Tag

lăutari

Mihail Sebastian asemuia în Jurnalul său schiatul la munte (ceea ce în tradiție literară echivalează cu un drum inițiatic, cvasireligos, spiritual, mistic etc.) cu audiția unui repertoriu muzical al unei orchestre de cameră. Calmitate, claritate și abandon pentru reverie, cam pe aici se împânzea universul lui Sebastian în timpul celor două experiențe similare ca trăire, ca rezultat spiritual fără surogate adiacente.

Miercuri, 10 octombrie 2018, la ora 19.00, am pășit curios la Sala Radio la deschiderea stagiunii Orchestrei (Dirijor: VLAD VIZIREANU, Solistă: CRISTINA ANGHELESCU – vioară; F. LAZĂR: Musique pour Radio, uvertură pentru orchestră mică; W.A. Mozart: Concertul nr. 5 în la major pentru vioară şi orchestră, KV 219; L. Cherubini: Requiem în do minor – CORUL ACADEMIC RADIO, Dirijor: CIPRIAN ŢUŢU). Publicul prezent în sală s-a comportat în stilul clasic, reverențios, cu care ne-a obișnuit și s-a obișnuit.

Surprindeam diverși indivizi, aflați la o vârstă respectabilă, cum le apăreau pe chipuri diferite zâmbete – rememorări ale tinereții, poate. Pesemne, muzica îi ducea în copilărie sau mai aproape de prima iubire, de prima neputinţă, de tot ce e frumos în viață și stă îngropat în faldurile de carne dospită în care se aflau acum. Concertul îi atingea în zone sensibile, intangibile lor și invizibile mie, zone obnubilate, de unde și eu învățam să citesc un zâmbet, o grimasă, ce încă nu aveam să o cunosc decât peste ani, poate. Lipseau tinerii, în acest univers epic în dezvoltare. Poate cu timpul vor învăța să-și irupă pe chip acele zâmbete pe care nu le arată nimănui, nici măcar lor. Timpul te învață să trăiești frumos dacă îi urmezi menirea mierloasă, ci nu chemarea zgomotoasă. Până la acel moment se vor mai scurge concerte în acest defileu muzical al chemării.

Când Anton Pann a cântat din Verdi

Alunecam spre gânduri simplu, sec, folcloric-pitoresc pe compoziția lui Lazăr. Îmi aminteam de trupele lui Anton Pann, de lăutarii săi cu care încânta Bucureștiul. O mică poveste spune că într-o noapte Anton Pann s-a trezit cântând o partitură de Verdi spre surprinderea tuturor lăutarilor și muzicanților prezenți la o petrecere la casa lui Ghica. Probabil a fost un sacrilegiu pentru acea vreme.

A urmat Mozart. Rememoram pasaje din Jurnalul lui Sebastian: ”Concertul în la bemol de Mozart, de când îl am în mine, devine din zi în zi mai frumos. Andantino e unul din cele mai pure, mai triste și mai străvezii lucruri din muzică”. Pendulam între abandon și reverie cu mici crâmpeie de timp unde cedam muzicii. Am putea vorbi de o reverie sublimă ce îmi inunda privirea, aruncându-mă într-un carusel al amintirilor care nu mai semănau cu ale mele, deși deveneam treptat personajul principal al partiturii lor. Sau, cel puțin, așa îmi place să cred.

A treia parte – cea a lui L.Cherubini – mi-a amintit de scriitorul italian Lampedusa, ce colorează descrierile din operele sale cu un patos geografic-antropologic, care din bun-simț te face să-l citești pănă la capăt. În ambele cazuri, probabil, prelungirea este un firesc al toposului spiritual specific ambilor artiști italieni.

