Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Iuliu Maniu

A fost pe rând, avocat, publicist și profesor universitar. De-a lungul carierei a pledat pe gratis în mai toate delictele de trădare și ultraj în care erau implicați românii. Conștientizând puterea slovei, a decis să publice o serie de articole polemice colaborând cu principalele publicații din acele timpuri. Curajul de a spune lucrurilor pe nume avea să-l coste libertatea în două rânduri. În toamna anului 1918 s-a implicat în pregătirea evenimentelor premergătoare Marii Uniri, fiind ales delegat din partea cercului electoral Șimleu Silvaniei la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Când Universitatea din Cluj a ajuns în subordinea autorităților române, Cassiu a fost numit titular la Catedra de Politică desfășurând o amplă activitate didactică.

 

Un vlăstar din spița familiei Maniu

Se pomenește pe această lume la 27 iulie 1867, în Șimleu Silvaniei, ca fiu al Clarei, președintă a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene și al lui Ioan Maniu, de profesie jurist. Cei doi au adus pe lume nu mai puțin de șase copii: Elena, Clara Manlu, Sabina, Ioan, Iuliu Maniu, loan Maniu și Cassiu. Își începe traseul educațional la școala primară din Șimleu. După ce a absolvit trei clase, se transferă deoarece capul familiei primise un post la Tribunalul din Zalău. Cursurile gimnaziale le-a urmat la Gherla, iar pe cele liceale le începe la Cluj. Revine la Zalău însă numai pentru un an, după care se transferă la Năsăud. Calitățile sale îl fac succesorul lui George Coșbuc în funcția de președinte al societății literare din Năsăud. Când veni momentul studiilor superioare, Cassiu se îndreptă către Viena. Doctoratul îl va susține pe 19 martie 1897 la Cluj, iar examenul de liberă practică la Budapesta. Exact în anul în care absolvea facultatea, fruntașii politici definitivau Memorandumul, care a fost dus de o delegație de 300 de persoane printre care și proaspătul absolvent.

 

Familia Maniu, de la stânga spre dreapta : Elena, Clara Manlu, Sabina, Ioan, Iuliu Maniu, loan Maniu, Cassiu

 

Închis din pricina unui articol îndrăzneț

La începutul anului 1897 debutează în avocatură.  Pregătirea temeinică și talentul oratoric, l-au făcut printre cei mai căutați. Cu toate acestea nu a câștigat prea mult pentru că și-a reprezentat gratuit marea majoritate a clienților. Zelul de care dădea dovadă s-a concretizat și în feluritele acțiuni culturale la care a luat parte. Este ales secretar al despărțământului Astrei din Șimleu Silvaniei, iar la data de 1 august 1892 participă la adunarea anuală a despărțământului de la Bobota. Pe lângă acestea, avocatul Cassiu Maniu a desfășurat o bogată activitate în domeniul literar colaborând cu mai multe periodice dintre care: Tribuna, Românul, Revista culturală, Lupta, Răvașul, Gazeta Transilvaniei, Revista culturii. Dragostea pentru slovă și adevăr avea să-i aducă o primă condamnare. În urma unui articol intitulat “O ideie injustă, nelegitimă și nejuridică: Ideia de stat unitar național maghiar”, publicat în Tribuna anului 1903 Cassiu a fost târât prin tribunal și condamnat pe nedrept la un an de închisoare și 100 de coroane amendă. Imediat după aflarea deciziei este suspendat de la birou și dus la închisoarea din Vaț.

În zadar au crezut autoritățile austro-ungare că-l vor potoli. Spirit luptător, acesta a continuat să scrie și să poarte felurite corespondențe cu oameni de seamă ai vremii. Amintim aici de scriitorul norvegian Bjørnstjerne Bjørnson căruia îi relata suferinţa românilor din Transilvania. Bjørnson a dus aceste scrisori regelui Angliei, Eduard al VII-lea care a trecut de partea românilor ardeleni. Vestea schimbului epistolar ajunge la urechile autorităților care îl arestează a doua oară. Este condamnat la încă un an de închisoare și plata a 100 de coroane plus doi ani suspendare.

 

Profesor universitar la Cluj

În toamna anului 1918 s-a implicat în pregătirea evenimentelor premergătoare Marii Uniri, fiind ales delegat din partea cercului electoral Șimleu Silvaniei la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ulterior, este numit membru în cadrul Marelui Sfat Național. După ce Universitatea din Cluj a ajuns în subordinea autorităților române, Cassiu a fost numit titular la Catedra de Politică. Aici a ținut cursul de Teoria politicii și filosofia dreptului, fiind considerat unul dintre precursorii științelor politice românești. Printre miile de studenți care i-au trecut prin mână a fost și Corneliu Coposu care și-l amintește pe ilustrul profesor astfel: “Deodată cu sbârnăitul soneriei s-a urcat atunci la catedră, în ritmul pașilor mărunți, un bărbat scund, încărunțit, aproape moșneag, cu ochii albaștri-azurii, rupți din adâncimile cerului de toamnă. Și a cuprins cu o privire senină, – din care radia dragoste fără margini, de părinte, – sala de cursuri Nr. 1. S-a făcut, deodată tăcere și profesorul Cassiu Maniu a pornit cu mințile noastre la drum; ne-a purtat atenția, încopciată de vocea blândă, aproape rugătoare, dar majestoasă și hotărâtă în acelaș timp, prin cotiturile pitorești ale lecției inaugurale. Ochii lui blajini luceau, împăinjeniți de vraja unei lumi străine de pătrunderea noastră, în care trăia, împrejmuit de filozofi și de teoriile lor. Nici o oară n-a lipsit dintre noi. Nici o minută n-a întârziat. Căci și-a înțeles, decât toți mai bine, chemarea. Parcă-l aud, și acum, cum intona unduios, pătruns de adevărul lor, perceptele din care și-a țesut cursurile, cu-atâta drag ascultate: „Cognoviscis veritatem, et veritas liberavit vos”.

