”În mină Dumnezeu cu noi!/ Afară – grijă şi nevoi…/ Deasupra noastră n-avem cer,/ C-așa e viața de miner.” (Imnul minerilor)
Pe birou o ceașcă de cafea, un espresso ușor condimentat și molatec totodată, câțiva biscuiți cu unt împrăștiați pe-o farfurioară, o chisea pe jumătate plină cu dulceață blondă de smochine în care odihnește o linguriță, două – trei cărți, ieri despachetate dintr-o legătură pe care am purtat-o vreo două săptămâni în portbagaj, firește laptopul, câteva foi cu însemnări în rest nimic important.
O lumină vie, dar cernută printre perdele inundă spațiul și se joacă vesel pe tastatură, printre foile și cărțile împrăștiate pe birou, formează cosițe de aur pe bucățile cărnoase de smochine ce se odihnesc în siropul lor de zahăr și se oglindește în ceașca de cafea ca un îndemn. Un îndemn la ce? La degustare și bucuria gusturilor, sau pentru a ridica zăgazurile poveștii ca să înceapă să se reverse în complicate dantelării pe ecran?
Am hotărât că ambele îndemnuri pot fi egal valabile. O gură de cafea, o mușcătură pofticioasă de biscuit aromat cu smochină și – ce nu era în plan – o privire fugară aruncată spre cărțile de pe birou. Apoi către piciorul biroului, unde din pachetul golit pe jumătate alte câteva cărți așteptau să fie scoase și examinate. O altă poveste?
Să vedem: mai întâi Giovanni Papini, Un om sfârșit. Face opinie separată față de restul pachetului de cărți, pentru că e micuță și subțirică; începută cândva și abandonată, așa cum mărturisea semnul de carte de la pagina 101. Așa, carevasăzică, abandonată și încă de mine cândva, mai de mult. Citesc la întâmplare de la pagina 170: ”Dar ce-ați vrea să ofere un om care trăiește între somn și cafea, între masă și pat, leneș și somnoros, bun doar să sune alarma, dar luând-o la goană în ziua adevăratei bătălii?”
Aha, Giovanni, de-alde ăsta-mi ești! Nu-i nimic, n-ai făcut decât să-mi arunci mănușa și de astăzi promit că voi citi din scoarță în scoarță capodopera care te-a făcut celebru: strigătul unei generații născută pentru a răsturna lumea și care nu a ezitat să o și facă. Pun Un om sfârșit de-o parte, chiar dacă hotărât să mă țin de cuvânt, și trec în revistă celelalte titluri:
6 August 1929. Ziua de sânge de la Lupeni. O incursiune în anii 1928 – 1929, în patru volume, este o lucrare de întindere și un serios demers istoriografic care-i aparține unui publicist din Valea Jiului, Marian Boboc. După ea vine Lupeni ′77. Sfânta Varvara versus Tanti Varvara, un arc peste timp, o evocare a unei revolte a aceleiași categorii sociale pe care o face același laborios Marian Boboc, de această dată alături de un alt coleg publicist, și anume Mihai Barbu.
Lupeni ′77. Laboratorul puterii tratează același subiect al grevei minerilor care a speriat statul comunist, dar dintr-o altă perspectivă de această dată. Lucrarea le aparține istoricilor și scriitorilor (deopotrivă) Ioan și Dragoș Ștefan Velica (și ei din Valea Jiului). În fine, mai găsesc un volum inedit ce conține, din ce văd la o sumară răsfoire, o trecere în revistă a sute de rapoarte ale unor ofițeri de securitate, redactat de aceiași Marian Boboc și Mihai Barbu: Lupeni 1977. Filajul continuă.
Acest din urmă impresionant volum mai are și un supliment, pe care autorii au considerat util să-l adauge, sub titlul: Nume de cod ”Sîrbulescu”. Ion D. Sîrbu, scriitorul minerilor, în anul marii greve a ortacilor săi. Suplimentul, la fel ca întregul volum din care face parte, selectează și comentează pasaje din rapoartele de filaj ale ofițerilor de securitate, ori ale unor ofițeri de miliție care aveau ca misiune supravegherea scriitorului Ion Dezideriu Sârbu, căruia i se fixase în Craiova un domiciliu obligatoriu pe care nu-l putea părăsi fără acordul autorităților comuniste.
Este o dimineață frumoasă de august în București, dar am rămas dus pe gânduri. Ziua de 6 august tocmai ce-a trecut și realizez că foarte rar cineva mai evocă însemnătatea ei. I se spune Ziua minerului, dar majoritatea discuțiilor din spațiul public sau din mass media privind această zi se leagă eventual de nemulțumirile minerilor de astăzi față de viitorul tot mai incert al locurilor lor de muncă.