Pendulam între abandon și reverie cu mici crâmpeie de timp unde cedam muzicii…

Spre final, mi-am amintit un alt fragment din Sebastian:

”Aseară, concertul Casals-Enescu la Filarmonică (Concertul pentru violoncel și orchestră de Schumann, Concertul pentru violoncel, vioară și orchestra de Brahms). Foarte sinceră, foarte pură emoție. Mi-e în genere atât de greu să fiu cu totul prezent în timpul unui concert! Mă străbat o sumă de gânduri, o sumă de imagini, dintre cele mai stupide, dintre cele mai fără de sens – și, când mă surprind divagând, mă cert ca un elev neatent și mă reîntorc spre concert cu un fel de decizie de a fi silitor, de a asculta, de a înțelege.”

Tot la concluzia lui Sebastan am ajuns. Așa că ”încerc să ascult o bucată de muzică așa cum citesc o carte”, fără a avea încredere în „reveria confuză”, de care se lăsa legănat la un concert. Sper să reușesc cu sau fără prelungiri firești, artistice.

Muzica din România nu poate face abstracţie de ursari, romi care se consideră – cel puţin în comuna Gratia, din judeţul Teleorman – „foarte diferiţi” de lăutari. Bogdan Simion le explică viaţa şi cultura muzicală.

În comuna Gratia (judeţul Teleorman), ursarii reprezintă al treilea sub-grup etnic, din punct de vedere numeric, după români şi ţiganii lăutari. Spre deosebire de lăutarii care şi-au pierdut limba, aceştia îşi spun romi – articulând simplu de fiecare dată „me som rom” („eu sunt om”), expresie ce nu ar trebui să fie străină de ambianţa culturală românească, având în vedere că şi astăzi unele femei din satele din România, încă se referă la bărbatul lor ca fiind „omul lor”. Ursarii sunt relativ puţini la număr – în jur de cincisprezece familii, toate înrudite între ele – locuind la marginea satului, în case modeste dar curate. Aceştia s-au stabilit aici după cel de-al Doilea Război Mondial. O bătrână (Floarea) îşi aminteşte că părinţii ei au venit din Rusia şi ar fi trecut prin multe necazuri, ceea ce înseamnă că ascendenţii lor de acum şapte decenii au fost deportaţi în Transnistria. Ei vorbesc dialectul ursăresc al limbii romani, dar se înţeleg şi cu căldărarii din satele vecine, cu care sunt deseori înrudiţi. Ursarii susţin că trăiesc în pace cu românii din sat, iar relaţiile lor, deşi limitate, par într-adevăr amiabile.

Din rândul acestor ursari şi a altora din satele şi oraşele învecinate, cu precădere din judeţele Giurgiu şi Teleorman, au apărut o sumedenie de vedete rome. Câteva dintre ele, sprijinite de producători şi agenţi care să privească cu detaşare la contextul cultural ce a dat naştere muzicii lor, i-ar putea face concurenţă serioasă în topuri unui artist internaţional cum este Kanye West. Un gen muzical nu mai vechi de sfârşitul anilor `70, ce a devenit un bun omolog al gangsta-rap-ului american în comunităţile de romi ursari, a câştigat din ce în ce mai multă popularitate în România – mai ales de la sfârşitul anilor `80 – transformând artiştii locali în milionari. Dar maneaua – o muzică electronică, având numeroase elemente melodice şi armonice comune cu muzicile de tradiţie orală din Turcia – s-a dovedit a fi un gen controversat. Un documentar produs de BBC în anul 2016, de pildă, regizat de către Liviu Tipuriţă, recent nominalizat pentru un premiu BAFTA, încearcă să pună sub microscop melodiile ce glorifică şampania scumpă, maşinile de sute de cai putere şi risipa ostentativă a unor sume obscene de bani.

