Tag

Italia

Doi carabinieri mândri călare la poarta Catedralei Sfânta Agata zâmbeau pe sub mustăți și făceau cu ochiul puștoaicelor care-i luau cu asalt pentru selfie-uri. Piața catedralei nu era foarte aglomerată la acea oră, însă dinspre piața de pește, alăturată, se auzeau strigătele negustorilor și larma cumpărătorilor. Când și când trecea prin fața noastră câte un localnic purtând sacoșe din care se ițea coada unui pește, frunze de praz și buchete de verdețuri aromate, divulgând fără intenție meniul de prânz al familiei.

 

Instalați la Caffè del Duomo cuprindeam perfect piața, cu Domul Elefantului, carabinierii călare, la fel de mândri și încântați de succesul pe care-l aveau la turiști, mai cu seamă la asiatice și nordice, un acordeonist matinal (aveam să vorbim cu el românește a doua zi și să aflăm că are familia undeva la Dunăre, aproape de Drobeta Turnu Severin) și grupurile de seniori catanezi, cu jurnale la subraț, adunați în grupuri de trei-patru, gesticulând și punând țara la cale.

Dacă acasă ai obiceiul să-ți bei cafeaua dimineața în oraș, atunci e bine de știut că în Catania ai să te simți ca acasă, fără să conteze că ești bucureștean, sofiot, londonez, hamburghez, praghez, parizian și așa mai departe. Catania este Europa și Europa este Catania. Dar Catania este și Mediterana, și Africa, așa cum aveam în curând să descoperim; Catania, Sicilia mai bine spus, este centrul lumii noastre de europeni, așa că este demonstrat de ce ne simțim acolo ca acasă!

 

Sicilia_5

 

Datorită poziției sale geografice în mijlocul Mării Mediterane, Sicilia s-a dovedit mai întâi extrem de interesantă pentru fenicieni, care au colonizat-o împreună cu Cartagina, din motive de logistică comercială. Apoi cartaginezii au traversat marea și au colonizat chiar ei Sicilia, urmați fiind de vecinii de mare Ionică, adică de greci, pentru ca, în fine, să ajungă provincie romană. Și provincie romană a rămas aproape un mileniu, până când arabii, în secolele IX-X, au smuls-o de la bizantini.

Dimineața superbă ne-a îndemnat să ne ridicăm, i-am făcut semn ospătarului că plecăm și am lăsat banii sub farfuria de dolci – ne-a răspuns că e ok și grazie mille -, am trecut plini de încântare printre tarabele din piața de pește și am pornit-o pe Via Cardinale Dusmet către port, trecând pe sub arcadele ce susțin calea ferată. De ce în port? Nu știu, dar părea atât de interesantă zona docurilor vechi, cu terasele multicolore de cafenele, doar câteva deschise, cu localnicii și turiștii care făceau jogging înainte ca soarele să fie prea fierbinte, cu agitația de pe docul de ferryboat-uri și liniștea din docurile iahturilor.

La un moment dat, ajunși în zona iahturilor – Circolo Velico Tamata -, am văzut parcate câteva zeci de autocare pe lângă care șoferi plictisiți încercau să-și facă de lucru sau căutau umbra, în timp ce unele erau inspectate de carabinieri care le trasau șoferilor tot felul de sarcini ce pe unii îi scoteau din sărite și protestau, amenințând cu sindicatul. Doar cinci sute de metri mai departe am deslușit pricina mobilizării de forțe și motivul prezenței carabinierilor: pe acele docuri Crucea Roșie, Salvați Copii și autoritățile siciliene organizaseră un punct de triere al refugiaților salvați de pe Marea Mediterană, venind dinspre Libia.

 

Sicilia_6

 

Africa cerea ajutorul Uniunii Europene, dar până să-l primească – după cum știm, nici până astăzi nu avem un consens în privința politicilor de migrație – Italia era la mijloc și trebuia să se organizeze, fiind sprijinită doar de Crucea Roșie și ONG-urile care au închiriat ambarcațiuni și au adus voluntari care să susțină operațiunile de salvare ale celor care plecau pe mare din disperarea de a căuta pacea în bogata, dar nepăsătoarea Europă.

Acum vedeam cu ochii noștri această tristă realitate și, fără să vreau, fulgurant, mi-am adus aminte de jurnalista maghiară Petra Laszlo, care i-a pus piedică unui refugiat sirian cu un copil în brațe ce intrase pe teritoriul Ungariei venind dinspre Serbia și m-am cutremurat. Când am devenit atât de nepăsători și de cinici; cu cât strigăm mai tare că suntem creștini, cu atât mai violent îi respingem pe cei în nevoie sub motivul că au altă religie?