A petrecut la catedră pe tot parcursul perioadei interbelice, urmând ca în anul 1940 să părăsească definitiv Clujul.  În urma activității sale profesionale a fost decorat cu mai multe distincții printre care Ordinul Steaua României în grad de comandor, Ordinul Ferdinand I, în grad de ofițer, medalia Răsplata Muncii pentru învățământ clasa I, pentru serviciile aduse învățământului superior.

După ieșirea la pensie, a trăit o mare dezamăgire văzând cum idealul pentru care luptase până în 1918 s-a destrămat odată cu Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Avocatul Cassiu Maniu s-a stins din viață într-un anonimat complet în anul 1943, fiind înmormântat în cimitirul din Sibiu.

 

 

Surse: 1) Corneliu Coposu, „Povestea unei vieți sbuciumate care s-a împletit cu istoria Ardealului asuprit Cassiu Maniu: jurist consacrat, savant cu renume, profet național și mucenic al vrerilor românești”, în ziarul România Nouă (Cluj), nr. 134, 1 august 1937, p. 2-4; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Dragostea pentru științele juridice a venit pe filieră paternă. Junele parcurge cu brio toate etapele școlare, iar la vremea studenției se orientează către Facultatea de Drept din Cluj.  După obținerea doctoratului, se stabilește la Blaj, unde ajunge avocat al Mitropoliei Române Unite. Camaraderia cu Ion Rațiu îl apropie de tabăra PNR. În 1906, Maniu dă prima lovitură și prinde un loc de deputat în Parlamentul de la Budapesta. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial va fi  încorporat  în armata austro-ungară la Aiud și trimis pe frontul italian. În vara lui 1918 se satură de război și dezertează. Ajuns la Arad, a contribuit la adoptarea hotărârii care prevedea separarea deplină de Ungaria fiind delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, partidul condus de Maniu a obținut o majoritate zdrobitoare, ajungând în cele din urmă la conducerea statului, dar Carol al II-lea se reîntoarce în țară și-l dă jos. A fost printre cei mai aprigi luptători împotriva preluării puterii de către comuniști. În dorința de a scăpa de liderii țărăniști, sovieticii pun la cale înscenarea de la Tămădău, în urma căreia Maniu va fi judecat și condamnat al închisoare pe viață.

 

Spița familiei Maniu

Vine pe lume la 8 ianuarie 1873, în satul Bădăcin din județul Sălaj. Tatăl, Ion Maniu, a fost nepotul lui Simion Bărnuțiu, cel care l-a călăuzit pe cărarea științelor juridice la Universitatea din Pesta și Viena. În 1865, se va căsători cu Clara Coroianu, fiica vicarului Demetriu Coroianu. Din acest mariaj vin pe lume cinci copii: Cassiu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Iuliu Maniu a copilărit în localitatea natală, urmând școala primară la Blaj și liceul calvin din Zalău. Obține diploma de bacalaureat în anul 1890, iar un an mai târziu se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, desăvârșindu-și pregătirea juridică la Budapesta și Viena. În studenție, este membru și președinte al Societății Academice ,,Petru Maior”. După obținerea doctoratului în anul 1896, se stabilește la Blaj unde ajunge avocat al Mitropoliei Române Unite, demnitate pe care o va îndeplini până în anul 1915.

 

Luptele politice și zgomotul armelor

Asemeni marilor avocați, Iuliu nu a putut sta departe de febra vieții politice. A fost un apropiat al lui Ion Rațiu, președintele Partidului Național Român, implicându-se în promovarea cauzei românilor din monarhie. Debutul anului 1902 îl găsește pe Maniu alături de alți tineri vizionari precum Aurel Vlad, Ioan Mihu, Victor Bontescu, punând bazele ziarului Libertatea de la Orăștie. Vocea tinerimii din partid s-a făcut auzită și în cadrul conferinței PNR de la Sibiu, afirmând importanța politicii activiste în detrimentul celei pasiviste folosite până atunci. În anul 1906, alături de alți intelectuali români, Maniu a reușit să intre în Parlamentul de la Budapesta ca deputat al cercurilor electorale transilvănene. Pe lângă toate acestea, a făcut parte din comisia de tratative româno-maghiare desfășurată după anul 1910, implicându-se cu timp și fără timp în lupta de emanciparea a românilor din Transilvania.

 

 

În momentul declanșării primei conflagrații mondiale, a fost încorporat  în armata austro-ungară la Aiud și trimis pe frontul italian. A luptat vitejește, sfidând moartea în fiecare clipă. Este promovat ofițer de artilerie în regimentul 26, fiind detașat pe frontul sudic în munții Tirolului. Clipele dificile prin care trecea armata austro-ungară în vara lui 1918, l-au făcut pe Maniu, care ajunsese între timp comandat de baterie, să dezerteze și să meargă la Arad, unde se reunise consiliul de conducere al PNR. Pleacă pentru o scurtă perioadă de timp la Viena, ca reprezentant al poporului român și formează un comandament românesc și un senat militar menite să apere capitala Austriei și să asigure ordinea publică.

 

Războiul cu Carol al II-lea și prigoana comunistă

La 14 noiembrie 1918, Iuliu Maniu revine la Arad unde contribuie la adoptarea hotărârii care prevedea separarea deplină de Ungaria. Va fi delegat din partea cercului electoral Vințul de Jos la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După înfăptuirea Marii Uniri, este ales președinte al Consiliului Dirigent. În momentul dizolvării acestei structuri, se va implica și mai mult în viața politică a României Mari. În anul 1926, PNR va fuziona cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituindu-se Partidul Național Țărănesc. După alegerile din 1928, partidul condus de Maniu, a obținut o majoritate zdrobitoare, ajungând în cele din urmă la conducerea statului. Văzând cele întâmplate, Carol al II-lea se reîntoarce în țară și-l dă jos pe Maniu de la conducerea Guvernului. Între cei doi era o tensiune permanentă alimentată de opoziția acerbă pe care Maniu o manifesta față de guvernarea autocratică a lui Carol și înființarea Frontului Renașterii Naționale.

