Tag

latinitate

Care sunt și care vor fi marile ispite ale acestui Centenar al Marii Uniri? De câtă răbdare și onoare va trebui să dăm dovadă? Răspunsul, într-o opinie scrisă, din Basarabia, de către Corina Moisei, pentru Matricea Românească, la 100 de ani după istoricul 27 martie ce a consemnat unirea vechiului pământ românesc cu Ţara-Mamă, România.

Ce înseamnă să ai răbdare? Să fii corect? Sau poate să lași balanța evenimentelor să se miște în inerția firească? Nu am un răspuns univoc, și nici nu încerc să îl găsesc în acest moment. Mai degrabă îmi doresc să scriu despre aceasta vitală resursă omenească în contextul anului fundamental pe care îl traversăm: Anul Centenarului Marii Uniri.

De ce este important să avem răbdare? În primul rând, pentru că acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, cu multe goluri care trebuie să fie completate în mod urgent, indiferent că au sau nu un fundament istoric veridic. Spre marele meu regret, aceste manifestări plăsmuite pe avânt și pe perorații vor avea o urmă imperceptibilă, fără impact, dar și fără rezultate.

Acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, atât în Ţară cât şi în Basarabia

La rând vine și riscul apariției pseudo – istoricilor care fie ridică în slăvi trecutul, fie anulează cu o singură mișcare de condei realitățile evidente. O să fiți martorii apariției pe bandă rulantă a materialelor publicistice și editoriale care consecvent, în marș militar, vor suplini datoria noastră cucernică. La acest Centenar, fiecare român se va simți îndreptățit să arunce câte o pietricică, păcat însă că în mod haotic, neordonat și în lipsa unei constructivități colective, căci, spre marele meu regret, anume acea esenţială comuniune spirituală lipsește cu desăvârșire neamului nostru (nu vă grăbiți să mă judecați pentru aceste gânduri, doar observați ce se întâmplă în jur).

Veți avea nevoie de o neasemuită răbdare, pentru că acest Centenar vine la pachet și cu imixtiunea politică, în care se vor cumula tot soiul de „notorietăți” ale momentului. Cel puțin aici, în Basarabia, cu siguranță măcar un partid politic va transforma acest subiect într-un punct de pe lista priorităților electorale.

2018 va fi un an al încercărilor, al eșecurilor și al planurilor strategice în stilul inconfundabil al cincinalelor, căci fiecare instituție va trâmbița reușita stahanoviștilor în materie ideologie. O să regret nespus dacă anume acest moment istoric va deveni nimic altceva decât încă un produs publicitar, încă o manevră de captare a atenției și, de ce nu, a buzunarelor noastre.

Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Să ne punem totuși încrederea în bunăvoința și credința neamului românesc, care nu se va preta unui joc anapoda și va reuși să își mențină o linie fermă, renunțând la pomenile grase ale companiilor publicitare, în favoarea unui elogiu veritabil, de calitate, memorabil pentru multe generații viitoare. Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Îmi pun speranța că această răbdare se va materializa într-o dovadă a faptului că România și neamul românesc, în întreaga sa diversitate, va reuși să onoreze amintirea unui eveniment de o importanță majoră pentru noi, urmașii Romei.

Foto deschidere: Pinterest

La Cluj, toate drumurile duc, până la Roma, la Universitate şi la Biserică. Nu e nici o coincidenţă, pentru că aşa ceva nu există în Istorie. Faptul se explică printr-o evoluţie organică, printr-o creştere nu lipsită de frământări, dar care, în urma mareei, a lăsat matricea urbei decantată.

Cu bunele şi cu relele lui, Clujul e un oraş care nu-şi reneagă ori ascunde, ci îşi onorează trecutul. Căutaţi, spre comparaţie, în Bucureşti, în Piaţa Amzei, casa pe care ardeleanul Slavici şi bucovineanul Eminescu, titanii culturii româneşti, au împărţit-o în vara anului 1883, până la îmbolnăvirea Luceafărului. Vă asigur că veţi avea mari, mari dificultăţi, pentru că placa ce marchează mirabila (re)întâlnire a spiritelor, după perioada lor vieneză, nu e anunţată de nimic. Sau aruncaţi un ochi la starea mormântului din Bucureşti al lui Victor Babeş, marele înaintaş bacteriolog care dă numele Universităţii din Cluj, dimpreună cu remarcabilul matematician maghiar János Bolyai. Veţi plânge.