Ursarii susţin că trăiesc în pace cu românii din sat, iar relaţiile lor, deşi limitate, par într-adevăr amiabile

Pare că ursarii şi lăutarii, iniţial două sub-grupuri etnice rome extrem de eterogene, au devenit, în bună măsură, una şi aceeaşi categorie. În Gratia însă, ursarii sunt îndureraţi că fraţii lor (lăutarii) îi tratează cu răceală, dar spun mereu că sunt foarte diferiţi. Bărbaţii ursari repară metale în curte sau îngrijesc de casă – văruind („spoind”), reparând o fereastră, o uşă ş.a. Îşi caută mereu vecinii pentru un pahar de ţuică, un joc de barbut sau o mică ceartă. Femeile gătesc şi cresc copiii. Ele trăiesc deosebit de pasional fiecare moment al existenţei lor: se întâlnesc tot timpul cu vecinele, îşi împrumută lucruri, se ceartă, se strigă la gard, iar în zilele de vară se strâng pe şanţul ce trece pe lângă toate casele din „ţigănie”, înconjurate de copii, până după miezul nopţii. Toţi sunt foarte săraci, dar se consideră fericiţi şi norocoşi. Cu toate acestea, ei reuşesc întotdeauna să găsească bani pentru fustele multicolore şi şalurile legate aparent neglijent în jurul taliei femeilor. Televizoarele, păstrate în locuri de onoare, de regulă în centrul casei, par să îi conecteze cu lumea exterioară.

Napoleon Constantin, alături de fiul său Bilclinton (sic!) şi fosta soţie Nadia (filmare în comuna Gratia, judeţul Teleorman)

Legătura este formală însă: ursarii trăiesc într-o lume proprie, plină de fantasme, în care integrează în mod bizar date culese din ştiri, filme şi reclame. Viorica Rudăreasa, de pildă, o lăutăreasă-rudăreasă crescută într-o comunitate de ursari, îmi povestea că „ăştia” au vrut să interzică manelele – cum spuneam, un gen deosebit de popular în comunităţile de romi ursari, dispreţuit de oficialităţi şi de majoritatea oamenilor de cultură din România – dar FBI-ul a intervenit şi i-a oprit. Povestea era de fapt cu totul alta: o companie de taximetrie din Timişoara interzisese şoferilor să pună manele în taxi-uri, iar un ONG local a protestat împotriva deciziei. Decizia, în mod evident, a rămas definitivă.

Muzicienii lăutari Bogdan-Mihai Simion (dreapta), respectiv Napoleon Constantin din comuna Gratia, judeţul Teleorman

Muzicienii Bogdan-Mihai Simion (dreapta), respectiv Napoleon Constantin din comuna Gratia, judeţul Teleorman

În acelaşi timp, principala grijă a folcloriştilor şi etnomuzicologilor prezentului este definirea muzicii romilor (adesea numită „muzică ţigănească”, însă termenul a început să cam dispară din studii, fiind considerat ofensator de către mulţi specialişti în problematica romă), adică a muzicii poporului rom, ce îşi are originile în nordul Indiei, dar trăieşte astăzi, în cea mai mare parte, pe întreg cuprinsul Europei. Istoric, 15 din cele aproximativ 25 de sub-grupuri rome erau nomade, însă astăzi marea lor majoritate au devenit sedentare. Atât în perioada sclaviei, cât şi după, romii au fost deosebit de activi ca animatori privaţi sau ai spaţiilor publice (bâlciuri, circuri, carnavaluri ş.a.), ca negustori şi ca meşteşugari.

Flerul legendar al ţiganilor pentru instrumente, muzici ameţitoare şi voci puternice, ce par că vin dintr-un secol pe care nu se poate pune degetul cu precizie, a început să apară pe discuri începând cu al doilea deceniu al secolului XX – în realitate „cântece ţigăneşti” fuseseră înregistrate şi la sfârşitul sec. al XIX-lea, dar numai de către majoritari, ce aveau acces la resurse şi idei şi îşi apropriau cultura unui popor pe care îl neglijaseră, sau chiar îl chinuiseră de-a dreptul, veacuri la rând.  Cântecele ţigăneşti au alergat liber între tradiţiile muzicale occidentale şi orientale, purtând în ele rădăcini şi structuri din perioada nomadismului, dar şi din epoca în care erau sclavi, slugi, servitori sau robi la curţile nobiliare din întreaga Europă. Astfel s-au născut, rând pe rând, flamenco-ul în Andalusia, lăutăria – printr-un amestec deosebit de interesant, despre care vom vorbi la o altă dată, cu tradiţiile muzicale ale evreilor aşkenazi din întreaga Europă de Est – în Valahia şi în Moldova, fado-ul urban în Lisabona, numeroase stiluri regionale turceşti, armeneşti sau celtice – ultima categorie de muzici, prin contribuţia romilor din insulele britanice, aşa numiţii „travelers”.

