lectura

Pasiunea pentru citit încolțise din anii adolescenței, când, pe lângă lecturile școlare descoperise literatura science fiction de care nu s-a mai putut despărți. Ulterior, a derulat campania “Citesc deci sunt sexy”, care arăta că adevărata frumusețe a unei femei este dată de bagajul intelectual. Succesul înregistrat i-a dat aripi, iar Rusanda a pus pe picioare un business care îmbină lectura cu partea de fashion, așa a apărut Bookletta. Geanta cu carte a ajuns pe umărul doamnelor și domnișoarelor din  America, Grecia, Africa, Republica Moldova și evident România. Am stat de vorbă cu Rusanda Davideanu, despre începuturile acestei afaceri, despre importanța lecturii și cum se armonizează cultura cu business-ul.

Interviul pe scurt:

• Când te molipsești de lectură: “Numărasem la un moment dat cam două mii de cărți. Tata, mai și scrie, iar mama iubește foarte mult cărțile, și atunci mi-au cultivat această dragoste pentru lectură. Văzându-i că citesc și că o fac cu plăcere, mi-au sădit în inconștient acest lucru”
• Cititul te face mai atrăgătoare:“Împreună cu o prietenă de-a mea am demarat campania “Citesc deci sunt sexy”, prin care încercam să le spunem femeilor că există și altceva în afara de mersul la coafor sau terasă, că pe lume sunt și alte lucruri care te fac să te simți sexy și interesantă“
• Bookletta, geanta care te provoacă la citit: “Când am văzut succesul campanei mi-am zis că asta s-ar putea transforma într-un produs. Într-o seară, ideea a început să nu-mi mai dea pace, mă gândeam la o geantă care să arate ca o vitrină pentru carte, ca oamenii să știe ce citești”

O copilărie în compania cărților

Rusanda s-a născut în Republica Moldova, într-o lume în care simplitatea zilei, se împletea cu lectura. Pasiunea pentru cărți este puternic înrădăcinată în familie, tatăl cochetează cu scrisul, iar mama este o veritabilă iubitoare de carte. “Părinții mei citesc foarte mult, am crescut într-o casă cu foarte multe cărți. Numărasem la un moment dat cam două mii de cărți. Tata, mai și scrie, iar mama iubește foarte mult cărțile, și atunci mi-au cultivat această dragoste pentru lectură. Văzându-i că citesc și că o fac cu plăcere, mi-au sădit în inconștient acest lucru”, povestește Rusanda Davideanu pentru Matricea Românească.

“Părinții mei citesc foarte mult, am crescut într-o casă cu foarte multe cărți”

Cu toate acestea, o lectură conștientă, trecută prin filtrul propriei rațiuni, a venit în adolescență, perioada marilor căutări. “Țin minte că m-am îndrăgosti cu adevărat de lectură în perioada adolescenței. Nu eram genul de cititor fervent de literatură clasică și nu mă regăseam în literatura școlară. Atunci a fost momentul când am mers către o lectură aleasă de mine, care să fie pe gustul meu, așa m-am oprit la science fiction și am început să citesc fără să mă mai pot opri“, își amintește Rusanda.

Frumusețea vine din interior

La vârsta de 19 ani, tânăra basarabeancă a trecut Prutul și a luat calea Bucureștiului. Orașul era în contrast cu urbea natală, dar nu o deranja. Încă din clasa a XII-a, Rusanda și mama ei organizau escapade culturale de câte un weekend în Capitală. “Trecerea a fost destul de contrastantă, am venit într-un oraș mare, aglomerat, cu puțină natură și fără să cunosc pe nimeni, dar cu toate acestea nu pot spune că am avut probleme de acomodare“, a zis Rusanda Davideanu.

“Am promovat ideea că cititul ne face mai interesanți, ne ajută să evoluăm în viață”

La o privire mai atentă, Rusanda a observat cu stupoare că femeile pierd prea mult timp la coafor sau la terasă, în încercarea de a deveni mai atrăgătoare. “Împreună cu o prietenă de-a mea am demarat campania “Citesc deci sunt sexy”, prin care încercam să le spunem femeilor că există și altceva în afara de mersul la coafor sau terasă, că pe lume sunt și alte lucruri care te fac să te simți sexy și interesantă. Am promovat ideea că cititul ne face mai interesanți, ne ajută să evoluăm în viață și cumva am asociat lectura cu acest cuvânt, sexy, pentru a crea un scurt circuit“, menționează Rusanda.

Când o idee devine un business de succes

Nimeni nu s-ar fi gândit că o campanie atât de îndrăzneață se va transforma într-un business cultural. “Când am văzut succesul campaniei mi-am zis că asta s-ar putea transforma într-un produs. Într-o seară, ideea a început să nu-mi mai dea pace, mă gândeam la o geantă care să arate ca o vitrină pentru carte, ca oamenii să știe ce citești. Nu prea știam cum să încep aveam doar ideea și un background în PR, atât. Am început să caut, să întreb în stânga și în dreapta, până am găsit o persoană care să-mi deseneze o geantă așa cum aveam în minte”, a zis Rusanda.

“Reacțiile femeilor care au văzut prima dată Bookleta au fost fantastice și mi-au dat curaj”

După ce a făurit primul prototip de geantă, urma proba finală, și anume întâlnirea cu clienții. “Am mers la un târg dedicat designerilor români în cadrul căruia se lansau mai multe articole. Reacțiile femeilor care au văzut prima dată Bookleta au fost fantastice și mi-au dat curaj. Totuși era un prototip, nu era făcut din cele mai adecvate materiale, țin minte că mi-a luat opt luni de zile să găsesc un plastic suficient de rezistent pentru viitoarele genți”, a destăinuit Rusanda Davideanu.

Lucrurile începeau să meargă ca pe roate, iar comenzile veneau din America, Africa, Republica Moldova, Asia. O geantă Bookletta nu vine niciodată goală, clientul primește o carte cadou, iar pentru comenzile de peste hotare, sunt incluse cărți în limba engleză. Dar, Rusanda nu s-a oprit aici, și a lansat CooltBox. “Este vorba de un produs care nu exista pe piața autohtonă. Aici vorbim de o cutie cu un abonament lunar  în urma căruia clientul primește la ușă cele mai bune cărți ale lunii, plus cele mai bune articole ale lunii dintr-o gamă largă cum ar fi produsele de make-up spre exemplu” conchide Rusanda Davideanu.

Numele Haralamb Zincă este sinonim cu romanul poliţist românesc. Matricea Românească îi oferă o viaţă nouă, salvată de gloanţele albe ale istoriei…

Pe scriitorul Haralamb Zincă (1923-2008) l-am cunoscut (livresc, desigur!) în perioada copilăriei mele la bunici, mai exact la o vârstă când opera sa mă ținea lipit de paginile îngălbenite ale cărților polițiste pline de viață, de firesc și de mister pe care le croia, într-un stil realist-romantic, cu clasă (aproximativ 50 de cărţi scrise pe parcursul vieții). Cam acesta ar fi cuvântul când vorbim despre personajele sale, «clasă» și, bineînțeles, proces și evoluție psihologică. Conspirația, farmecul unor personaje învăluite de mister, patriotism, de o aură de James Bond fără glazură, fără striații glossy, dar cu clasă, eleganță (atât prin vestimentație, cât și prin gusturile gastronomice și selecția băuturilor), cât și cu finețea limbajului uneori sec, cu umor și subtext specific imaginarului ce înconjoară tot folclorul din jurul spionajului și contraspionajului.