La Cluj, chiar şi cozile se mişcă altfel – mai organizat, mai aşezat – ceea ce nu trebuie respins ca amănunt anodin, întrucât coada la români e barometrul velocităţii sociale

Veche aşezare romană, Cluj-Napoca jubilează în latinitatea sa neaulică, de la origini până la Mişcarea Memorandistă, la prolifica, remarcabila muncă de editare a Editurii Şcoala Ardeleană din prezent şi până la propensiunea clujenilor de azi spre passeggiata, dar are o corectitudine a formelor şi o organizare, pe filieră alogenă, ce s-au mulat perfect în matricea românească, perpetuu adaptabilă şi perpetuu genială prin aceasta. Românul nu e omul unghiurilor drepte, pentru că n-are capul în colţuri, el – vorba Profesorului Ioan-Aurel Pop – e iscoditor, nu colţuros. Şi totuşi, românul nu e mereu poet, e şi inginer când asta îl ajută, el ştie să supună unghiul drept, cum ne-a arătat genialul Anghel Saligny.

Şi mai e ceva Clujul, ajutat de matematică şi de metafizică: e locul mişcărilor ample, spre deosebire de Bucureşti, care e locul mişcărilor mereu strâmte (de unde nevoia nestăvilită de a da din coate şi de a avansa în societate, uneori pe căi discutabile), boicotate de îngustimea de vederi a centrului – paradoxal – asimetric.

Şi mai e ceva Clujul, ajutat de matematică şi de metafizică: e locul mişcărilor ample, spre deosebire de Bucureşti, care e locul mişcărilor mereu strâmte

La Cluj, chiar şi cozile se mişcă altfel – mai organizat, mai aşezat – ceea ce nu trebuie respins ca amănunt anodin, întrucât coada la români e barometrul velocităţii sociale.

Clujul nu e genul de oraş care să-ţi inspire, ca Bucureştiul, exploziile de entuziasm efemer, cu căderile de rigoare în abisurile disperării, ci mai degrabă respect tempera(n)t, o veneraţie naturală dezbărată de hiperbole.

Napoleon, după propria-i mărturisire, a iubit-o, dar n-a respectat-o pe Iosefina. Clujul, vechi oraş românesc (şi nu numai), îl şi iubeşti, îl şi respecţi, ceea ce-l face o partidă ideală pentru toţi cei care-i respiră parfumul fie şi o dată în viaţă.

PS: e sugestiv că, la Cluj, o catedrală e unul dintre puţinele lucruri neterminate de ani buni. Din nou, lucrul nu e o coincidenţă: acesta e un oraş care încă îşi lucrează spiritualitatea. Şi asta, orice s-ar zice, e minunat.

Italia și cultura sa sunt parte inerentă a latinității și, așa cum toate drumurile duc la Roma, și Matricea Românească a decis să meargă în vizită la Institutul Italian de Cultură ”Vito Grasso”, unde în perioada 9-28 octombrie (sic! din motive logistice) are loc Săptămâna Limbii Italiene.

Am fost plăcut surprinși de prestația doamnei profesor Oana Boșca Mălin, lector la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti, unde aceasta predă cultură şi civilizaţie italiană şi cursuri despre literatura migraţiei. Conferința cu tema Il Decameron parla con Fellini, Pasolini e i fratelli Taviani a fost o retrospectivă amplă asupra peliculelor cinematografice, în care apare influența boccacciană și mai ales, tematica abordată în Decameron.

Filmele italiene sunt artistice prin definiție și implică o atenție sporită asupra imaginilor plastice sau asupra coloanei muzicale

Accentele puse de doamna profesor au delimitat atât teoriile și curentele deja apărute în cinematografia italiană, cât și aspectele de emoție, de impact desprinse din fondul cinematografic de aur al Peninsulei Italice. Nume mari precum Federico Fellini și al său Boccaccio ’70 sau Pier Paolo Pasolini cu al său Il Decameron au fost perfect încadrate în atmosfera serii.

Mesajul transmis de coodonatoarea conferinței a fost structurat pe analiza unor idei general umane desprinse din context. Așa am ajuns la frumoasa concluzie că filmele italiene sunt artistice prin definiție și implică o atenție sporită asupra imaginilor plastice sau asupra coloanei muzicale. Astfel, am observat ”firul roșu” al evoluției simbolismului decameronian pe întreaga axă cronologică a cinematografiei italice, începând cu primul film sonor de la 1930 La canzone dell’amore până la cea mai nouă peliculă Il maraviglioso Boccaccio, regizată de frații Paolo și Vittorio Taviani.