Toţi ursarii sunt foarte săraci, dar se consideră fericiţi şi norocoşi

Totuşi, ce muzică „ţigănească” din România s-a vândut pe piaţa internaţională? Ca „brand” ţigănesc s-au vândut multe muzici, cele mai importante produse de export fiind Taraf de Haidouks şi Fanfare Ciocărlia. Deşi sub egida acestor trupe – şi a multor altora – au apărut nişte albume senzaţionale, cu orchestraţii excepţionale, trebuie spus că ele nu reprezintă decât într-o foarte mică măsură cultura romă. O bună parte din etnicii romi din România sunt muzicieni desăvârşiţi, însă muzica lor este foarte diferită de muzica pe care o cântă pentru majoritari. Cvasitotalitatea cd-urilor pe care scrie „gypsy” şi provin din România – produse, mixate şi masterizate pentru export – conţin de fapt muzică tradiţională românească. O bună parte din managerii occidentali adaugă cuvântul cu pricina pe copertă pentru a convinge iubitorul de muzică „ţigănească” – nici acesta nefiind foarte convins de ce este şi, mai ales, de ce nu este o muzică ţigănească – să cumpere discul.

Cele mai facile „victime” ale acestui procedeu de marketing sunt cei ce au o viziune extrem de romanţată asupra vieţii şi obiceiurilor ţigăneşti. Niculae Neacşu cânta splendid balada, Costică Panţîru suflă minunat hora, însă nici unul nici celălalt nu reprezintă cultura romă. Pentru a ne apropia de aceasta, trebuie să înţelegem 500 de ani de sclavie, Holocaustul („Poiarmos”-ul, în limba romani), şi cum explică acestea în bună măsură consumul ostentativ, botezarea copiilor cu nume „trăsnite”, arhitectura caselor, înmormântările cu muzică, căsătoriile între minori şcl. Dar pentru asta e nevoie de tărie, compasiune, înţelegere şi muncă de pe ambele părţi.

Ilie Claudiu, zis „Cuba”, din cartierul Ferentari, Bucureşti, alături de fiul său Elvis

Foto deschidere: Ursar anonim şi fiul său, judeţul Giurgiu, 1946

Muzicianul Bogdan Simion revine „pe scena” Matricea Românească, propunându-ne o nouă filă de istorie muzicală: azi, despre taraful ţărănesc din Vlaşca, cu o filiaţie către celebrul Taraf de Haidouks,  cel care a făcut cunoscut în întreaga lume genul special de muzică produs de către lăutari.

În anul 1969, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România (Bucureşti) a publicat teza de doctorat în etnomuzicologie a lui Gheorghe Ciobanu: „Lăutarii din Clejani”, o carte plină de explicaţii tehnice uscate, transcrieri, scheme ritmice, moduri, game şi note muzicale, pe care puţini neprofesionişti s-au simţit tentaţi să o citească. În orice caz, din acest studiu se văd în ceaţă comunele mici şi mijlocii din Câmpia Dunării, din fosta plasă Vlaşca (actualmente judeţele Giurgiu şi Teleorman). Pentru înţelegerea acestor comunităţi, cu mult mai utilă ar fi vizitarea cârciumilor cu patru mese din periferia ţigănească – periferie ce adăposteşte cam o treime din populaţia acestor sate – unde câţiva bătrâni învârt o bere la doi litri de jur împrejurul mesei, depănând amintiri.

