limpezi privesc viitorul.

Ce este Matricea? Este formă originară, este locul rădăcinilor, este simbol, este sufletul neamului. Așa au răspuns elevii Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” în ziua de 29 noiembrie 2018, când această întrebare le-a fost adresată cu prilejul lansării numărului 2 al revistei „Matricea Românească”. Prin cuvintele rostite apoi, reprezentanții Asociației Culturale Matricea Românească le-au oferit elevilor un fin ghidaj către reperele esențiale ale formării lor.

Povestea dramatică a ilustratelor vechi de 101 ani

„Astăzi se încheie Zilele Educației Creștin Ortodoxe în liceul nostru”, a spus Mona Șerbănescu, directorul general al instituției, după care le-a arătat copiilor două exemple de dăinuire prin memoria lucrurilor. Primul a fost o ie care pare nouă, dar în realitate este veche de 130 de ani. Albă, brodată pe piept și la mâneci, ea este purtată de unul dintre elevi, care povestește că a fost lucrată de străbunica lui pentru fiul ei. Al doilea este o colecție de cărți poștale din 1917, care conțin o poveste dramatică: au fost trimise între  Bulgaria și România de către o familie de băcăuani care-și avea în lagărul de la Sliven un fiu, căzut prizonier în Primul Război Mondial. Îngrijorările și speranțele lor, cuprinse în cele câteva rânduri ale fiecărei cărți poștale, au traversat suta de ani până la noi, dovedind că oamenii nu mor de tot, dacă amintirea lor nu dispare din sufletul celor rămași.

Cine și cum schimbă România?

Cristina Cazan, brand manager Bulboacă & Asociații, a vorbit apoi despre cum schimbăm România. Și a sugerat că îmbrăcați în ii românești suntem în starea de spirit potrivită pentru o schimbare profundă în bine, pentru o reîmprospătare cu aerul tare al originilor neamului nostru. Ana Nițu, brand & business services officer Bulboacă & Asociații, le-a făcut elevilor o pledoarie pentru a crește, a se educa, apoi a explora lumea și a culege din ea experiențele ziditoare – pentru ca apoi să urmeze întoarcerea acasă, la mediul roditor al unei țări care are nevoie de minți și mâini care să-l lucreze.

Patru idei exprimate de Adrian-Cătălin Bulboacă, partener coordonator Bulboacă & Asociații, președintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească:
  • Ceea ce face Liceul „Anastasia Popescu” reflectă însăși esența Matricei Românești, care este esența sufletului românesc: dragostea față de frumos, dragostea față de cultură și de învățare, dragostea de țară și dorința de a face bine;
  • Frumosul este esențial în construcția noastră ca oameni;
  • Trebuie să cunoaștem lumea, dar în primul rând să ne cunoaștem țara, cu oamenii, locurile, monumentele ei reprezentative;
  • Există un dar al povestirii, care se primește de la bunici și părinți și se dezvoltă în școală, iar prin el împărtășim experiențe esențiale și valori definitorii.

Dacă există un suflet românesc, atunci care este taina lui? De la această întrebare a pornit profesorul Adrian Lemeni în prelegerea din seara zilei de 22 noiembrie, într-o nouă ediție a Întâlnirilor Matricei, cu tema ”Ortodoxie și suflet românesc”. Ancora întregii prelegeri, ca și a discuției care i-a urmat, a fost gândirea Părintelui Stăniloae și apelul la suferința care i-a dublat și autentificat opera.

Un neam încarcerat într-o rețea virtuală

Memoria identității neamului nostru se nivelează, adică se pierde, spune profesorul Adrian Lemeni, iar asta  pare a fi consecința inevitabilă a deprinderilor noastre recente. Mai exact, lumea e din ce în ce mai adâncită în virtual, în starea în care nu exiști decât dacă ești conectat electronic. Beneficiile le calculează fiecare utilizator în parte, dar amenințările nu pot fi sesizate de la prima vedere de către oricine. Ca să le dăm un contur precis acestor primejdii subtile, conferențiarul a propus următoarea structură de ireductibilități:

Un neam nu se reduce la un popor;

Un popor nu se reduce la o populație de comunități;

O comunitate nu se reduce la o rețea.

Prin contragere, un neam nu se reduce la o rețea, oricât de seducătoare și acaparatoare ar fi ea. Dar poate fi absorbit în ea bucată cu bucată, persoană cu persoană, user cu user. Actul de a te conecta printr-o rețea de socializare virtuală cu altcineva te rupe, paradoxal, de restul. Câștigi o legătură, pierzi prezența comunității. Prețul like-ului astfel debândit nu este oare prea mare?

Idei esențiale din expunerea lui Adrian Lemeni
  • Sufletul unui neam nu poate fi distrus. Poate fi deturnat, dar nu distrus.
  • Când o țară e invadată, sufletul poporului nu poate fi invadat. Cucerirea nu operează în invizibil așa cum este activă în ordinea politică și economică.
  • Destinul neamului se împlinește în eshatologie. Părintele Stăniloae: Poporul trebuie să-și asume identitatea colectivă, în perspectivă eshatologică. Intrăm astfel astfel într-un registru mult mai ridicat, în care parcursul poporului în istorie nu valorează în niciun caz cât sugerează indicatorii de performanță economică.
  • Marile fapte au prețul lor, de obicei o jertfă pe măsură. Unirea pe care o celebrăm la Centenar a fost plătită cu sânge. Cât din durerea acestei jertfe mai este în mintea și sufletul nostru?
  • Viața neamului nu se epuizează cu timpul generației noastre. Din acest motiv, continuitatea cu cei dinainte de noi e strict necesară – și nu este garantată prin simpla descendență biologică. Dar în ce stare trebuie să ne așezăm pentru a stabili continuitatea cu cei care s-au jertfit în istorie pentru binele neamului lor?
  • Din Marin Sorescu, citat de Tudor Gheorghe: „Ardealul este starea de spirit în care mă gândesc la țară!
De cât timp există corul din Finteușu Mare și de ce este asta important?