În acest univers, mă asemuiam cu unele dintre personaje, care aveau un simț al datoriei și o prezență istorică în anumite împrejurări sau în miezul unor contexte-cheie. Citeam mereu în curte (o curte cu cișmea, care mă împingea să visez cu ochii deschiși), «lipiți» de paginile îngălbenite, uitând că există podea, că sunt unul dintre acele personaje cu șic, stil, bărbăție, curaj, devotament, valori care se dovedeau a fi eroice în universul lor, mic, belicos și uneori mărunt încărcat de ”tainice neliniști”, de câte o ”tuse diplomatică”, de un ”aer mucalit” și uneori de un ”tango languros” în stil suedez, cum ne fericește imaginația sgubilitică a lui Haralamb Zincă.

Bunicii mei sunt și au fost oameni ai muncii ai vechiului regim, dar găseau destul timp să evadeze din universul carceral al regimului prin cărțile lui Zincă, pionierul romanului polițist din România. Bunicul meu mi-a spus într-o zi că, dacă devin un personaj din cărțile lui Zincă, „vor muri femeile după mine“. Cam așa considera el să-mi stimuleze apetitul pentru lectură. A și izbutit acest lucru, așa că am început să cotrobăi prin biblioteca bunicilor mei în căutare de aventuri. De atunci am descoperit că imaginația îmi este un mare prieten. Abia puteam să rostesc numele Haralamb Zincă, dar mă chinuiam să citesc și să înțeleg cărțile sale.

Așa a pornit o aventură în lumea spionajului, o aventură într-o lume în care și acum mă refugiez cu plăcere. Unele gesturi pe care le am și astăzi sunt împrumutate de acolo, de la personajele sale. Deseori mă trezeam în copilărie că sunt galant, că vorbesc frumos pentru vârsta mea și acest lucru mă fericea. Vă invit într-un univers romantic pragmatic, ţesut cu multe intrigi și, bineînțeles, spectacol.

Universul lui Zincă, o dublă evadare: din cotidian și din banalitatea existenței

În cartea ”Temerarul”, Locotenentul Banu primește spre seară un apel cu o misiune secretă prin Calea Victoriei. Zincă descrie astfel decorul urban:

Ies în stradă: soarele coborâse mult… un asfințit ieșit parcă dintr-un cuptor încins și nevăzut se întindea leneș și egal peste tot orașul. Aerul era fierbinte, clădirile, și cele mari și cele mici, dogoreau: smoala trotuarelor continua să fie moale și să imprime mulaje de tălpi și de tocuri. Nu știu de ce, mă așteptam să mă lovesc de un oraș trezit pe neașteptate, ca și mine, din somn, la o acțiune la fel de neînțeleasă ca și a mea. Străzile cartierului însă erau liniștite. Văzduhul mirosea a pepene verde. Toropiți de căldură, bucureștenii trași la umbră mai leneveau în așteptarea înserării și a răcorii de peste noapte. Abia când ajung la statuia lui Pake-Protopopescu izbutesc să prind un taxi, un Buick negru și împuțit.

Unele descrieri sunt un deliciu pentru cei care nu sunt stimulați hormonal și vizual doar de storytelling-ul hollywoodian contemporan:

Trebuia să mă țin bățos și aspru. Femeia îmi dă ascultare, ce o să se întâmple cu ea când o să-și vadă jos, în garaj, soțul zăcând într-o baltă de sânge? Nu-mi plac istericalele. Doamna Delius o ia înainte. Se mișcă ușor, ceea ce-mi place. Numai să nu-i treacă și ei prin cap o… idee! Nu, nu, dacă ar fi avut un bob de cianură de potasiu demult l-ar fi înghițit. Se oprește brusc, la un pas de cadavru, fără să țipe, fără să izbucnească în plâns. S-a oprit… ca și cum la picioare i s-ar fi căscat din senin o groapă. Femeia asta trebuie să fi văzut multe la viața ei, îmi zic. Nici o reacție… În schimb, mă întreabă cu o voce de gheață:

– Ce facem cu… el? Îl lăsăm aici?

Imperturbabilitatea ei mă înfioară. Mă arăt însă cinic.

– Păi ce să facem? Îl dăm deoparte, ca să poți scoate mașina.(…) Mă aplec, îl prind pe Delius sub brațe. Mortul e greu. Trebuie tras. Grete îmi sare în ajutor, îi apucă picioarele. Când mă gândesc că acum un sfert de oră voinicu’ asta mai trăia…! Îl târâm lângă zid. Se uită la noi cu ochi sticloși, sângele i-a năclăit cămaşa, pantalonii. Nevastă-sa – dar oare i-a fost cu adevărat nevastă? – e la fel de palidă și de indiferentă ca mai înainte Nici un oftat, nici o lacrimă. Mi se adresează:

– Cât o să încălzesc motorul, dumneata deschide poarta.

În romanul ”Dosarul aviatorului singuratic”, asistăm și la o scenă conjugală cu reacții în oglindă la o altă debandadă familială din anturaj:

Îmi las ochii în pământ, Maria se retrage tăcută în bucătărie. Uneori sufăr crunt că n-am voie să-i povestesc tot ce mă frământă. Mi-ar face bine. Avem aproape cincisprezece ani de conviețuire. Am învățat, în acest răstimp, să ne înțelegem și din tăceri, și din priviri. Maria are ochi frumoși, pătrunzători, pe care i-a moștenit și băiatul nostru, fata semănând mai mult cu mine. Ochii ăștia frumoși, cu o căutătură curată, eu unul nu pot să-i mint. De aceea când tac, ea știe de ce tac… că regulamentele îmi interzic să trăncănesc.

– E adevărat, răsună din bucătărie glasul ei, că Vladu și-a părăsit nevasta?

Răspunsul meu o scoate din bucătărie. Nu mai este subțirică, precum la prima tinerețe. După ce a născut-o pe aia mică, a început să se împlinească la trup.

-vCum așa, Ștefane?! Se arată Maria intrigată. Pâi asta nu-i…

Tace brusc. Se ferește să pronunțe cuvîntul «dezertare». Bunul ei simț mă atrage spre ea, îi sărut obrajii.

Sunt tot felul de pasaje interactive:

Trecem Dunărea. Vizibilitatea continuă să fie perfectă. Stoica nu scoate o vorbă, a înțeles din capul locului că trebuie să mă lase să «înot» solitar, înfruntându-mi gândurile.

În romanul ”Noaptea cea mai lungă” apare și un ziarist misterios, ce aduce cu Eminescu:

Ziaristul își scoase batista și își tamponă fruntea înaltă eminesciană, care atrăgea privirile (…). Ochii lui Anghelini se opriră, mai întâi pe mâinile prelungi, ca de pianist, ale ziaristului: jocul lor radiau nervozitate. Apoi trecură pe chipul lui Ruga – îi remarcă paloarea. Să fumăm, propuse, și asta pentru a-i acorda ziaristului răgazul de a-și găsi calmul.