Să spun că am revenit brusc cu picioarele pe pământ ar fi prea puțin. În cele din urmă o doamnă carabinier s-a apropiat și ne-a întrebat dacă suntem jurnaliști și ne-a cerut să nu filmăm. I-am spus că suntem turiști și că pur și simplu vedem pentru prima dată efectele migrației; a făcut o grimasă prin care ne transmitea că, poftim, Italia vede asta de ani buni, după care ne-a cerut să ne îndepărtăm și să ne vedem de drum.

 

ETNA

Cu ai săi 3340 de metri, Etna a stat cu piscurile ascunse în ceață în mai toate zilele vacanței noastre siciliene. Doar că noi am decis să-l luăm cu asalt pe cât se putea, cu ajutorul municipalității Cataniei, care organizează aproape zilnic excursii ce pleacă din Piața Domului, pe Via Etnea, prin  Gravina di Catania, apoi Mascalucia, Massa Annunziata, Nicolosi pentru ca, în fine, să se oprească la puțin peste 1900 de metri, la Rifugio Sapienza.

Etna trăiește în simbioză cu sicilienii, fiind principalul motiv pentru care câmpiile și dealurile sunt atât de mănoase, dar comportându-se în același timp ca un zeu neîndurător și capricios. Orașul este apărat din loc în loc de ziduri menite să oprească scurgerile de lavă de pe versanți către comunele de la poalele muntelui, dar de câte ori oamenii se întrec cu gluma și îndrăznesc să creadă că pot coloniza muntele, acesta le arată îndată unde le este locul, înghițind în torente de lavă și cenușă casele inconștienților care au cutezat.

 

Sicilia_1

 

Craterul Silvestri, apropiat de Rifugio, deși situat la o cotă destul de joasă, cam pe la jumătatea muntelui de fapt, oferă o priveliște spectaculoasă pentru turiști, și nu este de mirare. Având forma tipică de căldare și de mult stins fiind, craterul se oferă cuminte vânătorilor de fotografii și celor care îl exploatează din tot felul de motive ezoterice. În plus, de pe buza căldării sale peisajul se întinde splendid, fie că privești către mare, fie că privești către vârf, în zilele senine.

Cum n-am avut parte de o zi senină, priveliștea ni s-a deschis cu parcimonie în ambele sensuri ale verticalei, dar n-a fost cu supărare, pentru că oricum ne-am socotit privilegiați pentru prea plinul inimii oferit proximitatea tainelor muntelui și din recunoștința că ne-a primit fără mânie în intimitatea sa.

În ziua secundă pelerinajului pe colinele Etnei am  urmat coasta de tuf vulcanic prin Aci Castelo până la Aci Reale, ca o anticipare a planului de a părăsi Catania pentru două sau trei zile de Taormina. Comunele Aci Castelo și Aci Reale sunt mici bijuterii ale Mării Ionice și te duc cu gândul la surorile lor de pe coastele și insulele grecești, cu care au atât de multe în comun, fără să le semene. Până la urmă, Patras sau Kefalonia sunt mai departe de Catania decât Valleta sau Tunisul, de exemplu.

 

Sicilia_3

 

Mai degrabă Sicilia împarte o istorie comună cu Malta, ambele fiind recucerite în secolul al XI-lea de cruciați de la arabi și intrând sub dominație normandă, apoi fiind cucerite de Regatul Aragonului, în plină expansiune în secolul al XIII-lea.

Dantelăria din tuf vulcanic a țărmului ionicii la Catania se însoțește cu dantelăria multicoloră a comunelor aninate pe colinele și stâncăria costieră, printre care își fac loc omniprezenții cactuși cu fructe aromate (de care sunt pline piețele Siciliei), tufele de grozamă, oleandru, mimoză și hibiscus, eucalipții, migdalii și castanii.

Se spune – așa am aflat și eu, întrebând ce semnificație are capul de meduză cu cele trei picioare, emblema insulei – că Sicilia este caracterizată de treime, de cifra perfectă trei și că numele în vechime era Trinakria, adică trei puncte. Dar numele nou, acela de Sicilia, ar însemna fertil, iar fertilitatea, știe toată lumea, se datorează zeului Etna și zeilor mării, care împreună binecuvântează câmpiile și colinele mănoase ale insulei.