Adrian Lemeni a povestit despre corul de bărbați din Finteușu Mare, din Maramureș, care există de peste un veac. S-a păstrat din gură în gură solemnitatea dureroasă a momentelor când bărbații mai în vârstă din Finteușu Mare, neputând merge pe front, s-au întrebat: Dar noi ce putem face ca să sprijinim pe frații noștri care luptă în Război? Ideea care le-a venit s-a născut din durerea unei aparente neputințe. Au făcut un cor. Bătrâni pentru război, dar încă în putere pentru a cânta. Iar apoi nu s-au mai oprit o sută de ani. Un secol în care au cântat la Liturghiile de duminică, în serbări și festivaluri, în toate regiunile țării și peste tot în Europa. Este muzică, dar nu este nici pe departe doar atât, este de fapt jertfă, e stare de sacrificiu.

Ca o concluzie la povestea corului, conferențiarul adaugă: „Cum ajungi să fii în duhul lui Avram Iancu? Doar știind lucruri despre el, așa cum le relatează istoricii? Da, este un pas, dar nu este de-ajuns. Trebuie să înțelegi cum și-a trăit viața și de ce și-a trăit-o așa.” Iar apoi, cu umor ardelenesc, Adrian Lemeni adaugă care a fost cel mai scurt discurs ținut de Avram Iancu. Atunci când camarazii săi îl așteptau ca să-și expună cu elocvență solicitările în fața împăratului, marelui român nu i-a trebuit mult ca să-și dea seama că n-are de la cine să aștepte dreptate. Iar atunci s-a întors hotărât către oamenii săi și le-a spus apăsat: „No, hai!

Cum s-a biruit pe sine Regele Ferdinand înainte de Marele Război
  • Când ești în genunchi, ești în stare de jertfă. Se poate să reziști în istorie în stare de îngenunchere, dacă poți să convertești strivirea ta în rezistență.
  • Părintele Stăniloae: Forța unui neam nu este indicată de gloria sa militară, nici de teritoriile pe care le-a cucerit.
  • Regele Ferdinand, după ce a luat decizia de a intra în război împotriva Germaniei, țara sa natală: Să dea Dumnezeu să biruiască românii, așa cum și eu m-am biruit pe mine!
  • Părintele Stăniloae: Când zicem „Doamne-ajută!”, noi nu zicem asta în chip utilitarist, adică să ne asiste Dumnezeu și să primim ce ne trebuie. Ci ne încredințăm lui Dumnezeu. Ne închinăm, adică ne încredințăm Atotputernicului.
  • Oamenii fragmentați lăuntric nu pot stabili o unitate cu nimeni. Nu pot fi unificați cu semenii lor dacă în sufletul lor e dezbinare. Știind asta, în ce stare așteptăm sărbătorirea Marii Uniri?

În articolul de faţă, m-am aplecat cu profund respect ṣi apreciere, ȋn abordarea cȃtorva pagini din viaţa ṣi cariera de succes a celui ce a fost suveranul Romȃniei moderne, regele Carol I.

Conform unor filosofi germani ṣi istorici ai epocii sale, ȋntre firea ṣi soarta regelui există o nepotrivire ȋn toate privinţele, mai mult chiar, putem crede că mare parte a izbȃnzilor regelui se datorează tocmai acestei uimitoare nepotriviri. Regele a izbutit nu prin ceea ce era ṣi prin ceea ce avea, ci tocmai prin ceea ce nu era ṣi nu avea. El nu ṣi-a dobȃndit locul ȋn istoria lumii prin ȋnţelepciune ṣi bunătate sau prin tăria de nezdruncinat a voinţei sale, ci prin faptul că avea o foarte mare conṣtiinţă de sine, nu era ȋngămfat, deṣi era un om ȋnţelept, nu dădea dovadă de asprime ṣi, deṣi era un om bun, nu era ceea ce numim ȋn special un om slab. El a izbutit prin aceea că a putut ȋndura mai mult, a putut aṣtepta mai mult ṣi a avut mai multă răbdare decȃt orice domn pămȃntean. Regele a izbȃndit datorită prevederii ṣi răbdării sale binecuvȃntate.

Regele Carol s-a născut la data de 20 aprilie 1839, fiind al doilea fiu al Prinţului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen ṣi al soţiei sale, Prinţesa Josephine, născută Prinţesă de Baden, a căror foarte fericită căsătorie a fost binecuvȃntată cu ṣase copii. Prinţul Karl Anton aprecia cu ocazia candidaturii la tronul Spaniei a celui mai mare dintre fiii săi, adică a Prinţului moṣtenitor, următoarele: ,,Nu calităţile familiei noastre, ci prezenţa anumitor defecte ȋn rȃndul altor familii dinastice au fost acelea ce au dus la faptul că dinastia noastră ṣi-a dobȃndit locul ȋn istorie”1, aprecierea trădȃnd atȃt modestie dar accentuȃnd cu tărie şi cȃt de importantă este lipsa unor trăsături negative din viaţa unui om.