Țigara și scrumierele de sticlă, un decor absolut necesar pentru personajele lui Haralamb Zincă

Toate personajele lui Zincă sunt învăluite de fum de tutun sau fumează într-o stare de raționalitate meditativă, un calmant universal specific personajelor cu ”operațiuni speciale”. Dacă ar mai fi trăit astăzi, industria tutunului din România ar fi plătit mari sume de bani să introducă mărci de țigări în romanele sale, care se regăsesc şi astăzi în bibliotecile părinților, şi în special ale bunicilor noștri.

Din nefericire, Haralamb Zincă a murit în uitare. Din când în când, un bătrânel dă din picioare la prânz, după ce-i tihnește mâncarea, şi se ascunde de nevastă să fumeze cu gândul la locotenentul Banu, Gama, Lucian și alții. Ultima fărâmă din Haralamb Zincă a rămas aici, să se încuscrească din când în când cu un prezent în descompunere. Totul în stil pedant, clasic și romantic, cum poate i-ar fi plăcut și lui să fie ca prezență într-un univers superior de spionaj când își termina romanele. În rest, lumea se aşază în descompunere, iar eu îmi aprind o țigară. Voi da și din picior la un moment dat…

Foto deschidere: okazii.ro

Romanul Noaptea de Sânziene este romanul care sintetizează în paginile lui întrega gândire eliadescă a literaturii, aflându-se la confluența „direcțiilor” dezvoltate de Mircea Eliade de-a lungul timpului. Romanul se înscrie în formula romanului mitic, a romanului-roman, cum îi plăcea lui Eliade să-l denumească.

Această formă literară se apropie foarte mult de realismul magic al literaturii sud-americane, dar și de modernismul scrierilor lui Joyce (în ceea ce privește partea „realistă”, istorică a romanului).

În cadrul acestui roman, Eliade reia una dintre temele literaturii autenticiste: intelectualul care trebuie să reziste în fața istoriei. În literatura de început, intelectualul rezista fie prin resemnare, fie prin implicare, în timp ce acum intelectualul recurge la evaziune, sustrăgându-se prezentului.

Ieșirea din istorie

Aflat într-un adăpost antiaerian din Londra, Ștefan Viziru (personajul principal al romanului) refuză să ia parte la istorie și se refugiază în illo tempore citindu-l pe Shakespeare.

Acesta caută în permanență să se sustragă prezentului, la care participă doar prin prezența fizică. Chiar și în cele mai banale momente ale existenței sale (cum ar fi o ceartă banală cu soția sau o misiune ordinară pe care o primește de la serviciu) acesta își găsește refugiul în mitic, în povestea sa cu Ileana. Acest al doilea plan al existenței devine ca un drog pentru protagonistul romanului. Ștefan Viziru este primul din seria de căutători de mituri a literaturii lui Eliade (personaje tragice, situate în permanență la frontiera dintre cele două existențe).

Anisie completează lista personajelor care încearcă să se sustragă istoriei, jucând rolul inițiatului, al omului care a reușit să se retragă în timpul mitic. Dezbărându-se de nevoile fizice și istorice ale ființei normale, acesta „conduce” asemenea unui zeu lumea romanescă. Prin intermediul lui Anisie și al întâlnirilor definitorii pe care acesta le are cu Ștefan, putem observa cum se schimbă destinul acestuia din urmă. Anisie este cel care îl inițiază pe Ștefan.

Mitul guvernează lumile lui Eliade, prin diversele sale ustensile: sisteme de semne, hierofanii, camuflări, coincidentia oppositorum sau irecognoscibilitatea miracolului. Omul este guvernat de prezența miturilor, el trebuie doar să perceapă și să priceapă semnele divinității camuflate. Toate personajele sale sunt în căutarea semnelor și a Dumnezeului camuflat: „Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…”.

Ștefan Viziru se află în căutarea întrebării corecte pentru a putea deschide poarta eternității și a sustragerii din Istorie, istorie care a determinat retragerea Dumnezeului din lume, Anisie fiind cel care încearcă să-l ajute în acest demers.

Ștefan se află într-o perpetuă căutare. La început pare să fie în căutarea iubirii, dar odată cu avansarea narațiunii ne dăm seama că Ștefan nu caută iubirea, ci caută moartea – ca punct integrator. Ileana, cea după care „aleargă” de-a lungul întregului roman, nu este iubita, ci este „îngerul morții”. El nu o caută pe Ileana, el caută mașina din mijlocul pădurii – avem de-a face aici cu simbolistica thanatică –  mașina este luntrea lui Caron.

Această căutare se termină în noaptea parisiană a Sânzienelor, când ciclul se închide, oferindu-i astfel lui Ștefan șansa unui incipit vita nova.

Ciclicitatea structurii

Romanul are o structură ciclică: acțiunea acestuia se desfășoară pe o durată temporală de 12 ani (închierea unui ciclu complet). În decursul acestor 12 ani trecem de la perioada interbelică, la cel de-al Doilea Război Mondial, ajungând la începutul perioade comuniste.

Personajele nu sunt afectate doar de propria existență, de faptul că nu-și găsesc un sens în lume, ci și de istoria care pare că vrea să-i acapareze, să-i facă prizonieri. Singura lor modalitate de refugiere rămân miturile.

Romanul este construit pe două paliere: perioada istorică cuprinsă între bornele temporale menționate mai sus și lumea miturilor. Acestor două paliere le sunt adăugate trei timpuri: timpul mitic (bazat pe recuperarea miturilor esențiale ale umanității, în special pe simbolistica nopții de Sânziene – vom exclude din acest articol discuțiile purtate în jurul acestei simbolistici din punct de vedere istoric și politic), cel psihologic (timpul pe care personajele și-l creează pentru a se refugia – cel care face legătura între cel istoric și cel mitic) și cel istoric (1936-1948).

Literatura mitică a lui Eliade nu poate fi analizată și înțeleasă fără noțiunile de istorie a religiilor. Toate aspectele carierei lui Mircea Eliade se împletesc, comunică, mare parte a lor fiind autoreferențiale. Valoarea literaturii lui Eliade rezidă în fond și mai puțin în formă. Tehnicile literare folosite sunt umbrite de ideile care se află în spatele lor.

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol. I-II, Editura Humanitas, București, 2004, 668 p.

Suntem în plin sezon estival, când tânjim după zile însorite și relaxante, departe de agitația marilor orașe. Dacă în perioada următoare ajungeți la mare, Matricea Românească vă propune trei cărți cu tematică estivală, de savurat în bătaia brizei, alături de un pahar mare cu limonadă.

Radu Tudoran, Fiul risipitor, Editura Art, București, 2010, 384 pagini

O poveste de dragoste fulminantă, cu rădăcini adânci, născută în adolescența Evei și care o va urmări din umbră pe tot parcursul existenței sale. Cel fără de nume, fiul risipitor, va rămâne de-a lungul romanului un pribeag care, în momentele de rătăcire, revine în viața eroinei pentru a-i distruge fericirea cu greu obținută. Eva trăiește subjugată, la granița dintre dragoste și ură, dar știe că de fiecare dată îl va urma orbește, deoarece forța care îi unește este mai presus de voința sa. Încercările de a-și clădi un trai în absența lui se năruie rând pe rând, în funcțiile de capriciile acestuia. Căsătoria cu Oswald, prietenia cu Luchi, cariera de cosmeticiană – toate acestea pălesc în fața pasiunii mistuitoare pentru fiul risipitor. Este o dragoste bolnăvicioasă, în brațele căreia Eva plonjează cu voluptate cu fiecare ocazie.