 

TAORMINA

În mai 2017 Taormina a găzduit un summit G7, organizat de Italia și care ar fi trebuit să se desfășoare inițial în Florența. Doar că fostul premier Matteo Renzi a decis că ar fi mult mai potrivit ca și Sicilia să beneficieze de extraordinara promovare pe care un astfel de eveniment de politică internațională la nivel înalt i-ar oferi-o, așa că a ales drept gazdă stațiunea Taormina.

Situată la 206 metri deasupra mării, Taormina este perla siciliană de la Marea Ionică, sau, cum spunea cândva Ernest Hemingway, este un loc atât de frumos încât te doare să-l privești. Cine oare sunt eu să-l contrazic pe Hemingway, asta dacă mi-ar da prin cap să o fac și nu e cazul. Dar recunosc cu sinceritate că înainte să cobor în gara stațiunii aveam un singur gând, să văd hotelul în care avusese loc reuniunea G7 și să vizitez amfiteatrul grec care apărea în mai toate fotografiile oficiale ale evenimentului.

După ce am ajuns în oraș, deasupra mării, am uitat pur și simplu că în lume din când în când cei puternici organizează reuniuni la care decid tot felul de lucruri care lor le conferă iluzia puterii și nouă iluzia că depindem de hotărârile lor.

 

Sicilia_4

 

I-am dat uitării firesc pe Trump, Renzi, Merkel, May sau Macron; gândul meu s-a debarasat de ei ca de-un balast inutil pentru pastele siciliene, terasele și palatele Taorminei, pentru porțile vechii cetăți și Corso Umberto, biserici, bazilici, tangouri dansate de perechi pasionate sub clar de lună, pentru amfiteatrul natural Castelmola sau pentru Isola Bella.

Țara Siciliei, aleasă sub soare și Taormina, perla sa, un loc de un pitoresc aparte; unde cei avuți ai lumii plutesc în sfere pe care banii lor le construiesc și invizibil îi separă de toți ceilalți, dar tot împart aceleași străzi cu turistul obișnuit fără ca nimeni să se supere din cauza asta. Taormina, unde la Biserica Sfânta Caterina îngerii ne-au purtat pe brațe tot timpul în care am asistat la concertul de chitară a duoului Salerno – Cappellani, cu tema Invitație la dans.

Cu muzica lui Vivaldi, Boccherini, de Falla sau Vittorio Monti am trăit ca martori ai unei liturghii cerești și dacă era vorba de un dans, acela sigur era mișcarea corului de îngeri în fața tronului ceresc.

Da, în fiecare seară în care am rătăcit pe Via Teatro Greco ne-am întâlnit cu Donatella Versace, care-și făcea plimbarea de seară alături de companionul său și de garda de corp. Da, în fiecare seară am văzut cum rușii bogați își îmbracă însoțitoarele în blănuri pe Corso Umberto, dar și cum tinerii iau cu asalt gelateriile și arancineriile stradale fără să le pese de cei indecent de bogați cu care împărțeau același spațiu, pentru simplul motiv că Taormina, Sicilia este a tuturor.

Dar mai cu seamă Sicilia este țara soarelui, fără asemănare, este inima Mediteranei. Și cine ajunge acolo, se află pentru un timp în inima lumii europene, a Europei adevărate, aceea a oamenilor, și nu a continentului politic, despre care nimănui nu-i pasă cu adevărat în tot cuprinsul acestei insule fericite.

 

 

În zborul spre Alghero din acele ultime zile de septembrie erau turiști câți să-i numeri pe degete; sezonul vacanțelor de vară se încheiase de ceva timp și Bucureștiul avea parte de primele ploi reci de toamnă. În schimb foarte multe femei între două vârste, cu bagaje voluminoase și griji care li se citeau pe față, își ocupau tăcute sau vorbind în șoaptă locurile în avion, așteptând decolarea cu gândurile risipite, încordare și un licăr aproape imperceptibil de speranță în privire.

 

Italienii le numesc badante și cred că nu este nimeni în România să nu știe cu ce se ocupă în Italia o badantă româncă, de ce a ales să facă această muncă, care sunt condițiile în care trăiește și cam câți bani câștigă. Ascultându-le involuntar poveștile, am înțeles că Sardinia era noua destinație pentru aceste femei trecute prin multe, care optaseră pentru insulă după ce în cizmă câștigurile fuseseră dijmuite de criza economică.

 

Sardinia_2

 

În Sardinia se câștiga și cu 300 de euro mai mult, doar că – mereu există și un revers – cei mai mulți dintre vârstnicii asistați trăiau la munte, în sate izolate, așa că era greu de spus dacă badantele erau mai fericite în insulă. Noi, ca turiști, deși călătoream cu ele în același avion, eram la ani lumină distanță de problemele lor, având parte de mai multe oportunități în viață și șanse de a alege; ca fapt divers, ciudat este că avem tendința de a nesocoti darul libertății de a alege, considerându-l firesc.