De la tată, urmaṣii vor moṣteni mȃndria ṣi tăria de caracter, ei nu au dat dovadă de acea ȋnfumurare ce ţine de castă ṣi nici de prejudecăţi, nu au avut ȋn ei acea ȋntunecare a ȋngȃmfării. Spiritul care domnea ȋn casa Prinţului era acela al aleselor tradiţii ṣi al culturii. În sufletele copiilor săi au fost sădite de timpuriu măsura ṣi disciplina, simplitatea ṣi ordinea.

Influenţa Prinţesei, o femeie de nemaiȋntȃlnită fineţe ṣi sensibilitate, se făcea simţită peste tot ṣi un minunat sentiment de apartenenţă la familie ȋi lega pe toţi. A existat desigur ṣi o oarecare mȃndrie dată de nume ṣi de poziţia socială, dar a existat ȋn aceeaṣi măsură ṣi conṣtiinţa ȋnaltelor ȋndatoriri ce rezultau din acestea.

Se ȋnţelege lesne că lui Carol i-a fost hărăzită de la ȋnceput o carieră militară. Alături de fraţii săi mai mici, el a studiat mai multă vreme la Dresda cu dascăli particulari, fiind destul de bine pregătit pentru a lua cu foarte mare uṣurinţă examenul de sublocotenent. Ṣi mai tȃrziu, educaţia sa a fost una de profil militar. Cu doar cȃteva ȋntreruperi, regele Carol a dus o viaţă de ofiţer la Berlin ȋntre 1857 ṣi 1866. Pentru ȋnceput, el ṣi-a făcut serviciul la Regimentul de Artilerie de Gardă ṣi mai apoi la Regimentul al Doilea Dragoni de Gardă.2

În ciuda deselor ȋntreruperi ale vieţii sale de la Berlin ṣi cu toate că se bucura că avea prilejul de a ȋmbrăţiṣa cariera armelor, Carol simţea o apăsare grea dată de regulile stricte ale Curţii, dar ṣi de atmosfera reacţionară pricinuită de criza socială a timpului. În casa părintească, aflată ȋn partea de miazăzi a Germaniei, ȋn ȋnsoriţii ani ai copilăriei, fusese obiṣnuit să nu pună frȃnă ideilor sale, iar la Berlin oamenii gȃndeau diferit faţă de el.

De cel ce conducea politica prusacă, mai exact de Contele Bismarck, nu era foarte apropiat la vremea aceea. În ciuda relaţiilor formale, bazate pe nelipsita politeţe, Prinţul nu avea să fie nicicȃnd un apropiat al lui Bismarck. Acesta din urmă ṣtia prea bine că ȋn perioada ṣederii la Berlin, ȋndeosebi ȋn vremea conflictului, Prinţul ȋṣi arătase simpatia pentru duṣmanii Partidului Kreuzzeitung3, în plus, Cancelarul de Fier a avut ani de zile un sentiment de ură faţă de Regele Carol, deoarece ȋn vremea războiului franco-german, simpatia Romȃniei se ȋndreptase către Franţa.

Regele Carol I al României – începuturile

După abdicarea silită a lui Cuza, parlamentarii romȃni au trecut la alegerea unui domn străin, orientȃndu-se iniţial către Contele de Flandra, care a refuzat, probabil la ȋndemnul lui Napoleon. Trimisul romȃn, Ion Brătianu, sfătuit de acelaṣi Napoleon, a pornit fără să mai pregete spre Dusseldorf, către Prinţul Karl Anton, oferind tronul Romȃniei unia dintre fiii săi. Doar despre Carol putea fi vorba, deoarece prinţul moṣtenitor nu-ṣi putea părăsi patria, prinţul Anton se afla ȋntr-o călătorie ȋn Palestina, iar prinţul Frederik era ȋncă mult prea tȃnăr. S-a petrecut un lucru ciudat, ṣi anume că prinţul s-a hotărȃt fără să pregete să primească tronul. Deṣi, regele Prusiei s-a opus, spunȃnd că nu se cuvine ca un Prinţ de Hohenzollern să se supună sultanului, la aceasta, Prinţul Carol a replicat că era gata să recunoască suzeranitatea sultanului, dar că avea rezerve, deoarece dorea ca prin puterea armelor să elibereze de sub dominaţie otomană ţara care ȋl alesese ȋn fruntea sa ṣi să-i dea deplina independenţă pe cȃmpul de luptă.

Despărţirea de casa părintească a fost foarte grea, mama sa, pe care o iubea nespus, nu a fost de acord nici o clipă cu hotărȃrea luată. Singur tatăl său nu privea cu neȋncredere către viitor, se bucura pentru ȋndrăzneala fiului său, chiar dacă l-a sfătuit să dea dovadă de multă prudenţă. Prinţul Karl Anton a avut grijă ca fiul său, care ȋmplinise de curȃnd vȃrsta de 27 de ani, să fie ȋnsoţit de doi oameni care ȋl slujiseră cu deosebită credinţă: Baronul de Mayenfisch ṣi domnul von Werner. Nici unul dintre aceṣtia nu era interesat de probleme politice, baronul era legat de arheologie, iar celălalt de probleme administrative. Pe probleme politice, Prinţul Carol se putea sprijini doar pe sine ȋnsuṣi ṣi pe sfetnicii romȃni, care, ṣi aceṣtia nu erau destonici ȋn problemele politice ale străinătăţii, ṣi atunci domnitorul se va bizui doar pe propriul tact.