Prin Fiul risipitor, roman publicat în 1947, Radu Tudoran rămâne în aceeași zonă romantică și dulceagă ce caracterizează proza interbelică a lui Ionel Teodoreanu. Tristețea apăsătoare, emoția și sensibilitatea dialogurilor – fără însă a cădea în patetic -, lirismul frazelor, sunt doar câteva din elementele ce compun farmecul acestui text.

Un roman care se savurează în tihnă, sub dogoarea soarelui torid al plajelor sălbatice de la Marea Neagră, ce reprezintă și fundalul unor lungi episoade erotice între cei doi protagoniști.

*

Ismail Kadaré, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek, Editura Univers, București, 2015, 208 pagini

Prin intermediul acestui roman, Ismail Kadaré aduce în atenția cititorilor orașul Saranda din Albania, un loc încărcat de istorie, o stațiune estivală fermecătoare și o destinație nemaipomenită pentru următoarea vacanță de vară. Riviera albaneză ni se dezvăluie pe fundalul unui soare arzător, în care protagoniștii trăiesc o idilă romantică, presărată cu comploturi politice, specifice perioadei comuniste. Decorul este întregit de situl arheologic Butrint, un loc ale cărui origini, potrivit legendelor, se află în strânsă legătură cu istoria Troiei, și unde naratorul pune în scenă o „tragedie“ cu iz grecesc ce răstoarnă destinul personajelor.

După cum este prefigurat din titlu, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek prezintă câteva frânturi din destinul personajului cu nume omonim. Tânărul, cu veleități și speranțe artistice, primește ordinul de prezentare în armată, în stațiunea Saranda, cunoscută pentru trecerile ilegale în Grecia. În paralel, intră în scenă personajul principal feminin, Vjollca Morina, stagiară la o bancă, și este caracterizată mai ales printr-o sexualitate debordantă – trăsătură mai rar elogiată la eroinele de roman, chiar și în cele moderne.

Autorul nu se sfiește să contureze portretul unei tinere de o frumusețe răvășitoare, a unei spioane demne de scenariile hollywoodiene, care este angajată de către stat pentru a întreține legături amoroase cu potențialii fugari. Sub soarele fierbinte al verii, propice iubirilor pasionale de o vară, legătura dintre Vjollca și Lul se desfășoară năvalnic.

Dincolo de a fi o carte cu iz de tragedie grecească, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek vorbește despre abuzurile sistemului comunist în Albania, despre restricțiile vieții de armată, dar explorează cu nonșalanță și aspecte legate de instinctul sexual feminin. Cu o acțiune cursivă, un sfârșit bulversant și o idilă de-o vară, Kadaré creează un roman potrivit pentru mai multe gusturi literare, și care te face să-ți dorești să vizitezi Albania și să-i descoperi frumusețile.

*

Mara Wagner, În spatele blocului, Editura Nemira, București, 2017, 264 pagini

Lansat în luna mai, romanul de debut al Marei Wagner, În spatele blocului, redă din plin atmosfera vacanței de vară, prin prisma caracterului ludic al întâmplărilor pe care le descrie. Scrisă cu un optimism debordant, mult umor și nostalgie, cartea este un jurnal al tinereții celor născuți în anii 1970-1980, un fel de oracol ce înregistrează atât micile momente de cumpănă din viața școlarilor, cât și traiul la bloc.

Chiar dacă în miezul acțiunii o avem pe adolescenta Maria, veșnic îndrăgostită și cu multe dileme amoroase, savoarea acestui roman rezidă în micile detalii ce recompun viața în anii comunismului. În spatele blocului este un roman ce surprinde candoarea unei copilării lipsite de comodități și bunuri materiale, dar pline de relații de amiciție și mici complicități ce se traduc printr-un șir nesfârșit de jocuri și distracții.

Pentru cei care au trăit în acele vremuri, cartea Marei Wagner este un cufăr al amintirilor din care vor extrage cu amărăciune cozile la diferite alimente, cartelele pentru pâine, programul limitat la televizor, contrabanda cu casete video, apa caldă duminicală, păduchii luați de pe la colegi, practica la muncile agricole etc. Dar, pe de altă parte, ei vor extrage cu dor sentimentele de comunitate și de prietenie care se nășteau între locatarii unui bloc.

În spatele blocului este ca o vacanță de vară ce nu ai mai vrea să se sfârșească: caldă, amuzantă, și plină de aventuri năstrușnice.

Foto deschidere: fashionoire.com

Copiilor abuzaţi din România, Doina Ruşti le-a dedicat un roman zguduitor: Lizoanca este povestea lor. Matricea Românească vă oferă recenzia unei cărţi cutremurătoare.

Secolul XXI a adus cu el progresul și tehnologizarea, a promis veșnicie și a creat posibilități, însă a venit la pachet cu devalorizarea echilibrului statutar la om, mai ales în segmentul protecției copilului. Atât în Europa, cât și aici, în Moldova, ia amploare fenomenul abuzului sexual asupra infanților, în mediul urban, dar mai ales în cel rural. Coloanele de știri autohtone sunt pestrițe de noutăți în care copiii cad pradă unor părinți ingrați sau rude mârșave care, în loc să îi îngrijească cât timp consorții lor muncesc în Italia sau Spania, le distrug nevinovăția pentru propriile lor plăceri trupești.

De ce scriu despre asta? Deoarece mi se pare infam să treci sub tăcere aceste probleme acute, sângerânde. Iată de ce manifestul Doinei Ruști, transpus în romanul Lizoanca, nu m-a putut lăsa indiferentă. Cartea promitea să fie una șocantă, încă de pe copertă, unde cronica descria în manieră succintă linia de subiect, dar nu m-am așteptat să mă bântuie atâta după lecturare. Să zic că am fost șocată este ca și cum nu aș spune nimic, deoarece acest roman s-a dovedit unul atât de sensibilizant și în egală măsură dur, încât am fost de câteva ori la un pas de a renunța la el. Dar ceva din tăria mea lăuntrică m-a ținut și mai departe pe linia de plutire și am parcurs romanul cu strângere de inimă.

Atunci când am pus punct lecturii, am adunat toate rămășițele emoționale pentru a scrie această recenzie și am încercat să înțeleg fenomenul Lizoanca dincolo de aspectul ei literar. Condiția fetei aflate la pubertate și evoluția ei psiho-emoțională într-o capsulă socială de tip rural au dat romanului structura unei fabule, pe cât de odioase, pe atât de triste. Paradoxul este că eroina principală se pretează benevol stării de agonie spirituală, acceptând acțiunile incestuoase ale consătenilor ca pe o normalitate, ca pe o existență absolut firească. Pasajele înțesate cu elemente de tentă sexuală poartă o doză de disconfort, făcându-mi dificil raționamentul final în favoarea vreunei părți în acest conflict de decenii.