 

Tânăra Românie și îndrăzneața Sardinie

Chiar înainte de a vedea Sardinia nu se poate ca două teme ce au legătură ineluctabilă cu istoria insulei să nu-ți aprindă imaginația și dorința de a vizita acest tărâm mediteranean: steagul sard și simpatia, implicarea cu care Regatul Sardiniei a susținut aspirațiile românilor în epoca modernă.

Steagul sard, al celor patru capete, a fost creat în secolul XIII, atunci când Regatul Aragonului, din care Sardinia încă nu făcea parte, a fost împuternicit (dacă se poate spune așa) de Papa Bonifaciu al VIII-lea să cucerească și regnum Sardiniae et Corsicae. Pentru fiecare victorie a Aragonului împotriva maurilor, se spune, pe steag a mai fost adăugat un cap de maur.

Regatul Sardiniei și Corsicii, cu o extraordinară tradiție judiciară pentru acele vremuri, și-a păstrat o oarecare autonomie în cadrul Regatului Aragonului. La începutul secolului XVIII, Casa de Savoia deținea sub titulatura de Regatul Sardiniei atât actuala insulă sardă, cât și teritoriile Savoiei și Piemontului.

 

Sardinia_8

 

La mijlocul secolului XIX, Regatul Sardiniei (și Piemontului) a devenit principala forță politică de eliberare a Italiei, luând parte, alături de Franța, Marea Britanie și Imperiul Otoman, și la războiul Crimeii, împotriva Imperiului Rus. Pe fondul conflictului Crimeii, în anul 1856, la Congresul de pace de la Paris contele Walewski, reprezentantul Franței, a lansat în dezbatere tema unirii principatelor Moldovei și Țării Românești.

În timpul negocierilor de la Paris, puterile care au participat într-un fel sau altul la conflict s-au polarizat în jurul proiectului pe care contele Walewski l-a pus pe masă, iar Regatul Sardiniei, alături de Franța, Rusia și Prusia s-au pronunțat pentru susținerea ideii de unire, în timp ce Austria și Imperiul Otoman s-au opus.

 

Alghero, moștenire catalană în pământ italian

Istoria Alghero, ca cetate fortificată, începe cu familia genoveză Doria, la început de secol XII. Totuși, în curând locul a început să fie colonizat de catalani și, în secolul XIV, fortificația a fost cucerită de aragonezi, Alghero și Sassari alăturându-se Regatului Aragonului, împreună cu Valencia, Mallorca, desigur Catalonia și Aragonul. Până astăzi, cei din Alghero prețuiesc moștenirea catalană și, simbolic, sunt reprezentați în Generalitat de Catalunya, adică guvernământul Cataloniei autonome, organizată în cadrul statului spaniol.

Alghero este orașul mediteranean fortificat tipic, cu ziduri și turnuri masive profilate dinspre mare, pentru ca în spatele zidurilor să se arate policrom orașul, prosper și vesel, o invitație pentru călători să ancoreze în golf și să tragă barca sub ziduri pentru un vin bun și o porție generoasă de paella.

Pentru turistul modern, Alghero are în ofertă un număr aproape nelimitat de tipuri de pizza, toate delicioase; paste, însă, într-un sortiment mult mai puțin diversificat. Dintre toate locurile în care am oprit pentru o pizza sau o cremă catalană, cel mai mult mi-a mers la suflet cârciumioara Ichnos, de pe Via Don Minzoni, unde am avut mereu senzația că suntem adoptați în familie.

 

Sardinia_9

 

Nu spun acum că în jurul Bastionului sau pe faleza Marco Polo din Bastion nu sunt restaurante minunate, care au în plus o priveliște privilegiată asupra cetății, a mării și a portului, dar în măsura în care este atât de ofertantă turistic, pierde din căldura pe care o dă atmosfera mai puțin formală a unui local familial.

Am oferit o perspectivă asupra ofertei culinare sarde, care în Alghero are un specific pronunțat catalan, pentru că aici nu doar viața turistului ci și cea a localnicului înseamnă mare, pescuit, comerț, istorie, turism și neapărat gastronomie. După ce savurezi deliciile locale, ceea ce urmează este să oferi încântare ochiului și, pentru acest scop avem piațetele, străduțele înguste, bisericile, portul și faleza orașului.

