Pentru bucureșteanul de odinioară, a face baie era un adevărat ritual. Înarmat cu răbdare și cu o doză bună de “murdalic“, omul de rând aștepta acea zi din săptămână când putea evada sub jetul curățitor al dușului public. Momentul căpătase caracter sărbătoresc, dar apariția acestor așezăminte igienice a fost prilej de răzmeriță.
Vrei să faci baie? Descurcă-te!
Până în 1825, în Capitală nu exista nicio baie în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii care tânjeau după senzația de curățenie fizică trebuiau să dea dovadă de inventivitate. În consemnările despre Bucureștiul de altă dată, George Costescu pomenește în ce fel de condiții avea loc îmbăierea: “fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcută prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei“.
Cu timpul, pe strada Șerban Vodă răsărise o baie turcească cu aburi la care lucrau “frecători băieși și două babe care făceau aceeași meserie pentru cocoane“. Stabilimentul era patronat de Kir Stanciu.
Grigore Ghica al IV-lea era domnitorul Țării Românești atunci când s-a deschis prima baie publică în București
Apă caldă sau rece, prin șuruburi
Ceva nu mirosea bine, iar asta a stimulat pofta de business. Lagarde, un întreprinzător francez s-a gândit să investească într-un stabiliment de băi la București. Pentru asta avea nevoie de o aprobare din partea divanului Țării Românești. În martie 1825, cererea ajunge în fața domnitorului Grigore Ghica care socoti lucru zăbavnic să o semneze. Nu era sigur dacă o asemenea construcție e necesară, așa că cere consimțământul unei comisii de doctori care urma să spună “de sunt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii“.
După o lună, doctorii dau verdictul: băile sunt necesare! Fără să mai șovăie, domnitorul îi dă aprobarea lui Lagarde, dar cu următoarele condiții:
1) Stabilimentul să aibă 10 camere dotate cu uși și fereste bune, cu pat de scânduri pentru odihnă, mescioară cu oglindă, și două jgheaburi care trebuie păstrate curate, iar la trebuință să fie schimbate.
2) Cei care doresc să facă baie să afle la discreție “apă caldă sau rece, prin șuruburi“.
Reclamă în ziar pentru Băile Grivița, spre finalul secolului XX
O revoluție pe fond antreprenorial
Zis și făcut! Semnarea hrisovului aduse cu sine debutul răscoalei. Kir Stanciu își simțea afacerea în mare pericol, așa că se mobilizează împreună cu angajații și protestează. Grupul nemulțumiților este întregit de haimanalele de pe uliță, iar forfota devine starea generală. Ghica îl invită la tratative pe Kir care se aruncă disperat la picioarele vlădicăi și le sărută. Concurența francezului pricinuise cele mai negre scenarii în mintea lui Kir care nu putea concepe cum “un păgân franțuz a căpătat voie să facă băi ca la Viena“. De teamă că va da faliment, acesta începe să-și facă reclamă în fața domnitorului: “Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor fi mai pricepute decât băiașele mele, ori săpunul mai puțin bun decât ăl franțuzesc, făcut din seu de câne?“
Vodă Ghica picase în mijlocul unui război care nu era al lui. Pe de-o parte avea de onorat înțelegerea cu Lagarde, iar pe de altă parte știa că dacă nu-l va ajuta pe Kir, oamenii vor declanșa o răzmeriță de mari dimensiuni. După câteva momente de calcul politic, domnitorul scrie cu mâna lui: “să nu se pricinuiască nicio zăticnire la celelate băi din București, unde merg oamenii de se spală de murdalic, baia lui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi“.
Cu mâinile curate, Grigore Ghica nu avea ce să-i mai facă lui Kir. Când pornești pe drumul afacerilor trebuie să îți asumi că la un moment dat concurența te va duce pe fundul oceanului. Kir Stanciu nu a înțeles asta, lumea a început să prefere luxul băilor lui Lagarde, iar pe la baia cu aburi turcești nu mai călcau decât mitocanii care se spălau rarisim.
Sursa: 1) “Revoluția stârnită de instalarea primei băi publice la București” – Ioan Massoff – publicat în săptămânalul “Realitatea Ilustrată – nr. din 3 martie 1937; 2) “Bucureștii vechiului regat”, George Costescu, 1944.