Acest roman s-a dovedit unul atât de sensibilizant și în egală măsură dur, încât am fost de câteva ori la un pas de a renunța la el

Lizoanca este de fapt portretul viu al tuturor copiilor abuzați care, din inocență sau de teamă, acceptă acest permanent supliciu. La cealaltă extremă stă imaginea satului, construită dintr-o sumă de minciuni și sorți ruinate, care puse cap la cap devin într-un final logice. Violența tatălui Lizoancei, care îmi dăduse bătăi de cap deoarece părea a fi nefondată, și-a găsit rădăcinile în aversiunea acestuia pentru mama sa, care se nenorocise și îi distrusese și lui viața, prin imoralitate, iar ea, la rândul său, nu fusese altceva decât încă o victimă a unor maturi ingrați. Puzzle-ul devine firesc și închegat pentru cititor aproape la jumătatea narațiunii, când prezentul și trecutul se împletesc într-o alegorie dinamică. Malaxorul numit „destin” i-a înghițit pe toți, transformându-i pe unii în victimele perfecte, iar pe alții în călăi, în jocul lor murdar fiind antrenată acea Lizoanca, țapul ispășitor, în cârca căreia sunt aruncate mai toate păcatele.

De ce mi-a plăcut acest roman? La această întrebare este dificil de răspuns, deoarece fundalul emoțional al cărții te secătuiește, dar Doina Ruști a reușit să respecte rigorile unei cărți moderne, apelând la limbajul curent, la actualitate și mai ales la construcția unor personaje destul de complicate. Anturajul și istoria poartă amprenta unui dinamism, oferindu-ne posibilitatea de a concluziona, ținând cont de propriul nostru vector valoric.

Lizoanca este de fapt portretul viu al tuturor copiilor abuzați din România

Am apreciat maniera în care au fost dezbătute problemele școlarizării, standardizarea forțată și apatia socială, care în mediul rural sunt pe ordinea de zi. În roman, Doina Ruști a condamnat vădit indiferența personajelor, „rupând” orice stereotipuri și a relevat cititorului un spectru întreg de întrebări, la care avem de dat răspunsuri dacă ne dorim o evoluție sănătoasă a societății.

Totuși, țin să vă reamintesc că Lizoanca de Doina Ruști este o lectură dificilă, mai ales pentru cei care țin mult la sensibilitatea propriilor terminații nervoase. O să aveți de a face cu fațeta urâtă a naturii umane, cu vicii și jargoane, cu imprecațiile unor vieți ruinate. Un roman realist cu o evoluție dificilă, dar care merită fiecare clipă investită, deoarece vine să asigure un contact direct între cititor și comunitate, deschizându-i acestuia cortina către metehnele omenești de care este îmbuibată societatea contemporană.

Doina Ruști, Lizoanca, Editura Polirom, București 2017, 344 pagini

În plină lună iunie, când gândurile au început să ne zboare inevitabil către zilele de concediu, Matricea Românească vă propune trei cărți cu care să vă răsfățați în vacanța la munte.

Toate bufnițele este atât un tribut adus copilăriei, cât și o descriere a relației duioase ce se naște între un copil și un vârstnic. Într-un mic oraș de la poalele munților, autorul zugrăvește episoade din viața lui Emil Stratin, un pensionar care ajunge să trăiască în același bloc cu puștiul Luci. Țesătura narativă la persoana întâi glisează din lumea magică a năzbâtiilor copilărești de la începutul anilor 2000 în anii 1950, ce surprind venirea comuniștilor și schimbările radicale prin care trece familia intelectuală Stratin.

Filip Florian construiește un roman cu iz nostalgic, atât prin prisma redării idilice a tinereții lui Luci, cât și datorită destinului tragic al lui Emil care nu își pierde doar rudele, ci și dragostea vieții sale.

Puntea de legătură între cele două generații se realizează la nivel metaforic, la sfârșitul cărții, când Luci, ajuns la maturitate, găsește un jurnal cu bufnițe pe coperte și hotărăște să-și consemneze amintirile precum a făcut-o Emil. La adăpostul singurătății stației montane de meteorologie unde lucrează, personajul-narator Luci va da astfel glas unei proze calde, ce reconstruiește timpul nemilos al comunismului și pozitivismul primilor ani de după Revoluție.

Filip Florian, Toate bufnițele, Editura Polirom, Iași, 2012, 280 pagini

*

Mircea Pricăjan aduce în discuție prin romanul său, Calitatea luminii, un subiect foarte actual, și anume, schimbările survenite în cuplu odată cu apariția primului copil. În contextul apariției pe bandă rulantă a cărților cu sfaturi de parenting, care disecă până la epuizare fiecare aspect al acestui nou capitol din viața unor tineri căsătoriți, volumul lui Mircea Pricăjan este deocamdată un episod izolat în proza românească contemporană.

Antim și Carmina sunt părinții tipic corporatiști pe la treizeci și ceva de ani, care, după ce și-au aranjat carierele și au trăit avut parte de experiențe sociale satisfăcătoare, hotărăsc să se inițieze în tainele familiei. Transformările prin care cei doi trec pe parcursul acomodării și stabilirii unei rutine alături de Codin, bebelușul lor, sunt prezentate ca un carusel de emoții, ce pune în pericol armonia cuplului.

Regăsirea echilibrului și motivației interioare, renunțarea la vechile obiceiuri și acceptarea noilor ritualuri se produc treptat, cu pași timizi, în micile momente de respiro pe care copilul începe să le ofere. Un week-end prelungit la o cabană din vârful Apusenilor constituie prilejul perfect pentru Antim și Carmina să se deconecteze, dar și pentru a reînvia pasiunea înăbușită de plânsete și scutece.

Ritmul viu și contemporan al textului se bazează pe o țesătură narativă care curge lin, deși este străpunsă pe alocuri de fraze lungi și întortocheate. Scriitorul trece cu ușurință de la descrierea vieții domestice la probleme socio-politice și rememorări ale trecutului ce se concretizează în stări și trăiri din prezent. Există câteva detalii în acțiunea acestui roman ce par un pic forțate, introduse parcă special pentru a sublinia starea de fericire a cuplului la cabana din Apuseni (prietenia cu ceilalți turiști, noaptea toridă de dragoste, confidențele proprietarului pensiunii etc.), dar, în mare, povestea este bine închegată. Calitatea luminii vorbește despre momentele de cumpănă și provocările inevitabile ale oricărei căsnicii, având însă grijă să presare o notă de optimism în gândurile și acțiunile personajelor.

Mircea Pricăjan, Calitatea luminii, Editura Polirom, Iași, 2016, 208 pagini

*

Munții Înalți ai Portugaliei, cel mai recent roman al lui Yann Martel, este o călătorie spirituală în timp și în spațiu, o meditație asupra caracterului transcendental al durerii și preceptelor religioase. Acțiunea începe 1905, la Lisabona, un oraș ce „lasă impresia unei seri de vară târzie, un amestec de lumină lină, nostalgie și o vagă plictiseală”. În urma morții soției și fiului său, asistentul muzeograf Tomás pornește pe urmele unui crucifix ce ar putea să descifreze misterele umanității. Drumul către Tuizelo, satul retras din inima provinciei Trás-os-Montes (în traducere, în spatele munților sau după munți) și lăcașul obiectului de cult ce aparținuse unui preot misionar, este plin de peripeții. Apariția tânărului călător într-o mașinărie ciudată (unul din primele automobile) este întâmpinată cu reticență și dezaprobare, încercările lui Tomás devenind asemănătoare cu cele prin care trecuse posesorul crucifixului, părintele Ulisses.