Acestui ultim film, profesorul i-a dedicat o atenție sporită, subliniind unele particularități în linia de subiect, cum ar fi transpunerea problematicii imigranților, care în prezent sunt la ordinea zilei pe agenda europeană, sau problema raporturilor om-natură.

Clip de prezentare ”Maraviglioso Boccaccio” (2015)

Și pentru că detaliile fac diferența, seara a fost cu atât mai plăcută, cu cât am putut savura o partitură muzicală interpretată la un pian restaurat cu efortul Institutului gazdă. Totodată, atmosfera a fost întregită de un vernisaj semnat de Tonino Mattu, artist plastic italian.

Sperăm că acest proces de schimb cultural româno-italian și viceversa va continua, aducând rezultate de impact pe termen lung.

Când urci pe Via dei Fori Imperiali, de la Colosseum (“Coloseu, Coloseu, toată ziua Coloseu!”, cum am auzit-o pe o adorabilă fetiţă româncă lamentându-li-se părinţilor ei hiper-turişti) către Piazza Venezia şi Il Vittoriano, încercând să faci noimă din afluxul de vizitatori care te calcă pe picioare şi pe nervi, sufocându-te dimpreună cu Roma, avalanşa de experienţe senzoriale la care eşti supus abia dacă lasă loc romantismului pe care numele Cetăţii Eterne îl sugerează. În realitate, nu e nimic romantic când încerci să-ţi croieşti drum printre mii de oameni, din toate seminţiile pământului, pentru care cultura (s-)a făcut “pop!” şi a devenit (încă un) produs de consum, iar istoria e doar caption-ul unui selfie. Cu Augustus sau cu Traian, alegeţi voi. “Important e like-urile”, vorba unui Rege – de data asta, român.

Via dei Fori Imperiali. În fundal, Columna lui Traian

Via dei Fori Imperiali. În fundal, Columna lui Traian

"Triumfător în lupte, un nume de Traian!"

„Triumfător în lupte, un nume de Traian!”

La o aruncătură de băţ de Palazzo Bonaparte, locul unde mama împăratului (Napoleon, nu Traian) şi-a petrecut ultimele decenii ale vieţii, Columna noastră se ridică maiestuoasă, şi totuşi cvasi-invizibilă pentru turiştii disperaţi să-şi bage selfie stick-urile în overdrive cu niscaiva building-uri ceva mai Instagram-worthy, ca să folosim slang-ul la modă inclusiv în rândurile puştimii române.

Columna nu e la fel de Insta-worthy precum Panteonul sau Scările Spaniole, mai ales că e pe «portrait», dar e al naibii de importantă pentru ceea ce suntem astăzi noi

Într-adevăr, Columna nu e la fel de Insta-worthy precum Panteonul sau Scările Spaniole, mai ales că e pe portrait, dar e al naibii de importantă pentru ceea ce suntem astăzi noi.

Maiestuoasă, dar not-Instagram-worthy: Columna lui Traian

Maiestuoasă, dar not-Instagram-worthy: Columna lui Traian

Şi, chiar dacă morala în-curând-aniversatului Eminescu rămâne valabilă pentru porţiuni “selecte” de românitate (“Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”), contemplând Columna încerci emoţii ceva mai pozitive. Ţi se desfăşoară, în faţa ochilor, un tablou al măreţiei ambelor părţi combatante, dar şi un mesaj peren despre originile noastre, ale românilor, imposibil a nu-ţi trezi sentimente de mândrie. La “poalele” Columnei, îi înţelegi nebunia “dacului” Badea Cârţan de a merge mii de kilometri pe jos să-şi vadă strămoşii, pentru că şi ţie îţi vine să iei în braţe Columna şi s-o strângi la piept ca pe o mamă (stră)bună. Şi, dacă ochiul – sau zoom-ul telefonului – se achită de datorie, distingi cu claritate mărturii, nu doar despre dârzenia, ci şi despre civilizaţia dacilor, aşa cum a fost ilustrată ea de către Apolodor din Damasc.