În piețe ca Antonio Sanna, Michele Balzani, Ugo Pioletti, Porta Terra sau Pino Piras găsești negustorii de dulciuri și artizanii de bijuterii din coral, ambele mărci unicat ale cetății Alghero.

Un magazin cu bijuterii de coral din Alghero este un spectacol în sine. Nu contează foarte mult dacă admiri bijuteriile în general, sau dacă bijuteriile meșteșugite din corali sunt pe gustul tău, pentru că este realmente imposibil să îți înfrângi curiozitatea și să rămâi impasibil în fața ofertei care îți copleșește așteptările și imaginația.

 

Splendida culoare africană a plajelor din Alghero

În apropierea hotelului nostru, de pe Via Puglia, la numai cinci minute de mers, am găsit minunata plajă cu pini Maria Pia, mândria și emblema turismului în Alghero. Spre deosebire de plajele din nordul insulei, de exemplu din Porto Torres, apele Mediteranei sunt mai reci aici, dar limpezi ca un râu de munte.

Plaja Maria Pia este impresionată nu doar pentru cadrul natural de poveste pe care îl oferă, ci și pentru poveștile pe care le spune, și care sunt ale turiștilor care vin să se bucure de soare și de priveliște, ale pacienților aflați în nevoie de la spitalul Regina Margherita ori ale vânzătorilor ambulanți nigerieni, senegalezi sau pakistanezi.

 

Sardinia_4

 

Micii comercianți africani au povești de viață incredibile, așa cum am aflat de la un bătrân nigerian cu o ușoară infirmitate ce-i stânjenea mersul și care vindea sculpturi din lemn. Dorința lui cea mai mare era să se întoarcă acasă și în fiecare an spera că o va face, doar că anul trecea și reîntoarcerea suferea o nouă amânare.

Cei mai tineri își traduceau nostalgia în desenele din cărbune de pe trunchiurile de pini doborâți, iar scenele întruchipate aveau și un nume: Mama Afrika. Când se odihneau sub pini, la mijlocul zilei, atunci când plaja se golea de turiști, privirile lor erau melancolice și timpul potrivit pentru a adăuga noi scene cu elefanți, girafe și rinoceri.

Când plaja redevenea un furnicar, ieșeau din umbră și arborând zâmbete irezistibile, reîncepeau asaltul ofertelor cu mătăsuri, obiecte de artizanat și articole de plajă. Cum am fi putut să rezistăm acestor zâmbete, să rămânem de piatră și să nu cumpărăm nimic?

 

Sardinia_5

 

Poate o chema Idiba sau Anika, ori Djidade, cine știe? Nu se grăbea, îi saluta frumos cu Salam Alaikum pe cei asemeni ei și afișa un zâmbet care lumina în jurul ei. Vindea basmale, cămăși, bluze, eșarfe și cearșafuri albe sau multicolore. Negocia cu voie bună și răbdare și a acceptat să fie fotografiată. Ne-a mulțumit frumos pentru marfa cumpărată și a plecat mai departe: pentru ea plaja nu era doar un fel de bazar, ci părea că înseamnă acasă.

 

Sassari: lecția optimismului

Ziua în care ne-am abătut cu trenul până în Sassari, capitala provinciei cu același nume, era ușor nehotărâtă, cu un soare năzuros și nori îndrăzneți; o vreme perfectă pentru explorare. Am pornit pe Via XXV Aprile și apoi în sus pe Corso Vittorio Emanuele II până în Piazza Castello și mai departe până în Piazza d′Italia unde am admirat splendidul palat care adăpostește Prefectura Sassari.

Întorcându-se către gară pe Via Turritana am trecut pe lângă Palatul Ducal și ne-am oprit în Piazza Duomo, ca să vizităm Catedrala Sfântul Nicolae și să bem o cafea la barul Al Duomo.

 

Sardinia_6

 

Fiind puțin înainte de prânz, terasa de la Al Duomo am împărțit-o cu o singură tânără, probabil pentru că ora cafelei și a prăjiturilor cam trecuse și se apropia ora principalei mese a zilei. S-a dovedit că tânăra, care era însărcinată, era o conațională originară din Craiova și stabilită de câțiva ani în Sassari. Căsătorită cu un tânăr italian imediat după ce terminase liceul, tânăra doamnă absolvise facultatea în Sardinia și era angajată a aeroportului din Alghero.