Partea a doua a romanului este mult mai reflectivă, un amestec de elemente de realism magic și lungi digresiuni pe teme evanghelice, prin care scriitorul încearcă să interconecteze religia cu un fir narativ detectiv. Doctorul legist Eusebio Lozora se confruntă în anul 1939 cu o cerere ciudată de autopsie a unui bărbat ce a trăit în Tuizelo. Asistăm la o scenă suprarealistă în care văduva cere să fie cusută în trupul soțului mort, de unde, în prealabil, fuseseră extrase o maimuță și un pui de urs. Mai mult, doctorul are și conversații întregi cu soția sa decedată. Astfel, putem observa cum, la nivel metaforic, tema durerii și a religiei leagă această istorisire de mijloc de celelalte părți.

Legătura și continuitatea dintre cele trei povestiri este stabilită și la nivel semantic prin denumirile alese, și anume, Fără casă, Spre casă și Acasă. Repetabilitatea evenimentelor și coincidențele de care au parte personajele demonstrează faptul că emoțiile și trăirile umane transcend deceniile, iar căutarea divinității nu se estompează odată cu schimbarea societății.

În ultimul parte, narațiunea este mult mai dinamică și există o ciclicitate a întâmplărilor care unește frumos temele acestui roman. Suntem din nou în satul Tuizelo, în anul 1981, unde sosește senatorul canadian Peter Tovy, însoțit de un cimpanzeu care stârnește groază printre locuitori, așa cum stârnise și mașina lui Tomás la începutul secolului. Revelațiile pe care Peter le are pe acest tărâm al strămoșilor săi, cât și legătura ce se creează între el și mamiferul Odo, aduc o notă de lirism acestei cărți.

Imaginea rinocerului iberic ce străbate toate capitolele, este o alegorie a trecerii timpului și a credinței oamenilor în făpturi mitice care dau sens existenței lor comune. În Portugalia, a rămas faimos în istorie episodul în care regele Manuel I i-a dăruit Papei Leon al X-lea un rinocer indian, primul exemplar viu zărit pe teritoriul european de pe vremea Imperiului Roman. În acest context, scena finală a romanului capătă o simbolistică aparte și întregește această poveste stranie.

Munţii Înalţi ai Portugaliei este întocmai unei drumeții pe munte. Anevoioasă la început, cu multe suișuri și coborâșuri, dar plină de relevații atunci când ajungi la destinație.

Yann Martel, Munţii Înalţi ai Portugaliei, traducere Dan Croitoru, Editura Polirom, Iași, 2016, 304 pagini

Proiectat în august 2016 la Festivalul Internațional de Film de la Locarno, filmul Inimi cicatrizate în regia lui Radu Jude îi readuce în atenția cititorilor pe scriitorul interbelic Max Blecher și romanul său omonim. La intersecția dintre proza confesională a lui Mihail Sebastian și cea psihologică a lui Anton Holban, opera lui Max Blecher depășește, totuși, după spusele lui Al. Protopopescu (Romanul psihologic românesc), tematica eului și se îndreaptă către expresionism.

În Inimi cicatrizate, expresionismul textului este însă redat la o intensitate redusă, deoarece căutările psihologice sau spirituale ale protagonistului, Emanuel, sunt aproape inexistente. Așteptările unei lecturi cu o puternică încărcătură emoțională mi-au fost răsturnate încă din primele pagini prin tonul obiectiv, rezervat în ceea ce privește destăinuirile personale, cât și prin rapiditatea cu care se desfășoară evenimentele. Astfel, senzația de detașare completă față de acțiune și personaje m-a însoțit până la sfârșit, în ciuda subiectului delicat.

Max Blecher surprinde în acest roman de dimensiuni reduse, cu puternice influențe biografice, perioada incipientă de diagnosticare a tuberculozei osoase la vertebre (sau morbul lui Pott) și atmosfera apăsătoare din sanatoriul francez de la Berck-sur-Mer. Acceptarea imediată a internării, cât și instalarea în noul cămin retras de la malul mării, se succed în scene scurte și dinamice, o expoziție fadă a unor decizii raționale.

„Emanuel simți că o parte din viața lui, liberă și esențială, dispăruse dintr-însul, poate pentru totdeauna. În locul ei își făcu loc o amărăciune calmă, și dureroasă, ca o nouă lumină interioară plină de tristeți.”

Viața lui Emanuel se scaldă într-o senzație de somnambulism și de amorțire, străpunsă pe alocuri de mici întâmplări cotidiene, precum prietenia cu ceilalți pacienți sau plimbările în aer liber ce-i îngăduie mici momente de reflecție, dar la un nivel destul de superficial. Stranietatea primelor zile este ușor înghițită de ritmul conviețuirii. Universul damnat al sanatoriului, ascuns de ochii lumii, este un spațiu ce reflectă doar realitățile pacienților. Prinși în corsete de ghips, țintuiți la paturi mobile, bolnavii se folosesc de oglinzi pentru a interacționa unii cu ceilalți și pentru a păstra contactul cu lumea lor restrânsă. Imaginea personajelor la orizontală, deplasându-se constant în aceste coșciuge-surogat, este demnă de orice roman SF, căci e greu să-ți imaginezi cum cineva poate trăi așa.

„Ce sumbră minte alcătuise cu elemente reale un tablou atât de dureros, de fantastic și demențial? […] Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lângă realitatea atroce din sala această de mâncare cu oameni vii și totuși morți, încrustați în poziții rigide, întinși și mumificați în timp ce palpitau încă de viață?”  

„Berck-sur-Mer e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume.”

Scenă din filmul „Inimi cicatrizate” (2016), în regia lui Radu Jude Foto: zilesinopti.ro

În mijlocul acestui mediu dezolant, Emanuel găsește consolare în relația cu Solange, o fostă pacientă a sanatoriului. Graba cu care se încheagă această legătură și lipsa emoției în împlinirea actului sexual îndepărtează și mai mult cititorul de drama personajului. Deși amintite trecător, neputința și furia în fața bolii se insinuează treptat în toate acțiunile sale. Dragostea înflăcărată de la început, cât și pasiunea organică mistuitoare se evaporă repede într-un dispreț vădit față de lumea normală. Emanuel devine un singuratic, încorsetat în propriile țesuturi cicatrizate.

„Există momente când ești mai puțin decât tine însuți și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obiect pe care îl privești, mai puțin decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur… Ești o formă mai efemeră și mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ți-ar trebui atunci un efort imens ca să înțelegi inerția simplă a pietrelor și zaci abolit, redus la mai puțin de tine însuți în imposibilitatea de a face acel efort.”

Max Blecher creează un roman valoros din punct de vedere al stilisticii și imagisticii textului, dar platitudinea cu care redă acest episod grav de boală slăbește forța narativă. Scenele absurde și uneori grotești, limbajul dulceag, presărat cu diminutive și cuvinte cu iz arhaic („o minută”, „plapomă”, „ferești”, „trenișor”, „scoboară”) demonstrează talentul literar al acestui scriitor unic în literatura românească. Rămâne totuși regretul că acest tânăr romancier nu a  împrumutat mai multă profunzime și spirit intelectual alter-ego-ului său, așa cum o face în Întâmplări în irealitatea imediată.

Max Blecher, Inimi cicatrizate, Ediție îngrijită și prefață de Marieva Ionescu, Editura Humanitas, București, 2016, 232 pagini

Foto deschidere: lapunkt.ro

Scriitorul Jorge Luis Borges spunea că, dacă și-ar imagina Paradisul, cu siguranță ar arăta ca o bibliotecă bogată. Argentinianul nu este singurul care își dorește o viață de apoi în compania a mii de volume – de preferință vechi și cu coperte îmbrăcate în piele -, pe care să le citească vreme de o veșnicie. Până atunci, pe pământ, ne putem trăi propriul Paradis în bibliotecile personale sau publice. Cele din urmă, deși nu mustesc de tomuri vechi cu o caligrafie monahală, dețin mii de volume care își așteaptă cititorii pentru a le oferi tot atâtea experiențe de viață.