Intrarea Prinţului ȋn Bucureṣti s-a desfăṣurat precum o sărbătoare a poporului. Oamenii i-au ieṣit ȋn ȋntȃmpinare pe jos, călare sau ȋn căruţe, nenumărate căruţe ţărăneṣti, ȋntru totul primitive, mii de oameni i-au ieṣit ȋnainte ȋn momentul intrării sale ȋn oraṣ, ȋnsoţit de o gardă militară ṣi de sute de ţărani călare, ȋmbrăcaţi ȋn straie cu frumoase ȋnflorituri tradiţionale. În prima seară, pe care a petrecut-o la Goleṣti, a semnat primul act al guvernării sale, ṣi anume un decret. Îmbrăcat ȋn frac negru ṣi purtȃnd pe piept doar o decoraţie a familiei de Hohenzollern, a mers la Mitropolie, a permis ca feţele bisericeṣti să-l binecuvȃnteze ṣi a jurat ȋn prezenţa celor ce conduceau ţara ca ȋi va respecta legile ṣi ȋi va apăra drepturile, va face astfel ȋncȃt pămȃntul ţării să rămȃnă neṣtirbit.4

De la bun ȋnceput, Prinţul s-a simţit ca fiind mai presus decȃt orice partid ṣi decȃt orice curent, el trebuind să fie acea a treia putere nepărtinitoare, care stă alături de Adunarea Obṣtească ṣi de Guvern, aflȃndu-se pe aceeaṣi treaptă cu acestea. După zeci de ani, romȃnii au ȋnvăţat de la el ce ȋnseamnă lipsa de părtinire, căci nici un altul nu ar fi putut să-i ȋnveţe pe romȃni atȃt de bine aceasta decȃt Prinţul, care era altruist, drept ṣi răbdător. Marele cancelar Bismarck l-a sfătuit să-ṣi facă relaţii bune atȃt cu turcii cȃt ṣi cu ruṣii, dar, din păcate, relaţiile sale erau reci cu ambele puteri europene.

Prima sa grijă a fost consolidarea statului ȋn interior prin elaborarea unei noi Constituţii, la 11 iulie 1866. La dorinţa sa, s-a prevăzut dreptul de veto al Domnitorului ṣi, pentru mai multă siguranţă, s-a prevăzut ṣi ca Parlamentul să fie alcătuit din două camere. Cu mare atenţie ṣi cu nesfȃrṣită răbdare, Carol a urmărit zi de zi toate curentele politice, a ţinut cont de tot ce se petrecea ṣi a stăpȃnit toate neajunsurile din interiorul ţării, care deveneau mereu mai multe, ca ṣi toate pericolele din afară, ȋn special pe cel turcesc.

Pe lȃngă toate aceste responsabilităţi, ȋn primii săi ani de domnie, Prinţul a suferit cumplit datorită singurătăţii, iar nevoia de a avea lȃngă el o tovarăṣă de viaţă creṣtea tot mai mult ȋn sufletul său. Prinţul moṣtenitor al Prusiei i-a vorbit pe un ton elogios despre Prinţesa Elisabeth de Wied. Nu mai era tocmai tȃnără, vorbea fluent mai multe limbi străine, era plină de spirit ṣi demnă de toată dragostea. Prin scrisori s-a stabilit o ȋntȃlnire la Koln, iar de la Paris, Carol s-a străduit să ajungă cȃt mai repede cu putinţă acolo, pentru a o cunoaṣte pe cea care urma să-i devină soţie. După ce au conversat doar o oră, Prinţul Carol i-a cerut acesteia mȃna ṣi s-a ȋntors la Paris ȋn aceeaṣi zi, fiind deja logodnicul Prinţesei. Cȃnd a decis aceasta, Carol nu a ţinut cont de frumuseţea ei, ci mai degrabă de dorinţa unei soţii care să gȃndească asemeni lui ṣi care să-l asigure că ȋṣi va ȋndeplini responsabilităţile ȋn aceeaṣi măsură ca ṣi el. Căsătoria se va realiza peste cȃteva săptămȃni la Neuwied, ȋn Renania, ţinutul patrie al miresei. La doar cȃteva zile, Prinţul s-a ȋntors ȋn Romȃnia.5

Cȃnd a venit pentru a doua oară ȋn reṣedinţa sa, avȃnd de data aceasta alături o fermecătoare Prinţesă, Prinţul Carol a intrat ȋn Bucureṣti ȋntr-o minunată ṣi ȋnsorită zi, dar de data aceasta prin partea de miazăzi a oraṣului. De la ȋnălţimea pe care se găsea Gara Filaret, Prinţul s-a putut bucura de o ȋncȃntătoare panoramă a capitalei. Acesta cu siguranţă s-a gȃndit la toate lucrurile care se schimbaseră de cȃnd urcase pe tronul Romȃniei: calea ferată de circa 60 de km, care nu se mai afla acum ȋn mȃinile străinilor ci era sub autoritatea Poṣtei Romȃne, militarii aṣezaţi pe două rȃnduri erau deosebiţi de cei care ȋl ȋntȃmpinaseră atunci cȃnd venise pentru prima oară ȋn Bucureṣti. Totuṣi, ȋl aṣteptau vremuri tare ȋntunecate.