 

Iuliu Maniu la proces

 

După 23 august 1944, Iuliu a fost printre cei mai aprigi luptători împotriva preluării puterii de către comuniști. S-a opus instalării guvernului Groza și a protestat față de încălcarea democrației trimițând mai multe memorii către puterile occidentale. Nici victoria zdrobitoare obținută în alegerile din 19 noiembrie 1946 nu a putut face nimic, deoarece rezultatele au fost falsificate de comuniști. Maniu devenise un ,,element” periculos de care trebuia scăpat cât mai repede. Momiți cu promisiunea că vor putea pleca din țară, fruntașii PNȚ pășesc pe aeroportul din Tămădău la 14 iulie 1947. Acolo ce să vezi? Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și mulți alții, au fost săltați de autoritățile comuniste fiind puși sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. De acum PNȚ intrase în ilegalitate, iar Maniu a fost judecat pentru înaltă trădare și condamnat la închisoare pe viață. La cei 74 de ani a fost trimis la penitenciarul din Galați, urmând ca în 1951 să fie transferat la Sighet alături de alți țărăniști. Frigul, foametea și bătăile, i-au grăbit sfârșitul. După câteva zile de grea suferință se va stinge la vârsta de 80 de ani. Gardienii n-au avut milă de el nici după moarte, aruncându-i trupul într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor.

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Proaspăt absolvent al Facultății de Drept din Cluj, se căsătorește la 1 mai 1910 cu fiica memorandistului Rubin Patiția, care va avea un rol determinant în evoluția sa. La debutul Primului Război Mondial, se organizează o campanie care avea drept scop intrarea României în luptă împotriva Austro-Ungariei. Zaharia și locotenentul Aurel Bogdan strâng o întreagă documentație pe care o  pun la  dispoziția armatei române de peste Carpați. Într-un final, autoritățile maghiare află planul pe care îl puneau la cale, iar Zaharia și alți cincisprezece intelectuali români sunt arestați și condamnați la moarte. Decizia nu este definitivă, se face recurs, iar după lungi discuții, Carol I semnează cererea de grațiere a condamnaților. După Unire, escaladează noi culmi politice ajungând membru  în Primul Parlament al României Mari. Odată cu venirea comuniștilor este dat afară din casă, i se confiscă toate bunurile ducându-și ultimele într-o casă dărăpănată.

 

O înrudire de bun augur

Vine pe lume la 20 decembrie 1881 în comitatul Târnava Mare, localitatea Merghindeal, într-o familie de țărani. Debutează ca elev în comuna natală, urmând să-și desăvârșească studiile liceale la Sibiu. Aici, se remarcă prin rezultate excepționale la învățătură și este coleg, apoi prieten bun cu Octavian Goga, cel care îl molipsește de ideea unității naționale a românilor. Ajuns la vârsta studenției, Zaharia optează pentru Facultatea de Drept. Camaraderia cu Octavian Tăslăuan, Ion Agârbiceanu, Alexandru Ciura și Gheorghe Pop, îi deschide calea către Cenaclul scriitorilor de la revista “Luceafărul”. Junele care aspira la un post de avocat, se căsătorește la 1 mai 1910 cu Elena, fiica memorandistului Rubin Patiția. Stabilindu-se în casa socrului său, Zaharia intră sub aripa acestuia, care va avea un rol determinant în evoluția sa politică. În perioada următoare, s-a dedicat trup și suflet pregătirii sale profesionale, în vederea obținerii unui post de avocat, iar ulterior, pentru dobândirea titlului de doctor în științe juridice. Ulterior, devine membru al Partidului Național Român, influențat probabil și de socul său, însă nu putem spune cu exactitate dacă Zaharia a fost de la bun început adeptul activismului, sau dacă la sfatul lui Patiția a rămas un pasivist.

 

Târât în fața Curții Marțiale pentru spionaj

Odată cu izbucnirea primei conflagrații mondiale are loc o intensă campanie care viza intrarea României în luptă împotriva Austro-Ungariei. Luând seama la acest lucru, autoritățile austro-ungare din Transilvania au decis să organizeze defensiva. Totodată, pentru a intimida trupele române aflate în apropiere de Alba Iulia, au fost detașate trei batalioane de honvezi. În acest context, avocatul Zaharia Muntean alături de locotenentul Aurel Bogdan, au strâns informații complete privind lucrările genistice de pe malul Mureșului. Întreaga documentație a fost pusă la dispoziția armatei române de peste Carpați. Într-un final, autoritățile maghiare află planul pe care îl punea la cale, iar Zaharia și alți cincisprezece intelectuali români sunt arestați, apoi târâți în fața Curții Marțiale. În urma anchetei care a durat de la 6 decembrie 1916, până la 8 februarie 1917, judecătorii au pronunțat sentința în cazul lui Zaharia, Victor Pop și alți șapte inculpați: Moarte prin ștreang! Se face recurs, dar nicio șansă, hotărârea române în picioare. De-a dreptul inadmisibil. Vine al doilea recurs, iar de această dată obțin o amânare până în primăvara anului 1918. Pe fondul unei situații politice din ce în ce mai neclare în tabăra adversă, Regele Carol I semnează cererea de grațiere a condamnaților, urmând să primească aprobarea în luna octombrie.

 

Credit foto: destepti.ro

 

Scăpat din ghearele morții, Zaharia se întoarce în Alba Iulia și este ales membru în Adunarea Generală a locuitorilor români. La data de 22 noiembrie 1918 cercul electoral Vințul de Jos îl deleagă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, figurând pe aceeași listă cu Iuliu Maniu. După votarea în unanimitate a rezoluției de unire, Alexandru Vaida-Voevod a propus o listă cu 200 de persoane care să alcătuiască Marele Sfat Național. Cum era de așteptat, Zaharia își avea locul lui. Lista a primit votul unanim și a fost completată cu încă 50 de membrii.