Şi totuşi, ce este muzica ţărănească de taraf din regiunea Vlaşca? Dacă ar fi să ascultăm primele două discuri comerciale ale grupului Taraf de Haidouks, consolidat ad-hoc de regretatul Stephane Karo, confuzia ar fi evidentă: albumele oferă o gamă largă de stiluri muzicale, toate provenind din rândul muzicilor tradiţionale sau populare din România: balade (sau cântece bătrâneşti), cântece de dragoste, cântece ţigăneşti, jocuri româneşti ş.a.

Pentru înţelegerea acestor comunităţi, cu mult mai utilă ar fi vizitarea cârciumilor cu patru mese din periferia ţigănească

Datorită coexistenţei intime a mai multor generaţii de lăutari în comuna Clejani, toate aceste repertorii se întâlnesc – ba chiar intră în competiţie unul cu celălalt – discurile acestea reprezentând mai degrabă un amestec de melodii vechi şi melodii cu aranjamente moderne.

Călătorind cronologic, ajungem la o altă sursă importantă, publicată în 1986. În acel an, Muzeul Omului de la Paris a lansat două discuri (amândouă cu booklet-uri deosebit de bogate) semnate de etnomuzicologii Bernard Lortat-Jacob şi Jacques Bouet, purtând titlul „Ballades et fêtes en Roumanie”. Occidentalii care au ascultat LP-urile şi au citit broşura lor au aflat că, nu departe de Bucureşti, în regiunea Vlaşca din Muntenia, în inima Câmpiei Dunării, există nişte sate mici, prăfuite şi sărace, cum ar fi Gratia sau Ghimpaţi, unde ţiganii cântă muzici unice în această parte a Europei. Totuşi, majoritatea locuitorilor acestor sate sunt români. Aceştia trăiesc din creşterea bovinelor şi a păsărilor de curte, din ţuică şi din agricultură şi legumicultură, pe care le practică pe terenuri mici dar extrem de fertile.

Ţambalistul nonagenar Dulea, deşi imobilizat la pat de doi ani, încă spune poveştile trecutului, când muzica ţiganilor era relativ căutată de către agricultorii din regiune – adică în urmă cu 70 de ani – când într-un sat mărunt cum este Naipu, în judeţul Giurgiu, trăiau 10 contrabasişti, 25 de ţambalişti şi 60 de violonişti. Există extrem de puţine înregistrări cu muzicile produse „pe sate” de către ţiganii lăutari în anii `40 – `80 (cvasitotalitatea lor fiind realizate de către Institutul de Etnografie şi Folclor, iar înregistrările sunt pe cât de vii le permiteau stalinismul sau naţional-comunismul să fie), de aceea cercetările pe satele cu cartiere lăutăreşti, realizate de cei doi etnomuzicologi francezi, în comunităţile din Câmpia Dunării – în condiţii extrem de grele – sunt deosebit de valoroase.

Bogdan Simion cântând împreună cu taraful de lăutari din Naipu (judeţul Giurgiu)

Cântând împreună cu taraful din Naipu (judeţul Giurgiu)

În urma acestor serioase studii de antropologie muzicală, iese la lumină măreţul Taraf de Haidouks, taraful rom-român format dintr-un grup de muzicieni tradiţionali (lăutari), în marea lor majoritate din comuna Clejani (Giurgiu), dar şi din Mârşa sau Roata. Se poate discuta îndelung despre cât de bine au reprezentat taraful ţărănesc vlăscean, însă există totuşi câteva certitudini: grupul păstorit de Karo a fost unul dintre cele mai importante (şi mai proeminente) din România post-comunistă, a fost cel mai bine vândut produs „ţigănesc” ce a ieşit din România şi a fost singurul fenomen autentic de export cultural (nu imaginat, sau artificial „ca să dea bine imaginii României în lume”).