 

Viața este prea scurtă și frumoasă ca s-o lăsăm să fie tulburată de deciziile politicienilor

 

Deși în general mulțumită de viața sa în insulă, își făcea unele griji pentru că politicienii Forzei Italia încercau să determine aeroportul să renunțe la contractul de parteneriat cu o companie aeriană low cost ce sporise mult numărul curselor în ultimii ani, dar în dauna companiei Alitalia. Dacă contractul era desfăcut, credea ea, numărul de curse aeriene va scădea din nou și după ce va naște nu va mai avea un job la care să se întoarcă.

Dar era optimistă. În Italia niciun cetățean care se respectă nu cedează buna dispoziție din pricina unor politicieni, chiar dacă deciziile lor i-ar afecta locul de muncă. Viața este prea scurtă și frumoasă ca să fie tulburată astfel. O lecție de viață care ne-ar folosi și nouă în România.

 

E chipul lui Dante sau e doar o iluzie?

Ce este mai frumos, mai plăcut: o zi de târg în Alghero, între Via Liguria și Via Corsica, sau o plimbare cu barca până parcul natural din Porto Conte, la Grota lui Neptun? Este greu de spus.

La Grota lui Neptun am ajuns atât cu barca, cât și cu autocarul, de unde se poate coborî pe faleză, pe scările de piatră până la grotă. De sus se poate fotografia insulița stâncoasă Foradada, despre care se spune că ar profilul lui Dante.

 

Sardinia_3

 

Peisajele din parcul natural sunt impresionante, dificil de descris atunci când nu ai suficient talent pentru a transforma imaginile în cuvinte, pentru ca apoi ele să redevină singure imagini, indiferent cine le evocă. Cum nimic nu se poate compara cu ceea ce ochiul percepe în mod direct, cel mai bine ar fi să ajungeți cândva acolo, dacă nu cumva ați vizitat deja Alghero și Sardinia.

Pentru noi ultima zi în Alghero a fost o zi de târg; târg ce are loc săptămânal miercurea, din zori și până spre prânz. Târgul este impresionant, cu nimic mai prejos decât orice alt târg renumit din Italia.

 

Târgul din Sardinia are lor în fiecare zi de miercuri

Târgul din Sardinia are lor în fiecare zi de miercuri

 

Muntenii își etalează brânzeturile și mezelurile, pescarii peștele și fructele de mare, artizanii cuțitele corsicane, încălțămintea și obiectele de mobilier și uneltele, grădinarii legumele și florile într-un adevărat furnicar de mii de oameni veniți din oraș și împrejurimi.

Ne-am simțit ca acasă, forfota ne-a energizat și culorile, mirosurile și gusturile ne-au entuziasmat. Aveam bagajele făcute, dar n-am rezistat să nu mai facem câteva mici cumpărături, așa cum se cuvine la târg. Ne-am desprins de pe pista aeroportului din Alghero odată cu apusul. La București ne-a întâmpinat o ploaie liniștită de toamnă care se așeza pe geamurile taxiului și iriza luminile orașului.

 

 

Patru dialecte are limba română: cel dacoromân, cel aromân, cel meglenoromân şi cel istroromân, vorbitorii celui din urmă, localizaţi în Croaţia de astăzi, fiind numiţi de către lingvistul Sextil Puşcariu “românii apuseni”. Matricea Românească a stat de vorbă despre soarta lor, la Novi Sad (Serbia), cu omul de litere Lucian Marina, preşedintele Societăţii de Limba Română din Voivodina.

România este înconjurată de români”, ceea ce ar trebui să ne dea speranţă, însă perspectivele de păstrare a identităţii acestora sunt tot mai reduse, crede Lucian Marina, cel care a evocat figura unui reputat filolog român din afara patriei, ce a încercat să salvgardeze atât cât a putut din specificul românilor de peste graniţe.

“Regretatul Radu Flora a găsit de cuviinţă, încă din anii ’60, să cerceteze şi în Valea Timocului – dar nu i s-a prea permis să facă mari investigaţii. În schimb, a reuşit să meargă în trei campanii de cercetare în Istria, la istroromâni – o altă ramură a românilor, din cele patru dialecte care sunt.

Istroromâni, care în momentul de faţă trăiesc într-un număr poate şi mai mare decât ce realmente se ştie ca atare – deoarece au fost asimilaţi, şi nu ştiu să vorbească limba istroromânilor, ţânţarilor, ţiţerilor, cicerilor, cum îi numeau italienii pe cei din Istria, din zona Monte Maggiore, adică Muntele Înalt, Cel mare. Numele localităţilor – de pildă, Sucodru, adică Sub codru, Jeiăn – arată de la sine, în mod clar, că sunt ale românilor.”