 

Adulat de unioniști și umilit de comuniști

După toate acestea, avocatului Zaharia Muntean a primit următoarele demnități: secretar general la Resortul Financiar al Consiliului Dirigent și consilier special al Transilvaniei pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Bucureşti. Și de parcă nu era de ajuns, pe lângă acestea prinde și un fotoliu de deputat în Primul Parlament al României Mari. Când nu făcea politică, își cultiva pasiunea pentru scris. Așa se face că numele său apare în ziarul Românul din Arad, Luceafărul, Societatea de mâine din Cluj, revista Transilvania a ASTREI, etc. În perioada interbelică îl vedem în funcția de președinte al Reuniunii Meseriașilor Români din Alba Iulia și membru al Comitetului anti-revizionist.

Preluarea puterii de către comuniști a însemnat debutul unei perioade nefaste în viața avocatului Zaharia. Catalogat drept ”dușman al poporului”,  este alungat din locuință confiscându-i-se toate bunurile. Soții Muntean pribegesc o vreme stabilindu-se în cele din urmă într-o casă dărăpănată care aparținuse socrului său. La 27 decembrie 1969, Elena Muntean, cea care fusese cândva președinta Reuniunii Femeilor Române din Alba Iulia, își lasă soțul singur pe lume. Bolnav, umilit și răvășit după dispariția soției, Zaharia mai rezistă câțiva ani după care i-a și el calea cerului.

 

Surse: Prof. Ioan PLEŞA, dacoromania-alba.ro

 

Vine pe lume într-o familie modestă din localitatea Viișoara. Rezultatele bune la învățătură, seriozitatea și ambiția, i-au călăuzit pașii pe calea științelor juridice. După absolvirea facultății intră direct în pâine, și își deschide propriul birou avocațial. În timpul primei conflagrații mondiale luptă pe frontul din Galiția, iar în cele din urmă cade prizonier la ruși. În 1918, Consiliul Dirigent îi încredințează funcția de prefect al județului Mureș-Turda, apoi prinde un mandat de senator în primul parlament al României Mari. Avocatul Ioan Vescan a fost un apropia al bisericii sprijinind constituirea Marii Adunări Generale laice a Mitropoliei Ardealului, și ctitorind o biserică în satul natal. Eforul susținut și vârsta înaintată, au început să se răsfrângă asupra sănătății. Trece pragul mai mult medici și urmează o serie de tratamente care îi prelungesc viața până la 30 martie 1946, când inima îi stă în loc.

Un avocat în viața cetății

Zarvă mare într-o familie de agricultori din localitatea Viișoara. La 22 august 1877, Ioan și Anica așteaptă cu sufletul la gură venirea pe lume a lui Ioan, vlăstarul mult dorit. Pruncul crește frumos, și urmează primele clase la școala din localitatea natală. Absolvă liceul la Blaj, iar calificativele bune îl fac beneficiarul unei burse de merit acordate de Fundația Gojdu. Devenit student la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, Ioan se remarcă atât prin dragostea de carte, cât și prin participarea la viața tinerimii române. După finalizarea anilor de licență, urmează studiile școlii doctorale, iar la 10 decembrie 1903, devine doctor în științe juridice.

Casa unde a copilărit Ioan Vescan

Ajuns avocat cu acte în regulă, Ioan Vescan se stabilește în localitatea Teaca, și deschide propriul birou în 1905. Tot acum devine membru al societății ASTRA, fiind fondatorul despărțământului Teaca, și susținând numeroase conferințe în diferite locuri. Se dovedește un membru activ al societății, implicându-se în numeroase opere de binefacere, sprijinind ctitoria de Biserici Ortodoxe, stabilind totodată diverse relații cu elita românească din zona de nord a Transilvaniei.

Luptă pe front și cade prizonier la ruși

Ascensiune profesională și socială de care se bucura avea să fie suprimată de un eveniment nefericit: declanșarea Primului Război Mondial. Ioan a fost mobilizat pe frontul din Galiția, unde a participat la luptele împotriva Armatei țariste. Curajul și jertfa de care a dat dovadă, i-au adus la finalul anului 1914, gradul de locotenent. Perioada petrecută pe front, a fost presărată cu de toate, dar poate că cel mai dificil moment a fost când a picat prizonier al Armatei Ruse, și trimis alături de alți soldați transilvănenei și bucovineni, îl lagărul de la Darnița. Acolo, în colaborare cu alți ofițeri români, i-a organizat pe deținuții români, ca voluntari naționali, urmând ca la 9 decembrie 1916, să pună bazele Comitetului Executiv mandatat să mobilizeze voluntarii români. În primăvara anului 1917, Ioan și voluntarii au fost primiți ca rezerviști în cadrul Armatei Române, iar peste câteva luni, voluntarii din Darnița ajung la Iași, unde se pun în slujba armatei. Primirea de care au avut parte a fost una fastuoasă, la buza peronului aflându-se ministrul de război, Vintilă Brătianu, și generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Stat Major.

Soldații Corpului Voluntar Român la tabăra de tranzit din Darnița, lângă Kiev, întâlnindu-se cu prietenii

Avocatul Ioan Vescan nu s-a dat în lături atunci când a fost chemat la arme pentru a-și apăra țara. În august 1917, participă la Bătălia de la Mărășești, în calitate de comandat al unei companii din cadrul Corpului V Armată. Peste un an de zile, avea să fie avansat la gradul de căpitan și trimis într-o nouă misiune, de această dată în Basarabia, unde avea ca scop păstrarea ordinii publice, tulburate de revoluția bolșevică. Pentru întreaga activitate desfășurată pe câmpul de luptă, Regele Ferdinand îi va acorda Ordinul Steaua României, în grad de cavaler.