Ce e nespus de trist e că, în jurul Columnei milenare, nu se aud prea mulţi români. O bună parte sunt ocupaţi să strângă de pe mese, sau să facă paturile, în hotelurile Romei

Ce e nespus de trist e că, în jurul Columnei milenare, nu se aud prea mulţi români. O bună parte sunt ocupaţi să strângă de pe mese, sau să facă paturile, în hotelurile Romei, goniţi de o viaţă mai frenetică decât furnicarul de pe Via del Corso. Chiar şi aşa, Columna rămâne un dopaj de încredere, o lecţie obligatorie despre importanţa şi vechimea noastră ancestrală, ce ar trebui predată pe viu câtor mai mulţi români (Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, se aude?). Fiindcă poate, atunci, ei vor realiza de unde venim şi cine suntem cu adevărat, şi nu vor mai lăsa privirea jos în faţa nimănui. N-ai voie să ai complexe de inferioritate când te înalţi pe 2000 de ani de istorie.

La plecare, o compensaţie morală: un vânzător de suveniruri de pe Via Magnanapoli ne pune în vedere, de parcă lucrul e cel mai evident din lume: “La Colonna è romena!”.

(…)

La Musei Vaticani, în super-ticsita sală Chiaramonti, ne-ntâlnim cu mai mulţi daci de marmură, dar – graţie tuşei artistului – plini de viaţă, de patos şi dovedind o similaritate impresionantă cu avatarii lor din Maramureş şi nu numai. Nu trebuie să bei cidru dacic sau să porţi, epatant, tricouri care te certifică drept “pui de dac”, ca să fii unul – cât mai degrabă să ai o testa di dace, o căpăţână de dac, bine ancorată în realitate. Omenia, vorba unui proverb românesc, nu are filiaţie.

Nu trebuie să bei cidru dacic sau să porţi, epatant, tricouri care te certifică drept «pui de dac», ca să fii unul – cât mai degrabă să ai o «testa di dace», o căpăţână de dac, bine ancorată în realitate

Alături de noi, un neamţ le explică, savant, companionilor săi, ceva despre barbarischen-ii din Dacia pe care-i “admiră”. S-ar putea spune multe lucruri despre civilizaţie şi barbarie – dar suntem civilizaţi şi nu-i întrerupem discursul urmaşului lui Goethe, dar şi al lui Hitler.

Ieşim încă o dată în furnicarul din Piazza San Pietro şi, mai târziu, luăm ultima cină pe Via della Croce, serviţi – cum altfel – de către nişte români cel mai probabil “imuni” la minunăţia de Columnă care le explică viaţa de azi. Tu însuţi o picătură în oceanul hiper-aglomerat al Romei, realizezi repede că timpul dacilor a trecut şi că, dacă dacul din poveste a coborât, cum anunţau ziarele italiene de secol XIX, de pe Columnă, el s-a şi urcat repede la loc, conştient că lumea de azi l-ar mânca de viu.

Ceea ce nu trebuie să ne facă să uităm că, undeva într-o Cetate Eternă cu excedent de istorie, stă, ferit de efectul pernicios al blitz-urilor, nepreţuitul certificat de naştere al poporului român.

Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române

27 Martie 2018 |
Care sunt și care vor fi marile ispite ale acestui Centenar al Marii Uniri? De câtă răbdare și onoare va trebui să dăm dovadă? Răspunsul, într-o opinie scrisă, din Basarabia, de către Corina Moisei, pentru Matricea Românească, la 100 de ani după...

Despre Cluj, fără patimă. Contribuţii la o periegeză sentimentală

13 Martie 2018 |
La Cluj, toate drumurile duc, până la Roma, la Universitate şi la Biserică. Nu e nici o coincidenţă, pentru că aşa ceva nu există în Istorie. Faptul se explică printr-o evoluţie organică, printr-o creştere nu lipsită de frământări, dar care, în urma...

Il Maraviglioso Boccaccio și Decameronul său în filmografia italiană

18 Octombrie 2017 |
Italia și cultura sa sunt parte inerentă a latinității și, așa cum toate drumurile duc la Roma, și Matricea Românească a decis să meargă în vizită la Institutul Italian de Cultură ”Vito Grasso”, unde în perioada 9-28 octombrie (sic! din motive...

Un dac a coborât de pe Columnă! (după care a urcat la loc)

9 Ianuarie 2017 |
Când urci pe Via dei Fori Imperiali, de la Colosseum (“Coloseu, Coloseu, toată ziua Coloseu!”, cum am auzit-o pe o adorabilă fetiţă româncă lamentându-li-se părinţilor ei hiper-turişti) către Piazza Venezia şi Il Vittoriano, încercând să faci noimă...