„Experimentul Pitești” a fost apogeul gulagului românesc, care în procesul său de umilire a unei elite politice, intelectuale, religioase etc. a reușit să „producă” sfinți, ce prin martirajul lor au mărturisit pe Hristos și Evanghelia Sa.

Reeducarea a atins cele mai inferioare puncte de umanitate; întărim acestea prin spusele lui Virgil Ierunca: „Eugen Țurcanu dădea indicații ca aceștia să fie botezați  în fiecare dimineață, adică erau scufundați în hârdăul cu urină și materii fecale, în timp ce ceilalți din jur psalmodiau formula botezului. Acesta dura până ce apa făcea bulbuci. Când deținutul recalcitrant era pe punctul de a se îneca, era scos, i se dădea un răgaz să respire, apoi era scufundat din nou. Unul dintre acești botezați căruia i se aplicase sistematic tortura ajunsese la un automatism care l-a ținut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineață și își băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor”.[1]

Paradoxul este constituit de modul de raportare a celor închiși la experiența celulei, căci, după eliberarea din infernul lagărului se dezvăluie o teologie a fericirii pe care doar pușcăria ți-o poate oferi.

Părintele Steinhardt sublinia: „de pretutindeni ca norii de munte se iscă și se condensează în celula 34 atmosfera aceea inefabilă și fără de seamăn pe care numai închisoarea o poate făuri (…) ceva alcătuit din curaj, dragoste de para­dox, încăpățânare, sfântă nebunie și voința de a transcende cu orice preț mizerabila condiție umană.”[2] Și „Dumitru Bordeianu mărturisește că la Gherla a trăit groaza morții și iadul pe pământ tot aici a renăscut, a înviat și a ieșit la mal din mlaștina disperării. Însă, ține el să precizeze, nu cu neputințele și slăbiciunile lui omenești, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, căruia nu-I este vrednic să-I mulțumească. În închisoarea Gherla i s-au cimentat pentru toată viața credința, gândirea, înțelegerea, trăirea și perspectiva asupra valorilor.”[3]

Deși locul pentru rugăciune este important și ,,trebuie să se tină seama de timpul potrivit”[4]  temnița a reușit să propună cadrul desăvârșit de a-l chema pe Hristos în celulă, de a ridica întreaga ființă spre cer. Părintele Gheorghe Calciu afirma: „în închisoare am avut cea mai spirituală viață. Am atins niveluri pe care nu suntem în stare să le atingem în libertate. Izolați, ancorați în Iisus Hristos, am avut bucuria și iluminarea pe care lumea nu o poate oferi (…) Aceia care nu au avut experiența noastră nu pot înțelege cum am putut fi fericiți în închisoare.”[5] Această contradicție vehementă între umilință și libertatea prin umilință o confirmă și părintele Bejan, care descrie momentul eliberării astfel: ,,am ieșit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu și îi iubeam pe toți! (…) Părinților, am plecat fericiți acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare rușine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni și haine murdare. ,,De unde vii, m-a întrebat? Vin din rai, i-am răspuns”. ,,Nu vezi că strălucesc?” Eram așa de fericit! Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam și răbdam cu nădejde în Dumnezeu! N-aveați pe conștiință nimic! Toți eram curați în pușcărie. Dacă aș fi murit acolo, ce fericit aș fi fost! Eu chiar veneam din rai! Tare-mi părea rău că ies și din gară priveam spre închisoarea din Aiud, și cu lacrimi ziceam: ,,Măi, ce frumos a fost!”, ,,Acolo te rogi din inimă, fără să vrei!”[6]

Trăirea celor din închisoare a dovedit că sistemul poate fi învins, iar omul nu poate fi dezumanizat, dacă își caută eliberarea în Hristos, sancționând suferința prin lumină, și durerea transformând-o în izvor de bucurie.

Chiar dacă regimul a încercat șantajarea mediului ecclesial, totuși această rezistență „demonstrează că Evanghelia nu poate fi deturnată prin transformarea ei în program politic,”[7] ci trebuie trăită și mărturisită.

Gulagul românesc a produs reiterarea creștinismului primar, prin potența morții martirice, prin dăruirea aproapelui până la moarte, prin prezența divină, comunitatea bunurilor; imaginea este completată de  cuvintele Părintele Calciu ,,să nu ne mirăm dacă vreodată, se vor descoperi în cimitirul (Aiud) de acolo, moaște în gropi fără nume și fără cruce.”[8]

[1] Virgil IERUNCA, Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 57. în Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, pp. 57-58.

[2] Nicolae Steinhardt, op.cit., p.40.

[3] Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, p.66.

[4] Ierod. Cleopa PARASCHIV, Arhim. Mina DOBZEU, Rugăciunea lui Iisus, Editura Agaton, Făgăraş, 2002, p. 83.

[5] Monahii John Marler şi Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă- ultima şi adevărata răzvrătire, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, pp.184-185 în Monah MOISE, op.cit., pp.63-64.

[6] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, ed.cit. pp.122-124.

[7] Radu PREDA, Comunismul- o modernitate eşuată, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2009, p. 54.