La puţine zile după victoria maiestuoasă de la Sedan, perechii princiare i s-a născut primul copil, o fetiţă cu totul ȋncȃntătoare. Cu siguranţă, cei doi ṣi-ar fi dorit să aṣeze ȋn leagăn un băieţel, care să fie moṣtenitorul tronului, dar ȋn sufletul lor sperau desigur că Dumnezeu le va dărui ṣi alţi urmaṣi.

Obţinerea neatârnării de Poartă

Criza orientală se apropia. Romȃnia ȋṣi dorea un singur lucru ṣi anume să obţină neatȃrnarea faţă de Imperiul Otoman, pentru a nu mai fi, nici măcar cu numele, dependentă faţă de turci. La jumătatea lui decembrie 1876, Prinţul i-a scris tatălui său, ȋn acele vremuri dificile ȋn care se aṣtepta izbucnirea războiului: ,,Nici venirea războiului ṣi nici gȃndul trecerii prin ţară a trupelor străine nu mă ȋngrijorează cu adevărat, mă ȋngrijorează mai curȃnd situaţiunea fără de nădejde a finanţelor noastre… Doar o pace trainică sau un război ar putea să ne mai fie de ajutor… Cu toate acestea, nu cred că marii comandanţi turci vor face marea greṣeală strategică de a trece Dunărea. În ceea ce ne priveṣte pe noi, nu avem să atacăm pe nimeni, dar vom face tot ceea ce ne stă ȋn putere, astfel ȋncȃt Romȃnia să nu fie un cȃmp de bătălie…”6

Declanṣarea războiului de independenţă de sub suzeranitate otomană a fost un moment decisiv pentru statul romȃn modern, punȃnd ţara ȋntr-un joc romȃno-ruso-turc dificil, dar grăitor pentru viitoarea evoluţie internă ṣi mai ales externă a Romȃniei. Ruṣii au fost zdrobiţi ȋn două rȃnduri la Plevna ȋn iulie 1877, suferind cumplite ȋnfrângeri din partea păgȃnilor. Imediat după prima ȋnfrȃngere, Ţarul l-a rugat pe Prinţul Carol să dea poruncă armatei sale să treacă Dunărea la Nicopole. Prinţul a stat ȋnsă ȋn cumpănă, nu voia ca armata romȃnă să se piardă pur ṣi simplu ȋn puhoiul militarilor ruṣi, el voia să comande singur armata sa ṣi să o facă ţinȃnd cont de interesele Romȃniei. Carol ȋi scria soţiei sale: ,,Ruṣii ar dori să trecem Dunărea, căci flancul lor drept este ȋn primejdie, deoarece turcii au respins la Plevna o brigadă rusească. Chiar la cucerirea oraṣului Nicopole ostaṣii romȃni ṣi-au făcut cu cinste datoria. Rămȃne ȋnsă, sub semnul ȋntrebării dacă ruṣii vor voi să recunoască aceasta…Ei ne pun piedici de tot soiul ṣi nu ar dori ca noi să intrăm nemijlocit ȋn luptă, căci nu sunt dispuṣi a recunoaṣte că eu ȋnsumi am comandat oṣtirea mea.”7

La 30 august/11 septembrie, ziua onomastică a Ţarului Rusiei, se avea ȋn vedere să se ȋncerce pentru a treia oară luarea cu asalt a Plevnei. Carol era ȋmpotriva acestui plan, căci militarii pe care ȋi avea sub comanda sa i se părea a fi prea puţin numeroṣi. Comandanţii oṣtirii ruseṣti nu s-au lăsat ȋnsă convinṣi de motivaţiile sale ṣi tȃnărul Prinţ s-a văzut nevoit să accepte, pentru a nu se crede că el nu vrea ca tȃnăra sa oṣtire să intre ȋn bătaia focului, ci să fie cruţată. Asaltul a dat greṣ, dar trupele romȃno-ruse au avut parte de o izbândă prin cucerirea redutei Griviţa. Pentru vitejia demonstrată, Ţarul Rusiei l-a decorat pe Prinţul Carol cu Ordinul Sfȃntul Gheorghe.

Au urmat alte confruntări grele, iar turcii au fost somaţi să se predea, după ce fuseseră conduṣi vijelios ȋn luptă de Osman Paṣa. Domnitorul consemna, după ce sorţii au hotărȃt victoria trupelor romȃneṣti: ,,Peste tot era numai jale ṣi durere, iar ȋn mijlocul valului de suferinţă se găseau militarii ruṣi ṣi romȃni, ce chiuiau de bucurie… Aproape de podul peste Vidin l-am ȋntȃlnit pe Osman Paṣa… M-am dus la el, i-am strȃns mȃna ṣi am spus că am toată admiraţiunea pentru felul ȋn care a ṣtiut să se apere; i-am spus, de asemenea, că numele său va rămȃne ȋn istoria acestui război. Deṣi avea o rană la picior ṣi se găsea ȋntr-o căruţă, el s-a ridicat ȋn picioare ṣi mi-a mulţumit. Acest om m-a cucerit pe de-a-ntregul; pe chipul său se pot citi nobleţea ṣi blȃndeţea; trebuie să spun, de asemenea, că este foarte simpatic.”8