De nebănuit este, însă, că istroromânii sunt, astăzi, mai bine reprezentaţi numeric peste Ocean.

“Pe lângă interesul prezentat de unii urmaşi ai locuitorilor din Istria, care s-au dus şi au trăit în Italia, mulţi s-au dus în Statele Unite ale Americii, astfel încât în Queens aveţi acum o comunitate românească de istroromâni, de vorbitori ai limbii istroromâne, mai mare decât ce este actualmente în Istria, în aceste două localităţi mai mari unde se vorbeşte – încă – şi unde există familii care se pronunţă că sunt istroromâni şi că  vorbesc româneşte, sau vlăşeşte, depinde în ce limbă vorbiţi cu ei – croată sau română.”

Radu Flora, omul care a mers printre istroromâni

“Lingvistul Radu Flora, cercetând în trei rânduri localităţile – cu maşina, pe jos, împreună cu fiul Viorel, care a înregistrat cu aparatul de luat vederi – a imortalizat modul de trai, casa, toate cele din jur ce aveau istroromânii: şi ca utilaje, şi ce foloseau, şi expresiile specifice pentru ei. A pregătit, deci, pentru tipar Malgi, sau Micul atlas lingvistic al graiurilor istroromânilor, care din 1986 a aşteptat timp de 12 ani la Editura Academiei să fie publicat. Din ’91-’92, de când am venit în fruntea Societăţii de Limba Română, m-am tot frământat să tipărim cât mai multe dintre cele ce nu au fost publicate de Profesor. (…) Ce este important, este faptul că au fost tipărite cuvintele, zonele, fotografiile din cercetările efectuate de Profesorul Flora”, a spus Lucian Marina pentru Matricea Românească.

Cum se va salva de la extincţie istroromâna, iată o întrebare la care pot răspunde doar Dumnezeu, Istoria şi geniul limbii române.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Când ai ocazia să vorbeşti cu un ţăran autentic, o savurezi, pentru că poţi fi sigur de două lucruri: de sinceritate şi de bun-simţ, ambele – pe cale de dispariţie la oraş. A fost cazul şi al unei discuţii purtate în Sat-Şugatag, Maramureş, cu Pălăguţa Birtoc, meşteră într-ale ţesutului, cea care ne-a lăsat o puternică impresie rememorând experienţa sa la muncă la cules mere în Italia, dar şi afirmându-şi scepticismul faţă de politica făcută pentru cei puţini (a se citi, pentru cei prieteni cu primarul…).

    Matricea Românească: A plecat multă lume de aici, din Sat-Şugatag?

    Pălăguţa Birtoc: Sunt plecaţi în străinătate, dar nu definitiv.

    Matricea Românească: Se întorc.

    (Din fundal) După bani.

    Pălăguţa Birtoc: Sunt sezonieri – mulţi în Germania, şi în Italia… Şi eu am fost o lună în Italia, la mere.

    Matricea Românească: Şi cum a fost?

    Pălăguţa Birtoc: No, ca la muncă!

    Matricea Românească: În ce zonă aţi fost?

    Pălăguţa Birtoc: Am fost în zona de nord. La munte.

    Matricea Românească: Cum v-aţi simţit departe de România?

    Pălăguţa Birtoc: Nu-i ca acasă! Condiţii am avut foarte bune, oameni buni, primitori, dar nu-i ca acasă! Ca la casuca ta…

    „Eu nu văd situaţia bună, până nu se schimbă tăţi aieştia, să margă jos…”

    Matricea Românească: Cum se vede de aici situaţia din ţară? Cum o percepeţi?

    Pălăguţa Birtoc: Eu nu o percep bună! Amu să vedem ce fac, dar nu cred, că n-au de unde, cu câte ne-o promis! N-au cum. Eu nu văd situaţia bună, până nu se schimbă tăţi aieştia, să margă jos, eu nu văd situaţia bună. Să fie nişte oameni de încredere, nu toţi mincinoşii ăştia!

    Matricea Românească: V-a fost greu după 1990? Cum era înainte?

    Pălăguţa Birtoc: Şi înainte n-o fost uşor, dar atunci o fost locuri de muncă. Acum e mai greu.

    Matricea Românească: S-a schimbat cumva Maramureşul, în ultimii 30 de ani?

    Pălăguţa Birtoc: Păi s-o schimbat tineretul amu, după cei de la oraş, e democraţie… Demult ai stat aici, că n-ai avut unde mere. Aici am lucrat, cu ce-am făcut aici, soţul o lucrat şi el în construcţii, şi ce-am făcut [am făcut] acasă. Acum se duc afară…

    Matricea Românească: Oamenii de aici sunt şi mai păstrători, dar şi mai chibzuiţi, parcă. Le place să aibă lucrurile lor, îşi facă o stare.

