Însemnările unui diplomat de altădată, volum publicat de editura Humanitas în 2016, la împlinirea a 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, este o variantă revăzută și adăugită a volumului Confesiunile unui bătrân diplomat (publicat în 2003). Această carte reprezintă un extras de opt capitole din memoriile Contelui de Saint-Aulaire, publicate sub numele Confession d’un vieux diplomate la celebra editură Flammarion (în 1953, cu un an înainte de a muri). Ediția în limba română preia doar capitolele consacrate României, în care este descrisă perioada petrecută de Saint-Aulaire în funcția de ministru plenipotențiar al Franței la București (1916-1920).
Cine este Contele de Saint-Aulaire?
Contele de Saint-Aulaire (nume complet: Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, 1888-1954) a fost unul dintre cei mai importanți diplomați francezi ai secolului trecut, provenind dintr-o familie aristocrată cu îndelungată tradiție. Acesta deține numeroase și importante funcții diplomatice, fiind reprezentantul statului francez în Tunisia, Maroc, Peru, Chile, Brazilia, Austro-Ungaria, România, Anglia.
După retragerea din viața diplomatică, odată cu încheierea misiunii din Anglia, devine directorul prestigioasei Revue d’histoire diplomatique, publică articole politice în cotidianul Le Figaro și scrie biografii dedicate unor mari personalități franceze: Richelieu, Jules Mazarin, Charles Maurice de Talleyrand-Périgord ș.a.
Primul contact cu România și schimbarea perspectivei. Francofonie și românizare
Cum resimte Saint-Aulaire vestea numirii sale în România? Ca pe o mare nenorocire : „În mai 1916, o telegramă de la Briand […] îmi aduce la cunoștință numirea mea ca ministru plenipotențiar al Franței la București, cu invitația să-mi iau postul în primire cât se poate de repede. «Catastrofă cu neputință de evitat! am exclamat eu întinzându-i telegrama lui Lyautey. Cum să refuzi în timp de război să servești în acest avanpost al frontului nostru diplomatic?»” (p. 28) sau „În schimbul sacrificiilor legate de transfer nu întrezăream nici un folos pentru cariera mea. Mă gândeam chiar că România îi va fi mormântul. Nu știam despre această țară decât că făcea parte din Tripla Alianță, sub sceptrul unui Hohenzollern, în mod logic incapabil să intre în război în tabăra noastră”.
Cum va ajunge, la scurt timp după ce își ia în primire postul de la București, să descrie România și românii (inclusiv pe „acel” Hohenzollern care a fost capabil să intre în război în tabăra franceză)? În următorii termeni: „Poporul român este un adevărat gentleman colectiv. Când spun popor, nu exclud guvernul și clasele supuse. Dacă a fi gentleman este o chestiune de onoare, și mai ales de a-ți respecta cuvântul dat, guvernul român este un supergentleman, căci s-a ținut de cuvânt la 28 august 1916, și mai mult decât atât, a rămas singur după ce a fost părăsit de aliații săi. El aparține înaltei nobilimi, dacă noblețea constă în a avea mai multe obligații decât drepturi” (p. 85).
Ce a condus la această radicală schimbare de perspectivă ? Acceptul României de a intra în Război alături de Antanta, primirea mai mult decât prietenoasă și integrarea în cercurile influente de la București, legarea unor relații de prietenie cu unele dintre cele mai mari personalități ale vieții politice românești din acea perioadă (Ionel Brătianu, I.G. Duca, Regina Maria etc. – cărora le dedică secțiuni extinse în carte, construindu-le minuțioase și remarcabile portrete), dar mai ales dovezile de eroism oferite de armata și populația României imediat după intrarea în război, dublate de imensele manifestări de simpatie față de Franța. La aceasta a contribuit și dezamăgirea provocată de atitudinea Rusiei față de angajamentele asumate la perfectarea acordului de intrare a României în război, dar și atitudinea propriului guvern, incapabil să suplinească prin forțe proprii „trădările” celorlalți aliați.