Toată lumea s-a văzut datoare să recunoască meritele Prinţului Carol. Ruṣii au lăudat faptele de vitejie ale ostaṣilor romȃni, ȋi cinsteau ȋn diferite chipuri ṣi vorbeau despre cum au luat romȃnii parte cu cinste la luptele de la Plevna. După ce i-a mulţumit prin viu grai, dar ṣi telegrafic, Ţarul Rusiei i-a trimis o scrisoare oficială ȋn care acorda lui Carol Ordinul Sfȃntului Andrei cu Săbii. Acelaṣi suveran care cȃndva ȋi spusese că ar fi sub demnitatea unui membru al Familiei de Hohenzollern să se găsească sub suzeranitatea Semilunii, Împăratul Wilhelm, ȋi trimitea Ordinul Prusac ,Pour le Mérite” ṣi o depeṣă de apreciere sinceră.

Greutăţile ȋnsă nu ȋncetaseră. Tratativele de Pace de la San Stefano ṣi Berlin au pus Romȃnia ȋn faţa unor noi dificultăţi: dacă trecerea Dobrogei ȋn posesia ţării a fost primită ca o adevărată sărbătoare la care a luat parte ȋnsuṣi Prinţul, cedarea Basarabiei a fost o reală amputare morală, nu numai teritorială. La 18 octombrie 1878, Guvernul ţării a ajuns la o ȋnţelegere cu Adunarea Obṣtească pe problema conţinutului articolului 7 din Constituţia ţării, astfel ȋncȃt să corespundă pretenţiilor ridicate ȋn Convenţia de la Berlin. ,,Deosebirile de religiune nu constituie o piedică ȋn ceea ce priveṣte practicarea drepturilor cetăţeneṣti. Orice persoană, născută fie ȋn străinătate, fie ȋn ţară, are dreptul să ceară indigenatul…. care se poate acorda numai individual.” 9 Îndată după ce legea a fost votată, indigenatul a fost cerut ,,en bloc” de către mai mult de 900 de evrei ce luptaseră sub stindard romȃnesc ȋn Războiul de la 1877-1878.

Naşterea Regatului României

Pentru ȋntȃia dată după 14 ani, ȋn toamna lui 1880, Prinţul Carol avea să revină la Berlin ca domnitor neatȃrnat ṣi ca un comandant al unei oṣtiri care se acoperise de glorie. Încă de la ȋnceputul anului 1881, trimisul Romȃniei la Berlin a arătat că ar fi venit timpul ca Romȃnia să fie ridicată la rang de regat. Prinţul Carol ṣi-a dorit ca acest lucru solemn să se petreacă pe 10/22 mai, cu ocazia sărbătorii naţionale. Miniṣtrii au fost de acord, ȋnsă ȋntȃmplări ȋnsemnate ṣi neaṣteptate au ȋntrerupt planurile. La 1/13 martie, Ţarul Alexandru a fost victima unui atentat mȃrṣav, eveniment care a zguduit ȋntreaga lume civilizată. Ulterior, Prinţul Carol a cedat voinţei miniṣtrilor ṣi la 14/26 martie 1881 Romȃnia s-a proclamat Regat. Parlamentul a luat iniţiativa ṣi a prezentat ȋn faţa celor două Camere o lege cu următorul cuprins: ,,Articolul 1: Romȃnia se ridică la rang de regat. Prinţul său Carol, la fel ca ṣi urmaṣii săi, ȋṣi ia titlul de Rege. Articolul 2: Moṣtenitorul tronului va purta titlul de Prinţ Moṣtenitor al Tronului Romȃniei.” 10

Imediat după ce legea a fost votată ȋn unanimitate ȋn cele două Camere cu ȋnalţii prelaţi ȋn frunte, s-a plecat in corpore la palat, unde Prinţul Carol a amendat legea prin semnătura sa ṣi apoi va rosti aceste frumoase ṣi memorabile cuvinte: ,,Primesc, deci, titlul de Rege, nu pentru mine ca persoană, ci pentru mărirea ţării mele, pentru a se ȋndeplini astfel dorinţa ce ardea de multă vreme ȋn pieptul fiecărui romȃn. Titlul acesta nu schimbă, ȋnsă, ȋntru nimic legăturile ce s-au statornicit ȋntre mine ṣi poporul meu prin toate ȋntȃmplările prin care am trecut ȋmpreună ṣi prin toate acele lucruri pe care le-am săvȃrṣit ȋmpreună. Să dea Dumnezeu ca ȋntȃiul Rege al Romȃniei să aibă parte de tot atȃta iubire ca ṣi cel ce pȃnă astăzi a fost Prinţul Romȃniei. În ceea ce mă priveṣte, dragostea acestui viteaz ṣi nobil popor, căruia i-am ȋnchinat ȋntreg sufletul meu, ȋmi este mai de preţ decȃt toată mărirea unei coroane.”11

La 10/22 mai 1881 a avut loc la Bucureṣti marea sărbătoare a ȋncoronării ṣi, ȋn ciuda tuturor sfaturilor primite de la miniṣtrii săi, Prinţul a dorit cu orice preţ o coroană din oţel, care să fie făcută de meṣterii de la Arsenal dintr-un tun capturat la Plevna. Prin aceasta, Prinţul a dorit să arate că acea coroană regală a fost cȃṣtigată pe cȃmpul de luptă, că noul regat este un stat modern, nelegat ȋn nici un chip de obiceiuri vechi, dar ȋntărit prin prezentul său ṣi avȃnd ȋn faţă un viitor măreţ. Coroana reginei a fost făcută de meṣteri romȃni, din aur curat, fără podoabe ṣi fără pietre scumpe.