Om politic și fiu credincios al bisericii

După încheierea războiului și înfăptuirea Marii Uniri, Consiliul Dirigent al Transilvaniei îl va numi în funcția de prefect al județului Mureș-Turda, devenind primul român care deține această demnitate. Adună trei mandate ca prefect, iar printre meritele sale se număra reorganizarea administrației județene pe baze românești, dezvoltare învățământului românesc, etc. Cum nu putea sta departe de febra vieții politice, Ioan candidează la alegerile din 1922, pentru un loc de senator din partea Partidului Național Român în circumscripția electorală Hida, din județul Cojocna. Obține fără probleme mandatul, iar între 1922-1926, participă la evenimentele care au marcat viața politică a României Mari. Ulterior, va candida și la alegerile din 1927, însă acum schimbase tabăra și trecuse de partea Partidului Național Țărănesc, vizând un loc de deputat și unul de senator. Deznodământul electoral nu este deloc fericit, Ioan ratează ambele obiective, prin urmare revine la Târgu-Mureș în calitate de consilier județean.

Chiar dacă a îndeplinit multe funcții, avocatura a rămas cea mai apropiată inimii sale. A figurat ca membru în cadrul Uniunii Avocaților din România, și în Baroul Mureș, pledând exemplar. În ianuarie 1933, avocatul Ioan Vescan, se regăsește printre cei care au aderat la constituirea Marii Adunări Generale laice a Mitropoliei Ardealului. Acțiunile în ogorul Bisericii Ortodoxe, au continuat printr-o donație de 300.000 lei pentru ridicarea unui locaș de piatră la Viișoara, făgăduind că va cumpăra și un clopot. La 11 octombrie 1936, Biserica a fost sfințită de Episcopul Clujului Nicolae Colan, în prezența ctitorului, a prefectului de Turda-Arieș, și altor personalități. Biserica primise un clopot din partea ctitorului, donat în memoria voluntarilor români din Primul Război Mondial, al doilea fusese cumpărat din strădania sătenilor la care mai contribuise și Ioan, iar Iuliu Maniu donase al treilea clopot, ca semn al prețuirii pe care i-o purta ctitorului.

Fragilitatea vârstei la care ajunsese, munca peste program și diferitele îndatoriri,  s-au răsfrânt asupra stării de sănătate. Boala îl ajunge din urmă și este nevoit să o lase mai moale. Urmează diferite tratamente în orașul Poděbrady din Boemia Centrală, în urma cărora se mai înzdrăvenește. Cu toate acestea, la 30 martie 1946, inima îi stă în loc. Slujba de prohodirea a fost oficiată de episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Nicolae Colan, la biserica din satul natal.

Surse: 1) Răzvan Mihai Neagu, Personalități ale Marii Uniri: Avocatul Ioan Vescan, primul prefect român al județului Mureș-Turda (1877-1946)”;  2) Biblioteca Digitală BCU Cluj.

Se molipsește de “microbul” științelor juridice datorită tatălui său. Cum era de așteptat, Camil se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice, iar după absolvire își deschide propriul birou în Alba Iulia. După ce revine de pe front, are o întrevedere cu Iuliu Maniu la Viena, în urma căreia se alătură Consiliului Național Român Central din Arad. Lucrările Marii Uniri fuseseră îngreunate de ocuparea instituțiilor publice de către autoritățile austro-ungare. În acest contex, ședințele Consiliului Dirigent au loc în casa avocatului Velican. Dar poate cea mai mare provocare a fost preluarea mandatului de primar al orașului Alba Iulia, prilej cu care a rămas în istorie ca primul primar român de după Marea Unire. Printre toate funcțiile pe care le-a avut, avocatura a rămas însă pe primul loc.  

Avocatura, o profesie transmisă pe linie paternă

Vine pe lume în data de 18 decembrie 1879, la Târgu Mureș. Capul familiei, Alexandru Velican, a fost mai întâi avocat, apoi judecător la Tribunalul Comitatului Alba Inferioară. Pe linie maternă, se înrudea cu Vasile și Iuliu Hossu, amândoi episcopi de Gherla. Începe școala primară la Alba Iulia și continuă cu liceul la Blaj. Inspirat de modelul patern, se molipsește de dragostea pentru avocatură, și se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice, din cadrul Universității Regale Maghiare. Tot acum devine membru al societății de lectură “Petru Maior”, organism înființat de studenții români din Budapesta. Din anul 1900, își va continua studiile la Universitatea ”Ferenc József” din Cluj, loc în care obține doctoratul doi ani mai târziu. Cum era firesc, Camil parcurge toate etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, iar în 1903, se înscrie în Baroul din Alba Iulia, unde își va deschide propriul birou.

Lupta neobosit pentru drepturile românilor târâți de autoritățile maghiare print tot felul de tribunale. Un proces cu avocatul Velican la bară era pe jumătate câștigat. Așa se întâmplase și în cele trei cazuri de români întemnițați pentru că recitaseră public poezia “Doina” de Mihai Eminescu. Odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale, Camil este mobilizat, ajungând în cele din urmă pe frontul italian. În toamna lui 1918, revine cu bine acasă, după care are o întrevedere cu Iuliu Maniu, care îi încredințase misiunea de a intra în contact cu Consiliul Național Român Central, aflat la Arad. 

Primul primar român al orașului Alba Iulia

Pe 8 noiembrie 1918, este cooptat în Consiliu Național Român din Alba Iulia, dedicându-se trup și suflet activităților de organizare a comitatului Alba Inferioară, și în special în adunările pentru desemnarea delegaților la Marea Adunare Națională. Tot atunci, este trimis într-o misiune specială. Armata germană aflată sub comanda mareșalului Mackensen, se afla în retragere, iar unul din punctele de trecere era orașul Alba Iulia. Camil cere trupelor să ocolească urbea pentru a nu tulbura lucrările Marii Adunări Naționale și a Marii Adunări Populare Românești. În contextul ocupării clădirilor instituționale de către autoritățile austro-ungare, casa avocatului Velican devine locul unde se consumau ședințele Consiliului Dirigent, urmate de jurământul de credință față de Marele Sfat Național. Adunările debutau în zorii zilei și se terminau de cele mai multe ori în miez de noapte. Pe 22 noiembrie 1918, este desemnat alături de alte patru personalități, pentru a reprezenta cercul electoral Alba Iulia, la Marea Adunare Națională.