Poporul român este un adevărat gentleman colectiv. Când spun popor, nu exclud guvernul și clasele supuse. Dacă a fi gentleman este o chestiune de onoare, și mai ales de a-ți respecta cuvântul dat, guvernul român este un supergentleman, căci s-a ținut de cuvânt la 28 august 1916, și mai mult decât atât, a rămas singur după ce a fost părăsit de aliații săi. El aparține înaltei nobilimi, dacă noblețea constă în a avea mai multe obligații decât drepturi
Principala critică adusă lui Jean-Camille Blondel de către conaționalii care i-au cerut schimbarea era aceea că s-a „românizat”. Din păcate pentru conducătorii de la Paris, ironia avea să-și joace din nou rolul, Saint-Aulaire parcurgând la rândul lui drumul „românizării”, asemeni predecesorului său (cu care de altfel rămâne în strânse relații amicale, Blondel continuând să stea în România după îndepărtarea sa din funcție).
Raportarea la amintirile Contelui
Bineînțeles că aceste memorii trebuie citite și tratate ca ceea ce sunt: mărturii depuse de un om care a luat parte în mod activ la facerea istoriei. Nu trebuie în niciun caz învestite cu caracter de adevăr absolut și trebuie neapărat plasate și analizate în contextul în care au fost produse, ca rezultat al unui cumul de factori.
Trebuie să ținem seama de cel puțin două aspecte foarte importante atunci când le citim: 1. au fost scrise de o persoană care deținea o funcție destul de înaltă în cadrul statului francez, astfel încât putem deduce și înțelege diferitele luări de poziție față de situația politică internațională, prezente de-a lungul întregii cărți; 2. aceste memorii au fost publicate la un interval destul de mare de la momentul în care evenimentele descrise s-au petrecut, perspectiva asupra acestora modificându-se în timp. Notelor de jurnal din acea perioadă le-au fost adăugate fragmente de rapoarte oficiale, adnotări, întreg ansamblul fiind revizuit. Deși păstrează fragmentele de jurnal din acea perioadă, caracterul lor nu este unul complet autentic. Adnotările și revizuirile ulterioare au diminuat autenticitatea proprie jurnalului, care oricum este prin excelență o specie subiectivă și personală.
De asemenea, distanța temporală impune o anumită regândire a perioadei, mai ales în raport cu interpretarea ulterioară a acelor evenimente, o istorie astăzi în mare parte „documentată”, dar care atunci se trăia fragmentar și subiectiv și nu era analizată cu rigoarea impusă de deținerea unei perspective generale asupra întregului ansamblu. De aceea, raportarea noastră vizavi de evenimentele descrise și, mai ales, față de modul în care sunt descrise trebuie să se facă cu un anumit sentiment de circumspecție și în niciun caz cu „elan patriotic”, oricât de flatante ar fi descrierile făcute de fostul ministru al Franței la București.
Lăsând la o parte toate aceste precauții de care trebuie să ținem seama atunci când citim o operă paraliterară (în special una cu caracter istoric), această carte rămâne valoroasă prin prisma fiziologiei pe care o creează și oferă publicului (frânturi dintr-o lume care nu este accesibilă oricui – lumea diplomației; descrierea unei societăți românești tulburată de refugiul la Iași, dar care renaște și exaltă odată cu obținerea unirii demult așteptate), valoarea acestor mărturii fiind augmentată și de faptul că se subscrie unui eveniment istoric atât de important, care avea să reconfigureze înfățișarea lumii (atât la propriu, cât și la figurat) la început de secol XX – Primul Război Mondial.
Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916-1920, Traducere din franceză de Ileana Sturdza, Introducere și note de Mihai Dim. Sturdza, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Humanitas, București, 2016, 282 p.
Volumul face parte din colecţia Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA
Ramona Tănase