Aceste coroane au fost sfinţite la 10/22 mai 1881 de către Mitropolitul Romȃniei, de faţă fiind Prinţul Moṣtenitor de Hohenzollern ṣi cei doi fii ai săi, Prinţul Ferdinand ṣi Prinţul Carol. La această sărbătoare au luat parte nu doar reprezentanţii statului, ci ṣi delegaţii ce au sosit din toate judeţele ţării. După aceasta, coroanele au fost duse de un alai nesfȃrṣit la Palatul Regal, unde, luȃnd coroana sa, Prinţul a rostit: ,,Cu mȃndrie primesc această coroană, care este făurită dintr-un tun, este stropită cu sȃngele eroilor noṣtri ṣi sfinţită de Biserică, o primesc drept simbol al neatȃrnării ṣi puterii Romȃniei”.12

După ridicarea statului la rang de Regat, viaţa suveranului ei a curs ani la rȃnd fără mari ȋncercări sau frămȃntări sufleteṣti. Totuṣi, cei ce se aflau ȋn preajma regelui nu vorbeau niciodata despre bunătatea sa, ci numai despre asprimea sa, sau răceala manifestată. Supuṣii se temeau de el, deṣi nu l-a auzit nimeni vorbind răstit, ci doar dȃnd porunci scurte, cu glas hotărȃt. Privirea sa ageră putea lovi ca un trăsnet. Dorea ca toţi cei aflaţi ȋn preajma sa să fie asemeni lui, adica punctuali ṣi din cale afară de corecţi. Nu ȋṣi ierta sieṣi nimic, de aceea toţi cei de la palat tremurau de frica lui. Cu toate acestea, asprimea sa nu era decȃt o mască. Gȃndea ca era de datoria lui să se poarte astfel. În sȃnul familiei sale, ȋn acele puţine ceasuri pe care le putea petrece cu ai săi, la care ţinea nespus de mult, masca aceea cădea de pe chipul lui.

Se ȋntȃmpla ca Regina să fie deseori bolnavă ṣi să rămȃnă luni ȋn ṣir ȋn scaunul cu rotile, fapt care apăsa greu asupra căminului regal. Pe măsură ce au trecut anii, Regele s-a ȋngrijit ca acest cămin să fie ȋnnoit ṣi să i se aducă anumite schimbări, devenind cu vremea un palat de poveste.

Magia Peleşului şi dinastia

Primăvara ṣi toamna, perechea regală nu obiṣnuia să locuiască la palat, ci ȋntre zidurile groase ale Mănăstirii Cotroceni, de la porţile palatului se mergea circa o jumătate de oră pȃnă la aceasta, fiind aṣezată ȋntr-un parc minunat. Ceva mai tȃrziu, ȋn 1893, se va construi acolo un castel pentru cel ce avea să fie urmaṣul la tron.

Pentru regele Carol, ridicarea castelului de la Sinaia (1873-1914) a fost o reală recreere. Aici, la Castelul Peleṣ, s-au contopit frumuseţea locurilor ṣi meṣteṣugul cioplitului ȋn lemn, pentru a da naṣtere unui lucru cu adevărat deosebit. Nici nu este de mirare că aici Regele, care era mai tot timpul prins cu treburile statului, reuṣea să-ṣi găsească liniṣtea ṣi să se odihnească. În holul castelului numit ,,Peleṣ” după pȃrȃul care curge pe lȃngă el, sunt dăltuite aceste versuri minunate ale poetului Vasile Alecsandri: ,,Eu, Carol ṣi al meu popor/ Făcut-am ȋntr-un gȃnd ṣi-un dor/În zile grele-al meu regat/ Ṣi-n timpi de pace-al meu palat.”13

Acest castel, care poartă numele de ,,Peleṣ” ṣi este ȋnconjurat de cei mai frumoṣi brazi din Munţii Carpaţi, acest castel de unde se zăresc o pădurice de foioase ṣi frumoasele creste ale munţilor, i-a dat Regelui tot ceea ce i-a făgăduit. El nu a fost doar izvorul bucuriilor sale ȋn anii ȋn care a fost nevoit să lupte, a fost chiar ṣi leagănul dinastiei sale. El l-a ȋnvăţat să zămbească din nou pe bărbatul cel sobru ṣi glacial, a făcut să răsară iar soarele după ce ȋntreg cerul fusese acoperit multă vreme de nori.

Abia la zece ani după ce Regele a pus pentru prima dată piciorul ȋn mȃndrul său castel, adică abia ȋn 1893, avea să se nască primul vlăstar al Casei de Hohenzollern ȋn Romȃnia. Nici măcar nu a fost propriul său fiu cel căruia Regel ȋi va da numele său, ci a fost fiul nepotului său, dar l-a iubit de la ȋnceput ca ṣi cȃnd ar fi fost copilul său.