Casa lui Camil Velican; Sursă albaiuliaqr.ro

În urma hotărârii din 3 decembrie 1918, Camil Velican este numit în funcția de primar al orașului Alba Iulia, devenind primul primar român de după Marea Unire. Sub mandatul său, urbea a cunoscut o perioadă de înflorire. Redăm câteva din cuvintele lui Radu Cosmin din lucrarea ”Prin Ardeal”, care atestă seriozitatea cu care a slujit:

A început activitatea ca primar cu preluarea instituţiilor de stat, a bibliotecii şi a muzeului, pentru a le proteja patrimoniul. O atenţie deosebită a acordat preluării şcolilor, pentru ca acestea să-şi înceapă activitatea cât mai curând. Toate trebuiau renovate şi amenajate, ceeace era foarte costisitor şi presupunea o muncă susţinută. Trebuiau selecţionaţi profesori cu pregătire şi funcţionari disciplinaţi. Denumirile străzilor şi ale firmelor trebuiau schimbate, dar mai erau multe alte deziderate ale populaţiei, între care şi aducerea la Alba Iulia a prefecturii din Aiud. Fruntaşii români au luat în evidenţă încă de pe atunci o seamă de proiecte, care, rând pe rând, se vor realiza în anii următori, cum ar fi: alegerea oraşului Alba Iulia ca loc de încoronare a suveranilor ca rege şi regină a tuturor românilor, în care scop trebuia construită o catedrală a Unirii; un muzeu de istorie românesc şi o statuie ecvestră a lui Mihai Viteazul. Tot primarului i-a revenit organizarea primirii armatei române şi instalarea acesteia în Cetate.”

Prezența în viața cetății nu s-a limitat doar la funcția de primar. Încă din anul 1911, Camil Velican figura ca membru în cadrul Despărțământului Alba Iulia al societății culturale “Astra”. Ulterior, a fost numit la cârma Reuniunii Maeștrilor Români, care avea drept misiune întrajutorarea membrilor și sprijinirea ucenicilor. Pe lângă acestea, a organizat conferințe, lecturi publice, piese de teatru, etc.

Sursă dacoromania-alba.ro

Un pic de politică

În anul 1922, este numit prefect al județului Alba, funcție pe care o va deține până în 1926. Părăsește barca Partidului Național Român, unde ocupase o funcție în conducerea centrală, și trece de partea liberalilor. Aici, se va îngriji de organizarea filialei județene a partidului, fiind președintele ei până în 1936. A rămas fidel avocaturii pe care a practicat-o până în ultimele clipe, ajungând vicepreședintele Baroului din Alba Iulia și reprezentantul acestuia în cadrul Uniunii Barourilor din România. Pentru întreaga activitate, Camil Velican a fost distins cu Ordinul ”Ferdinand I”, în rangul de Ofiţer; ”Coroana României”; ”Steaua României”; semnul onorific Vulturul României; medalia Răsplata Muncii, clasa I; medalia Meritul Comercial şi Industrial, clasa I. Ultimele clipe din viață îl găsesc în cetatea Unirii, dându-și ultima suflare în anul 1936.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj ;2) Conf. univ. dr. av. Ioan Lazăr, „Baroul Alba în contextul marii Unirii – Avocatul dr. Camil Velican, primul primar român, de după Marea Unire, al oraşului Alba Iulia”, în revista Dreptul nr. 12/2018.

Ucenicit în biroul avocațial condus de Iuliu Maniu, iubitor de țară și cultură, Romul Boilă și-a afierosit întreaga viață românilor din Transilvania. Condamnă public abuzurile autorităților maghiare și critică incorectitudinile comise la corectarea listelor electorale a alegătorilor dietali. În 1913, susține douăzeci și nouă de conferințe în unsprezece comune, se preocupă de alfabetizarea oamenilor de la țară, și pune bazele ziarului “Românul Târnăvean”. Odată cu izbucnirea primei conflagrații mondiale, este mobilizat și trimis pe front în Polonia, apoi în Italia. Revenit în țară, se implică direct în evenimentele premergătoare Marii Uniri și este ales ca delegat titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Stagiar în biroul lui Iuliu Maniu

Vine pe lume la 8 octombrie 1881, în localitatea Târnăveni, ca fiu al lui Zaharia Boilă, portărel la judecătoria de ocol, și al Bertei Szabo. Pruncul crește armonios, și începe școala primară în locurile natale. În 1891, capul familiei îl trimite la gimnaziul săsesc din Mediaș, unde se preda în limba germană, iar după o bucată de vreme, se transferă la gimnaziul romano-catolic din Cluj. Absolvă liceul în 1899, apoi se dedică științelor juridice înscriindu-se la Facultatea de Drept a Universității Maghiare din Cluj. După ciclul licențial, va obține două doctorate într-un interval de o lună. Mai întâi, pe 5 decembrie 1903, obține doctoratul în științe juridice, iar peste nouăsprezece zile, doctoratul în științe politice. Cu un asemenea palmares, nu-i de mirare că face stagiatura în unul din cele mai mari birouri avocațiale și anume biroul condus de Iuliu Maniu. Acolo, tânărul a ocupat postul de avocat jurisconsult al Mitropoliei greco-catolice. Romul nu a fost un om al jumătăților de măsură. În 1905, dornic să cunoască cât mai mult, face o călătorie de studii la Berlin și Paris, unde participă la cursuri de drept penal, economie politică, filosofie și psihologie. Odată finalizată stagiatura susține examenul de cenzură la Curtea de Apel din Târgu Mureș. Își deschide propriul birou la Târnăveni și se preocupă de realizarea unor manuale în domeniul dreptului politic și administrativ.       

Portavocea românilor nedreptățiți

Devine un luptător neobosit pentru cauza românilor din Transilvania și se implică în mișcarea națională, apoi publică broșurile “Dreptul de alegător dietal”, “Dreptul de alegător comunal” și “Votul universal.” La propunerea lui Maniu, este desemnat delegatul românilor la Conferința Națională a Partidului Național Român, organizată la Sibiu. În calitate de membru al P.N.R, Romul Boilă a colaborat până la Marea Unire cu o parte din crema fruntașilor români: avocații Ioan Radeș și Marțian Căluțiu, clericii Nicolae Platon, Iosif Lita, Laurențiu Pașcu, etc.