[8] Pr. Gheorghe CALCIU, Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri şi meditaţii religioase, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2007, p. 330.

Participant special la Congresul Internațional de Teologie, Matricea Românească a urmărit o piesă de teatru despre familie și credință în România comunistă a anilor 1947-1964.

Teatrul este o expresie, o plasticitate a emoțiilor, o tribună de la care cuvântul saltă la ceruri, coborând ușor în inimile oamenilor. Jocul actorilor și valorile transmise, într-un reflux continuu, fac piesele dramatice o parte importantă a procesului de culturalizare.

Iată de ce, atunci când am dat curs invitației reprezentanților Patriarhiei Române de a viziona piesa ”Mărturisitorii”, element artistic al Congresului Internațional de Teologie, ne-am pregătit pentru o seară spirituală. Aștepările noastre au fost pe deplin satisfăcute, deoarece spectacolul, montat de compania de teatru Civic Art cu măiestria domnului regizor Marian Ciripan, s-a dovedit a fi o veritabilă aducere aminte a celor care au devenit martirii unei națiuni în perioada comunismului.

Cu o distribuție impecabilă formată din actorii: Marian Ciripan (Profesorul), Adrian Anghel (Locotenentul Securității), Denis Gagiu (Nelu) și Cristina Moldoveanu (Mama), piesa începe cu o depeșă parvenită de la fiul Nicolae, condamnat la muncă silnică în lagărul comunist, acolo ”unde Dumnezeu este scos din Om și în locul lui este băgat Satana”. Această bucățică de hârtie, transmisă de un creștin prigonit, ajunge în mâinile mamei, a cărei durere nu are limite.

Întreg spectacolul se mișcă pe orbita cunoașterei sinelui și a lui Dumnezeu, dar și planează asupra imaginii familiei române a acelor timpuri. Un rol aparte în toată dinamica teatrală îl are Profesorul, care întors și el din carcera comunistă, vine înapoi la nicăieri, pierzându-și mama și soția, prima – răpusă de suferință, a doua – de așteptare.

Este de subliniat că Marian Ciripan s-a pliat minunat pe rolul Profesorului, dezvăluindu-ne, nouă spectatorilor, o prestație nobilă, dar smerită a personajului. Iubirea cu care râvnește la aducerea cuvântului dumnezeiesc între oameni, amintirile pe care le răscolește despre iadul în care a trăit, toate puse cap la cap dezvăluie o stare emoțională deosebită, care reușește să completeze restrospectiva întregului mesaj.

Profesorul, interpretat de Marian Ciripan, vorbind despre credință și familie. Foto: youtube.com

Pe lângă imaginea paternă a Profesorului revenit, piesa a păstrat tonalitatea emoțională, grație Mamei, care ne dă o lecție despre răbdare, despre mulțumire ”pentru pâinea cea de toate zilele”, despre loialitate față de Dumnezeu, spunând că ”Biserica este cățuia din care urcă fumul credinței la cer”, și față de copii. Grija cu care își aduce odraslele la izvorul milei și felul în care își poartă crucea întregesc, în mod firesc, rolul ei în această acțiune teatrală.

O masă în familie, unde există credință, chiar dacă România e în comunism. Foto: youtube.com

Cel care a adus dinamismul și energia în piesă a fost Locotenentul Securității, care cu o demență și cu o violență furibundă sparge liniștea căminului familial. Despre cât de bine a intrat în pielea personajului, ne demonstrează replicile acide aruncate la adresa familiei creștine. „Eu sunt adevărata Evanghelie, și-o scriu acum pe stârvurile voastre!” este doar una din puținile demonstrații de superioritate, jucate de puterea comunistă. Practic, imaginea acestui ofițer al mașinăriei comuniste este întruchiparea unei ideologii întregi.

Generația tânără a piesei, întruchipată în două surori, un cumnat și un nou născut, completează natural construcția dramatică, transmițând o continuitate logică, o adiere de speranță în vremuri tulburi. Înduioșător a fost și momentul cântecului de leagăn, când mama transmite pruncului, cu laptele matern, amintirea celor plecați:

Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cântece de leagăn pe pământ.
Basmele pe care nu le spun
au murit sub uruit de tun.

Au murit sub tancuri, de un veac,
soarele și luna în cerdac.
Nu te-alintă șoapta nimănui
și nici lapte-n țâța mamei nu-i.

Căci pe lumea asta n-au rămas
decât vânturi cu suspin în glas,
foamea ta în albia de tanc,
plânsul mamei cu blestem adânc

și scrâșnirea lanțului zălud
prins de glezna tatii la Aiud.
Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cântece de leagăn pe pământ.

Concluzia centrală a piesei punctează legătura fierbinte dintre România și credință, care aidoma unui liant au mers mână în mână prin istorie. ”Am fost cu turcii și nu ne-am turcit, cu slavii și nu ne-am slavizat. Cu nemții, cu austriecii, cu ungurii nici atât. Mai există popor ca al nostru în istorie?” – se întreabă personajul lui Marian Ciripan. Până la urmă, noi românii, ”suntem pietre vii ale zidirii Bisericii in acest veac”, fapt pentru care avem obligația memoriei pentru martirii acelor vremi.