Citesc câteva fraze din cele consemnate de Marian Boboc pentru ziua de 6 august în cartea sa, în care reia texte din rapoartele autorităților vremii:
”Cu ocazia somărilor legale făcute de domnul primprocuror în prezența domnului prefect, muncitorii au opus rezistență, fiind agresivi și încercând atacarea armatei cu un foc de revolver, la care s-a produs o încăierare corp la corp trăgându-se în vânt și alungând muncitorii cu patu’ puștii și baioneta. Muncitorii s-au opus prin pietre, cărămizi și drugi de fier. Se afirmă că din partea muncitorilor au rămas 16 morți, din partea armatei a fost rănit un grănicer și un jandarm.”
De fapt pentru marea majoritate a românilor 6 august ne duce cu gândul la sărbătoarea creștină a Schimbării la Față, mult mai prezentă în viața noastră a tuturor. Probabil pe bună dreptate, pentru că vremurile se schimbă, se înnoiesc. Ne mai folosește atunci să ne aducem aminte de trecut, când însăși acel trecut evocă fapte pentru care noile generații aproape că nu mai au niciun reper? Iată o întrebare la care răspunsul devine tot mai dificil de dat.
LUPENI ’29
Ce ne spune Wikipedia despre greva minerilor de la Lupeni, din 5 – 9 august 1929: ”Greva minerilor din Lupeni a avut loc în august 1929 ca rezultat al eșecului unor îndelungate negocieri legate de salarizare și condiții de muncă. Aproximativ 6000 de muncitori au fost implicați în protestul provocat de salariile de mizerie și sărăcia extremă în care trăiau minerii transilvăneni, deznodământul confruntării fiind că 68 de mineri au căzut sub gloanțele trupelor armatei române trimise de către guvernul țărănist să reprime protestul, dintre care 28 au decedat pe loc, mulți dintre ei împușcați fiind în spate.”
Ce voiau, de fapt cei șase mii de mineri, ce disperare îi mâna spre confruntarea sângeroasă cu administrația companiei miniere și cu forțele de ordine și armata aduse de stat în sprijinul companiei miniere? Ei bine, poziția de negociere a sindicatelor, anterior declanșării grevei, era următoarea:
”Muncitorii cer ca noul contract de muncă să prevadă: (i) ziua de lucru de 8 ore pentru toți salariații, lându-se în calcul și intrările și ieșirile din șut (ii) mărirea salariilor cu 40% pentru muncitorii de la focuri și puțuri; (iii) distribuirea retroactivă, începând cu 01.01.1928 a unui procent de 15% din veniturile societății; (iv) revizuirea salariilor pe categorii; (v) desființarea amenzilor; (vi) aprovizionarea cu alimente și bocanci la preț redus; (vii) interzicerea utilizării minorilor în subteran; (viii) cei întorși din armată să fie primiți automat la lucru; (ix) să se ofere locuințe sau alocații de chirie tuturor lucrătorilor în condiții avantajoase și (x) să se furnizeze curent electric și rații de combustibil în mod gratuit.”
Eșecul celor opt luni de negocieri a așezat minerii pe o poziție de conflict ireconciabil cu administrația, care a preferat să ceară guvernului sprijin armat pentru a descuraja mișcarea grevistă. Principala confruntare dintre minerii greviști și forțele de ordine a avut loc la uzina electrică, pe care cei dintâi au încercat să o ia cu asalt, pentru a întrerupe alimentarea cu energie electrică a minelor, forțând astfel administrația să ia în calcul o reluare a negocierilor.
În urma confruntărilor de la uzina electrică au căzut 22 de mineri. Primul miner împușcat a fost Gavrilă Vitoș, despre care, în urma anchetei, s-a consemnat că a fost împușcat din greșeală. Ceilalți 21 de mineri decedați în urma confruntărilor au fost: Martin Gaboși, Vasile Golcea, Gavril Gurcso, Petru Ghvelek, Ioan Groza, Mihai Fulop, Alexandru Negreanu, Francisc Pataki, Ștefan Tătar, Ștefan Hegheduș, Petru Fruja, Irimie Gaal, Ștefan Kolcsar, Loghin Groza, Dominic Szigeti, Antoniu Sandor, Vasile Donciu, Ioan Vulpe, Maxim Toma, Aron Moise și Sigismund Duca. Minerii proveneau de la toate cele trei mine ale Lupeniului de la acea vreme: Ileana, Carolina și Ștefan.
LUPENI ’77
Cafeaua s-a răcit, biscuiții și-au pierdut gustul, iar soarele de august a fugit din fereastra mea, făcând loc unor melancolice și tremurătoare umbre. Am pus de-o parte volumul lui Marian Boboc ca să răsfoiesc puțin cartea celor doi Velica, privind evenimentele de la Lupeni din 1 – 3 august 1977.