În anul 1908, este ales membru în Consiliu județului Târnava Mică, poziție din care va lupta pentru validarea drepturilor poporului român și pentru promovarea principiilor democratice. Odată cu demisia guvernului Wekerle Sandor în ziua de 20 decembrie 1910, și numirea unui nou guvern condus de contele Khuen-Hedervary, adunarea județeană a purces la analizarea noului program de guvernare. Când au aflat că avocatul Boilă avea să susțină un discurs public în limba română, oficialitățile maghiare au sărit ca arse. Punctele principale ale cuvântării erau: abuzurile săvârșite de corteșii și organele administrative, incorectitudinile comise la corectarea listelor electorale a alegătorilor dietali, etc. Iată câteva frânturi din cuvântarea respectivă:

Caracterul constituțional al unui stat așa zis constituțional, cum ne place să numim și țara noastră, se învederează prin faptul că și poporul participă la exercitarea puterii de stat. Cea mai însemnată ramură a puterii de stat este puterea legislativă. A aduce legi cu vigoare pe teritoriul întreg al statului, a impune concetățenilor noști, ce sunt datori și de la ce sunt opriți a face, este cea mai notabilă și mai înaltă funcție de drept public. Poporul ia parte la aducerea legilor prin deputații săi aleși (…) Eu din partea mea, în exercitarea liberă a dreptului de alegător văd cea mai însemnată garanție constituțională… Constituție fără de garantarea libertății electorale nu este constituție, ci numai o mască, care după folosință se poate rupe, se poate arunca la coș

Mulțimea adunată ovaționează îndelung pe orator, însă lupta se dădea pe mai multe fronturi. În 1912, Comitetul Național al P.N.R, le-a încredințat lui Victor Onișor, Valeriu Moldovan și Romul Boilă, sarcina de a redacta un “proiect de lege a votului universal, egal, direct și secret”.

Contribuie la alfabetizarea sătenilor

Între 1910-1914, revitalizează activitatea despărțământului Astrei de la Târnăveni. Organizează prelegeri prin sate și pune în discuție o serie de probleme ce țin de agricultură, industrie, comerț, teme juridice, până la probleme de literatură și istorie. În 1913, susține douăzeci și nouă de conferințe în unsprezece comune, dintre care amintim: Însemnătatea scrisului și cititului; Noțiuni de drept privat; Portul Național; Despre însoțiri, etc. S-a preocupat de alfabetizarea oamenilor de la țară și a organizat patru cursuri în localitățile Feisa, Șaroșul unguresc, Giuluș, Velț, iar în localitățile Cornești, Blăjel, Feisa, Căpâlna de Jos, Boian și Hărânglab, a fondat însoțiri de credite și economii. Între 1913-1914, despărțământul avea în gestiune 59 de localități, 41 de agenturi și 42 de biblioteci comunale. Ca toți marii avocați, a iubit condeiul și scrisul. În 1910, coagulând o serie de intelectuali precum dr. Ioan Radeș, dr. Emil Folea, dr. Simion Căluțiu, dr. Vasile Zehan, și mulți alții, pune bazele primei publicații locale în limba română, care va purta numele “Românul Târnăvean”.

Experiența frontului și lupta pentru unitate

Pe plan economic, de numele său se leagă înființarea băncii “Vulturul”, a doua bancă românească din comitat. Ajuns pe culmile succesului, nimic nu părea să tulbure avântul pe care și-l luase. Asta până în vara lui 1914, când izbucnește Primul Război Mondial. Publicația “Românului Târnăvean”, încetează să mai iasă de sub tipar, iar după ceva timp, este trimis pe front în Polonia, apoi în Italia. În 1916, silit de împrejurări, își mută soția și cei cinci copii din Târnăveni, în caz contrar, urmau să fie deportați în lagăr. În momentul căderii Imperiului Austro-Ungar, Romul lupta pe frontul italian. După terminarea războiului face un popas la Arad și participă la negocierile politice care s-au desfășurat între reprezentanții P.N.R. și delegația guvernului maghiar condusă de Oskar Jaszi. Au loc discuții acerbe, se fac propuneri, se schimbă idei, însă tratativele sunt sortite eșecului.

Contextul istoric obliga elita din acele vremuri să acționeze într-un fel. Însetat de dreptate și unitate, avocatul Boilă se implică direct în evenimentele premergătoare Marii Uniri. În ședința din 25 noiembrie 1918, sunt aleși cei cinci delegați oficiali și cei cinci delegați supleanți. Ziua următoare, dr. Romul Boilă, este ales ca delegat titular al cercului electoral la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind printre cei care au semnat Actul Unirii de la 1 decembrie 1918.  Tot acum, Marele Sfat Național alege un Consiliu Dirigent, compus din cincisprezece membri care are misiunea de a se îngriji de treburile interne din Transilvania. Avocatul Boilă primise în subordine Resortul Comunicației, lucrările publice, poșta, telegraful și alimentația publică.

Preocupat de formarea viitorilor avocați

Din însărcinarea aceluiași consiliu, prin hotărârea Nr. 4336/1919, domnului Boilă i-a fost încredințată conducerea Universității maghiare din Cluj. Pe 1 octombrie 1919, este numit titularul catedrei de drept constituțional, iar între 1 aprilie 1935 și 31 martie 1935, este profesor suplinitor la Catedra de Știință și legislație financiară. Pe parcursul perioadei interbelice, s-a împărțit între catedră și viața politică. Se pensionează la 1 iulie 1940, iar după cedarea Ardealului se mută la Sibiu. Pentru întreaga activitate, este decorat cu ordinele Steaua României în grad de mare ofițer, Ferdinand I în grad de comandor și medalia Răsplata Muncii pentru învățământ clasa I. Continuă se scrie, și o face fără menajamente, criticând tot ce nu era în regulă. În urma unui articol intitulat “Restitutio in integrum”, apărut în ziarul “România Nouă” din Sibiu, avocatul Boilă este pus sub arest la domiciliu, iar publicația suspendată. În aceste condiții își va trăi ultimele clipe din viață, dându-și ultima suflare pe 14 martie 1946,  în urma unui stop cardiac.