    Pălăguţa Birtoc: Asta-i clar! Să aibă, cât de cât. Care poate, se duc afară şi îşi fac bani, care nu pot – pe aicea. Să aibă al lor, să nu aştepte la mila nimănui. Noi aşa am crescut şi aşa am ştiut: să nu aştepţi să îţi deie nimeni. Dacă vrei să ai, pui mâna şi faci. Nu ai după cine aştepta!

    „A făcut primarul cu câţiva, şi gata, nici n-ai ştiut!”

    Matricea Românească: Consideraţi că neamul nostru doreşte şi face ceva în păstrarea patrimoniului şi a folclorului nostru, ca ţară?

    Pălăguţa Birtoc: D-apăi eu nu ştiu, no, ce să zic! Am auzit că fac, pe-aici, proiecte, am auzit, dar şi aici s-au făcut cam aşa, care-cum. A făcut primarul cu câţiva, şi gata, nici n-ai ştiut! Când ai întrebat, o zis că nu se poate. Am auzit la televizor că-s proiecte şi se dau bani europeni, dar la noi n-o ajuns…

    Matricea Românească: Dar n-ajung la toată lumea.

    Pălăguţa Birtoc: Nu, la noi n-o ajuns aşa ceva.

    Italia și cultura sa sunt parte inerentă a latinității și, așa cum toate drumurile duc la Roma, și Matricea Românească a decis să meargă în vizită la Institutul Italian de Cultură ”Vito Grasso”, unde în perioada 9-28 octombrie (sic! din motive logistice) are loc Săptămâna Limbii Italiene.

    Am fost plăcut surprinși de prestația doamnei profesor Oana Boșca Mălin, lector la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti, unde aceasta predă cultură şi civilizaţie italiană şi cursuri despre literatura migraţiei. Conferința cu tema Il Decameron parla con Fellini, Pasolini e i fratelli Taviani a fost o retrospectivă amplă asupra peliculelor cinematografice, în care apare influența boccacciană și mai ales, tematica abordată în Decameron.

    Filmele italiene sunt artistice prin definiție și implică o atenție sporită asupra imaginilor plastice sau asupra coloanei muzicale

    Accentele puse de doamna profesor au delimitat atât teoriile și curentele deja apărute în cinematografia italiană, cât și aspectele de emoție, de impact desprinse din fondul cinematografic de aur al Peninsulei Italice. Nume mari precum Federico Fellini și al său Boccaccio ’70 sau Pier Paolo Pasolini cu al său Il Decameron au fost perfect încadrate în atmosfera serii.

    Mesajul transmis de coodonatoarea conferinței a fost structurat pe analiza unor idei general umane desprinse din context. Așa am ajuns la frumoasa concluzie că filmele italiene sunt artistice prin definiție și implică o atenție sporită asupra imaginilor plastice sau asupra coloanei muzicale. Astfel, am observat ”firul roșu” al evoluției simbolismului decameronian pe întreaga axă cronologică a cinematografiei italice, începând cu primul film sonor de la 1930 La canzone dell’amore până la cea mai nouă peliculă Il maraviglioso Boccaccio, regizată de frații Paolo și Vittorio Taviani.

    Acestui ultim film, profesorul i-a dedicat o atenție sporită, subliniind unele particularități în linia de subiect, cum ar fi transpunerea problematicii imigranților, care în prezent sunt la ordinea zilei pe agenda europeană, sau problema raporturilor om-natură.

    Clip de prezentare ”Maraviglioso Boccaccio” (2015)

    Și pentru că detaliile fac diferența, seara a fost cu atât mai plăcută, cu cât am putut savura o partitură muzicală interpretată la un pian restaurat cu efortul Institutului gazdă. Totodată, atmosfera a fost întregită de un vernisaj semnat de Tonino Mattu, artist plastic italian.

    Sperăm că acest proces de schimb cultural româno-italian și viceversa va continua, aducând rezultate de impact pe termen lung.

    Il Maraviglioso Boccaccio și Decameronul său în filmografia italiană

    18 Octombrie 2017 |
    Italia și cultura sa sunt parte inerentă a latinității și, așa cum toate drumurile duc la Roma, și Matricea Românească a decis să meargă în vizită la Institutul Italian de Cultură ”Vito Grasso”, unde în perioada 9-28 octombrie (sic! din motive...