Nu poți să nu te întrebi de ce autoritățile comuniste au ales să tensioneze colectivele de mineri din Valea Jiului întocmai ca și guvernul țărănist și bancherii liberali care controlau administrația minelor în 1929, deși denunțaseră ideologic astfel de abordări. Și de la ce pornise totul: de la o lege restrictivă, o obișnuită măsură de austeritate bugetară adoptată în iunie 1977, privind pensiile.
Pe de altă parte, așa cum încearcă să explice cei doi Velica în eseul Lupeni ′77. Laboratorul puterii, minerii de la Lupeni, locul în care s-a declanșat mișcarea grevistă și în august 1977, nu uitaseră că au o tradiție a protestului:
”De ce Lupeni? Lupeniul, în conștiința muncitorilor din Valea Jiului, era simbolul speranței, al solidarității de breaslă, al liniștii și păcii sociale. Aici, în Lupeni, minerii aveau certitudinea că vor rezolva toate problemele lor. Tot ce-i înconjura, uzina, podul, apa, centrul orașului, blocurile sumbre, pavajul străzilor, aerul mohorât de colonie muncitorească, le dădea curaj, curaj că se aflau în mediul lor, că tot ce-i înconjoară nu le era ostil. Hainele de lucru îi apropiau atât de mult încât nu se punea problema infiltrării altora în mijlocul lor.”
Și o amintire fulgurantă, de copil: parcă văd cum ne oprisem jocul și priveam elicopterele survolându-ne cerul, deasupra capetelor noastre bălaie și a ochilor uimiți. Elicopter, elicopter! strigam, alergând fericiți și apoi ne-am oprit nedumeriți privind la fețe îngrijorate ale celor maturi: femeile în vârstă acoperindu-și gura cu colțul basmalei, bătrânii oprindu-și jocul de cărți, ridicându-se și plecând către casele lor (ceea ce era inimaginabil la acea oră a zilei).
Am prins cuvântul grevă din zbor și mi s-a părut că merită ținut minte. Seara ai mei șușoteau preocupați și mă bag și eu în vorbă: când mai e grevă să vină iarăși elicoptere pe la noi? Se opresc și mă privesc înghețați. Ce vorbești acolo? Ce grevă? mă întrebă ei. Mă fâstâcesc: așa am auzit. Taică-meu sparge clipele de tăcere: cât e vacanța de lungă nu ai făcut nicio lecție. Mâine nu ieși din casă și faci lecțiile de vacanță, că te controlez. Înciudat, am decis că e preferabil să uit cuvântul grevă, pentru că mi-aduce instantaneu necazuri.
Comuniștii nu au reprimat în forță greva, de altminteri nici nu au recunoscut că ar fi fost o grevă, ci niște tulburări sociale. S-au întocmit 150 de dosare penale, au fost condamnați penal 15 mineri greviști și 50 de mineri au fost internați la psihiatrie. Constantin Dobre, minerul care a negociat față în față cu Ilie Verdeț și fostul dictator comunist Nicolae Ceaușescu a fost condamnat penal și ulterior i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în…Craiova, asemeni lui Ion Dezideriu Sârbu. Între 2000 și 4000 de mineri au fost dați afară, sub diverse motive.
Lupeniul de astăzi a devenit o umbră a istoriei sale de ieri, tot așa cum, în curând, meseria de miner va deveni o amintire. Probabil că, în timp, orașul va rămâne un simplu reper pe hartă, util turiștilor care încearcă să ajungă la pârtiile de schi din stațiunea montană Straja.
Așez în bibliotecă cărțile despre gloria apusă a Lupeniului și ale mineritului huilei totodată. Probabil până la anul în august, cine știe? Ah, uite-l și pe Papini! Știu, am promis să citesc din scoarță în scoarță Un om sfârșit. Și o voi face, am starea de spirit necesară pentru asta. Răsfoiesc și răsfoiesc, tot ce-mi cade sub ochi e incitant și bine întocmit pentru sufletul meu.
Și cu cuvintele lui Giovanni Papini am să și închei, somându-vă în același timp să nu uitați că 6 august a modelat o bucățică din patria aceasta a noastră, chiar dacă nu ne dăm seama: ”Într-o lume în care fiecare se gândește la hrană și la bani, la distracții și la putere, e nevoie ca, din când în când, cineva să ne împrospăteze viziunea lucrurilor, să scoată la iveală extraordinarul ce se ascunde în lucrurile ordinare, misterul din banalitate, frumusețea din gunoi.”