Vasile „Sile” Vlad, Marin „Minuş” Tiţa & Marian „Dan” Bonghene – Hora bătrânească

În prima jumătate a anilor `90, muzica periferiei satelor – periferie ocupată, cum spuneam, de ţigani – a urcat pe cele mai importante scene ale lumii. Muzica avea origini mult mai umile decât şi-ar fi imaginat occidentalii fermecaţi: în secolul al XIX-lea, mai exact după 1857, odată cu abolirea sclaviei, ţiganii (ce până atunci fuseseră în mare măsură în proprietatea mănăstirilor din plasa Vlaşca) au primit loturi de teren şi s-au stabilit lângă agricultorii români. Ulterior, aceştia au căutat să îşi producă cât mai multe în propriile gospodării, pentru a evita să cumpere. Această primă generaţie de lăutari, ce copilăriseră în sclavie şi s-au străduit să devină agricultori (neavând nici cunoştinţele şi nici informaţia transmisă de generaţii de către români), erau însă în continuare invitaţi la conacele boierilor locali pentru a cânta – unii dintre ei chiar pe note – la petrecerile fastuoase unde îşi făceau apariţia şi oaspeţi străini.

În 1986, Muzeul Omului de la Paris a lansat două discuri semnate de etnomuzicologii Bernard Lortat-Jacob şi Jacques Bouet, purtând titlul „Ballades et fêtes en Roumanie”


Astfel, cuvântul lăutar a ajuns să desemneze o clasă de muzicieni tradiţionali. Cel mai adesea, prin tradiţie, aceştia erau membrii unui clan profesionist de instrumentişti şi solişti vocali romi (aceştia preferând denumirea de „ţigani lăutari”). Sălbaticia, brutalitatea, exuberanţa, tragedia şi alimentarea cu zeci de litri de ţuică de prună făcută în casă au ajuns coordonatele României în general, dar mai ales ale muzicii ţărăneşti din România în particular în decursul deceniilor. Începând cu 1932, studioul Electrecord a adunat mii de lăutari, înregistrând discuri mai bune sau mai proaste, mixând şi masterizând totul „in-house”: până şi discurile Taraf de Haidouks, amintite în prima parte a articolului, au fost înregistrate tot la Electrecord – doar mix-ul şi master-ul au fost realizate în studioul „One Two” din Bruxelles.

Între timp, comunismul a trecut. Cercetarea a devenit extrem de facilă. Duse sunt vremurile când localnicii erau reticenţi să găzduiască străini pentru a evita conflictele cu autorităţile, vremurile când cercetătorii trebuiau să petreacă noaptea pe câmp, în saci de dormit, sub stricta supraveghere a Securităţii. Astăzi, lăutarii din satele din Vlaşca se bucură enorm când „îi mai bagă şi pe ei cineva în seamă” şi te-ai gândi că în mâna de sate unde au mai rămas câţiva lăutari bătrâni, ai găsi grupuri mari de antropologi ce ar locui cu ei zi şi noapte, filmându-i şi interogându-i continuu. Liniştea nopţii e spartă numai de sunetul greierilor şi de cele câteva certuri de pe uliţa lăutarilor. Cuvinte în limba romani străpung liniştea iute, zgomotos şi pasional într-un amestec bizar cu câteva cuvinte în limba română. Cât de romi sau cât de români au mai rămas aceşti lăutari? Aceasta este una dintre marile întrebări, la care mă tem că numai viitorul ne va putea răspunde.

 

Foto deschidere: Bogdan Simion, pe scenă alături de taraful din Gratia (judeţul Teleorman)

Ascultăm o bucată de muzică, așa cum citim o carte

15 Octombrie 2018 |
Mihail Sebastian asemuia în Jurnalul său schiatul la munte (ceea ce în tradiție literară echivalează cu un drum inițiatic, cvasireligos, spiritual, mistic etc.) cu audiția unui repertoriu muzical al unei orchestre de cameră. Calmitate, claritate și abandon...

Taraful ţărănesc din Vlaşca

4 Septembrie 2017 |
Muzicianul Bogdan Simion revine "pe scena" Matricea Românească, propunându-ne o nouă filă de istorie muzicală: azi, despre taraful ţărănesc din Vlaşca, cu o filiaţie către celebrul Taraf de Haidouks,  cel care a făcut cunoscut în întreaga lume genul...