Surse: Traian Bosoancă, “Din viața și activitatea lui dr. Romul Boilă (I)”.

Mirajul unei vieți mai bune peste hotare, peste Ocean chiar, atrăgea românii încă de acum un secol. În ciuda credinţei că exodul – în special cel intelectual – reprezintă un fenomen al contemporaneității, există mărturii care infirmă această idee. De exemplu, Țara Tuturor Posibilităților părea a fi garanţia unui trai mai bun chiar și pentru tinerii anilor ’40 ai evului trecut.

Binecunoscutul om politic și doctor în Drept Iuliu Maniu (1873-1953) le-a transmis, în cadrul unui discurs susținut la București în anul 1946, tinerilor emigranți români în America, faptul că era foarte important ca ei să se gândească „necontenit” la țara lor de origine, la neam, dar și la trecutul „căznit în robii, în lupte neîncetate pentru existență, în primejdii fără sfârșit și în sărăcie”.

„Aduceți-vă aminte de frumusețile leagănului vostru, de munții măreți, de pădurile vesele, de întinderile mănoase, de satele modeste, străjuite de bisericile vechi, în care s-au rugat și trecuții strămoși ai voștri, cerând mântuire pe seama Neamului Românesc. Aduceți-vă necontenit aminte că aici trăiesc frați și nepoți ai voștri, care încă duc grea luptă pentru ca, deasupra țării, să se risipească cu totul nourii îndărătnici și să coboare binecuvântarea dreptății și a libertății” a îndemnat Iuliu Maniu, într-una din tulburele zile ale lui ianuarie 1946 (cuvinte incluse în volumul „Istoria oratoriei la români”, Editura Teşu, Bucureşti 2007, 311 pagini).

Astăzi, Academia Română încearcă să prevină plecarea tinerilor școliți în țară pe meleaguri mai mănoase. Demersurile similare din trecut, demarate tot de către intelectuali, s-au concretizat în cuvinte bine alese, care au sădit înlăuntrul tinerilor semințele dragostei pentru Patrie.

Ați mers în țara deasupra căreia strălucește cea mai mare comoară a oamenilor și a neamurilor – cea de care Neamul Românesc a avut atât de puțină parte până acum: Libertatea

„Zeci de ani v-am văzut plecând, rând pe rând, spre Țara Făgăduinței. V-am petrecut din Ardealul nostru robit pe atunci, cu gândul duios cu care ia drumul lumilor pline de soare și de căldură. Zeci de ani v-am privit peste întindere de continent și mări, luptând, muncind și reușind, așa cum privește din aceeași bătrână casă strămoșească, părintele spre fiii care și-au găsit așezări noi, mai largi și mai îmbelșugate. Ați mers în țara deasupra căreia strălucește cea mai mare comoară a oamenilor și a neamurilor – cea de care Neamul Românesc a avut atât de puțină parte până acum: Libertatea”, a mai spus Maniu, în discursul amintit.

Lipsit de ipocrizie, omul politic nu le-a insuflat tinerilor dorința de a trata America, țara ce le-ar fi îndeplinit visurile, cu superficialitate și cu interes pecuniar, ci le-a atras atenția că trebuie s-o respecte.

„Dar tot atât fără încetare, ridicați-vă gândul și încălziți-vă inima spre patria voastră nouă. Nici o recunoștință a voastră nu va fi prea mare pentru a răsplăti generozitatea ei. Nicio jertfă a voastră nu va fi prea grea, dacă o veți aduce pentru sprijinirea înaltelor ei ținte.”

Iuliu Maniu (1873-1953), om politic român, președintele Partidului Național Român și al Partidului Național Țărănesc, deputat, ministru, prim-ministru, doctor în Drept, și-a efectuat studiile la Cluj, Budapesta și Viena. Încarcerat de comunişti, a trecut în nefiinţă la Sighet, în 1953.

Foto deschidere: romanialibera.ro



Zaharia Muntean, avocatul condamnat la moarte pentru că oferise informații confidențiale armatei române. Comuniștii îl declară ”dușman al poporului” și încep să-l prigonească

21 mai 2021 |
Proaspăt absolvent al Facultății de Drept din Cluj, se căsătorește la 1 mai 1910 cu fiica memorandistului Rubin Patiția, care va avea un rol determinant în evoluția sa. La debutul Primului Război Mondial, se organizează o campanie care avea drept scop...


Avocatul Camil Velican, o conștiință a unității naționale. De ce și-a pus casa la dispoziția Consiliului Dirigent și cum a arătat mandatul primului primar român din Alba Iulia de după Marea Unire

4 decembrie 2020 |
Se molipsește de “microbul” științelor juridice datorită tatălui său. Cum era de așteptat, Camil se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice, iar după absolvire își deschide propriul birou în Alba Iulia. După ce revine de pe front, are o...

Avocatul Romul Boilă, o viață închinată poporului român și demnității naționale. Se îngrijește de alfabetizarea sătenilor, luptă pe front și se implică în organizarea Marii Uniri

6 noiembrie 2020 |
Ucenicit în biroul avocațial condus de Iuliu Maniu, iubitor de țară și cultură, Romul Boilă și-a afierosit întreaga viață românilor din Transilvania. Condamnă public abuzurile autorităților maghiare și critică incorectitudinile comise la corectarea...

Discursuri ale marilor români, valabile și astăzi (III). Iuliu Maniu, către tinerii care-și părăsesc țara: „Aduceți-vă aminte de frumusețile leagănului vostru, de pădurile vesele și de satele modeste”

8 martie 2017 |
Mirajul unei vieți mai bune peste hotare, peste Ocean chiar, atrăgea românii încă de acum un secol. În ciuda credinţei că exodul – în special cel intelectual – reprezintă un fenomen al contemporaneității, există mărturii care infirmă această idee....