Nepotul regelui ṣi prezumtivul urmaṣ la tron, Prinţul Ferdinand, venise ȋn Romȃnia ȋn anul 1889 ṣi adusese multă bucurie ȋn viaţa Regelui. Desigur că legătura sufletească cu ai săi Regele o păstrase, de altfel ea nu a fost ruptă nicicȃnd, la tot ce se petrecea ȋn viaţa sa luau parte ṣi rudele sale aflate pe meleagurile natale.

La ȋnceputul anului 1893, Prinţul Ferdinand al Romȃniei a luat ȋn căsătorie pe frumoasa ṣi foarte tȃnăra Prinţesă Maria a Marii Britanii ṣi Irlandei. Juna Prinţesă de doar 17 ani era fiica cea mare a Prinţului de Edinburgh ṣi a consoartei sale, Marea Ducesă Maria a Rusiei. Romȃnia i-a fost recunoscătoare Regelui său pentru această strălucită alianţă, prin care dinastia romȃnă se lega cu toate marile dinastii ale lumii. Cu nespusă bucurie a fost acceptată căsătoria urmaṣului la tron, iar cȃnd ȋn ȋntreaga ţară s-a vestit naṣterea primului Hohenzollern romȃn, a fost o ȋnflăcărare care putea fi asemănată doar cu ceea ce s-a văzut după victoria de la Plevna. Astfel, Regele a reuṣit să-ṣi prefacă ȋn realitate visul său de a pune temelia unei dinastii ȋn Romȃnia ṣi a făcut aceasta nu doar aṣa cum se cuvine, ci ṣi ȋn mod strălucit.

Regelui Carol i-a fost cu putinţă să ajungă aici numai prin aceea că, deṣi s-a aflat pe tron, a continuat să rămȃnă om ṣi, jertfindu-se pe sine, ṣi-a sacrificat ȋntreaga sa fiinţă pe altarul datoriei. Iată un model demn de urmat pentru generaţiile de astăzi, iată o pagină magistrală, răsfoită asemeni unui roman, din viaţa unui făuritor de vieţi ṣi destine, ȋn persoana atemporală a Regelui Carol I al Romȃniei. Înălţimea Ta, noi ne mȃndrim de-a pururi cu tine!

 

 

Note bibliografice:

1 Mite Kremnitz, Regele Carol al Romȃniei. Povestea unei vieţi, Bucureṣti, Editura Corint, 2014, p.21

2 Sorin Liviu Damean, Carol I al Romȃniei (1866-1881), Bucureṣti, Editura Paideia Ṣtiinţe-Seria Istorie, 2000, p.38

3 Este vorba despre susţinătorii ideilor exprimate ȋn publicaţia Neue Preussische Zeitung (denumită ṣi Kreuzzeitung), idei conservatoare ṣi profund antidemocratice

4 Mite Kremnitz, op.cit., p. 47

5 Ioan Scurtu, Monarhia ȋn Romȃnia (1866-1947), Bucureṣţi, Editura Danubius, 1991, p.32

6 Apostol Stan, Putere politică ṣi democraţie ȋn Romȃnia (1859-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1995, p.67

7 Ibidem, p.77

8 Ioan Scurtu, op.cit., p.58

9 Dumitru Suciu, Monarhia ṣi făurirea Romȃniei Mari (1866-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1997, p. 82

10 Ibidem, p. 94

11 Apostol Stan, op. cit., p. 81

12 Dan Berindei, Societatea romȃnească ȋn vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureṣţi, Editura Militară, 1992, p. 112

13 Ibidem, p. 123

Bibliografia consultată:

Berindei, Dan, Societatea romȃnească ȋn vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureṣţi, Editura Militară, 1992

Damean, Sorin Liviu, Carol I al Romȃniei (1866-1881), Bucureṣti, Editura Paideia Ṣtiinţe-Seria Istorie, 2000

Kremnitz, Mite, Regele Carol al Romȃniei. Povestea unei vieţi (traducere din limba germană ṣi note de Roland Schenn; Prefaţă de Prof. Dr. Sorin Liviu Damean), Bucureṣti, Editura Corint, 2014

Scurtu, Ioan, Monarhia ȋn Romȃnia (1866-1947), Bucureṣţi, Editura Danubius, 1991

Suciu, Dumitru, Monarhia ṣi făurirea Romȃniei Mari (1866-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1997

Stan, Apostol, Putere politică ṣi democraţie ȋn Romȃnia (1859-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1995

De ce cunoașterea trecutului este esențială pentru un viitor bun

10 Decembrie 2018 |
Mona Șerbănescu este directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” și președintele Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”. Este educator de vocație și este foarte preocupată de întrebarea cum trebuie să arate educația copiilor...

Există un suflet românesc?

27 Noiembrie 2018 |
Dacă există un suflet românesc, atunci care este taina lui? De la această întrebare a pornit profesorul Adrian Lemeni în prelegerea din seara zilei de 22 noiembrie, într-o nouă ediție a Întâlnirilor Matricei, cu tema ”Ortodoxie și suflet românesc”....

File din romanul unei vieţi de succes. Regele Carol I al Romȃniei

10 Noiembrie 2018 |
În articolul de faţă, m-am aplecat cu profund respect ṣi apreciere, ȋn abordarea cȃtorva pagini din viaţa ṣi cariera de succes a celui ce a fost suveranul Romȃniei moderne, regele Carol I. Conform unor filosofi germani ṣi istorici ai epocii sale, ȋntre...