Pentru cei care încă nu dețin un abonament la o bibliotecă publică, Matricea Românească a analizat costurile corespunzătoare obținerii unui permis de cititor în cadrul instituțiilor – în primă fază – din București, pentru a avea, înainte de a pleca de acasă, informații cu privire la „costul cunoașterii”. Trebuie menționat, din capul locului, că în Capitală, cu mici excepții, nu există biblioteci ce întrunesc varianta avantajoasă pentru cititori: gratis și cu permisiunea de a lua cărțile dorite acasă.

Metropolitana, peste tot

Biblioteca Metropolitană poate fi numită și „biblioteca de cartier”, întrucât are nu mai puțin de 33 (!) de filiale dispuse în cele șase sectoare ale Capitalei. Sediul central al instituției se află în zona Piața Romană, pe strada Tache Ionescu numărul 4, dar permisele pot fi eliberate (pe loc) în orice filială și sunt valabile în toată rețeaua Bibliotecii Metropolitane. Atât înscrierea, cât și accesul la toate serviciile instituției sunt gratuite. Pentru înscriere, viitorii cititori nu trebuie să aducă fotografii, timbre sau coli A4, ci doar cartea de identitate sau pașaportul. O veste bună: deși, inițial, cei care nu locuiau în București sau care nu aveau viză de flotant nu puteau împrumuta cărți, acest lucru s-a schimbat recent. Împrumutul este posibil dacă doritorii se prezintă la una dintre filialele Bibliotecii Metropolitane cu buletinul.

Sediul central al Bibliotecii Metropolitane București se află pe strada Tache Ionescu numărul 4

Tot din categoria serviciilor de biblioteconomie gratuite pentru români se numără și cele oferite de către prestigioasa Bibliotecă Națională a României. Situată în „buricul târgului”, bulevardul Unirii numărul 22, instituția deține un fond impresionant de carte, însă acestea nu pot fi decât consultate, deoarece aici nu există centru de împrumut. Permisul este gratuit și poate fi obținut pe loc pentru că, așa cum stipulează reprezentanții Bibliotecii Naționale pe site-ul oficial, „orice cetățean are dreptul de a avea card de acces”. Însă povestea capătă o turnură pecuniară atunci când intervine nevoia accesării celorlalte servicii, care sunt contra cost – de exemplu: scanarea (1 leu imaginea), inscripționarea DVD-urilor sau a CD-urilor (5 lei), fotografierea (7 lei imaginea), fotocopierea realizată de către personalul instituției (1 leu – A4, alb-negru) sau de către cititor, dar cu echipamentul Bibliotecii (0.5 lei) etc.

BCU, prețuri “studențești”

La Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” se schimbă datele problemei în ceea ce privește costul înscrierii. Sediul central este situat în apropierea Pieței Revoluției, iar celelalte filiale ale instituției se află în incinta facultăților Universității din București. Lista tarifelor aprobate și aplicate începând cu data de 1 octombrie 2016 ne arată că studenții, doctoranzii, cercetătorii și profesorii din cadrul Universității din București pot obține permisul de cititor în schimbul a 25 lei, iar viza anuală a legitimației costă 10 lei. Celelalte categorii de persoane, „studenții și masteranzii din instituțiile de învățământ superior de stat și particular din provincie, studenții, doctoranzii și cadrele didactice din instituțiile de învățământ din străinătate, cercetătorii care nu fac parte din rețeaua MECS, specialiștii din diferite ramuri ale economiei naționale, pensionarii, șomerii, persoanele fără loc de muncă” vor beneficia de servicii de lectură în sală plătind 10 lei pentru un abonament de 30 de zile sau 15 lei pentru unul valabil între două și șase luni.

Impresionantul fond de carte al Bibliotecii Naţionale a României poate fi consultat gratuit, deoarece „orice cetățean are dreptul de a avea card de acces”

Atunci când spunem Biblioteca Academiei Române (Calea Victoriei numărul 125), parfumul elitei se face simţit în mod automat. La fel ca în cazul Bibliotecii Naționale a României, nici aici nu există centru de împrumut, dar, așa cum explică reprezentanții Bibliotecii Academiei, se pot lua documente acasă, sub rezerva unor aprobări speciale. Potrivit ghidului instituției, din categoriile de utilizatori fac parte în special membrii Academiei Române, cercetătorii și redactorii din rețeaua Academiei, cercetătorii aflați în schimb de experiență în instituție, pensionarii Bibliotecii Academiei. Se pare că și cetățenii care nu fac parte din aceste grupuri pot consulta cărțile instituției, însă doar plătind 2 lei pentru un permis de două zile, 5 lei pentru unul de o lună, 10 lei pentru unul de trei luni, 25 lei pentru unul de șase luni sau 50 lei pentru unul de 12 luni.

Întrucât am supus analizei o instituție de elită, sunt de la sine înţelese o serie de reguli de conduită pe care celelalte biblioteci nu le impun cititorilor decât informal, prin specificul spațiului. De exemplu, atunci când vin în Biblioteca Academiei, potrivit ghidului oficial, aceștia trebuie să aibă o ținută decentă, să păstreze liniștea și să semneze la sosire o condică de prezență.

Bibliotecile limbilor străine, la fel de ofertante

În București există și biblioteci ale institutelor de limbi străine, care vin în sprijinul pasionaților de alte culturi cu un număr destul de mare de cărți, de reviste sau de articole multi-media.

Biblioteca din cadrul British Council deține un fond de carte de peste 10.000 de volume

Vom începe cu prezentarea institutului dedicat uneia dintre cele mai „vorbite” limbi de pe planetă. British Council București se află tot în zona Pieței Romane (Calea Dorobanților, numărul 14) și – potrivit informațiilor oficiale – le oferă utilizatorilor peste 10.000 de volume din domenii variate, dar și peste 3000 de DVD-uri. Prețurile abonamentelor diferă și sunt mai mari decât cele ale bibliotecilor prezentate anterior. Un abonament standard la British Council costă 140 lei pe an, iar la fiecare vizită, cititorii au voie să împrumute patru cărți, trei reviste, patru DVD-uri, zece cărți simplificate. Abonamentul Youth (dedicat studenților, profesorilor de engleză și – curios, prin prisma denumirii ofertei – pensionarilor) costă 100 lei, iar limita lucrărilor împrumutate este aceeași ca cea aferentă abonamentului standard. Candidații la examenele organizate în cadrul British Council plătesc, pentru șase luni, 50 lei și pot împrumuta numai două cărți la fiecare vizită. Instituția mai practică și alte tipuri de abonamente și de extraopțiuni.

O altă limbă străină care a câștigat teren în lista celor preferate și solicitate la nivel internațional este germana. Institutul Goethe din București (strada Tudor Arghezi, numărul 8-10) permite publicului să consulte în mod gratuit materialele disponibile și să acceseze internetul. Împrumutul este condiționat de solicitarea unui permis, care costă 25 lei (valabilitate șase luni) și 15 lei pentru elevi, studenți, pensionari, șomeri. Cursanții pot împrumuta cărți în mod gratuit. Citind printre rânduri, putem conchide că oricine dorește doar să citească lucrări în limba germană la sala de lectură a Institutului Goethe o poate face fără nicio altă obligație.

Un abonament standard la biblioteca din cadrul British Council costă 140 lei pe an

Institutul Cervantes, care promovează limba și cultura spaniolă, a inaugurat în anul 1995 Biblioteca Luis Rosales (poet și eseist spaniol), ce cuprinde peste 26.000 de volume, „majoritatea aflându-se în sala de lectură, cu acces liber”. Situată pe bulevardul Regina Elisabeta, numărul 38, biblioteca Institutului Cervantes eliberează „carnetul de împrumut” după achitarea taxei anuale de 80 lei. Și aici sunt acordate reduceri elevilor, studenților, persoanelor cu handicap, șomerilor sau profesorilor de limba spaniolă (50 lei). Elevii Institutului împrumută gratuit pe durata cursului, iar elevii secțiilor bilingve din afara Bucureștiului (cei care accesează biblioteca electronică) plătesc 30 lei.

În București există și Institutul Polonez (strada Popa Savu, numărul 28), care deține în incinta sa aproximativ 4000 de volume, peste 200 de CD-uri și DVD-uri cu muzică, și tot atâtea filme subtitrate în limbile engleză și franceză. „Chiar dacă nu știi limba polonă, în mediateca noastră vei găsi ceva pentru tine! Oferim cititorilor traduceri din literatura polonă în limba română”, ne încurajează reprezentanții Institutului Polonez să călcăm pragul bibliotecii, pe site-ul oficial. Ca în orice bibliotecă ce deține un centru de împrumut, și aici există câteva reguli – nu atât de multe precum la cele de mai sus. Pentru obținerea unui permis este necesară depunerea unei garanții în valoare de 50 lei, ce va fi returnată după renunțarea la calitatea de cititor al bibliotecii din cadrul Institutului Polonez. Pentru utilizarea sălii de lectură, nu este necesar permisul de cititor.

Voi, dragi cititori, cum vă satisfaceți setea de cunoaștere? La ce biblioteci apelați pentru obținerea cărților dorite? 

O mână de tineri care iubesc comunitatea în care trăiesc s-a mobilizat și a pus la punct un proiect care avea să devină un inedit spațiu cultural. Reprezentanții Asociației GHEPart (Grow Harmony in Education and make Progress through art) din Curtea de Argeș au gândit Greenoteca, un loc unde localnicii se pot bucura din plin de cultură în aer liber.

Greenoteca a luat naștere în 2015, în urma obținerii unei finanțări, iar principalul scop al demersului asociației a fost reabilitarea, cu ajutorul voluntarilor, a unui spațiu verde din Curtea de Argeș, care să găzduiască diverse manifestări culturale. În primele cinci luni de existență, nu mai puțin de 400 de localnici s-au bucurat de activități de profil.

Ce oferă Greenoteca orașului Curtea de Argeș? Cei 285 metri pătrați de spațiu găzduiesc evenimente precum proiecții de filme, expoziții, întruniri, serate muzicale sau constituie, pur și simplu, refugiul celor care vor să citească, să se relaxeze în aer liber sau să se bucure de iarbă verde.

Deși, la prima vedere, Greenoteca nu aduce nimic nou în spațiul cultural românesc, proiectul este mai mult decât s-ar crede. El reprezintă un demers care le demonstrează oamenilor din acest orășel că cineva s-a gândit la nevoile lor de a se deconecta, a improvizat pentru ei un cinematograf în aer liber și le-a oferit un spațiu verde unde-și pot aduce copiii, în condițiile unei lipse acute la nivel local. Iar modul în care a fost amenajată Greenoteca relevă imaginația, dar și pasiunea cu care reprezentanții GHEPart au lucrat la proiect.

Creativitatea este una dintre „mărcile” Greenotecii Foto: Mihai Vladu

„Avem un gard superb, niște băncuțe de care se bucură copiii sau tinerii, avem panouri care colorează orașul și avem posibilitatea de a organiza în continuare proiecții de filme într-un oraș fără cinema. Este foarte greu, logistic, dar știi ce frumos e zâmbetul de pe chipul celor care vin să vadă un film în aer liber? Așa am atras noi voluntari, așa am făcut oamenii să înțeleagă binele pe care îl oferă activitățile pentru comunitate. Societatea pare prinsă în mirajul Statului sau al Primăriei. Vrem să ne dea statul, să ne facă primăria, iar când vedem oameni care fac lucruri frumoase pentru alți oameni, și nu cer nimic în schimb, începem să ne gândim”, a declarat pentru Matricea Românească, Iulia Georgescu, coordonatorul proiectului.

Știi ce frumos e zâmbetul de pe chipul celor care vin să vadă un film în aer liber? Așa am atras noi voluntari, așa am făcut oamenii să înțeleagă binele pe care îl oferă activitățile pentru comunitate

Într-adevăr, superbul gard al Greenotecii este unul mai rar întâlnit și atrage atenția grație originalității de care au dat dovadă „hărnicuții” de la GHEPart: spațiul este delimitat de creioane colorate de mari dimensiuni.

Toate eforturile de a crea un astfel de spațiu și de a-l menține viu prin activitățile culturale de care cei din Curtea de Argeș se bucură în mod gratuit au drept numitor comun oamenii, așa cum a subliniat atât de frumos Iulia Georgescu.

„Proiectul, pe lângă provocările specifice bricolajului – construirea gardului, folosirea drujbei și a uneltelor, găsirea transportului pentru uluci, paleți etc., cumpărarea diferitelor lucruri de la magazinele de construcții unde angajații mă priveau ciudat, pentru că nu știam să le răspund concret la întrebări despre lista mea de cumpărături -, a fost din nou despre oameni. Oameni care te ajută, oameni cu care împarți bucuria unor reușite, oameni care îți aduc energie bună, dar și oameni pe care nu te poți baza, precum și alte lucruri care «dădeau cu minus». Per total, rezultatul a fost «cu plus», evident, dar am învățat din nou o multime de lucruri”.

Iulia Georgescu, coordonatorul proiectului „Greenoteca”

Terasă gălăgioasă, sau lectură în aer liber?

Modul în care arată spațiul evidențiază faptul că s-a muncit cu adevărat: canapelele și masa sunt realizate din paleți industriali – chiar de mâna voluntarilor -, iar gazonul a fost reamenajat și au fost plantați arbori și flori de către copii. În dreptul fiecărui arbore este semnalat numele copiilor care au muncit la plantarea lui, după ce au primit de la reprezentanții Asociației sesiuni de educație ecologică.

Proiectul, pe lângă provocările specifice bricolajului, a fost din nou despre oameni

Greenoteca, strategic amplasată în curtea Bibliotecii Municipale Curtea de Argeș, reprezintă oaza de relaxare din centrul orășelului, dar oferă și alternativa cinematografului căruia localnicii îi duc lipsa.

Chiar dacă „ținutul culturii în natură” se învecinează cu o terasă gălăgioasă, iar muzica și discuțiile clienților acesteia vin flagrant în antiteză cu caracterul cultural al Greenotecii, manifestările de aici se „mențin pe poziții”. Oamenii trebuie doar să aleagă modul de relaxare pe care îl preferă.